Conținutul conferinței de ieri este de cea mai mare importanță, atât pentru expunerile ce vor urma, cât și pentru înțelegerea legăturilor karmice, în general. Din cauza aceasta dați-mi voie să sintetizez în câteva cuvinte cele spuse ieri.
Am pornit de la ideea că, într-o perioadă de timp relativ scurtă, în secolul trecut concepțiile despre vindecare și remediile terapeutice s-au schimbat într-un mod destul de radical. Și am atras atenția asupra faptului că în secolele al XVI-lea și al XVII-lea s-a dezvoltat o concepție care se situa pe poziția că pentru fiecare boală – care era desemnată cu un nume și despre care se credea că poate fi delimitată pe cale noțională – trebuie să existe și remediile corespunzătoare. Și se credea că, dacă s-ar aplica remediul respectiv, el ar avea o influență asupra mersului bolii. Am mai spus că această concepție s-a păstrat, într-o măsură mai mică sau mai mare, până în secolul al XIX-lea, apoi i-am pus alături concepția diametral opusă, care s-a manifestat prin nihilismul școlii de medicină vieneză, întemeiată de celebrul medic Dietl si continuată de Skoda și de diverșii săi elevi. Orientarea nihilistă nu numai că a început să aibă îndoieli în ceea ce privește legătura dintre un remediu, dintre un procedeu de tratare a bolii și boala însăși, ci nici n-a mai vrut să audă de aceasta. În sufletele tinerilor medici aflați sub influența acestei școli a apărut concepția despre așa-numita „autovindecare”. Skoda însuși a rostit o maximă de importanță fundamentală pentru această școală spunând că putem să diagnosticăm o boală, putem, eventual, s-o și explicăm și s-o descriem, dar nu avem nici un fel de mijloace pentru a lupta împotriva ei. Această orientare și-a avut punctul de pornire în dovezile aduse de Dietl, în sensul că, în cazul tratamentului pasiv aplicat unei boli cum e pneumonia, aceasta evoluează în așa fel încât, în limitele unei anumite perioade de timp, dezvoltă forțele de autovindecare, dacă medicul creează condițiile necesare. Și a putut dovedi, pe bază de statistici, că în cazul tratamentului pasiv au fost vindecați sau au murit exact la fel de mulți oameni ca și în cazurile în care au fost administrate medicamentele obișnuite. În acea vreme expresia de „nihilism terapeutic” nu era neîndreptățită; era un adevăr absolut acela că medicii acestei școli nu se puteau apăra împotriva credinței bolnavilor că trebuie să li se dea neapărat un medicament, o rețetă. Bolnavul nu renunță la părerea lui, și nici familia sa. Așa că medicii erau nevoiți să prescrie medicamente, iar adepții acestei școli recurgeau, de obicei, la subterfugiul de a prescrie gumă arabică diluată, care, cum credeau ei, avea exact același efect ca și medicamentele. Am ajuns să ne dăm seama că lumea faptelor științifice moderne ne trimite, fără s-o știe, la ceea ce numim legătura karmică. Am fost nevoiți să căutăm răspuns la întrebarea: Cum are loc, de fapt, ceea ce s-ar putea numi „autovindecare”? Sau, mai bine zis: De ce are ea loc? Și de ce, într-un alt caz, o autovindecare, sau, în general, o vindecare, nu este posibilă?
Dacă o întreagă școală de medicină, în fruntea căreia se aflau corifei ai medicinei, a avut ideea de a introduce noțiunea de autovindecare, atunci unul dintre ei, reflectând la asta, ar fi trebuit să spună: În procesul bolii apare ceva care determină învingerea bolii! În continuare, el ar fi trebuit să caute cauzele mai tainice ale evoluției bolii. Noi am încercat să arătăm cum poate fi găsită o asemenea legătură karmică, în cadrul evoluției omenirii, în ceea ce privește evoluția bolii. Am arătat că faptele bune și rele, faptele inteligente sau absurde pe care omul le săvârșește în viața lui obișnuită, dispozițiile sufletești corecte sau incorecte care trăiesc în el, toate acestea nu pătrund în străfundurile organizării umane. Și am indicat motivul pentru care ceea ce e supus, în viața obișnuită, aprecierii morale, intelectuale și afective rămâne doar la suprafața vieții obișnuite și nu se supune acelei legi pe care am avut ocazia s-o analizăm, în celălalt caz, când sunt influențate forțele situate mai adânc ale organizării umane. Am arătat că există un zăgaz care împiedică imoralitatea să pătrundă în forțele mai adânci ale organismului. Această autoapărare, prin care ceea ce facem și gândim e împiedicat să pătrundă în forțele organizării noastre, constă în faptul că noi însoțim cu reprezentările noastre conștiente faptele pe care le săvârșim între naștere și moarte. Prin aceea că însoțim o faptă sau o altă trăire cu reprezentările noastre conștiente, înălțăm un zid de apărare, care nu lasă ca rezultatul faptelor noastre să coboare până în organismul nostru.
Am arătat, în continuare, ce rol revine acelor trăiri care au fost complet date uitării. Nu mai există posibilitatea ca ele să fie aduse din nou în viața de reprezentare obișnuită. Deoarece nu există zidul de apărare creat de reprezentări, asemenea trăiri pătrund până în organizarea noastră interioară și pot conlucra cu forțele plăsmuitoare ale organismului nostru. Am avut ocazia să atragem atenția asupra unor forme de boală care sunt situate mai la suprafață: nevroza, neurastenia și altele. Chiar și stările de isterie își găsesc aici explicația. Cauzele unor asemenea stări trebuie căutate în reprezentările uitate, ieșite din contextul trăirilor conștiente, care s-au afundat în interior și – sub forma unor corpuri străine în viața noastră sufletească – se manifestă apoi drept boli. Am arătat ce importanță uriașă are perioada care se întinde de la naștere și până în punctul cel mai îndepărtat de la care omul își poate aminti trăirile sale și am atras atenția asupra faptului că ceea ce a fost uitat în trecut continuă să acționeze în organismul viu, asociindu-se cu forțele mai adânci ale organizării și influențând de acolo însăși organizarea noastră. Prin urmare, un complex de reprezentări, o serie de trăiri trebuie să cadă în străfundurile mai adânci ale ființei noastre, înainte să poată influența organizarea noastră. Am arătat că această cădere în străfunduri se întâmplă cel mai temeinic după ce omul a trecut prin poarta morții și își continuă existența între moarte și o nouă naștere. În această perioadă toate trăirile, în ceea ce privește calitatea lor, se transformă în forțe care desfășoară o activitate de organizare. Ceea ce omul a simțit în perioada dintre moarte și noua naștere e preluat în forțele plăsmuitoare care edifică trupul, când omul intră într-o nouă existență. În forțele plăsmuitoare e conținut rezultatul a ceea ce înainte existase în viața lui sufletească, poate chiar în viața sa de reprezentare conștientă. Apoi am atras atenția asupra faptului că omul pendulează cu viața sa de reprezentare îmbibată de Eu între două influențe: cea luciferică și cea ahrimanică. Dacă comite o faptă greșită, determinată de unele însușiri ale corpului său astral, de afecte rele, cum ar fi mânia etc., el e îndemnat spre asemenea acțiuni de unele puteri luciferice. După ce aceste fapte o iau pe calea descrisă mai înainte, transformându-se în forțe plăsmuitoare, ele sunt prezente în forțele noastre, care de acum înainte vor sta la baza noii corporalități, drept cauze ale bolilor luciferice. Am văzut apoi cum cade omul pradă forțelor ahrimanice, care acționează mai mult din afară spre interior. Despre influențele ahrimanice a fost necesar să spunem că ele se transformă în forțe plăsmuitoare, în forțe modelatoare ale noului organism, care se formează când omul intră, prin naștere, în existență. În măsura în care influențele lui Ahriman se amestecă în forțele plăsmuitoare putem vorbi despre predispoziții la boală cu caracter ahrimanic.
Am mai arătat cum actionează forțele care se formează în acest fel. Și v-am dat câteva exemple care ilustrează această activitate, deoarece reprezentarea va fi mai clară, mai exact circumscrisă dacă se dau exemple concrete. Presupunem că în viața sa anterioară un om a făcut lucruri care l-au dus la un slab sentiment de sine, la o foarte mică încredere în sine el și-a pregătit Eul în așa fel încât acesta n-a făcut nimic prin propria lui forță, ci s-a pierdut în generalităti. După moarte, un asemena om va avea tendința ca, în incarnarea următoare să învingă acea piedică și să-și însușească forțele necesare pentru a-și face Eul mai viguros, mai desăvârșit. În consecință, el va căuta acele împrejurări care-i vor da posibilitatea, dacă are un senfiment de sine slab, să se lupte pentru ca acesta să se poată fortifica în lupta cu piedicile. Și adevărul este că o asemenea tendință îl face pe om să caute ocaziile de a se îmbolnăvi de holeră, spre exemplu, pentru că această boală îi oferă posibilitatea de a învinge piedicile. Aceasta poate duce, într-o incarnare viitoare sau, dacă survine vindecarea, chiar în cursul aceleiași incarnări, la un sentiment de sine mai puternic sau la apariția unor forțe care fac să se maturizeze treptat, prin autoeducație, un sentiment de sine. Am spus apoi că, în cazul unei boli cum e malaria, omului i se oferă posibilitatea de a echilibra un sentiment de sine exagerat, pe care sufletul și l-a creat într-o viață anterioară, prin unele fapte și sentimente ale sale. Aceia dintre dumneavoastră care au fost de față la expuneri mai vechi, făcute în cadrul activității noastre teosofice, își vor putea explica o asemenea desfășurare a lucrurilor. S-a spus că Eul omului își găsește expresia fizică în sânge. Dar cele două boli au legătură cu sângele și cu legile sângelui; în cazul holerei are loc o îngroșare a sângelui. Aceasta reprezintă piedica pe care sentimentul de sine slab trebuie s-o întâmpine și în contact cu care el vrea să se educe. Tot astfel, vă puteți imagina că în cazul malariei are loc un fel de descompunere a sângelui și că un sentiment de sine exagerat are nevoie de o împrejurare care să-l ducă ad absurdum; veți înțelege că în procesul de descompunere a sângelui un Eu excesiv de puternic e condus, în exacerbarea sa, spre anulare. Un asemenea prilej se oferă prin descompunerea sângelui. Bineînțeles că, în organism, toate aceste lucruri se află într-o legătură extraordinar de intimă; dacă pătrundeți în ele, veți ajunge să le înțelegeți.
Din toate acestea a rezultat o anumită concluzie. Dacă omul are un organism construit de către un suflet care posedă tendința de a învinge o piedică, într-o direcție sau alta, o asemenea tendință îl face să imprime în ființa lui posibilitatea de a se îmbolnăvi, dar, totodată, de a lupta împotriva bolii, deoarece boala apare pentru ca să existe posibilitatea vindecării. Iar vindecarea apare atunci când, conform cu karma lui totală, prin faptul că învinge boala, omul își însușește forțe prin care, în tot restul vieții sale, până la moarte, poate progresa prin activitatea desfășurată de el în planul fizic. Cu alte cuvinte, dacă forțele ce trebuie incitate sunt atât de puternice încât el poate să atingă cu adevărat, în planul fizic, scopul pentru care a fost provocată boala, atunci omul va lucra în continuare cu forțele mai puternice dezvoltate în procesul vindecării, pe care nu le avea înainte. Dacă însă karma lui totală este astfel constituită încât să-și plăsmuiască organismul în așa fel încât, prin biruirea bolii să-și procure forțele care duc la o mai mare desăvârșire a ființei sale, dar, deoarece lucrurile sunt atât de complicate, el a fost nevoit să-și lase organismul să fie slab, atunci se poate întâmpla ca acele forțe pe care omul le scoate la suprafață și le folosește în procesul vindecării să-l fortifice, într-adevăr, dar nu într-o măsură atât de mare ca să poată face față muncii în planul fizic. În acest caz – deoarece nu poate fi folosită în planul fizic –, el va folosi părticica pe care și-a cucerit-o deja după ce a trecut prin poarta morții și va încerca să adauge forțelor sale ceea ce nu le-a putut oferi în planul fizic; aceste forțe vor apărea în formele trupului următor, când va trece iar spre o nouă naștere.
Dacă avem în fața ochilor toate acestea mai rămâne să explicăm acele forme de boală care nici nu sunt vindecate cu adevărat, nici nu duc la moarte, ci la stări cronice, la un fel de lingoare sau la ceva asemănător. Avem de-a face aici cu un fenomen pe care majoritatea oamenilor ar trebui să-l cunoască. Prin procesul de vindecare, în cadrul învelișurilor corporale umane a avut loc ceva care a învins boala. Dar, într-un alt sens, ea n-a fost învinsă; vreau să spun că echilibrul dintre corpul eteric și corpul fizic a fost realizat, într-adevăr, dar n-a fost rezolvată dizarmonia dintre corpul eteric și corpul astral. Acest lucru rămâne nesoluționat și omul pendulează între încercarea de a se vindeca și neputința de a obține vindecarea. Într-un asemenea caz e deosebit de important ca omul să folosescă la maximum atât cât a reușit să obțină, ca vindecare adevărată. Dar așa ceva se întâmplă foarte rar în viață. Tocmai în cazul unor asemenea boli, care se cronicizează, omul e prins într-un cerc vicios. Dacă, într-o asemenea situație, ar fi în stare să izoleze acea parte a organizării sale care a ajuns la o anumită vindecare, dacă ar putea s-o facă să trăiască în mod independent și să elimine ceea ce încă nu e în ordine și, în asemenea cazuri, e deplasat, de obicei, mai mult în direcția vieții sufletești interioare, omul ar putea realiza foarte multe lucruri. Dar aici apar tot felul de opreliști, mai ales faptul că, după ce a avut o boală și a rămas cu o stare cronică, omul trăiește în permanență sub influența acestei stări și – dacă-mi îngăduiți să mă exprim în mod grosier – n-o poate uita cu adevărat nici o clipă, nu reușește să retragă din această stare partea care încă nu e sănătoasă și s-o trateze separat; el se simte îndemnat, prin obiceiul de a se gândi mereu la cealaltă parte a organizării sale, să-și repună partea sănătoasă a ființei în legătură cu partea care a fost bolnavă și s-o irite din nou. Ca să vă lămuriți asupra acestui proces, aș avea să vă expun situația din punctul de vedere al științei spiritului, să vă descriu ce vede conștiența clarvăzătoare după ce un om a avut o boală și a rămas cu o stare cronică.
De altfel, avem de-a face cu aceeași situație și când nu este vorba de o boală acută evidentă, când se instalează un proces cronic, fără să se fi observat vreun fenomen acut. În acest caz se poate vedea că în majoritatea cazurilor apare un echilibru labil între corpul eteric și corpul fizic, o pendulare de forțe care n-ar trebui să existe, dar cu care omul poate trăi. Din cauza acestei pendulări de forțe ale corpului eteric și ale corpului fizic omul respectiv e iritat în permanență și, din acest motiv, are mereu stări de excitație. Conștiența clarvăzătoare vede cum apar și se insinuează aceste stări de excitatie în partea pe jumătate bolnavă, pe jumătate sănătoasă a organizării, ceea ce face să apară, în locul unui echilibru stabil, un echilibru labil. Prin această pătrundere a stărilor astrale de excitație sănătatea omului, care, în caz contrar, ar putea să fie mult mai bună, se înrăutățește. Vă rog să țineți seama de faptul că, în acest caz, astralul nu coincide cu conștiența, ci mai ales cu excitațiile și emoțiile sufletesc-lăuntrice pe care pacientul nu vrea să și le mărturisească. Din cauză că într-un asemenea caz nu funcționează zăgazul reprezentărilor, aceste stări și afecte, zguduirile sufletești, stările permanente de dezgust, de nemulțumire lăuntrică mocnită nu acționează întotdeauna ca forțe conștiente, ci ca forțe de organizare, ca forțe de viață care zac în entitatea mai profundă a omului și irită în permanență partea pe jumătate sănătoasă, pe jumătate bolnavă a ființei sale. Dacă pacientul ar reuși, printr-o voință puternică, prin autoeducație sufletească, să-și uite starea măcar pentru un anumit timp, el ar obține o mulțumire atât de mare, încât ar găsi forța de a continua. Dacă și-ar putea uita starea, dacă ar putea să facă abstracție de ea și dacă ar folosi forțele sufletești pe care le-ar elibera astfel pentru a se adânci într-un conținut spiritual care să-l înalțe sufletește și să-l satisfacă în interiorul lui, dacă ar reuși să elibereze aceste forțe care de obicei sunt ocupate cu senzatiile de durere, apăsare și toate celelalte, de aici ar izvorî pentru el o mare mulțumire. Căci, dacă omul nu trăiește aceste senzații, forțele respective sunt libere și poate să dispună de ele. Bineînțeles, nu ajută prea mult să spui că nu vrei să observi toate acele senzații de asfixiere, de apăsare etc.; dacă omul nu folosește forțele care devin libere în el, concentrându-le asupra unui conținut spiritual, vechile stări se vor reinstala foarte curând. Dar dacă forțele care devin astfel libere sunt folosite în sensul unui conținut spiritual care solicită întreg sufletul, omul poate observa că realizează fără participarea noastră biruirea procesului maladiv. Bineînțeles, în acest caz el trebuie să aibă grijă să nu-și umple sufletul cu ceva legat direct de boala sa. Dacă un om suferă, de exemplu, de o deficiență a ochilor și, ca să nu se gândească la boală începe să citească foarte mult, spre a-și asimila forțe spirituale, se înțelege de la sine că nu-și va atinge scopul. Dar nu trebuie să căutați chiar atât de departe argumentele în acest sens. Oricine poate observa cât de mult îi folosește, dacă are o mică indispoziție organică, să uite acest lucru, recurgând la o altă ocupație. Aceasta este, deci, o uitare pozitivă, sănătoasă! Aici este vorba de o atenționare asupra faptului că nu suntem cu totul neputincioși față de efectele karmice ale greșelilor săvârșite în viețile noastre trecute, care se manifestă sub formă de boli. Dacă admitem că ceea ce, în viața dintre naștere și moarte, e supus unei aprecieri morale, afective și intelectuale nu poate să coboare atât de adânc în viața noastră, încât să devină cauza unei îmbolnăviri organice, ar trebui să fie posibil ca acest proces să fie transformat într-un proces al conștienței!
Dacă bolile se manifestă ca efect karmic al unor trăiri spirituale sau de altă natură, provocate sau viețuite de suflet, dacă, deci, bolile sunt metamorfoza unor asemenea cauze, nu ne putem gândi – sau realitățile spirituale nu ne spun nimic despre aceasta – că rezultatul acestei metamorfoze, adică boala, poate fi evitat dacă în locul a ceea ce e scos la suprafață din regiunile organice drept boală punem reversul său spiritual, echivalentul său spiritual? Nu putem concepe oare că, dacă suntem suficient de înțelepți, putem să transformăm boala într-un proces spiritual și să realizăm autoeducarea, prin forțele sufletului nostru?
Aș vrea să dovedesc că acest lucru ține de domeniul realității, folosind un exemplu. Și trebuie să repet că dau numai exemple care au fost cercetate prin metodele știinției spiritului; acestea nu sunt ipoteze, ci cazuri reale. De aceea nu-mi puteți cere concluzii generale – pentru că nu emit ipoteze, ci prezint cazuri reale, care trebuie luate ca atare. Să presupunem că o persoană matură face pojar și că vrem să găsim contextul karmic al acestui caz. Vom constata că pojarul a apărut ca efect karmic al unor procese din viața anterioară. Într-o viață anterioară, individualității respective nu i-a plăcut să se ocupe de lumea exterioară, ea s-a preocupat de sine însăși, chiar dacă nu tocmai în sensul grosolan-egoist; așadar, a cercetat mult, a cugetat mult, dar nu la realitățile lumii exterioare, ci a rămas între limitele vieții sufletești interioare. Întâlniți și azi foarte mulți oameni care cred că pot să ajungă la dezlegarea enigmelor lumii închizându-se în ei înșiși, scormonind în interiorul lor. În cazul persoanei la care mă refer, problema a fost că ea a căutat să o scoată la capăt cugetând fără încetare, în interiorul ei, la felul în care ar trebui să se comporte într-un caz sau altul. Slăbiciunea sufletului, rezultată dintr-o asemenea atitudine, a făcut ca în viața dintre moarte și o nouă naștere să fie produse forțele care au expus organismul la o vârstă relativ târzie unei îmbolnăviri de pojar.
Îmbolnăvirea de pojar este efectul fizic-karmic al unei vieți anterioare. Dar cum stau lucrurile cu starea sufletească care ne vine din viața anterioară, firește, ca efect karmic?
În viața în care s-a îmbolnăvit de pojar, persoana respectivă s-a aflat sub influența unor autoamăgiri. Așadar, trebuie să priviți autoamăgirile ca efect sufletesc-karmic al acelei vieți anterioare și apariția pojarului drept efectul fizic-karmic al acelei vieți.
Să presupunem că această personalitate a reușit să facă în așa fel, încât să nu mai fie prada autoamăgirilor de tot felul. În acest caz, tăria sufletească realizată prin autoeducație a făcut ca îmbolnăvirea de pojar să nu mai survină, pentru că ceea ce a apărut rău în organism a fost compensat prin forțele sufletești mai puternice, dobândite prin autoeducație. Nu pot vorbi, desigur, o jumătate de an despre aceste lucruri; dar dacă vă uitați foarte atent în jurul dumneavoastră, și dacă studiați toate detaliile care vi se oferă drept experiențe veți constata că știința exterioară confirmă – până în cele mai mici amănunte – ceea ce am spus acum. Iar ceea ce am spus acum referitor la îmbolnvirea de pojar vă poate face să înțelegeți de ce această boală se numără printre cele mai frecvente boli ale copilăriei. Însușirile amintite apar în foarte multe vieți umane. Mai ales în anumite epoci ele au fost prezente la multe individualități. Iar dacă o asemenea personalitate intră apoi într-o nouă existență, ea va dori să-și aducă o corectură în această privință, deci va face pojar în perioada dintre naștere și apariția obișnuită a bolilor copilăriei, pentru a trece prin procesul unei autoeducații organice; fiindcă, de regulă, la această vârstă nu poate fi vorba de educație sufletească.
Vedeți deci că este posibil ca boala să fie transformată, într-un anumit sens, într-un proces spiritual. Și acesta e un aspect extrem de important: dacă un asemenea proces e integrat sufletului, ca maximă de viață, el va da naștere unei concepții care va avea ca efect însănătoșirea sufletului. Nu trebuie să ne mirăm că în epoca noastră nu se poate acționa decât foarte puțin asupra sufletelor. Cel care e în măsură să vadă substraturile epocii actuale din punctul de vedere al științei spiritului va înțelege din ce cauză atâția medici pot deveni materialiști, adică din ce cauză ei nu mai cred că sufletul poate avea vreo influență asupra bolilor. Majoritatea oamenilor nu se ocupă de lucruri care au o putere fertilizatoare. Toate palavrele de care e plină literatura obișnuită sunt lipsite de o forță fertilizatoare pentru suflet. Cine vrea să acționeze în sensul științei spiritului va înțelege că activitatea noastră teosofică e dătătoare de sănătate, în cel mai exact sens al cuvântului, căci cunoașterea spiritual-științifică poate acționa în așa fel încât sufletul să fie sustras influenței acelor factori care au plăsmuit organizarea trupească. Totuși, nu avem voie să facem confuzie între ceea ce apare la începutul unei asemenea mișcări și ceea ce poate fi ea cu adevărat. În mișcarea teosofică sunt introduse tot felul de lucruri din lumea exterioară, cu alte cuvinte, când devin teosofi, oamenii vin de multe ori în întâmpinarea teosofiei cu exact aceleași interese pe care le au față de lucrurile ce există în lumea de afară și aduc cu ei, de asemenea, toate relele obiceiuri pe care le au în lume. Și astfel în teosofie sunt introduse multe dintre aspectele negative ale epocii noastre. Apoi însă, când în atitudinea omului ies în evidență unele aspecte negative, se spune că ele provin de la teosofie. Este, bineînțeles, un expedient foarte ieftin!
Dar prin faptul că am urmărit cum firul karmei se deapănă de la o incarnare la alta n-am sesizat decât dintr-un anumit unghi adevărul. Cine a înțeles faptul că firul karmei străbate o incarnare după alta își va mai pune multe alte întrebări, care urmează să fie atinse măcar fugitiv în cursul conferințelor de față.
Înainte de toate trebuie să facem distincție între o boală la care pot fi decelate cauze exterioare și o boală care e ancorată cu totul în organizarea umană, astfel încât putem spune că ea a venit cu totul de la sine și că nu există nici o cauză exterioară. De fapt, lucrurile sunt mult mai complexe. Există unele boli la care omul e deosebit de predispus prin viața sa interioară, dar pentru alte numeroase fenomene de boală vor putea fi indicate, totuși, cauze exterioare. Nu pentru tot ceea ce ni se întâmplă, firește, dar pentru unele lucruri care vin spre noi din afară, de exemplu, dacă ne fracturăm un picior, trebuie să aducem în discuție cauzele exterioare. Trebuie să includem în categoria cauzelor exterioare, de asemenea, ceea ce se întâmplă sub influența fenomenelor meteorologice sau numeroasele cazuri de îmbolnăvire determinate de starea proastă a locuințelor de la oraș. Aici ni se deschide un câmp vast de cercetare. Cel care pornește în lume înarmat cu multă experiență va găsi că e ușor de înțeles că moda actuală din domeniul medicinei ajunge să caute cauzele bolilor în influențele venite din exterior, mai ales în bacili, în legătură cu care un domn plin de duh a spus, nu fără îndreptățire: Azi bolile vin de la bacili, la fel cum odinioară se spunea că ele vin de la Dumnezeu sau de la Diavol. În secolul al XIII-lea se spunea că bolile vin de la Dumnezeu, în secolul al XV-lea că vin de la Diavol. Mai târziu s-a spus că sunt determinate de umori, iar azi se consideră că bolile vin de la bacili. Acestea sunt concepțiile care s-au succedat de-a lungul epocilor.
Trebuie să vorbim, deci, de existența unor cauze exterioare ale stării de boală sau de sănătate a omului. Și omul contemporan poate fi ușor tentat să folosescă în această privință un cuvânt care, de fapt, e foarte potrivit pentru a aduce dezordine în întregul nostru mod de a înțelege lumea. Dacă un om care a fost sănătos ajunge într-o regiune unde bântuie gripa sau difteria și se îmbolnăvește, vom spune, cu siguranță, că respectivul a primit germenele bolii din cauză că s-a deplasat în acea regiune și vom folosi cuvântul „întâmplare”. Azi oricine vorbește cu ușurință de influența întâmplării. Cuvântul „întâmplare” este o adevărată crux, o cruce pentru orice concepție despre lume. Și cât timp nu se face încercarea de a se obține o anumită claritate în legătură cu ceea ce atât de ușor e desemnat prin cuvântul „întâmplare” nu se va putea ajunge nici la o concepție corespunzătoare despre lume. Așa că noi ne aflăm la începutul capitolului „Îmbolnăvirile naturale și cele întâmplătoare ale omului”. Dar nu vom proceda corect decât dacă vom proiecta puțină lumină asupra cuvântului „întâmplare”.
Oare întâmplarea ne-ar putea face neîncrezători față de ceea ce omul de azi își imaginează, auzindu-l? Am atras atenția mai demult asupra faptului că un om plin de duh din secolul al XVIII-lea a avut dreptate să spună, în legătură cu obiceiul de a se înălța monumente în cinstea marilor descoperitori, inventatori ș.a.m.d.: Dacă privim în mod obiectiv mersul istoriei, ar trebui ca cea mai mare parte a monumentelor să fie ridicate în cinstea „întâmplării”! Și, lucru ciudat, dacă ne adâncim în studiul istoriei, putem face descoperiri remarcabile în legătură cu ceea ce se ascunde în spatele întâmplării. V-am povestit că inventarea telescopului se datorează unui joc de copii, dintr-un atelier de instrumente optice; în acest fel a apărut acel concurs de împrejurări datorită căruia cineva a inventat apoi telescopul. S-ar putea atrage atenția și asupra vestitului candelabru al domului din Pisa, care și-a prezentat balansul în fața a mii de oameni. Dar numai Galilei a încercat să vadă în ce raport se află balansul candelabrului cu pulsația sângelui său și a ajuns să descopere legile pendulului. Dacă n-ar fi existat legile pendulului, întreaga noastră viață culturală și întreaga civilizație modernă ar fi avut un alt colorit. Puteti spune oare că doar întâmplarea a fost aceea care l-a condus spre această descoperire importantă? Dar să analizăm un alt caz.
Să ne gândim ce înseamnă pentru țările civilizate ale lumii europene faptul că Luther a tradus Biblia. Să ne lămurim în privința influenței profunde pe care ea a exercitat-o asupra gândirii și simțirii religioase, pe de o parte, și asupra formării limbii literare germane, pe de altă parte. Vreau să subliniez că această traducere a avut o influență profundă. Trebuie să încercați să vedeți un sens în educarea omenirii care a fost realizată, de mai multe secole, prin faptul că Luther a tradus Biblia. Vă propun să așezați alături de lucrurile foarte inteligente pe care le puteți spune în legătură cu sensul evoluției din secolele XVI-XVII și până azi faptul că Luther s-a ocupat în mod profund, până la un anumit moment din viața sa, cu tot ceea ce, prin lectura Bibliei, ar fi putut să-i conducă propria personalitate spre sentimentul că este copilul lui Dumnezeu. El părăsise obiceiul călugărilor augustinieni de a citi ceea ce scriseseră Părinții Bisericii și descoperise plăcerea de a citi Biblia. În sufletul său avea să pătrundă acum starea de copil al lui Dumnezeu, sub forma unui sentiment foarte profund. De pe această poziție și-a exercitat funcția de profesor la Facultatea de teologie, în prima perioadă petrecută la Wittenberg. Ceea ce vreau să scot acum în evidență este faptul că Luther simțea o anumită repulsie la ideea de a obține titlul de doctor în teologie și că, în cursul unei convorbiri întâmplătoare, pe care a avut-o cu un vechi prieten de la mănăstirea Ordinului augustinian din Erfurt, a fost convins să lucreze pentru a obține titlul de doctor în teologie. Dar pentru el aceasta a însemnat o reluare a studiului Bibliei. Prin urmare, faptul că a stat o dată de vorbă, în mod întâmplător, cu prietenul său, l-a făcut să reia studiul Bibliei, și de aici au rezultat toate celelalte lucruri, așa cum știm.
Încercați să puneți alături sensul evoluției din ultimele secole, așa cum l-am sugerat, și faptul că Luther a stat o dată de vorbă cu prietenul său și s-a lăsat convins să lucreze pentru a obține titlul de doctor în teologie: veți fi obligați să faceți o alăturare grotescă între sensul evoluției și evenimentul întâmplător.
Puteți deduce, din cele spuse acum, că s-ar putea ca lucrurile să stea altfel decât se crede în general, în ceea ce privește întâmplarea. De obicei se crede că întâmplarea e ceva care nu poate fi explicat până la capăt, complet, prin legile naturii, prin legile vieții, că ea este un fel de surplus față de ceea ce poate fi explicat. Alăturați tuturor lucrurilor spuse acum faptul care ne-a ajutat să înțelegem atâtea aspecte ale vieții, anume că omul, de când își duce existența pe Pământ, a fost supus, în individualitatea lui, influențelor exercitate de cele două forțe, de principiul luciferic și de principiul ahrimanic. Aceste forțe se amestecă mereu în viața omului, forțele luciferice acționând mai ales prin faptul că iau în stăpânire partea interioară a corpului astral uman, pe când forțele ahrimanice acționează mai mult prin ceea ce omul primește sub formă de impresii exterioare. În ceea ce primim din lumea exterioară sunt implicate forțele ahrimanice; în ceea ce se ridică și acționează în suflet sub formă de plăcere sau neplăcere, de afecte etc. sunt implicate forțele luciferice. Atât principiul luciferic cât și cel ahrimanic ne fac să cădem pradă unor amăgiri; principiul luciferic ne face să ajungem la amăgiri în ceea ce privește propria noastră ființă interioară, să emitem judecăți greșite în legătură cu aceasta, să vedem în ea o iluzie. Nu va fi greu – dacă priviți viața cu luciditate – să sesizați această maya în propria dumneavoastră viață sufletească. Încercați să vedeți cât de des se autoconvinge omul că face un lucru dintr-un anumit motiv. Dar, de obicei, motivul se află mult mai adânc în el; la suprafața conștienței, el își explică fapta la care e mânat de mânie sau de patimă într-un cu totul alt mod. Și încearcă să disimuleze, când e vorba de lucruri pe care lumea nu le admite. Și dacă omul e împins la o anumită faptă de afecte pur egoiste, veți vedea adeseori că el își îmbracă pornirile grosolan-egoiste într-o haină neegoistă, explicând de ce a fost neapărat necesar să facă așa și nu altfel. Dar, de obicei, omul însuși nu știe că procedează așa. Când știe, apare deja începutul unei îndreptări, însoțit de sentimentul rușinii. Cel mai rău e că omul e împins din străfundul sufletului său spre o anumită faptă și că el născocește apoi un motiv, care l-a determinat, după cum pretinde, să săvârșească fapta respectivă. Au observat acest lucru și psihologii moderni. Deoarece azi foarte puțini oameni au o cultură psihologică, iau naștere forme grotești ale unor adevăruri de acest fel, cum li se întâmplă psihologilor materialiști din zilele noastre. Ei ajung la unele explicații cu totul bizare ale vieții.
Cel care, în calitate de cercetător spiritual, observă un asemenea fapt, îl va înțelege, firește, în adevăratul său sens și îl va caracteriza spunând că aici conlucrează, într-adevăr, cei doi factori: conștiența și motivele mai adânci aflate sub pragul conștienței. Dacă, însă, îl observă un psiholog materialist, acesta va trata problema într-un cu totul alt mod. Va născoci o teorie referitoare la deosebirea dintre pretextul pe care omul îl aduce drept presupus mobil al faptei sale și motivul propriu-zis. Dacă un psiholog vorbește despre sinuciderile din rândurile elevilor, atât de mult remarcate în zilele noastre, el va spune că pretextul citat într-un asemenea caz nu este motivul propriu-zis, că adevăratele motive sunt situate mult mai adânc: de obicei, într-o viață sexuală ajunsă pe căi greșite. Ele s-au metamorfozat, spun ei, în așa fel încât îi prezintă apoi conștienței motive amăgitoare.
O asemenea explicație poate fi uneori corectă. Dar cine are o gândire psihologică mai profundă nu va face din ea o teorie general-valabilă. O asemenea teorie poate fi ușor infirmată. Dacă lucrurile stau într-adevăr așa, dacă pretextul nu e nimic și motivul este totul, ar trebui ca această teorie să-i poată fi aplicată și psihologului însuși, și ar trebui să se poată spună: Prin urmare, ceea ce tu prezinți drept teorie e tot numai un pretext; dacă vom căuta cauzele mai profunde, poate că și motivele indicate de tine sunt de aceeași natură. Dacă un asemenea psiholog ar fi învățat de ce e imposibilă o judecată construită conform cu o deducție de felul: „Toți cretanii sunt mincinoși” și că o asemenea judecată e strâmbă, în cazul în care e exprimată chiar de un cretan, dacă ar cunoaște motivul pentru care lucrurile stau așa, el ar ști, de asemenea, ce cercuri vicioase bizare iau naștere prin faptul că, în anumite domenii, putem raporta unele afirmații la ele înseși. Numai că, aproape nicăieri, în întreg cuprinsul bibliografiei de care dispunem, nu există decât prea puțină cultură cu adevărat profundă. De aceea, de obicei, oamenii nu mai observă ce fac ei înșiși. Din acest motiv, va fi absolut necesar, tocmai pentru știința spiritului, să fie evitate în toate privințele asemenea confuzii de logică. Ele sunt evitate cel mai puțin de către filosofii moderni care se ocupă de știința despre suflet. Iar exemplul nostru e tipic pentru ei. Vedem aici farsele pe care influențele luciferice i le joacă omului, în așa fel încât îi transformă viața sufletească în maya și îi dă posibilitatea să-și atribuie cu totul alte motive decât acelea care acționează de fapt în interiorul său. Pe acest tărâm omul ar trebui să tindă spre o autoeducație mai severă. Azi cuvântul e folosit de obicei în mod ușuratic. El este, totodată, amăgitor. Dacă un cuvânt sună frumos și trezește cât de cât impresia că reprezintă o acțiune binefăcătoare, faptul acesta ne va amăgi, făcându-ne să credem că motivul respectiv există în suflet, pe când, în realitate, în spatele lui poate fi ascuns principiul egoist, de care omul respectiv, probabil, nu are habar câtuși de puțin, pentru că el nu vrea să practice o autocunoaștere adevărată. Vedem astfel cum acționeză Lucifer. Dar cum aționează Ahriman?
Ahriman este principiul care se amestecă în percepțiile noastre și se furișează în noi din exterior. El acționeză cel mai puternic în cazurile în care avem sentimentul că nu mai reușim, cu gândirea noastră, să realizăm nimic, că ne aflăm într-un punct critic; gândirea se închide ca într-un ghem de gânduri. Atunci principiul ahrimanic folosește ocazia de a pătrunde în noi, ca printr-o fantă a lumii exterioare. Când urmărim mersul evenimentelor și le analizăm pe cele mai evidente, când urmărim înapoi, pe firul vremii, să zicem, fizica actuală, până în momentul în care Galilei s-a aflat în fața candelabrului ce se legăna, în domul din Pisa, putem țese o plasă de gânduri peste toate evenimentele care ne explică fenomenul; pretutindeni lucrurile ne par ușor de explicat. Dar când ajungem la candelabrul care oscilează gândurile noastre se încâlcesc. Aici e fereastra prin care forțele ahrimanice pătrund cel mai puternic în noi și gândirea noastră încetează să înțeleagă ceea ce poate fi introdus în fenomene prin rațiune și gândire lucidă. Dar aici își are sediul și ceea ce noi numim întâmplare. Ea își are sediul acolo unde Ahriman devine cel mai periculos pentru noi. Omul numește întâmplătoare acele fenomene în cazul cărora poate fi amăgit cel mai ușor de către influența ahrimanică. Omul va învăța că, dacă se simte îndreptățit, într-o împrejurare sau alta, să spună că acolo acționează întâmplarea, aceasta nu e în natura lucrurilor înseși, ci e ceva legat de el, de treapta lui de evoluție. Și va trebui să se autoeduce treptat, spre a străpunge maya și iluzia, adică pentru a pătrunde lucrurile acolo unde Ahriman acționeză cel mai puternic. Și tocmai acolo unde trebuie să vorbim despre importante cauze aducătoare de boală și despre o lumină care trebuie să fie proiectată asupra evoluției unor boli va fi necesar să abordăm fenomenele din această direcție. Vom încerca să înțelegem, pentru început, în ce măsură nu e o întâmplare dacă un om călătorește tocmai cu trenul care-i poate aduce moartea sau cum este posibil ca un om să fie expus într-un anumit moment unui agent patogen, care acționează din exterior, sau unei alte cauze aducătoare de boală. Dacă suntem capabili să urmărim aceste lucruri printr-o cunoaștere mai pătrunzătoare decât cea obișnuită, vom înțelege mai adânc adevărata esență și întreaga importanță pe care o au boala și sănătatea în viața omului.
Am fost nevoit să prezint mai amănunțit că, în interiorul omului, Lucifer ne conduce spre iluzie, iar Ahriman se amestecă în percepțiile exterioare, ducând la maya, că este un efect al activității lui Lucifer faptul că omul își atribuie un fals motor al faptei sale și că o presupunere greșită referitoare la lumea fenomenelor – amăgirea provocată de Ahriman – ne face să presupunem că există întâmplare. A fost necesar să creez această bază, înainte de a arăta că evenimentele karmice, rezultatele vieții anterioare, acționează în cazul omului și explică fenomenele și acolo unde, în aparență, acționeză împrejurări exterioare întâmplătoare, făcând să apară bolile.
