Ieri am încercat să schițăm în câteva cuvinte ce se înțelege prin drumul care duce în macrocosmos, spre marele Univers, în antiteză cu prezentările din zilele anterioare, care au dat o orientare despre drumul profund mistic de pătrundere în suflet sau calea spre microcosmos.
Pătrunderea în marele Univers, în macrocosmos, înseamnă pentru un inițiat intrarea în lumea elementală, așa cum o denumește știința spirituală; el urcă apoi în lumea spirituală, apoi în lumea rațională și, în sfârșit într-o lume mult mai elevată, care poate fi numită lumea arhetipurilor, cu precizarea că pentru aceste lumi nu mai avem, de fapt, nici un mijloc corect de exprimare, întrucât limba contemporană nu deține noțiuni potrivite pentru ele, iar cuvântul german vechi semnificativ, cu un conținut bogat, cel de „rațiune” a devenit banal, propriu pentru lumea sensibilă, așa încât termenul de „lume rațională” lesne poate fi înțeles eronat. Până acum nu am făcut decât să schițăm totul în linii generale; despre aceste lumi s-ar putea discuta nu ore, ci luni în șir, dar cadrul în care ne aflăm nu ne permite decât să conturăm câteva idei pe marginea lor. Pentru a da totuși o imagine mai precisă asupra acestor lumi este necesar să mai menționăm și următorul aspect: omul, viețuind în lumea elementală, în felul deseris ieri, căpătând o imagine clară asupra a ceea ce numim în mod obișnuit elemente – pământ, apă, aer, foc – percepe faptul că propria sa corporalitate, înțelegând întreaga sa corporalitate, deci inclusiv părțile superioare ale naturii sale umane, s-a clădit din această lume elementală. Pe lângă această concluzie, omul mai ajunge la încă una, aceea că viziunea exterioară, contemplarea din afară a lumii elementale, ca să spunem așa, se prezintă altfel decât percepția interioară. Când pătrundem în sinea noastră, și anume fără o privire clarvăzătoare, ci având conștiența obișnuită, normală, întâlnim anumite trăsături, pe care jumătate le socotim ca aparținând corporalității sufletești, iar cealaltă jumătate corporalității exterioare, adică trăsăturile temperamentului nostru. Temperamentele se împart astfel, încât putem vorbi de un temperament melancolic, de unul flegmatic, de unul sanguin și de un temperament coleric.
Tot ieri am mai spus că, pătrunzând în macrocosmos, omul nu se simte ca și când s-ar afla deasupra obiectelor lucrurilor dc acolo, ci se simte integrat în fiecare lucru al lumii elementale; se simte contopit cu acestea. Când privim un obiect fizic spunem: Obiectul este acolo, noi suntem aici. Și atâta timp cât ne aflăm în lumea fizică și suntem oameni raționali ne putem delimita strict de orice obiect, de orice entitate. Îndată ce viețuim în lumea elementală, o asemenea delimitare strictă este din ce în ce mai dificilă, întrucât acolo aproape că ne contopim cu realitățile, lucrurile și entitățile lumii elementale. Ieri am caracterizat cel mai bine acest aspect prin exemplul pe care l-am dat cu ceea ce numim foc. Despre focul lumii elementale am spus că nu este foc fizic, ci ceva anume, ce poate fi asemănat cu căldura sufletească interioară, cu ardoarea sufletească. Când în lumea elementală percepem elementul foc, el se contopește cu noi, ne simțim cuprinși în esența lui. Aceatstă contopire, acest simțământ de împreunare survine și în cazul altor elemente; doar elementul „pământ” face excepție. Am numit „pământ” ceva care nu poate fi pătruns, care opune rezistență, ceva de care te poticnești. Într-un mod cu totul ciudat, există în lumea elementală o înrudire, o corespondență între ceea ce numim temperamente și cele patru elemente caracteristice acestei lumi, după cum urmează:
Această înrudire se manifestă în viețuirea lumii elementale în sensul că individul coleric are o mai mare afinitate de a se contopi cu entitățile ce se află în „focul” lumii elementale decât cu celelalte entități; individul sanguin are o tendință mai mare de a se uni cu realitățile și entitățile care viețuiesc în elementul „aer”; flegmaticul se va contopi cu entitățile care viețuiesc în elementul „apă”; iar melancolicul se va uni predilect cu entitățile care se găsesc în elementul „pământ”. Când printr-o viețuire adevărată se pătrunde în lumea elementală, se ajunge astlel într-un fel deosebit de dependență. De unde ne putem reprezenta că diferiți oameni pot relata lucrurile cele mai deosebite despre lumea elementală, fără ca prin aceasta să se înțeleagă că ei nu au dreptate atunci când își descriu propriile lor viețuiri.
Cel ce este familiarizat cu asemenea lucruri va ști când un melancolic, în felul său aparte, va descrie această lume ca pe o lume în care se poticnește de orice obiect și va considera aceasta ca fiind ceva natural, căci prin temperamentul său melancolic se află într-o anumită relație cu tot ceea ce este solid, „pământ”, lăsând să-i scape toate celelalte lucruri și entități. Despre această lume colericul va povesti cât de fierbinte i se prezintă totul, cum totul devine incandescent datorită focului elemental. De aceea nu trebuie deloc să ne mire descrierile făcute lumii elementale de anumiți clarvăzători de nivel inferior, descrieri care diferă esențial unele față de altele, întrucăt această lume poate fi evaluată numai atunci când deținem cunoștințe temeinice despre noi însine. Dacă se cunosc trăsăturile care caracterizeară un temperament coleric, atunci vom ști și motivul pentru care lumea etementală i se prezintă acestuia într-un anumit fel. Prin această autocunoaștere se dobândește și impulsul de a ne debarasa de tot ceea ce este părtinitor. Se capătă apoi deprinderea de a avea o atenție distributivă și de nu ne opri privirea doar asupra lucrurilor cu care suntem cel mai mult obișnuiți. Se dobândește astfel o percepție superioară asupra cunoașterii propriei noastre persoane. Ea presupune situația de a ajunge să ieșim din noi înșine și să ne privim propria entitate ca și când ar fi o individualitate străină. Nu este deloc un lucru simplu. Este relativ ușor să dobândești cunoștințe despre trăsăturile sufletești pe care ți le-ai însușit, dar în privința temperamentului care acționează până la corporalitate este greu de dobândit o detașare completă. Cei mai mulți dintre oameni nu pot fi în viață imparțiali și își dau singuri dreptate. Aceasta este de fapt pornirea egoistă, care nu trebuie sancționată prea sever, întrucât ea este o însușire naturală. Unde ar ajunge omul, în viața cotidiană, dacă nu ar avea această siguranță de a se prezenta ferm față de sine însuși? Dar prezentându-se atât de ferm față de sine, trebuie să accepte și ceea ce, de exemplu, se referă la temperamentul său. Desolidarizarea față de propriul temperament, considerarea lui ca ceva străin, este un lucru extrem de greu; este nevoie de multă autoeducație pentru a ajunge la această performanță, pentru a te prezenta într-o postură obiectivă față de acesta. Oricare cercetător spiritual va spune: Nu există, de fapt, nici un grad special de maturizare pe care trebuie să-l atingi, pentru a pătrunde în lumea spirituală, în măsura în care a fost respectat principiul potrivit căruia ai reușit să te detașezi complet, când ai ajuns la adevăr, făcând abstracție de părerea proprie. În acest fel se poate ajunge la sursa unei păreri. Ne spunem: Mă tot întreb dacă nu îmi pot aminti în ce perioadă din viață mi-am însușit această părere – să spunem, de exemplu, o anumită orientare politică. Trebuie să-ți pui în repetate rânduri, și într-un mod obiectiv, această întrebare; trebuie să-ți imaginezi ce a contribuit spre a-l face pe omul spiritual din noi, cum l-a adus viața în situația de a apuca tocmai în acestă direcție și care ar fi putut fi cu totul alta dacă karma i-ar fi arătat o altă cale. Dacă îți reprezinți atât de corect cum ai fost adus, tu, omul actual, să fii ceea ce ești, atunci începi să faci primul pas pentru a ieși din tine însuți. În marele Univers, în macrocosmos, nu există mijlocul simplu de a fi în afara lucrurilor, ca în lumea fizică. În lumea fizică se poate, de exemplu, sta cu ușurință lângă o tufă de trandafiri; în lumea elementală acest lucru nu este posibil, întrucât acolo simți că te integrezi, că te strecori în lucruri, încât te identifici cu ele. Temperamentul nostru coleric, de exemplu, se contopește neapărat cu elementul focului, așa încât nu mai putem deosebi ce se revarsă din noi, sau ne inundă de la alte entități, în masura în care nu am învățat toate aceste lucruri pe căi speciale. Trebuie să învățăm să ne găsim într-o entitate și în același timp să ne deosebim de ea. Există o singură entitate de la care putem învăța că ne aflăm în ea și de care ne putem totuși deosebi: noi înșine. Dacă reușim să ne judecăm treptat, așa cum am face-o cu un alt om, învățăm de la noi înșine să ne deosebim. Cum se deosebește o părere proprie față de părerea altcuiva? De obicei ne dăm nouă înșine dreptate și nu acordăm atenție celuilalt, care are o părere contrarie. Trebuie început prin a ne autoeduca, spunându-ne: Eu am această părere, celălalt o are pe a sa. Voi adopta o poziție potrivit căreia să acord și părerii celuilalt tot atâta valoare cât consider că are propria mea părere. Această obișnuință o vom lua cu noi în lumea elementală, pentru ca la rândul nostru să știm să ne deosebim de lucruri, deși vom fi integrați în ele. A pătrunde conștient în lumile superioare depinde de anumite subtilități în ceea ce privește viețuirea noastră acolo.
Prin acest exemplu se poate vedea încă o dată cât de îndreptățită a fost afirmația de ieri potrivit căreia omul trebuie să se călească, întrucât este întotdeauna în pericol de a-și pierde Eul atunci când se ridică în macrocosmos. În viața noastră obișnuită, Eul nu este altceva decât o contopire, o fuzionare a convingerilor și deprinderilor noastre și marea majoritate a oamenilor va considera că într-adevăr este deosebit de greu să-ți schimbi mentalitatea, să gândești altfel, să simți altfel, atunci când ți-ai luat rămas bun de la ceea ce a făcut viața din tine. De aceea este foarte important ca înainte de a te decide să te inițiezi pentru a pătrunde în lumea spirituală să te informezi asupra pragului la care s-a ajuns prin cercetare în acest domeniu. Nici un cunoscător în materie nu-și va oferi serviciile de a conduce pe cineva în lumea spirituală înainte ca respectivul să fi înțeles cu puterea judecății sale că tot ceea ce susține știința spirituală nu este o stupiditate. Este perfect posibil să-ți formezi o anumită părere personală. Deși nu se poate cerceta de unul singur lumea spirituală, fără ochiul iluminatului, totuși din comunicările acelora care pot vedea îți poți însuși o apreciere asupra justeței sau falsității celor comunicate. După aceea se contemplă și se zăbovește în lumea înconjurătoare, pentru a verifica dacă viața ne devine mai inteligibilă prin explicațiile date de cercetătorul spiritual.
Întotdeauna aceste opinii la care se ajunge vor avea o particularitate, anume că prin ele suntem în unele privințe cu un pas înainte față de ceea ce este omenește normal. Dacă ajungem la judecăți nepărtinitoare și vorbim despre lucrurile superioare debarasându-ne de simpatiile și antipatiile obișnuite în viața noastră, vom descoperi că putem fi de aceeași părere cu oamenii care ne sunt adversari. În acest fel vom depăși, vom fi în avans față de părerile omenești obișnuite. Astfel, în Știința spirituală noi obținem ceva care ne rămâne și după ce am renunțat la celelalte. Există o sumedenie de cunoștințe științifice spirituale dobândite care ne protejează împotriva pierderii Eului în momentul când pătrundem în lumea spirituală.
Pentru unii oameni, pierderea Eului în momentul intrării în lumea spirituală ar putea avea și alte urmări. Atingem un subiect pe care trebuie să-l prezentăm pe scurt. Adeseori, asemenea urmări se prezintă cunoscătorului chiar și în viața obișnuită. De aceea este important să știm acest lucru atunci când vorbim despre drumul pe care putem să-l urmăm pentru a pătrunde în lumea spirituală.
Cercetătorul spiritual nu are voie în nici un caz să fie un visător, un fantezist. El trebuie să se miște sigur și plin de hotărâre în viața spirituală, așa cum un om o face în lumea fizică. Orice nebuloasă, orice neclaritate ar face un rău, ar fi de-a dreptul periculoasă, dacă am primi undă verde spre a intra nepregătiți în lumea spirituală. De accea este necesar și de mare importanță să ne formăm o părere sănătoasă chiar despre viața obișnuită pe care o trăim. Mai cu seamă în timpurile actuale, vedem într-o și mai mare măsură ce înseamnă acest lucru și că el poate constitui un impediment la intrarea în lumea spirituală, dacă nu ținem seama de el. Dacă reflectați asupra propriei dumneavoastră vieți și încercați să vă conștientizați influențele care au acționat asupra vieții dumneavoastră încă de la naștere, chiar și numai la o privire retrospectivă superficială vă veți aminti de unele, dar veți fi nevoiți să spuneți: Peste câte altele nu s-a așternut uitarea! Și în același timp vă veți mai spune: Despre unele din ele, care m-au influențat, care au contribuit la formarea mea, nu-mi mai amintesc aproape deloc. Peste cele mai multe dintre cele care au exercitat o influență asupra mea s-a așternut uitarea. Totuși nu vom afirma că am trăit ceva doar din simplul motiv că acum nu mai este prezent în conștiența noastră. De ce oare uităm asemenea influențe din viața noastră? Fiindcă cu fiecare nouă zi viața ne scoate în cale mereu alte lucruri și, dacă ar trebui să păstram la un loc ceea ce am trăit, nu am mai fi în stare să facem față problemelor. Tot ceea ce ne scoate viața nou în cale cu fiecare zi face ca trăirile noastre, roadele experiențelor noastre să se păstreze sub formă de facultăți, de aptitudini. Ce s-ar întâmpla dacă de fiecare dată la atingerea tocului ar trebui să rememorăm momentele pe care le-am trăit atunci când am început să învățăm a scrie? Toate aceste trări care, așa-zicând, au lucrat asupra noastră le-am dat, pe drept cuvânt, uitării. Este ceva bun și așa trebuie să se petreacă lucrurile. Așadar, „uitarea” joacă un rol important în viața omului. Există perioade în viață când este benefic pentru om să treacă printr-o situație pe care apoi să o uite; sunt nenumărate asemenea peceți care își lasă amprenta și peste care se așterne apoi uitarea, pe care nu le mai păstrăm în conștiența noastră, întrucât viața ne-a făcut să uităm; este vorba în primul rând de impresiile din prima parte a copilăriei. Timpul a făcut ca să uităm de ele, întrucât altfel nu am mai evolua. Este cât se poate de bine ca nu purtăm cu noi tot acest balast. Cu toată uitarea care se așterne peste ele, aceste impresii pot fi încă active. Se prea poate ca ele să fi avut o influență asupra noastră la un moment dat, după care au dispărut din memorie și, deși nu mai știm nimic de ele, să constituie forțe active pentru viața noastră sufletească. Ele ne pot marca viața într-un chip cât se poate de nefavorabil, în sensul că pot produce dezechilibre care să perturbe până în profunzime o viață sufletească sănătoasă. Multe stări maladive, nevroze, pot fi puse pe seama unor astfel de influențe, putând fi mult mai bine înțelese dacă se recunoaște faptul că volumul vieții noastre conștiente nu se suprapune cu trăirile vieții sufletești. Psihanalistul poate uneori să descopere cu ușurință cauza care se află la originea unor stări care face imposibilă viața unui om, cauză de care acesta nu-și mai aduce aminte, dar care are o influență asupra vieții sale sufletești. Ca să ne exprimăm plastic, există în viața sufletească anumite crâmpeie, insulițe, care se află acolo ca oricare alte insulițe; se poate ajunge pe asemenea insulițe din mijlocul mării, pe care să pășești cu picior sigur. Viața sufletească a omului poate fi expusă unor primejdii când se poticnește de astfel de insule care provin din influențe nefaste despre care nu-și mai amintește. În viața obișnuită aceste insule pot fi foarte simplu ocolite, dacă omul, evaluându-și retrospectiv viața, încearcă să descifreze în ea reminiscențe depozitate în mecanismul psihic, care duc la o cauză îndepărtată ce l-a influențat. Dacă omul ar fi dotat cu un fel de concepție despre lume care să-l aducă în situația de a înțelege și a suporta aceste insule sufletești, aceasta ar constitui un lucru benefic pentru el și ar acționa ca ceva tămăduitor. Fără doar și poate, a conduce fără o pregătire sufletul omenese naufragiat spre aceste stânci îi creează acestuia o stare de spaimă. Dar dându-i-se posibilitatea să perceapă cu înțelegere această situație îi va fi mult mai ușor să o depășească. Cu cât suntem mai în măsură să ne articulăm în viața noastră conștientă cu luciditate, cu atât mai bine va fi pentru viața noastră de zi cu zi.
Când va pătrunde în macrocosmos, omul se va confrunta nu numai cu asemenea insule sufletești subconștiente, ci cu mult mai multe lucruri de acest gen. Am văzut că în fiecare noapte pătrundem în macrocosmos și că asupra viețuirii noastre acolo se așterne o uitare deplină. Dintre multe situații pe care omul le poarte viețui, dacă ar pătrunde conștient în macrocosmos, ar fi și viețuirea propriului Eu. În macrocosmos omul ar fi el însuși. El este înconjurat de realități și entități spirituale și tot ceea ce are în față constituie o privire obiectivă asupra sa însuși. Aici el are ocazia să se compare cu lumea macrocosmică, să constate cât de imperfect este față de aceasta și că nu se poate ridica la nivelul acestei lumi superioare. Este suficientă această ocazie pentru ca omul să-și piardă încrederea în sine, hotărârea sa. Numai autoeducația prealabilă, înaintea pătrunderii în lumea spirituală, îl poate proteja pentru a nu-și pierde încrederea în sine, autoeducația fiind de natură să contribuie la formarea unei judecăți sănătoase, obiective, anume la recunoașterea imperfecțiunii sale, dându-i în același timp și posibilitatea de a dobândi acele facultăți care sa-i permită să viețuiască în lumea spirituală. Omul trebuie să ajungă la performanța de a-și recunoaște imperfecțiunile; el trebuie să învețe să și le suporte, având în același timp și perspectiva a ceea ce poate deveni prin eliminarea acestor imperfecțiuni și dobândirea acelor trasături care încă îi lipsesc, contribuind la propria autodepășire; el va trebui să-și spună mereu: Dacă îmi privesc retrospectiv propria viață și mă raportez la reîncarnările anterioare, am reușit să fac din mine ceea ce sunt acum. Dar omul trebuie să aibă posibilitatea ca, pe lângă făptura sa proprie, să simtă și să cunoască și cealaltă făptură a sa, care îi spune: Dacă lucrezi la formarea ta, dacă faci tot ceea ce trebuie ca să contribui la dezvoltarea a ceea ce există în structura ființei tale intime, atunci poți deveni o entitate ca aceasta care se află lângă tine, ca un ideal autentic, la care să poți privi fără teamă și fără descurajare.
La această stare se poate ajunge numai atunci când te-ai autoeducat pentru dobândirea capacității de a învinge greutățile vieții. Dacă s-a ținut cont de necesitatea dobândirii în lumea fizică a puterii de a birui obstacolele, de a îndura suferințele, de a ne căli și a înfrunta adversitățile, înainte de a face primul pas în macrocosmos, din momentul în care s-a trecut peste acest stadiu apare și impulsul care ne asigură că vom reuși orice s-ar întâmpla cu noi, că vom trece peste toate greutățile pe care le avem de întâmpinat în această lume spirituală; căci vom dezvolta din ce în ce mai mult aptitudinile deja dobândite de a birui obstacolele.
Dacă cineva s-a pregătit într-o asemenea manieră, va avea o trăire cu totul deosebită, chiar de la intrarea sa în lumea elementală. Vom înțelege mai bine acest lucru dacă ne vom aminti încă o dată de faptul că temperamentul coleric este înrudit cu elementul „foc”, că cel sanguin se înrudește cu elementul „aer”, că temperamentul flegmatic se înrudește cu elementul „apă”, iar cel melancolic cu elementul „pământ”. Dacă cineva viețuiește în lumea elementală cu propriul temperament, atunci entitățile lumii elementale i se vor înfățișa conform afinității pe care o manifestă față de lucrurile din această lume. De exemplu, colericului îi vor apărea trăsăturile sale înflăcărate, corespunzător elementului „foc”, față de care are afinitate în această lume. O asemenea trăire arată cum ceea ce am dobândit în materie de tărie sufletească poate birui toate greutățile. Atunci încrederea în sine pe care am dobândit-o ne va permite să ne spunem: Vei avea puterea să te impui. Această putere este înrudită cu ceea ce rezultă din unirea tuturor elementelor și ne întâmpină în lumea spirituală, astfel încât ne putem privi pe noi înșine ca pe o entitate exterioară. Dacă am hotărât să ne debarasăm de toate imperfecțiunile noastre și să le înfruntăm, aceasta acționează în așa fel încât acest om imperfect va putea sta în fața noastră fără ca vederea sa să ne zdrobească. Altminteri, ar acționa nimicitor. În viața obișnuită, prin sistarea conștienței, suntem protejați de un asemenea pericol. Dacă conștiența noastră nu ar conteni să acționeze în fiecare seară, înainte de a adormi, atunci cănd dormim l-am avea în fața noastră pe omul imperfect care suntem, ceea ce ar fi copleșitor, dar am sta și înaintea celeilalte entități, care ne-ar arăta ceea ce putem deveni și cum ar trebui să fim. Din aceste considerente, la culcare, conștiența dispare. Dar dacă dobândim din ce în ce mai mult o maturitate care ne spune: Vei învinge toate greutățile, atunci, treptat, se ridică ceea ce acoperă ca un văl sufletul omenese atunci când adoarme. Acest văl devine din ce în ce mai transparent, până când vom avea în fața noastră replica propriei noastre făpturi, așa cum suntem de fapt, iar alături vom percepe cealaltă înfățișare pe care am putea-o dobândi, dacă ne modelăm în continuare și lucram asupra noastră. Ea se arată în toată splendoarea, măreția și gloria sa. În acest moment se știe că această formă are o asemenea influență nimicitoare pentru că noi nu suntem așa, deși așa ar trebui să fim, dar că, în fond, nu putem obține structura sufletească corectă decât când putem suporta această imagine. A avea asemenea trăiri înseamnă a trece pe lângă „Marele păzitor al pragului”.
„Marele păzitor al pragului” este cel care face să dispară conștiența când adormim în mod obișnuit. Când dorim să pătrundem în lumea spirituală, în macrocosmos, el este acela care ne arată ceea ce ne lipsește și în primul rând ceea ce trebuie să mai facem pentru ca treptat-treptat să ne intregăm în această lume. Pe de o parte se simte nevoia stringentă de a-și face o părere despre aceste lucruri, dar pe de altă parte se constată o aversiune de a o face. Perioada actuală trebuie înțeleasă ca o perioadă de tranziție. În mod teoretic unii ar admite că sunt oameni nedesăvârșiți, imperfecți, dar de regula nu se depășește această fază teoretică.
În așa-numita viață spirituală contemporană, în literatura actuală, denumirea de „spirit” reprezintă cu totul altceva decât ceea ce semnifică ea pentru Știința spirituală. Puteți să vă convingeți singuri, găsind peste tot un sens diametral opus celui caracterizat mai sus, izvorât din lumea spirituală. Auziți peste tot câte o părere despre lume, de genul acesteia: Nu se poate ști acest lucru, și nici celălalt. Cât de des este întrebuințat în lumea fizică cuvințelul „se”*. Prin acest cuvințel omul și-a prestabilit a limită a cunoașterii, pe care crede că nu o va putea depăși. De fiecare dată când omul face apel la acest cuvințel își dovedește sieși că nu este în stare să pătrundă noțiunea cu cunoaștere umană adevărată. În nici un moment din viață nu trebuie să ne spunem: Acest lucru se poate cunoaște sau nu, ci trebuie spus: Noi putem cunoaște atâta cât corespunde stării noastre actuale de dezvoltare. Noi putem vorbi despre un lucru sau altul în limita cunoștințelor noastre actuale. Cine vorbește altfel dă dovadă că este o persoană incapabilă să pătrundă și să înțeleagă noțiunea de autocunoaștere, căci altfel ar ști că suntem ființe capabile să evoluăm, iar cunoașterea este în funcție de stadiul actual al dezvoltării noastre. În limbajul cercetătorului spiritual lipsește cu desăvârșire acest cuvințel. El se va obișnui să citească literatura contemporană, așa încât, atunci când cineva spune „se” aceasta înseamnă „el”. Adică este vorba de el, de autorul celor scrise, și semnifică numai ceea ce știe acesta; dar lucrurile încep să devină îngrijorătoare atunci când respectivul merge mai departe și face din toate acestea o practică. Teoriile nu sunt periculoase, dar pot deveni periculoase atunci când se încearcă a fi transpuse în practică. Dacă, de exemplu, cineva spune ceva de genul: Eu știu ce poate și cât poate învăța un om, așadar, nu trebuie să mai fac nimic pentru a ajunge mai departe..., prin toate acesta nu face nimic altceva decât să se pună în calea evoluției sale. De fapt, exisă astăzi foarte mulți oameni care își închid astfel propria dezvoltare. Din punctul de vedere al cercetătorului Științei spirituale, acestora li se poate ura să doarmă în continuare liniștiți, căci ei nu vor ajunge să aibă o conștiență și nu li se va da la o parte vălul nici măcar cât printr-o adiere de vânt, spre a li se arăta cât sunt de imperfecți în comparație cu ceea ce ar putea deveni cândva. Întregul mod de receptare senzitivă a oamenilor contemporani este de așa natură încât fac tot mai dens vălul ce se așterne în fața lumii spirituale, așa încât ei să nu poată pătrunde cu folos în acesta și să treacă pe lângă „păzitorul pragului”, acea formă formidabilă. Noi trebuie însă să dăm la o parte vălul. Dar pentru aceasta este necesar să ne facem următoarea făgăduială solemnă: Știm cât de imperfecți suntem în realitate, dar niciodată nu vom conteni să ne străduim pentru a deveni tot mai perfecți. Cu un asemenea impuls se poate porni în marcocosmos. Cine nu are voința puternică de a lucra asupra sa spre a se automodela continuu, acela ar trebui mai întâi să-și formeze o asemenea deprindere. Aceasta constituie contraponderea cunoașterii noastre. Trebuie mai întâi să ne autocunoaștem, dar autocunoașterea ar rămâne literă moartă dacă ea nu ar fi dublată de o voință puternică, care să contribuie la autoperfecționarea noastră. Străbate prin timpuri maxima apolinică: „Cunoaște-te pe tine însuți”, care este corectă, dar de care mai depinde ceva. Așa cum am spus ieri, nu reprezentările eronate sunt catastrofale, pentru că viața însăși le va corecta, ci piedicile sunt de fapt jumătățile de adevăruri, ca de exemplu o eventuală invitație la autocunoaștere, care nu este totodată și o invitație la o permanentă perfecționare. Dictonul „Cunoaște-te pe tine însuți” trebuie sa-l acceptăm împreună cu reversul său, care este un îndemn la o continuă autodesăvârșire. Să facem această făgăduială solemnă față de omul nostru superior, în fața căruia ne vom afla și asemenea căruia trebuie să devenim; abia atunci vom putea să ne încumetăm a păși încrezători în macrocosmos, căci numai așa, treptat-treptat, vom învăța să ne orientăm și să ne limpezim sufletește.
* În limba germană man: nu are echivalent în limba romănă. Se traduce cu „se”. În germană man este pronume nehotărât, persoana a III-a singular, se referă la una sau mai multe persoane, indiferent de gen; are un singur caz, nominativ singular, și are deci numai funcție sintactică de subiect. Echivalentul lui on în franceză. (Nota trad.)
Am văzut, pe de o parte, că natura noastră se dovedește a fi înrudită cu ceea ce numim lumea elementală, și tot cu ea se înrudește și temperamentul nostru. Dar mai există ceva, în propria noastră entitate, cu care suntem înrudiți. În noi există ceva înrudit cu lucrurile care ne înconjoară, căci noi suntem extrași din Univers. De la ceea ce percepem în lumea fizică trebuie să trecem în lumea elementală și de aici, în continuare, în lumea spirituală. Ca ființe umane, trecem dintr-o întrupare într-alta. Dacă în actuala încarnare ești o persoană melancolică, prin ceea ce se transmite de la o reîncarnare la alta poți deveni un flegmatic sau o persoană sanguină. În diferite încarnări această unilateralitate se echilibrează, se uniformizează. Am obținut astfel reprezentarea că ființa noastră este mai mult, că mai suntem și altceva, chiar dacă acum suntem un melancolic. Cu aceeași ființă am putut fi, într-o viață anterioară, o persoană colerică, iar într-o viață viitoare să devenim o persoană sanguină. Esența noastră nu trece în aceste structuri temperamentale. Mai există și altceva, care se găsește mai sus de orice. Dacă un clarvăzător contemporan observă pe cineva în lumea elementală, pe care îl vede ca o persoană melancolică, el își va spune: Este un fenomen trecător; este numai aparența unei încarnări. Omul, care acum, ca melancolic, reprezintă „pământul”, va reprezenta într-o altă încarnare, ca sanguin, „aerul”, dacă va fi coleric va reprezenta „focul”; melancolicul, care este cu predilecție o persoană interiorizată, produce un efect de respingere atunci când îl contempli din punct de vedere al lumii elementale; colericii apar ca și când ar împrăștia în jur numai flăcări, în sens elemental și nu în sensul focului fizic*.
* Pentru a nu fi greșit înțeleși trebuie să menționez că în compendiile de teosofie lumea elementală este denumită lume astrală. Ceea ce se numește aici lume spirituală constituie partea inferioară a lumii mentale. Devakhan-ul inferior; lumea mentală superioară, Devakhan-ul superior, lumea-Arupa, este ceea ce aici a fost denumit ca fiind „lumea raționala”. (Nota editorului elvetian.)
Când pătrundem din lumea spirituală în lumea rațională întâlnim ceva asemănător ca atunci când ne apărem nouă înșine ca entități care putem învinge temperamentul nostru din ce în ce mai mult, echilibrându-ne de la o viață la alta. Ajungem astfel la limita lumii spirituale. Ajunși aici, întâlnim realități și entități spirituale etalate ca pe cadranul unui ceas universal. Entitățile ni se prezintă în imaginile Zodiacului, iar realitățile în cele ale planetelor. Dar prin această comparație nu am realizat mare lucru: va trebui să trecem dincolo de aceste entități; totalitatea acestor entități formează ierarhiile. Nu ne-am putea face însă o idee despre lumile superioare dacă nu am trece de la denumirile pe care le-am dat în conferința de ieri la însăși chintesența acestor entități. Am văzut că omul ne poate apărea într-o încarnare ca melancolic, într-o alta ca sanguin. Dar entitatea lui este mai mult de atât. Ea răzbate, depășește cu mult ceea ce putem să caracterizăm printr-o asemenea noțiune. Dacă ne-am format o imagine clară asupra faptului că entitățile denumite Serafimi, Heruvimi, Tronuri s.a.m.d. – exprimate în spațiul fizic prin Zodiac – reprezintă de fapt mult mai mult decât o indică numele lor, înseamnă că ne-am creat o noțiune clară asupra acestei limite superioare a macrocosmosuiui. O ființă care ne apare într-o anumită situație ca spirit al înțelepciunii nu va rămâne mereu ca atare, încât să o putem caracteriza mereu astfel. Căci așa cum omul evoluează, tot astfel și entitățile pe care le întâlnim la limita superioară trec prin diferite stări, încât o dată le vom denumi într-un fel, iar altă dată într-altul. Entitățile evoluează o dată cu noile lor denumiri. Acestor nume le-am putea spune, în limbaj comun, ranguri. Când vorbim de spiritul voinței sau de cel al înțelepciunii este ca și când, aici, pe Pământ, am vorbi de un consilier guvernamental sau de un consilier guvernamental secret; la început a avut o funcție, apoi alta. Și în cazul nostru aceeași entitate a fost spirit al înțelepciunii, în alt caz spirit al voinței etc. Entitățile evoluează în funcție de situație, parcurgând diferite trepte ierarhice: atâta vreme cât ne menținem în lumea spirituală, ele se prezintă într-o anumită relație una față de cealaltă. În momentul în care facem cunoștință cu o entitate evoluată din punct de vedere spiritual, când trecem de la denumirea rangului la perceperea entității însăși, atunci ne ridicăm în domeniul raționalului, trecem pe o treaptă superioară, pătrundem în lumea spirituală.
Dacă dorim să ajungem la o anumită treaptă a cunoașterii, trebuie, în general, să facem deosebirea între entitățile evoluate și ceea ce ele sunt pe o anumită treaptă de dezvoltare. Trebuie să facem acest lucru atât cu entitățile care apar numai pe Pământ, cât și cu cele care se arată numai unei conștiențe clarvăzăoare în lumea spirituată. În acest sens se dă exemplul lui Buddha. Știți că Buddha a trăit în secolul al VI-lea înainte de Christos. Cine pătrunde în acest domeniu în mod spiritual trebuie să învețe să facă deosebirea între ceea ce, la vremea sa, era denumit „Buddha” și entitatea care s-a ridicat la această demnitate. Mai întâi el a fost un Bodhisattva, apoi, în încarnarea din secolul al VI-lea înainte de Christos, a devenit Buddha. Dar și înainte a fost aceeași entitate care va apărea ulterior ca „Buddha”. Această entitate a evoluat însă mai departe, încât din anumite motive, nu a mai avut nevoie să se încarneze ca om trupesc. Ea a trăit mai departe în alte forme, devenind acum o entitate superioară. Ca Bodhisattva, acest om era unit cu evoluția Pământului; acum însă este o entitate care în evoluția sa în lumea spirituală poate fi găsită doar cu ochiul pătrunzător al clarvăzătorului. Dacă luați toate acestea ca pe o comparație, veți vedea cât trebuie să se facă o distincție între denumirea „Buddha” și entitatea căreia îi este atribuită funcția lui Buddha.
Același lucru se petrece și cu ierarhiile, căci și ele continuă să evolueze. Vedem astfel că, la limita lumii spirituale, anumite entități, ating această limită de sus în jos, căpătând anumite trăsături; ființe care îndeplinesc o funcție sau alta, pe care trebuie să le-o atribuim. Dacă ne ridicăm mai sus în lumea spirituală, reîntâlnim aceste entități care de această dată ne apar într-o evoluție animată. Această situație este specifică și omului în cursul încarnării sale. În fond, așa după cum vom cunoaște un om nu luând în considerare doar actuala sa încarnare, ci urmărindu-l pe tot parcursul său, din întrupare în întrupare, tot astfel vom cunoaște și entitățile superioare numai dacă suntem în stare să vedem dincolo de ceea ce semnifică faptele lor, aceste entități ele însele. A te preocupa de esențele spirituale și a participa la evoluția lor înseamnă a viețui în lumea rațională.
Deasupra „lumii raționale” mai există o lume superioară, din care vin acele forțe care ne fac capabili să ne depășim conștiența obișnuită normală și să dobândim o constiență clarvăzătoare, înarmată cu ochi și ureche sirituală. Cât de minunat ar fi oare dacă ar trebui să explicăm trăsăturile omului cu ajutorul unor lumi care se află mai sus decât lumea spirituală și decât cea rațională? De fapt, omul devine participant la această lume spirituală atunci când în el se trezește conștiența clarvăzătoare. Este oare un miracol faptul că forțele care contribuie la deșteptarea acestei conștiențe provin dintr-o lume din care entitățile spirituale iși adună forțele lor? Noi ne extragem conștiența rațională din lumea rațională. Dacă vrem să depășim această lume, atunci va trebui să ne procurăm forțele dintr-o lume mai evoluată. În acest fel ajungem în lumea arhetipurilor. Sarcina pe care ne-o propunem este de a caracteriza organele de care avem nevoie pentru a dobândi o viziune imaginativă. Va trebui să arătăm cum apar în lumea arhetipurilor forțele care îi formează omului organele necesare pentru a-și dobândi o conștiență imaginativă. Subiectul pe care ni-l propunem pentru data viitoarc este: Aflarea legăturii dintre prima treaptă a cunoașterii superioare și lumea spirituală a arhetipurilor. Vom trece apoi mai departe și vom descrie lumea inspirată și lumea intuitivă, arătând cum poate omul să se integreze în lumile superioare, în sensul pe care îl dăm în stadiul cultural actual acestei noțiuni – să poată deveni un cetățean al acelor lumi, așa cum este aici, în plan fizic, în spațiul care ne înconjoară și cum poate el să pășească în acele lumi în care, în anumite privințe, este ființa cea mai de jos; și după cum, aici, poate privi spre alte zone care se găsesc sub el, acolo el își poate ridica privirea spre acele entități evoluate care se află deasupra sa. Permanent omul face cunoștință cu entități și realități noi, atunci când pornește pe drumul care duce în macrocosmos.
