Înainte de a ajunge la problemele propriu-zis umane referitoare la karma, este necesar să facem o serie de considerații pregătitoare. Aici intră ceea ce am spus ieri: descrierea noțiunii de karma. Și mai intră ceea ce mai avem de spus despre karma și regnul animal. Dovezile exterioare ale realității karmei vor apărea în cadrul acestui ciclu în locurile unde vom avea motive să facem trimitere în mod special la ele. Cu aceste ocazii veți avea și posibilitatea de a dezvolta ideea de karma în fața unor oameni din afara mișcării noastre, care vor veni la dumneavoastră cu întrebări, punând la îndoială întreaga noastră concepție.
Ce ar fi mai la îndemână decât să întrebăm cum se raportează viața animalelor la ceea ce numim desfășurarea karmei umane, în care – așa cum vom vedea – sunt cuprinse cele mai importante și mai adânci probleme ale destinului uman.
Raportul dintre oamenii ce trăiesc pe Pământ și lumea animalelor este diferit de la o epocă la alta, dar și de la un popor la altul. Și nu e lipsit de interes să vezi că la popoarele care și-au păstrat cele mai bune tradiții din înțelepciunea străveche, sfântă a omenirii s-a încetățenit un mod de a trata animalele cu cea mai mare compasiune și iubire. În sânul lumii budiste, de exemplu, care a păstrat părți importante din vechile concepții despre lume, așa cum existau ele la oamenii vremurilor originare, întâlnim un mod de a trata animalele și sentimente față de lumea animală pe care, în Europa, mulți oameni nu le pot înțelege. Dar și la alte popoare – vă amintesc numai felul cum se poartă arabul cu calul său –, mai ales dacă acestea și-au păstrat ceva din vechile concepții despre lume, așa cum le întâlnim ici-colo, ca vestigii ale trecutului, veți afla un fel de „prietenie” între om și animale, o atitudine umană față de ele. Dimpotrivă, în acele ținuturi unde se pregătește o concepție despre lume a viitorului, în regiunile occidentale, s-a încetățenit neînțelegerea pentru o asemenea compasiune față de animale. E semnificativ faptul că, din timpul Evului Mediu și până în epoca noastră, tocmai în țările unde concepția creștină despre lume s-a răspândit cel mai mult a luat naștere ideea că animalele nu trebuie considerate ființe cu o viață sufletească propriu-zisă, fiindcă ele sunt un fel de automate. Și poate că nu s-a atras atenția în mod greșit – chiar dacă nu întotdeauna cu o înțelegere deosebită – că aceste concepții, sustinute adeseori de filosofia occidentală, conform cărora animalele sunt niște automate și n-au o viață sufletească propriu-zisă, au pătruns în rândurile oamenilor unde nu există nici un fel de compasiune față de animale și, adeseori, nu există limite în ceea ce privește tratarea cu cruzime a acestora. Lucrurile au mers atât de departe, încât un mare filosof al epocii moderne, Cartesius, a fost înțeles greșit, în ceea ce privește concepțiile sale referitoare la lumea animalelor. [ Nota 5 ]
Spiritele cu adevărat importante din evoluția culturii și civilizației apusene n-au susținut niciodată că animalele sunt niște automate. Nici Cartesius n-a crezut astfel, deși puteți citi în multe cărți de filosofie că el ar fi susținut o asemenea concepție. Cine-l cunoaște pe Cartesius știe că el nu le atribuie animalelor o viață sufletească aptă să evolueze astfel încât să poată aduce din conștiința Eului o dovadă pentru existența lui Dumnezeu, totuși el consideră că animalul e străbătut, e însuflețit de așa-numitele spirite ale vieții, care nu au o individualitate la fel de unitară ca Eul uman, dar acționeză în organizarea animală sub formă de suflet. Și e semnificativ faptul că tocmai în această privință Cartesius a putut fi înțeles atât de greșit. În secolele trecute, în cadrul evoluției occidentale a existat tendința de a li se atribui animalelor simple automatisme și această concepție a fost atribuită în mod eronat lui Cartesius. Caracteristic pentru civilizația occidentală e faptul că ea a trebuit să se dezvolte din elementele materialismului. Și se poate afirma chiar că zorile creștinismului, acest impuls important din evoluția omenirii, au apărut pe terenul unei mentalități materialiste. Materialismul epocii modeme e o consecință a faptului că până și confesiunea religioasă cea mai spirituală, creștinismul, a dat, în Occident, peste o concepție despre lume materialistă. Destinul popoarelor occidentale constă în faptul că ele trebuie să se ridice din abisurile materialismului și prin biruirea concepțiilor și tendințelor materialiste să dezvolte forțele viguroase ale celui mai înalt spiritualism. Din cauză că popoarelor occidentale le-a fost dat acest destin, această karma, în sânul lor a apărut și tendința de a privi animalele ca pe niște automate. Cine nu poate să întrezărească substraturile vieții spirituale, cine nu poate să vadă decât ceea ce ne înconjoară în lumea senzorială exterioară va ajunge ușor, prin impresiile obținute din această lume senzorială, la o concepție care situează animalele pe o treaptă cu totul inferioară. În schimb, cei care au mai păstrat elemente ale vechilor concepții despre lume, din înțelepciunea originară a omenirii, mai posedă un fel de cunoaștere a ceea ce, și în lumea animalelor, e de natură spirituală; și, în pofida tuturor interpetărilor greșite, în pofida a tot ceea ce s-a furișat în concepțiile lor despre lume și le-a întinat puritatea, ele n-au putut uita că în manifestările și în plăsmuirea formelor animale se exteriorizează unele activități spirituale, unele legi spirituale.
Dacă, pe de o parte, în absența concepțiilor spirituale trebuie să vedem o lipsă de înțelegere față de viața sufletească a animalelor, pe de altă parte, nu trebuie să ne amăgim în privința faptului că, dacă am aplica fără nici un discernământ ideile de karma atât în cazul lumii animale cât în cazul destinului uman, aceasta ar fi tot efectul unei concepții materialiste despre lume. Nu putem face așa ceva. Am arătat deja ieri cât este de necesar să definim noțiunea de karma în mod absolut exact. Și am greși, dacă am căuta si în lumea animală ceea ce am văzut că în cazul omului se manifestă prin întoarcerea efectului asupra ființei care l-a declanșat; vom putea cunoaște mai bine legitatea karmei dacă, ieșind din limitele vieții umane, cuprinse între naștere și moarte, vom urmări omul de-a lungul incarnărilor sale succesive și vom constata că efectul unei cauze care își are originea într-una din vieți poate apărea doar într-o viață ulterioară; timpul legității karmice se întinde de la o viață la alta, iar efectele cauzelor nu trebuie să apară neapărat – ba, dacă privim karma în mare, în mod absolut sigur nici nu apar – într-o singură viață cuprinsă între naștere și moarte.
Știm deja, din considerentele exterioare ale științei spiritului, că în cadrul lumii animale nu se poate vorbi de o reincarnare de felul celei pe care o întâlnim la om. În lumea animală nu găsim ceva asemănător, și cu atât mai puțin ceva identic cu individualitatea umană, care continuă să existe după ce omul a pășit prin poarta morții, care petrece o viață deosebită în lumea spirituală, în perioada dintre moarte și o nouă naștere, spre a intra apoi din nou în existență, printr-o nouă naștere. Nu putem vorbi despre moarte, în cazul animalelor, în același sens în care vorbim despre moartea omului. Individualitatea umană își continuă existența și după ce omul a trecut prin poarta morții, ceea ce nu se întâmplă în lumea animalelor; dacă am căuta într-un individ din lumea animală ființa reincarnată a unui animal care a existat cândva pe Pământ, așa cum facem în cazul omului, am cădea într-o mare greșeală. Azi, când tot ceea ce ni se oferă în lume e privit doar prin latura sa exterioară, fără a se cerceta și interioritatea, deosebirile cele mai importante dintre om și animal nici nu pot fi sesizate. Din punct de vedere exterior – privit în mod pur materialist – fenomenul morții, la om și la animal, se prezintă în același fel. Și se poate crede că unele aspecte din viața individuală a animalului pot fi comparate cu fenomene ale vieții personale umane dintre naștere și moarte. Dar am trage o concluzie cu totul greșită. De aceea îmi propun să semnalez acum, prin câteva exemple, deosebirile profunde care există între animal și om.
Despre deosebirea dintre animal și om își poate face o idee clară și completă numai cel ce se adâncește într-un mod lipsit de prejudecăți nu numai în analiza aspectelor care se oferă percepției sale senzoriale exterioare, ci și din ceea ce rezultă din gândirea sa combintorie. Întâlnim un fenomen care e scos în evidență și de către naturaliști, dar cu care naturaliștii din epoca actuală nu prea știu ce să facă; e vorba de faptul că omul trebuie să învețe până și lucrurile cele mai simple: el a trebuit să învețe, de-a lungul evoluției sale, modul de folosire a uneltelor celor mai simple, iar copiii noștri trebuie să învețe încă și azi lucrurile cele mai simple, având nevoie de un anumit timp pentru aceasta. Se cere efort pentru ca omul să deprindă mișcările simple necesare muncii, necesare pentru a realiza diferite unelte, instrumente etc. Cu cât sunt mai avantajate animalele, în această privință? Să ne gândim cum își realizează castorul construcțiile sale complicate, măiestre. El nu are nevoie să învețe; posedă această iscusință, aducând-o cu el pe lume, ca legitate înscrisă în ființa lui, la fel cum noi, oamenii, ne aducem ca zestre „arta” de a ne schimba prima serie de dinți, în jurul vârstei de șapte ani. Nici acest lucru nu trebuie să-l învețe nimeni. Animalele vin pe lume cu o însușire de felul celei pe care o posedă castorul, de a-și construi locuința. Și dacă veți analiza lumea animală, veți constata că animalele pot realiza lucruri la care iscusința umană, cu toate progresele pe care le-a făcut, nu poate ajunge.
Cum se explică faptul că, la naștere, omul e mai nepriceput decât, de exemplu, o găină sau un castor, și că el e nevoit să-și însușească cu multă trudă ceea ce animalele pot să facă încă de la naștere? E o întrebare importantă. Și noi trebuie să învățăm să simțim că e o întrebare importantă. Fiindcă nu este esențial să se atragă atenția asupra faptelor importante, ci trebuie să știm când pot fi puse întrebări importante. Unele lucruri pot fi obiective, dar nu înseamnă că ele au neapărat valoare pentru concepția noastră despre lume. Deși astăzi ne vom ocupa de cauzele acestor fenomene, studiindu-le din punct de vedere al științei spiritului, am ajunge prea departe dacă am analiza în toate detaliile de ce este așa. Totuși, pentru început, se poate atrage atenția, în câteva cuvinte, asupra acestui lucru.
Dacă ne întoarcem, prin mijloacele științei spiritului, în trecutul evoluției umane, până în vremuri extrem de îndepărtate, vom afla că acele forțe și elemente care stau azi la dispoziția castorului sau a altor animale, pentru ca ele să aducă pe lume, ca zestre, o asemenea iscusință, au stat cândva și la dispoziția omului. Nu se poate spune că omul a preluat în germenele ființei sale, într-un trecut străvechi, doar neîndemânarea și că a lăsat animalelor iscusința primitivă. A primit și el aceleași predispoziții, ba chiar, de fapt, într-o măsură mult mai mare decât animalele, deoarece dacă animalele vin pe lume cu anumite deprinderi, ele sunt folosite unilateral. Când intră în viață, omul nu se pricepe la nimic, trebuie să învețe totul, tot ceea ce se referă la lumea exterioară. M-am exprimat puțin cam radical, dar cred că înțelegeți ce vreau să spun. Dar după ce învață, omul poate deveni multilateral, dezvoltarea lui poate fi fecundă, în ceea ce privește formarea anumitor deprinderi etc., altfel decât se întâmplă în cazul animalelor. Prin urmare, omul a fost înzestrat, la origine, cu predispoziții bogate, totuși el nu le poate folosi. Iese la lumină fenomenul ciudat că, la origini, omul și animalul au fost înzestrați la fel. Dacă ne întoarcem până la vechea evoluție saturniană, constatăm că atunci încă nu avusese loc o separație între evoluția umană și cea animală. Omul și animalul erau înzestrați cu aceleași predispoziții. Ce s-a întâmplat între timp, astfel încât animalul aduce cu sine tot felul de deprinderi, pe când omul e un camarad de drum nepriceput? Cum s-a comportat omul, astfel încât nu mai are, dintr-odată, nimic din ceea ce primise cândva? Poate că, în cursul evoluției, el a risipit aceste daruri, în timp ce animalele le-au păstrat, ca niște buni gospodari, cu spirit de economie. Această problemă se poate pune, desigur, dacă examinăm stările de fapt reale.
Omul n-a risipit fără rost aceste predispoziții pe care animalul le folosește azi sub formă de îndemânare; le-a folosit și el, dar în alt scop decât animalele. Animalele le-au dat forma unor iscusințe exterioare; castorul și viespea își construiesc cuibul. Omul și le-a folosit în interioritatea sa și a făcut să se nască astfel ceea ce numim organizarea superioară a ființei umane. Faptul că omul merge azi în poziție verticală, că are un creier mai perfecționat, că are în general o organizare internă mai desăvârșită a necesitat, de asemenea, folosirea anumitor forțe; sunt aceleași forțe cu ajutorul cărora castorul își realizează construcțiile sale. Omul a folosit aceleași forțe pentru a se clădi pe sine, creierul său, sistemul său nervos ș.a.m.d. De aceea, în primul rând, omului nu i-a rămas nimic, pentru a lucra, în același mod, în exterior. Dacă noi avem o alcătuire mai desăvârșită aceasta se datorează faptului că tot ceea ce castorul prelucrează în lumea exterioară a fost folosit cândva de om, în cursul evoluției, pentru a se clădi pe sine însuși, pentru a construi propria sa organizare interioară. Noi avem în interior cuibul nostru de castor și din această cauză nu mai putem folosi aceste forțe în exterior. Vedem deci, dacă rămânem la o concepție unitară despre lume, ce se întâmplă cu predispozițiile care există în ființele existente pe Pământ și forma sub care ne întâmpină ele azi. Deoarece omul a folosit într-un mod specific aceste forțe, în cursul evoluției sale pentru el s-a creat o situație cu totul deosebită, pe care, în parte, o cunoaștem deja.
De ce a fost necesar ca omul să folosească forțele cu care a fost înzestrat pentru organizarea sa interioară? Deoarece numai astfel el a putut deveni purtătorul a ceea ce este azi Eul, care se perpetuează de la o incarnare la alta. O altă organizare n-ar fi putut deveni un asemenea purtător de Eu; depinde întru totul de exterior, dacă un Eu individual poate activa sau nu în existența pămâneană. El n-ar putea să facă acest lucru dacă organizarea exterioară n-ar fi adecvată individualității purtătoare a unui Eu. Prin urmare, totul a fost canalizat spre a face ca organizarea exterioară să fie pe măsura individualității purtătoare de Eu. În acest scop a trebuit să fie creată o structură specială, pe care o cunoaștem deja, în aspectul ei esențial.
Știm că evoluția noastră pământeană a fost precedată de evoluția lunară, aceasta de cea solară, iar cea solară de cea saturniană. Când vechea evoluție lunară a luat sfârșit, omul ajunsese, în ceea ce privește existența lui exterioară, pe o treaptă ce ar putea fi desemnată prin expresia om-animal. Dar organizarea umană exterioară nu era atât de perfecționată încât să poată deveni purtătoarea unui Eu individual. De-abia în evoluția pământeană a omului s-a realizat integrarea acestei organizări. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că procesele evoluției noastre pământene au fost organizate într-un mod cu totul special. Când evoluția lunară a luat sfârșit, totul s-a destrămat, ca să zicem așa, în haos. După o perioadă de crepuscul cosmic, a ieșit la iveală noul cosmos al evoluției noastre pământene. În cosmosul evoluției pământene era conținut pe atunci tot ceea ce e unit azi, ca sistem solar, cu noi și cu Pământul. Din această unitate cosmică s-au desprins apoi toate celelalte corpuri cosmice, separându-se de Pământul nostru. Nu e necesar să studiem în detaliu felul cum s-au separat celelalte planete, Jupiter, Marte etc. Trebuie doar să spunem că, într-un anumit moment al evoluției, Pământul nostru și Soarele s-au separat. Când Soarele era separat și își trimitea din exterior influențele asupra Pământului, Pământul nostru era încă unit cu Luna actuală, astfel încât substanțele și forțele spirituale care sunt azi încătușate de Lună erau încă de atunci unite cu Pământul.
S-a pus de mai multe ori întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă Soarele nu s-ar fi despărțit de Pământ și n-ar fi trecut la acea stare în care acționeză din exterior asupra Pământului. Când Pământul era încă unit cu Soarele, în condițiile cu totul diferite din acea vreme, întregul sistem cosmic și, de asemenea, strămoșii organizării umane mai constituiau încă o unitate. Este o absurditate, bineînțeles, să ai în vedere condițiile de viață actuale și să spui: Ce tâmpenii spun teosofii; păi, în acest caz, toate ființele care aveau deja o organizare ar fi ars, în mod inevitabil! Aceste ființe erau constituite astfel, încât puteau să subziste în condițiile de atunci ale acestei unități cosmice, care era cu totul altfel organizată. Dacă Soarele nu s-ar fi separat de Pământ, ar fi rămas unite cu Pământul și unele forțe violente, și din această cauză organizarea umană nu s-ar mai fi putut manifesta în mod corespunzător. De aceea a fost necesar ca Pământul să aibă un ritm de viață mai lent și forțe mai dense. Acest lucru a devenit posibil numai prin faptul că forțele violente, furtunoase s-au retras din Pământ. Forțele Soarelui au căpătat o intensitate mai mică, datorită faptului că acționau acum asupra Pământului din exterior, de la distanță. Dar s-a mai întâmplat și altceva: Pământul se afla într-o stare care nu permitea omenirii să progreseze. Forțele care se manifestau acum erau prea dense și ele ar fi făcut ca orice ființă vie să se lemnifice și să se usuce, iar omul n-ar fi putut să-și parcurgă evoluția dacă situația nu s-ar fi schimbat. La un timp după desprinderea de Pământ a Soarelui s-a separat de el și Luna actuală și aceasta a luat cu ea forțele care încetinesc evoluția, care ar fi făcut ca viața să ajungă la o moarte lentă. Așa că între Soare și Lună a rămas Pământul, alegând exact ritmul potrivit pentru organizarea umană, în așa fel încât ea să poată primi cu adevărat în sine un Eu individual ce trece de la o incarnare la alta. Organizarea umană, așa cum este ea azi, nu s-ar fi putut realiza decât prin acest proces de separare, mai întâi a Soarelui și apoi a Lunii.
Cineva ar putea să spună: Dacă aș fi fost eu Domnul Dumnezeu aș fi procedat mult mai simplu; aș fi realizat de la bun început un amalgam care să dea posibilitatea ca organizarea umană să poată evolua normal. De ce a fost nevoie să se desprindă mai întâi Soarele și de ce a trebuit să devină necesară apoi o separare a Lunii?
Cel ce spune acest lucru gândește mult prea abstract. Dacă în ordinea lumii urmează să fie creată o diversitate interioară de felul organizării umane, pentru aceasta este necesar un procedeu special și nu poate fi transpus în realitate ceea ce născocește gândirea umană când fantazează. In abstracto putem gândi orice; dar în cadrul științei spiritului trebuie să învățăm să gândim concret, în așa fel încât să înțelegem că organizarea umană nu e ceva simplu. Ea constă dintr-un corp fizic, un corp eteric și un corp astral. Aceste trei componente ale ființei umane trebuiau aduse mai întâi la un anumit echilibru, în așa fel încât diferitele părți ale ei să se afle într-un raport corespunzător unele față de altele. Acest lucru a devenit posibil numai prin acest întreit proces: mai întâi formarea cosmosului unitar, a întregii unități cosmice – Pământ, Soare și Lună împreună; apoi a fost necesar acel proces care să ducă la încetinirea activității corpului eteric uman – dacă nu s-ar fi întâmplat așa, el ar fi mistuit întreaga dezvoltare –, și acest lucru s-a întâmplat prin separarea Soarelui; deoarece în caz contrar corpul astral ar fi condus organizarea umană la o moarte lentă, a fost necesar să se desprindă și Luna. Omul are în organizarea sa trei părți componente, ceea ce a făcut necesar să aibă loc aceste trei procese.
Vedem astfel că omul își datorează existența, însușirile sale actuale, unei structurări complicate a Cosmosului. Dar noi mai știm că dezvoltarea regnurilor din natură nu poate să țină pasul cu evoluția. Știm, din expunerile cu caracter general făcute în ultimii ani, că în diferitele incarnări planetare ale Pământului unele entități au rămas în urma evoluției generale și că ele au trăit în stări care nu corespundeau cu totul evoluției. Și mai știm că, de fapt, întreaga evoluție a putut să fie pusă în mișcare numai prin asemenea rămâneri în urmă. În cursul vechii evoluții lunare anumite entități, pe care le numim „entități luciferice”, au rămas în urmă și prin ele noi ne-am încărcat de vină; lor le datorăm ceea ce ne face cu adevărat oameni, adică posibilitatea de a fi liberi, de a ne dezvolta în mod liber ființa interioară. Ba, putem chiar spune, într-un anumit sens, că dacă entitățile luciferice au rămas în urmă a fost un sacrificiu. Ele au rămas în urmă pentru a putea insufla omului pasiunile care țin de demnitatea lui umană și de autodeterminarea lui. Trebuie să ne deprindem să folosim cu totul alte noțiuni decât cele obișnuite, deoarece, judecând prin prisma acestora, am putea spune că după ce au rămas „repetente” spiritele luciferice ar fi putut să „repete clasa”, așa cum se cuvine, și că această neglijență nu le va fi iertată. Dar n-a fost vorba de o neglijență a ființelor luciferice. Faptul că au rămas în urmă a fost, într-un anumit sens, un sacrificiu pe care ele l-au făcut, pentru a putea acționa, prin ceea ce și-au însușit datorită acestui sacrificu, asupra lumii noastre pământene.
Știm deja, din ceea ce am spus ieri, că au rămas în urmă nu numai anumite entități, ci și anumite substanțe, și că ele și-au păstrat unele legi care în stările planetare anterioare erau corecte și care au continuat să acționeze în cadrul evoluției ulterioare. Astfel că faze de evoluție ale unor vremuri mai vechi se intersectează cu faze de evoluție din vremurile mai recente; ele se amestecă unele cu altele. De-abia prin aceasta devine posibilă, de fapt, marea varietate a vieții. Așa ni se prezintă nivelurile diferite ale evoluției entităților. N-ar fi fost posibil ca alături de regnul uman să se dezvolte un regn animal, dacă după perioada saturniană n-ar fi rămas în urmă anumite entități, spre a forma – în timp ce pe Soare oamenii atinseseră deja o treaptă mai înaltă – un al doilea regn; astfel au apărut primii precursori ai regnului animal din zilele noastre. Ca să existe o bază pe care să se dezvolte formele ulterioare, asemenea rămâneri în urmă sunt neapărat necesare.
Dacă se pune întrebarea: De ce e necesar ca unele entități și substanțe să rămână în urmă?, aș vrea să explic despre ce e vorba cu ajutorul unei comparații. Evoluția omului trebuia să înainteze de la o treaptă la alta. Acest lucru era posibil numai prin faptul că omul devenea o ființă din ce în ce mai subtilă, superioară. Dacă ar fi folosit aceleași forțe cu care acționase în timpul fazei saturniene, el n-ar fi progresat. Ar fi rămas pe loc. De aceea a fost necesar să facă în așa fel încât forțele sale să devină mai subtile. Să presupunem – spre a avea o imagine – că avem în fața noastră un pahar cu apă în care e dizolvată o substanță oarecare. Lichidul va avea aceeași culoare, aceeași identitate etc. Să presupunem că substanțele mai grosiere se depun pe fundul paharului; atunci apa mai curată și substanțele mai fine rămân la suprafață. Prin urmare, apa a devenit mai curată numai prin faptul că s-a separat de ceea ce era mai grosier în ea. Ceva similar a avut loc după ce s-a încheiat evoluția saturniană: a fost necesară o asemenea sedimentare, a fost necesar ca întreaga omenire să elimine ce era mai grosier și să păstreze părțile mai fine. Ceea ce a fost eliminat a devenit apoi lumea animală. Datorită acestui proces, celelalte entități au devenit mai subtile și au putut să urce cu încă o treaptă. Pe fiecare treaptă a fost necesar să fie eliminate unele entități, pentru ca omul să poată urca tot mai sus.
Omenirea actuală a devenit posibilă numai datorită faptului că omul s-a eliberat de acele entități din regnurile aflate pe o treaptă inferioară. Odinioară aceste entități apăreau cu toate forțele lor unite, așa cum sunt, în apă, componenetele mai dense. Noi le-am lăsat să cadă la fund și ne-am înălțat cu o treaptă. Datorită acestui lucru a devenit posibilă evoluția noastră. Privim, deci, spre cele trei regnuri ale naturii care trăiesc alături de noi și spunem: În toate acestea vedem ceva care a trebuit să devină substratul pe care să ne putem dezvolta. Aceste entități au coborât, pentru ca noi să putem urca. Așa trebuie privite în mod corect regnurile inferioare ale naturii.
Dacă studiem evoluția de pe Pământ, acest proces ni se va înfățișa și mai clar, în detaliile sale. Trebuie să înțelegem că între toate momentele din cadrul evoluției noastre pământene există anumite raporturi și corelații. Am văzut că despărțirea de Pământ a Soarelui și a Lunii a avut loc, de fapt, cu scopul ca, în cursul evoluției pământene, organizarea umană să poată ajunge la nivelul necesar pentru a deveni o individualitate; acest lucru era necesar pentru clarificarea organizării umane. Dar din cauză că în Univers au avut loc aceste scindări, pentru a face posibilă evoluția omului, schimbările profunde survenite în întregul nostru sistem solar au exercitat o anumită influență și asupra celorlalte trei regnuri din natură, mai ales asupra regnului animal, care e cel mai aproape de noi, oamenii. Dacă vrem să înțelegem influența care s-a exercitat asupra regnului animal prin procesele de separare a Soarelui și a Lunii, vom primi prin cerecetarea spirituală explicația care urmează.
Când s-a separat Soarele, omul se afla pe o anumită treaptă a evoluției sale. Dacă ar fi rămas pe această treaptă, pe care se afla în timp ce Luna era încă unită cu Pământul, omul n-ar fi putut avea organizarea sa actuală, el ar fi mers în mod inevitabil spre o anumită pustiire și uscare, iar în cele din urmă spre moarte. A fost necesar să fie eliminate mai întâi forțele lunare. Dacă organizarea umană actuală a devenit posibilă, acest lucru se datorează faptului că în perioada în care Luna se mai afla în interiorul Pământului omul își păstrase o structură care încă mai putea deveni maleabilă; fiindcă s-ar fi putut întâmpla ca organizarea lui să se durifice într-atât, încât separarea Lunii să nu mai folosească la nimic. Pe această treaptă, pe care organizarea mai putea deveni maleabilă, se aflau numai strămoșii omului. Prin umare, a fost necesar ca Luna să fie eliminată la un anumit moment. Ce s-a întâmplat până când Luna a fost expulzată?
Organizarea umană devenea din ce în ce mai grosieră. Ce-i drept, omul nu arăta ca o bucată de lemn. Aceasta ar fi o reprezentare prea grosolană. Cu toate că era grosieră, organizarea sa de atunci era mai fină; mai subtilă decât cea actuală. Dar pentru acea vreme organizarea omului era atât de grosieră, încât partea mai spirituală a omului, care și pe atunci trăia alternativ, aș zice, când împreună cu corpul fizic, când fără el, ajunsese în cele din urmă în situația în care, dacă ar fi vrut să-și caute din nou corpul fizic, l-ar fi găsit atât de dens, din cauza proceselor pământene, încât n-ar mai fi avut nici o posibilitate să intre în el și să-l folosească drept lăcaș. De aceea s-a și întâmplat că partea spiritual-sufletească a multor strămoși ai omului a plecat cu totul de pe Pământ și, pentru un anumit timp, a căutat să progreseze pe alte planete ale sistemului nostru solar. Doar un număr foarte mic de corpuri fizice mai erau utilizabile, și ele s-au păstrat, trecând cu bine în epoca următoare. Am spus deseori că majoritatea covârșitoare a sufletelor umane au migrat în spațiul ceresc, dar că linia normală a evoluției a fost păstrată de un număr foarte mic de suflete, și anume de acele suflete umane care erau cele mai robuste și care au putut îndura și învinge toate acestea. Aceste suflete au dus evoluția dincolo de perioada critică.
Pe parcursul acestui proces încă nu era vorba, propriu-zis, de ceea ce noi numim egoitate umană, individualitate umană. Predomina caracterul dat de sufletul neamului omenesc. Când se retrăgeau, sufletele se resorbeau în substanța sufletească a neamului omenesc.
A venit apoi momentul în care Luna s-a desprins de Pământ și prin aceasta a reapărut posibilitatea ca organizarea umană să devină mai subtilă, așa că sufletele care migraseră au putut fi preluate. Aceste suflete au coborât din nou, treptat – până în perioada atlanteană –, și au intrat în trupurile umane. Rămăseseră însă în urmă anumite structuri ale organismelor care se formaseră în perioada critică. Ele se reproduseseră, în perioada la care mă refer, fără a putea deveni purtătoare ale unor suflete umane. Erau organisme grosiere. Prin urmare, alături de acele organisme care mai târziu au putut deveni mai subtile, au persistat și unele structuri apărute în perioada critică. Ele au devenit doar precursoarele unor organisme mai grosolane, și așa se face că, alături de structurile care au devenit purtătoare ale individualităților umane, s-au perpetuat și altele, care n-au putut face acest lucru, fiind urmașele organismelor părăsite de sufletele umane, în perioada de după separarea Soarelui, când Luna era încă unită cu Pământul.
Vedem, deci, că alături de om se formează un regn de organisme care, prin păstrarea caracterului lunar, au devenit incapabile să fie purtătoarele unor individualități umane. Aceste organisme sunt, în principal, cele care au devenit animalele actuale. Ar putea părea ciudat că aceste structuri mai grosiere ale animalelor actuale posedă, totuși, anumite facultăți care pot să acționeze cu înțelepciune, ca în cazul castorului care își construiește locuința. Putem înțelege acest fenomen, dacă nu ne reprezentăm lucrurile prea simplist. Aceste entități, în care n-au intrat sufletele umane, și-au dezvoltat facultătile exterioare de a construi o anumită structură nervoasă și altele asemenea, care le-au dat posibilitatea de a ajunge în concordanță cu legile existenței pământene. Aceasta se datorează faptului că entitățile care nu păstraseră facultatea de a prelua suflete umane fuseseră unite cu Pământul în tot acest timp. Celelalte structuri, care au devenit ulterior mai subtile, individualități umane, erau și ele legate de Pământ; dar din cauză că mai târziu, după ce Luna se desprinsese, suferiseră anumite transformări, au pierdut tocmai calitățile însușite anterior.
Să reținem, deci: după ce Luna s-a despărțit de Pământ, pe aceasta au rămas anumite structuri care s-au reprodus, pur și simplu, în linie dreaptă. Acestea erau groseiere, își păstraseră legile pe care le aveau înainte și se densificaseră atât de mult, în forma pe care o aveau deja, încât, după ce Luna a fost eliminată, ele n-au mai putut trece prin nici o schimbare; s-au reprodus, pur și simplu, în mod rigid. Celelalte structuri, care erau purtătoarele individualității umane, au fost nevoite să se transforme, n-au putut să se reproducă în mod rigid. Ele s-au transformat în așa fel, încât asupra lor au putut acționa entitățile care în perioada intermediară nu fuseseră unite cu Pământul; existaseră în altă parte și de-abia atunci au trebuit să se unească din nou cu Pământul. În aceasta constă deosebirea dintre acele entități care și-au păstrat vechiul caracter lunar rigid și acelea care s-au transformat. În ce a constat însă transformarea lor?
Când sufletele care plecaseră de pe Pământ s-au întors și au luat din nou în stăpânire trupurile, ele au trecut la remodelarea sistemului nervos, a creierului ș.a.m.d. Forțele pe care le aveau le-au folosit și la modelarea lor internă. La celelalte entități, care deveniseră rigide, n-a mai putut fi schimbat nimic. Organismele acestea au fost luate în stăpânire de alte entități, care nu începuseră încă să acționeze asupra organizării lor, care se opriseră încă pe vechea lor treaptă de evoluție, entități care nu ajung niciodată să influențeze structurile interne, ci acționează din exterior, cum fac sufletele-grup ale animalelor. Așa că, după desprinderea Lunii, au primit în ele sufletul uman organismele care erau potrivite pentru aceasta, și și-au pregătit în așa fel organizarea, încât ea a ajuns la structura desăvârșită pe care o are ființa umană. Organismele care în perioada lunară rămăseseră rigide n-au mai putut fi transformate. Ele au fost luate în stăpânire de acele suflete care nu progresaseră atât de mult încât să intre într-o individualitate, care rămăseseră pe treapta lunară și care, de aceea, au luat acum în stăpânire, ca suflete-grup, aceste organisme.
Prin studierea proceselor cosmice se poate explica deosebirea dintre om și animal. Prin procesele cosmice care au influențat evoluția Pământului au rezultat două feluri de organisme. Dacă ar fi trebuit să rămânem la nivelul de structurare a entităților situate imediat sub om, acum am fi nevoiți să plutim cu Eurile noastre deasupra Pământului, fiindcă structurile au devenit prea rigide. N-am putea coborî, și, cu toate că am devenit niște ființe mai evoluate, ar trebui să fim acolo unde se află sufletele-grup ale animalelor. Dar datorită faptului că a fost creată posibilitatea ca structurile noastre să devină mai subtile, noi am putut să intrăm în ele și să le folosim drept locașuri, adică am putut să coborâm până pe Pământ, incarnându-ne în trupuri din carne. Sufletele speciilor n-au simțit nevoia să facă acest lucru. Ele acționează din lumea spirituală asupra lumii fizice.
Dacă nu ne-am datora propria noastră organizare procesului descris mai înainte, am fi asemenea regnului animal. Să ne punem acum întrebarea: Ce a determinat animalele, care sunt situate mai jos decât noi pe scara viețuitoarelor, cu structurile lor rigide, să coboare pe Pământ? Noi înșine le-am făcut să coboare! Ele sunt urmașii acelor corpuri în care, după desprinderea Lunii, noi n-am mai vrut să sălășuim, deoarece deveniseră prea grosiere. Am părăsit aceste corpuri, spre a găsi, mai târziu, altele. Dar n-am fi putut găsi alte corpuri, dacă nu le-am fi părăsit pe primele, deoarece după desprinderea Soarelui noi trebuia să evoluăm pe Pământ. Este vorba de acel proces prin care am lăsat în urmă anumite entități, spre a putea găsi noi înșine posibilitatea de a ne înălța. Ca să ne putem înălța, a trebuit să mergem pe alte planete și să lăsăm unele structuri să degenereze aici, jos. Așa că, într-un anumit sens, noi datorăm ceea ce suntem celor care au rămas jos, pe o treaptă inferioară. Așa putem descrie mult mai exact ce înseamnă „a datora”. Ne putem pune întrebarea: Oare cum a fost posibil să părăsim Pământul, în acea perioadă critică?
În evoluția Pământului au intervenit atunci pentru prima oară spiritele luciferice. Entitățile luciferice au fost cele care în perioada critică ne-au luat de pe Pământ. Ele ne-au spus: Aici, jos, urmează o perioadă critică; voi trebuie să plecați de pe Pământ! Spiritele luciferice au fost acelea sub a căror conducere noi am plecat de pe Pământ, aceleași spirite care introduseseră în corpul nostru astral principiul luciferic, înclinația spre existența Răului în noi, în același timp însă și posibilitatea de a deveni liberi. Dacă ele nu ne-ar fi luat atunci de pe Pământ, noi am fi rămas în veci încătușați de forma umană pe care o creasem deja, astfel încât acum am putea, cel mult, să planăm pe deaspra acelei forme umane, dar n-am putea să locuim în ea. Ele ne-au dus departe și și-au legat propria lor ființă de ființa noastră.
Dacă luăm în considerare acest lucru, vom înțelege că, plecând, am primit în noi influențele luciferice. Structurile care au rămas unite cu Pământul nu au fost atinse de influența luciferică. Ele au trebuit să împărtășească destinele noastre pământene, fără a putea participa la destinul nostru ceresc. Iar când ne-am întors pe Pământ, noi aveam în ființa noastră impulsul luciferic, pe când celelalte ființe nu-l aveau, și astfel a devenit posibil să ne ducem viața într-un corp fizic, dar, totuși independentă de corpul fizic, în așa fel încât am putut deveni din ce în ce mai independenți de acesta. Celelalte ființe, însă, care nu aveau înăuntrul lor impulsul luciferic, reprezentau ceea ce făcusem noi din ele, ceea ce fuseseră corpurile noastre astrale în perioada dintre desprinderea Soarelui și desprinderea Lunii, prin urmare, ceea ce lăsasem în urmă, eliberându-ne. Privim azi animalele și spunem: Întreaga cruzime, întreaga lăcomie, toate nevirtuțile animalelor, alături de iscusința lor, toate acestea ar fi în noi, dacă nu le-am fi eliminat! Datorăm eliberarea corpului nostru astral faptului că toate însușirile astrale mai grosolane au rămas în regnul animal de pe Pământ. Și putem spune: Ce bine că nu mai avem în ființa noastră toate acestea: cruzimea leului, viclenia vulpii, ce bine că au ieșit din noi și duc, în afara noastră, o existență independentă!
Animalele au în comun cu noi ceea ce este corpul nostru astral și de aceea simt durerea. Dar tocmai din cauza aceasta ele n-au avut posibilitatea de a se înălța prin suferință și prin faptul că înving durerea. Deoarece nu au o individualitate, viața animalelor e mult mai grea decât a noastră. Trebuie să suportăm durerea; dar fiecare durere este pentru noi un mijloc de a înainta spre desăvârșire; învingând-o, urcăm tot mai sus. Astfel am lăsat în urma noastră animalele, ca pe niște ființe care, ce-i drept, aveau deja capacitatea de a suferi, fără a avea încă posibilitatea de a se înălța deasupra durerii, fără a putea învinge durerea. Aceasta e soarta animalelor. În ele vedem propria noastră structură, atunci când eram capabili să simțim durerea, dar încă nu o puteam transforma, prin depășire, în ceva izbăvitor pentru omenire. În acest fel, în decursul evoluției, am lăsat animalelor ceea ce era mai rău în noi și ele trăiesc acum ca niște semne ale faptului că noi am ajuns la desăvârșirea actuală. N-am fi putut scăpa de sedimentele mai grosiere, dacă n-am fi lăsat în urma noastră animalele.
Trebuie să învățăm să privim aceste lucruri nu ca pe niște teorii, ci cu un sentiment cosmic față de lume. Trebuie să putem spune: Acolo, afară, vă aflați voi, animalele. Când suferiți, suferiți ceva care ne aduce beneficii nouă oamenilor. Noi, omenii, avem posibilitatea de a învinge suferința; voi trebuie să îndurați suferința. Noi v-am lăsat vouă suferința – și am luat pentru noi posibilitatea de a o învinge. Dacă facem în așa fel încât din teorie să se dezvolte acest sentiment cosmic, el se va transforma în compasiunea cea mai cuprinzătoare față de lumea animală. Așa că acolo unde sentimentul cosmic izvora din înțelepciunea originară a omenirii, acolo unde oamenii și-au păstrat o amintire a cunoașterii originare care-i spunea fiecăruia, pe baza unei clarvederi crepusculare, cum stau lucrurile, acolo s-a păstrat, implicit, și compasiunea față de lumea animalelor. Acest sentiment va reapărea când oamenii vor putea să asimileze înțelepciunea spirituală, când vor ști cum este legată karma omenirii cu karma universală. În vremurile de întunecare în care a predominat gândirea materialistă, oamenii n-au mai realizat o intuire corectă a acestor legături. Ei își îndreptau privirile exclusiv spre lucrurile care există în spațiu, fără a ține seama de faptul că au o origine unitară și că s-au separat doar în cursul evoluției. Și atunci n-a putut fi înțeles ce anume unește oamenii și animalele. În toate regiunile lumii unde se urmărea escamotarea conștienței legăturii dintre om și lumea animală, unde în locul acestei conștiențe a apărut o conștiență limitată la spațiul fizic, omul le-a răsplătit pe animale, pentru ceea ce le datorează, într-un mod ciudat – mâncându-le.
Aceste lucruri ne arată în ce fel au legătură diferitele concepții despre lume cu simțirea și a sentimentele umane. Simțirea și sentimentele sunt, în ultimă instanță, consecințele unor concepții despre lume și, așa cum se schimbă concepțiile despre lume și cunoștințele despre lume, se vor schimba, de asemenea, sentimentele și modul de a simți. Omul n-a putut face altceva decât să evolueze, urcând trepte din ce în ce mai înalte; ca să urce el însuși mai sus el a trebuit să prăbușească în abis alte ființe. El n-a putut să le dea animalelor o individualitate care să compenseze prin karma ceea ce animalele sunt nevoite să îndure; nu le-a putut lăsa decât durerea, fără să le poată da legitatea karmică a compensației. Dar ceea ce nu le-a putut da până acum le va da cândva, când va ajunge la libertate și la un mod de existență neegoistă a individualității sale. Atunci el va sesiza și în ceea ce privește acest aspect – în mod conștient – legitatea karmei și va spune: Eu datorez animalelor ceea ce sunt azi. Și trebuie să compensez, prin felul cum mă port cu animalele, ceea ce nu mai pot oferi diferiților indivizi animali care au trecut dintr-o existență izolată într-o existență de umbră! De aceea, pe măsură ce evoluția va înainta, datorită faptului că va exista conștiența conexiunilor karmice, va apărea o atitudine mai pozitivă a omului față de regnul animal, în comparație cu cea care domnește, acum, mai ales în Occident. Omul va ajuta animalele să urce din nou, după ce le-a prăvălit pe scara evoluției.
Vedem, deci, cum karma și regnul animal se află, totuși, într-un anumit raport de reciprocitate. Soarta pe care o are animalul nu poate fi comparată cu karma umană. Dacă studiem însă întreaga evoluție de pe Pământ și aflăm câte au trebuit să se întâmple de dragul omenirii și al evoluției ei, vom vedea că se poate vorbi cu adevărat de o legătură între karma omenirii și lumea animală.
