Putem presupune de la bun început că în legătură cu cele două noțiuni care vor constitui obiectul expunerii noastre de astăzi, și anume curabilitatea și incurabilitatea bolilor, vor exista cândva reprezentări mai clare și, aș zice, mai plăcute omului, după ce ideile de karma și de corelații karmice se vor încetățeni în cercuri mai largi ale omenirii. În ceea ce privește noțiunile de curabilitate și incurabilitate a bolilor, în diferite secole au fost răspândite cele mai diferite păreri. Nu trebuie să ne întoarcem prea departe în timp, spre a vedea prin ce uriașe schimbări au trecut aceste noțiuni.
Într-o perioadă – la răscrucea dintre Evul Mediu și epoca modernă, prin secolele XVI-XVII – s-au dezvoltat unele reprezentări conform cărora diferitele forme de boală pot fi îngrădite și concepția conform căreia pentru orice boală există, de fapt, o ierbușoară, o mixtură de un fel sau altul, prin care boala respectivă să poată fi vindecată. Această credință a domnit mult timp, chiar până prin secolul al XIX-lea. Dacă cineva vrea să citească, în calitate de laic sau de om familiarizat cu noțiunile epocii actuale, comunicările făcute asupra tratamentelor care se aplicau, în cazul unor boli, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau chiar la începutul secolului al XIX-lea, și până târziu, în plin secol al XIX-lea, ar fi uimit de toate leacurile și lecușoarele care erau folosite din abundență, de toate ceaiurile și mixturile, până la medicamentele cele mai periculaose și la obiceiul de a lua sânge cu lanțeta etc. Dar tocmai secolul al XIX-lea a fost acela care a întors pe dos această concepție, în cercurile de medici, și anume în cercurile de medici cele mai bine văzute. Îmi veți îngădui să spun că, în tinerețea mea, multe dintre aceste concepții diametral opuse mi-au căzut sub ochi, în cele mai diverse nuanțe și laitmotive. Am avut o asemenea ocazie, de exemplu, când am vrut să urmăresc curentul școlii de medicină nihilistă, răspândit în Viena pe la mijlocul secolului al XIX-lea și care și-a cucerit apoi un renume din ce în ce mai mare. Punctul de plecare pentru o schimbare radicală în concepțiile despre curabilitatea și incurabilitatea bolilor l-au constituit constatările făcute de cunoscutul medic Dietl în legătură cu evoluția pneumoniei și a altor boli similare. El ajunsese, pe baza studiilor, să spună că, de fapt, nu se poate constata nici o influentă adevărată, din partea unui medicament sau altul, asupra evoluției unei boli. Sub influența școlii lui Dietl, studenții în medicină din acea vreme au învățat să gândească despre puterea de vindecare a remediilor și medicamentelor moștenite de secole, pe cale tradițională, în așa fel încât ceea ce spunea cunoscutul proverb: Când cocoșul cântă pe gunoi, vremea se schimbă sau rămâne așa cum e! își păstra întreaga valabilitate. Ei erau de părere că pentru evoluția unei boli e același lucru dacă se administrează sau nu un medicament sau altul. Dietl a întocmit o statistică, foarte convingătoare pentru vremea lui, din care reieșea că, prin tratamentele așa-zis pasive pe care le aplicase fuseseră vindecați sau muriseră de pneumonie tot atâția bolnavi ca și în cazurile tratate prin remedii tradiționale. Tratamentul pasiv, aplicat de Dietl și continuat de Skoda [ Nota 6 ], consta în faptul că bolnavul era transpus în acea situație exterioară de viață care-i dădea posibilitatea de a pune cel mai bine în acțiune forțele de autovindecare, de a le face să se ridice din străfundurile organismului, iar medicului nu i se mai atribuia aproape nici un alt rol, în afară de acela de a supraveghea mersul bolii; el trebuia să fie prezent doar pentru a interveni acolo unde se putea da vreun ajutor obiectiv, cu mijloace umane. În rest, medicul se mulțumea să constate apariția bolii, să aștepte să se ridice la suprafață din organism forțele de autovindecare, până când, după un timp, febra dispărea și survenea autovindecarea, realizată de organismul însuși.
Acestei școli de medicină i s-a atribuit și i se mai atribuie până azi numele de „școală nihilistă”, din cauză că ea avea la bază o afirmație făcută de profesorul Skoda: Poate vom fi în stare să învățăm să diagnosticăm bolile, să le descriem, eventual și să le explicăm, dar de vindecat nu le putem vindeca! Vă spun lucruri de care vă rog să luați notă ca de realități care au prins viață în cursul secolului XIX-lea, ca să vă formați o idee despre felul cum s-au schimbat reprezentările în acest domeniu. Dar să nu creadă nimeni că, dacă relatez un lucru sub o formă pur narativă, mă aștept să treceți imediat într-o tabără sau alta. Afirmația profesorului Skoda a suferit de radicalism, și ar fi ușor să indicăm limitele între care o asemenea afirmație este valabilă. Dar prin aceasta se atrăgea atenția asupra unui anumit lucru, fără a se avea la îndemână mijloacele necesare pentru a fundamenta în mod conștient afirmația, a o circumscrie ori a o exprima în cuvinte – ea nu putea fi transpusă nici măcar în gânduri; altfel spus: în cercurile în care era exprimată, oamenii nu puteau nici măcar încerca să o gândească. Se atrăgea atenția asupra faptului că în om trebuie să existe ceva care, într-un anumit sens, joacă un rol determinant în evoluția și finalul unei boli, ceva care se situează, în fond, dincolo de posibilitățile umane de a ajuta.
Se atrăsese atenția, deci, asupra unui lucru situat dincolo de posibilitățile umane; dacă abordăm lucrurile într-un mod concret, această atenționare nu se poate referi la altceva decât la legea karmei și la acțiunea karmei în cursul vieții umane. Dacă urmărim evoluția unei boli – aparitia bolii, forțele vindecătoare ce apar din organismul însuși –, ne vom simți îndemnați – mai ales dacă ținem seama de faptul că într-un caz survine vindecarea, pe când într-altul nu pare posibilă nici o vindecare – să căutăm o legitate mai profundă. Oare să căutăm această legitate în viețile pământene anterioare ale omului? Aceasta este, pentru noi, întrebarea: Putem spune că omul aduce cu sine anumite condiții care-l predetermină ca, într-un caz concret, să-și poată mobiliza forțele vindecătoare din organism, care însă, în alt caz, sunt predeterminate în așa fel încât, cu toate eforturile, el nu e în stare să vindece boala?
Dacă vă amintiți ceea ce am spus ieri, veți înțelege că în procesele care au loc între moarte și o nouă naștere în individualitatea umană apar niște forțe cu totul speciale. Am precizat că, în kamaloca, în fața sufletului uman apar evenimentele ultimei sale vieți, faptele săvârșite de el, în sensul binelui sau al răului, însușirile caracterului său etc. și că, percepând propria sa viață, sufletul are tendința de a compensa tot ceea ce e imperfect în el, tot ceea ce s-a dovedit a fi faptă greșită, de a imprima în ființa sa însușirile respective, care fac ca el să devină mai desăvârșit. Dacă am înțeles acest lucru, putem spune: Omul intră din nou în existență, printr-o nouă naștere, având înscrisă în suflet această intenție. Dar omul participă el însuși la construirea noului trup, și el îl construiește conform cu forțele pe care și le-a adus cu sine din viețile anterioare și din perioada trăită între moarte și o nouă naștere. Cu aceste forțe este înzestrat omul la naștere și el le întrețese în noua sa corporalitate. Am înțeles astfel că noua corporalitate e slabă sau puternică, după cum omul poate să aducă în ea forțe slabe sau puternice.
Trebuie să ne fie clar, însă, că va exista o anumită ordine în care se succed lucrurile, dacă în perioada trăită în kamaloca, de exemplu, omul a văzut că în ultima sa viață a săvârșit multe sub imperiul afectelor, al mâniei, fricii, repulsiei ș.a.m.d. Acum, în kamaloca, asemenea fapte stau în fața sufletului tău și se conturează gândul – expresiile pe care le putem găsi, pentru a desemna aceste forțe, sunt create, firește, pentru viața în lumea fizică – că trebuie să faci ceva cu ființa ta, ca să devii mai desăvârșit în această privință, pentru ca în viitor să nu mai ai tendința de a săvârși faptele sub imperiul afectelor. Acest gând devine o parte componentă a individualității umane și, la trecerea printr-o nouă naștere, acest gând se imprimă, ca forță, în trupul ce se formează. De aceea, în acest trup se imprimă tendința de a face ca întreaga sa organizare, alcătuită din corp fizic, corp eteric și corp astral, să-l pună în imposibilitatea de a săvârși anumite fapte izvorâte din mânie, ură, invidie etc., spre a putea să devină cu adevărat mai desăvârșit. Și astfel el va ajunge să săvârșească asemenea fapte care pot compensa faptele din trecut. Pe baza unei acțiuni ce depășește cu mult înțelegerea sa obișnuită, omul face ca în el să pătrundă tendința care-l poate duce la o mai mare perfecțiune într-un anumit domeniu și la compensarea anumitor fapte.
Dacă reflectați cât de variate sunt aspectele vieții, dacă vă gândiți că omul săvârșește aproape zilnic fapte care fac necesară o compensație, veți înțelege că în suflet există multe asemenea gânduri care-și așteaptă compensația, când sufletul intră în existență printr-o nouă naștere, și că aceste gânduri se întretaie, astfel încât corpul fizic și corpul eteric al omului capătă o configurație în care sunt întrețesute toate aceste tendințe. Ca să înțelegem despre ce e vorba aici, vom examina un caz cu totul ieșit din comun. Trebuie să subliniez în mod cu totul deosebit că evit să vorbesc pe baza unei teorii, că nu am mania de a emite ipoteze și, dacă dau exemple, o fac aducând în fața dumneavoastră numai cazuri care au fost examinate temeinic de către știința spiritului.
Să presupunem că un om a trăit în ultima sa viață în așa fel încât a acționat dintr-un sentiment al Eului mult prea slab, dintr-un sentiment al Eului care a mers mult prea departe în ceea ce privește tendința de a se dărui lumii exterioare, atât de departe încât a acționat într-un mod lipsit de independență, pierzându-se pe sine, care nu se mai potrivește în actualul ciclu de dezvoltare a omenirii. Dar ceea ce l-a împins pe un asemenea om, în încercarea sa, la anumite fapte a fost absența sentimentului de sine. În kamaloca el a avut în fața sa faptele pe care le-a săvârșit deoarece îi lipsea sentimentul de sine. Și acum, în primul rând, el aprecia că trebuie să dezvolți în tine acele forțe care să stimuleze sentimentul de sine; într-o incarnare viitoare trebuie să-ți creezi ocazia de a-ți întări sentimentul de sine, luptând împotriva rezistenței pe care ți-o va opune trupul tău, împotriva forțelor care-ți vor ieși în întâmpinare din corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, pentru ca sentimentul tău de sine să treacă printr-un fel de școală. Trebuie să-ți procuri un asemenea trup care să-ți arate cum acționeză din direcția corporalității predispoziția unui sentiment de sine slab!
Ceea ce va avea loc în incarnarea următoare va intra prea puțin în conștiența lui, se va desfășura mai mult sau mai puțin într-o zonă subconștientă. Omul va tinde spre o incarnare care să aducă în întâmpinarea sentimentului de sine piedicile și rezistențele cele mai dure, în așa fel încât el să fie nevoit să-si încordeze la maximum acest sentiment. Astfel, el se va simți atras ca de o forță magnetică spre împrejurări în care întâmpină piedici mari, în care sentimentul său de sine va trebui să acționeze opunându-se organizării celor trei corpuri. Oricât de ciudat ar părea, asemenea individualități a căror karma cere ca ele să intre în existență în felul analizat, vor căuta împrejurări în care, de exemplu, pot să fie expuse unei molime de felul holerei, fiindcă holera le oferă posibilitatea de a întâmpina piedici deosebite. Stările prin care bolnavul trebuie să treacă, în interiorul lui, din cauza piedicilor puse de cele trei corpuri, poate face ca în incarnarea următoare sentimentul de sine să apară fortificat într-o măsură considerabilă.
Să analizăm acum cazul diametral opus. În perioada kamaloca cineva observă că, sub influența unui sentiment de sine prea puternic, a săvârșit fapte care au izvorât dintr-o tendință exagerată de a se baza numai pe sine. El înțelege că trebuie să-și modereze sentimentul de sine, să-l readucă în matca normală. Pentru aceasta e necesar să caute o împrejurare, în incarnarea următoare, în care cele trei corpuri ale sale să-i dea posibilitatea ca sentimentul de sine să nu întâmpine în corporalitate – oricât s-ar strădui – nici un fel de opreliști, să cadă ca într-o prăpastie fără fund și să ajungă la absurd. Asemenea condiții sunt create când omul se îmbolnăvește de malarie.
Am descris un caz de boală provocată de acțiunea legii karmei și am expus teza potrivit căreia, pe baza unei înțelegeri superioare celei pe care o poate cuprinde cu conștiența lui obișnuită, omul e condus spre acele împrejurări în care, conform karmei sale, poate să evolueze. Dacă analizati cu atenție lucrurile pe care le-am spus mai înainte, veți înțelege mai ușor cazurile de epidemie. Am putea cita diferite exemple care să ne arate că, pe baza trăirilor din kamaloca, omul caută cu tot dinadinsul ocazia de a contracta o anumită boală, pentru a dobândi, prin faptul că o învinge și își mobilizează forțele de autovindecare, acele forțe care-l fac să evolueze în viață.
Am spus mai înainte că, dacă un om a săvârșit mai multe fapte sub influența afectelor, și în kamaloca el va acționa în același fel. De aici se naște în el tendința de a viețui în noua sa incarnare în propria sa corporalitate, astfel încât prin învingerea unor opreliști va săvârși fapte care pot compensa anumite evenimente din viața sa anterioară. În multe cazuri, atunci când există o corelație karmică, în sensul că omul respectiv și-a săvârșit faptele sub imperiul afectelor și pasiunilor care i-au năpădit sufletul, apare acea formă de boală pe care în epoca modernă o numim difterie.
Vom mai afla, în cursul acestor conferințe, și alte lucruri în legătură cu condițiile care fac să apară o anumită boală. Dar acum trebuie să pătrundem în substraturi și mai adânci, dacă vrem să găsim răspuns la întrebarea: Cum se face că atunci când omul intră, prin naștere, în existență și aduce cu sine, în virtutea karmei sale, tendința de a realiza un lucru, prin faptul că învinge o boală sau alta, uneori reușește să învingă boala și să asimileze forțele care-l fac să se înalțe mai sus, iar alteori boala iese învingătoare? Trebuie să ne întoarcem la principiile spirituale care fac posibil, în general, ca starea de boală să existe în viata umană.
Faptul că omul poate să se îmbolnăvească și că poate căuta, cu tot dinadinsul, starea de boală – chiar în virtutea karmei sale – izvorăște, în ultimă instanță, din acel principiu pe care l-am adus în fața sufletelor noastre, în cele mai diferite contexte ale expunerilor noastre teosofice. Știm că, într-un anumit punct al evoluției de pe Pământ, în dezvoltarea omului au intervenit forțe pe care le numim luciferice, care aparțin unor entități rămase în urmă în perioada vechii evoluții lunare, care n-au înaintat atât de mult încât să fi ajuns în punctul normal al evoluției lor pământene. Așa se face că, înainte ca Eul uman să fi putut acționa în mod corespunzător, corpului astral uman i-a fost implantat ceva care se revărsa din aceste entități luciferice. Din această cauză, influența entităților luciferice s-a exercitat cândva mai ales asupra corpului nostru astral, unde a perseverat de-a lungul întregii evoluții ulterioare. Influența luciferică se manifestă, în evoluția omului, în diverse moduri. Pentru scopul nostru de azi este însă important să scoatem în evidență faptul că, datorită forțelor luciferice, omul a avut de-a face în interiorul său cu o ispită care l-a făcut mai puțin bun decât ar fi fost fără această influență; tot sub acțiunea impulsului luciferic, el a început să acționeze și să judece pe baza afectelor, patimilor și poftelor, într-o mai mare măsură decât dacă impulsul luciferic n-ar fi existat. Sub această influență omul s-a schimbat, a ajuns să se dăruiască lumii poftelor și dorințelor, a fost cufundat în realitățile lumii fizice pământene mai mult decât îi fusese hărăzit. Sub influența impulsului luciferic omul se identifică mai mult cu corporalitatea sa. Fără influența entităților luciferice n-ar fi existat multe dintre lucrurile care, pe Pământ, îl pot ademeni pe om, făcându-l să dorească un anumit lucru. Omul ar fi trecut cu indiferență pe lângă ispite. Prin influența lui Lucifer au apărut ispitele senzoriale exterioare, omul a primit înăuntrul său aceste ispite. Individualitatea care i-a fost conferită, prin faptul că i s-a dat Eul, a fost impregnată cu efectele ce izvorau din principiul luciferic. Așa se face că, încă din primele sale incarnări pe Pământ, omul a căzut pradă primelor ispite venite din partea principiului luciferic și el a luat cu sine aceste ispite în viețile care au urmat. Cu alte cuvinte, modul în care omul a căzut victimă ispitelor venite din direcția principiului luciferic a devenit o parte componentă a karmei sale.
Dacă omul ar fi primit în el numai acest principiu, el ar fi căzut tot mai mult pradă ispitelor lumii fizice pământene; ar fi pierdut din ce în ce mai mult perspectiva de a se desprinde, cândva, de această lume. Știm că influența care a venit mai târziu – Impulsul hristic – a acționat în sens opus principiului luciferic și că l-a reechilibrat. Astfel, în evoluția sa, omul are din nou la îndemână mijloacele prin care poate să elimine din ființa sa influența luciferică. Dar o dată cu influența luciferică omului i s-a mai dat și altceva. Lumea în care a intrat a început să-i apară cu totul altfel decât dacă el nu s-ar fi aflat sub influența impulsului luciferic. Lucifer a pătruns în interiorul omului. Omul a privit lumea din jurul său avându-l în sine pe Lucifer. Din această cauză privirea sa pentru lumea pământeană s-a încețoșat și în impresiile exterioare a început să pătrundă, de acum înainte, influența ahrimanică. Ahriman a avut posibilitatea să se amestece și să dea lumii exterioare forma de iluzie din cauză că noi ne creasem deja mai înainte, dinăuntru, predispoziția spre iluzie, spre maya. Așa că influența ahrimanică, care a pătruns în lumea exterioară, a fost consecința influenței luciferice. Din cauză că forțele luciferice erau deja în el, omul a avut posibilitatea de a se implica în realitățile lumii senzoriale într-o măsură mai mare decât s-ar fi întâmplat fără influența luciferică. Dar el și-a creat astfel și posibilitatea de a aspira în sine, din afară, cu fiecare percepție exterioară, influența ahrimanică. Așa că în individualitatea umană, în timp ce parcurge diferitele incarnări pământene, trăiește influența luciferică, iar ca rezultat al influenței luciferice trăiește și influența ahrimanică. Cele două forțe se luptă fără încetare în individualitatea umană. Individualitatea umană a devenit scena pe care se dă lupta dintre Lucifer și Ahriman.
În conștiența sa obișnuită, omul este expus și astăzi atât ispitei lui Lucifer, care acționează prin intermediul pasiunilor și afectelor corpului său astral, cât și ispitelor lui Ahriman, care pătrunde în om prin erori și amăgiri referitoare la lumea exterioară. Cât timp omul trăiește într-o incarnare și reprezentările acționează în așa fel încât ceea ce se întâmplă sub influența lui Lucifer și Ahriman nu poate să pătrundă mai adânc și găsește o piedică în ele, în tot acest timp ceea ce face omul este supus judecătii morale sau intelectuale. Cât timp, între naștere și moarte, omul păcătuiește împotriva moralei, dându-i ascultare lui Lucifer, sau împotriva logicii și a gândirii sănătoase, prin faptul că-l urmează pe Ahriman, totul rămâne o problemă a vieții sufletești conștiente obișnuite. Dar când omul pășește prin poarta morții, viața de reprezentare încetează să mai fie legată de creier. Începe o altă formă de viață a conștienței. Acum toate lucrurile care în viața dintre naștere și moarte sunt supuse judecății morale sau raționale coboară în străfundurile ființei umane și influențează ceea ce, după timpul petrecut în kamaloca, organizează lucrurile pentru existența următoare și se întipărește în forțele modelatoare, plastice care construiesc întreita corporalitate umană. Și atunci erorile care decurg din faptul că omul îl ascultă pe Ahriman se transformă în forțe aducătoare de boală, care-l afectează din direcția corpului eteric, iar excesele, deci lucrurile care, în viață, sunt supuse judecății morale, devin cauze de boală care actionează mai mult din direcția corpului astral.
Erorile noastre, provenite de la ceea ce este ahrimanic în noi – și la acestea se adaugă erorile conștiente: minciuni, neadevăruri –, devin cauze de boală; vedem acest lucru, dacă nu analizăm o singură incarnare, ci urmărim efectul exercitat de o incarnare asupra celei următoare și constatăm că influențele luciferice devin și ele, pe aceeași cale, cauze de boală. Putem spune, într-adevăr că noi nu comitem erori fără a le suporta consecințele. În incarnarea următoare, în ființa noastră se imprimă erorile pe care le facem, pe baza unei rațiuni superioare celei pe care o avem în viața obișnuită, pe baza acelei rațiuni care, în perioada dintre moarte și o nouă naștere, ne indică să devenim atât de puternici și viguroși, încât în viitor să nu mai fim expuși acestor ispitiri. Bolile se integrează vieții noastre ca niște educatori exigenți. Dacă analizăm bolile în acest fel, putem spune că la declanșarea unei boli contribuie fie influențe luciferice, fie influențe ahrimanice. Când, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, cei ce vor să devină vindecători de boli sub semnul concepției științei spiritului despre lume vor înțelege aceste lucruri, influențele exercitate de ei asupra organismului uman vor fi mult mai intime decât este posibil în zilele noastre.
În această lumină putem înțelege felul cum se manifestă anumite forme de boală. Să luăm ca exemplu pneumonia. Ea este, în șirul influențelor karmice, un efect care ia naștere datorită faptului că în perioada petrecută în kamaloca omul poate privi retrospectiv spre un caracter în care exista tendința și predispozitia spre excese senzoriale, în care trăia, aș zice, nevoia de a duce o viață senzuală. Să nu confundăm ceea ce e atribuit acum unei conștiențe anterioare cu ceea ce apare în conștiența din incarnarea următoare. Căci una nu are nimic comun cu cealaltă. Dar, bineînțeles, ceea ce omul vede în perioada kamaloca se va transforma în așa fel încât în el se vor imprima forțele care vor declanșa procesele care vor contribui la biruirea pneumoniei. În învingerea pneumoniei, în autovindecarea pentru care face eforturi omul însuși, individualitatea umană acționează împotriva puterilor luciferice, ea duce un adevărat război împotriva acestora. De aceea, învingerea pneumoniei este o ocazie de a scăpa de o deficiență caracterologică dintr-o incarnare anterioară. Înțelegem astfel, analizând cazul pneumoniei, lupta omului împotriva puterilor luciferice.
Altfel stau lucrurile în cazul tuberculozei pulmonare, când apar procese caracteristice: intră în activitate forțele de autovindecare care se manifestă prin faptul că influențele dăunătoare ce iau naștere sunt înconjurate, sunt mărginite din toate părțile de țesut conjunctiv; apoi totul e umplut cu o materie formată din săruri de calciu, care în organism există sub formă de incluziuni solide. Mult mai mulți oameni decât se crede în general au în ei asemenea corpusculi; este vorba de acei oameni care au plămânii atinși de tuberculoză, dar au ajuns în stadiul vindecării. În acest caz, s-a dat o luptă a entității umane interioare împotriva răului făcut de puterile ahrimanice. E un proces de respingere îndreptat spre exterior, un atac împotriva a ceea ce este introdus în om de către materialitatea exterioară, spre a conduce la independența entității umane.
Am arătat că în procesul bolii acționează, de fapt, ambele principii, cel ahrimanic și cel luciferic. Din multe puncte de vedere ar trebui să se facă distincție între cele două feluri de boli: cele luciferice și cele ahrimanice. Dacă se ține seama de această distincție, se pot găsi principiile de acordare a ajutorului corespunzător. Fiindcă bolile luciferice cer un cu totul alt gen de ajutor decât cele ahrimanice. Dacă astăzi sunt puse în aplicare, într-un mod destul de puțin critic, de exemplu în metodele terapeutice cu aplicație externă, forțele electroterapiei moderne, în băile cu apă rece sau în altele similare, trebuie spus că știința spiritului este în măsură să aducă lumină, de la bun început, în privința întrebării dacă e bine să se recurgă la una dintre metode, prin faptul că știe când e vorba de o boală luciferică și când de una ahrimanică. Nici un om, de exemplu, n-ar trebui să aplice electroterapia în cazul bolilor de proveniență luciferică, ci numai când este vorba de bolile ahrimanice. În cazul bolilor luciferice nu poate ajuta ceva care nu are absolut nimic comun cu activitatea lui Lucifer, spre exemplu, principiile electricității; acestea fac parte din sfera de activitate a entităților ahrimanice, dar nu înseamnă că numai entitățile ahrimanice se folosesc de forțele electricității. Dimpotrivă, un domeniu cu totul special al lui Lucifer este ceea ce se referă – cu o expresie necorespunzătoare – la cald și la rece. Tot ceea ce are legătură cu faptul că organismul uman devine mai cald sau mai rece sau cu tot ceea ce el însuși face să devină mai cald sau mai rece, prin diferite influențe exterioare, ține de sfera lui Lucifer. Oriunde intervine caldul sau recele avem de-a face cu o boală luciferică.
Vedem deci cum funcționeză karma în starea de boală și cum acționează în sensul învingerii bolii. Acum nu vi se va mai părea de neînțeles că în karma există posibilitatea sau imposibilitatea de a vindeca o boală. Dacă vă este clar că scopul, scopul karmic al îmbolnăvirii este acela de a-l stimula pe om și de a-l ajuta să devină mai desăvârșit, veți înțelege ideea că omul, dacă se îmbolnăvește, conform cu rațiunea înțeleaptă pe care o aduce cu sine din kamaloca, atunci când intră într-o nouă existență va dezvolta acele forțe vindecătaore care reprezintă o consolidare a ființei sale interioare și posibilitatea de a evolua în continuare. Să presupunem că un om dispune, în cadrul organizării sale și al karmei sale, de forțele necesare pentru a progresa chiar în această viață, prin ceea ce și-a cucerit în cursul acestei boli. Atunci vindecarea are un sens. Atunci survine vindecarea și, în acest caz, omul a cucerit lucrul care a apărut prin existența bolii. Învingând boala, el a dobândit posibilitatea de a avea forțe mai desăvârșite acolo unde înainte avea doar forțe nedesăvârșite. Dacă, prin karma sa, e înzestrat cu asemenea forțe și dacă, prin împrejurările favorabile ale destinului său, el e în așa fel situat în lume încât poate să determine noile forțe să acționeze spre folosul său și al altora, atunci survine vindecarea; el se furișează printre meandrele bolii și iese de sub puterea ei.
Să presupunem acum o altă situație: omul învinge boala și dezvoltă forțele de vindecare; de acum înainte el se află în fața unei vieți care solicită într-o măsură pe care el nu o poate realiza cu gradul de desăvârșire pe care l-a cucerit deja. Ce-i drept, el ar face ceva, datorită bolii vindecate, totuși nu ar fi posibil să realizeze atât de mult – deoarece restul karmei sale nu permite acest lucru –, astfel încât să le poată fi de folos celorlalți. Și atunci, conștiența sa mai profundă va spune: Aici nu poți să primești forța deplină pe care ar trebui s-o ai, de fapt. A fost necesar să intri în această incarnare, fiindcă trebuia să ajungi la acel grad de perfecțiune pe care-l poți obține numai în corpul fizic, prin învingerea unei boli. Acest lucru a trebuit să-l cucerești, dar nu-l poți dezvolta în continuare. Trebuie să pătrunzi în condițiile de viată în care corpul fizic și alte forțe nu te vor deranja și unde vei putea să prelucrezi în mod liber ceea ce ai dobândit în timpul bolii. Cu alte cuvinte, o asemenea individualitate caută moartea, pentru a prelucra mai departe, între moarte și o nouă naștere, ceea ce nu poate prelucra în viața dintre naștere și moarte. Un asemenea suflet trece prin viața dintre moarte și o nouă naștere cu intenția de a-și perfecționa organizarea, prin forțele cucerite în lupta cu boala, pentru a putea acționa mai eficient în noua viață. În acest fel, prin existența unei boli poate fi obținut un adevărat aconto, care va fi întregit de-abia după trecerea prin moarte, ca să devină ceea ce trebuie să fie.
Dacă privim lucrurile în acest fel, va trebui să spunem: Se pare că în karma își are cauza faptul că o anumită boală sfârșește prin vindecare, în timp ce o alta prin moarte. Dacă privim lucrurile în acest fel, vom dobândi o adâncă împăcare cu viața, pentru că vom ști că face parte din legea karmei, că și cazul în care o boală sfârșește cu moartea omul este stimulat în evoluția lui, că boala are scopul de a-l face pe om să urce cu încă o treaptă. Dar nimănui nu-i este îngăduit să tragă concluzia că în cazul anumitor boli ar trebui să dorim să survină moartea, și aceasta deoarece decizia asupra finalului bolii – vindecarea sau nevindecarea – îi revine unei rațiuni mai înalte decât aceea pe care o putem noi cuprinde cu conștiența noastră obișnuită. Trebuie să avem modestia de a ne opri, în cadrul vieții dintre naștere și moarte, în fața unor asemenea întrebări, fără a da vreun răspuns. Cu conștiența noastră superioară putem să ne situăm pe acea poziție care primește chiar și moartea ca pe un dar venit din partea puterilor spirituale superioare. Dar având o conștiență a cărei menire este să ajute și să intervină în viață, nu trebuie să avem aroganța de a ne situa pe aceste poziții superioare. Căci s-ar putea să greșim și să intervenim într-un mod nepermis acolo unde nu trebuie să ne amestecăm niciodată: în sfera libertății umane. Dacă putem să ajutăm un om să-și mobilizeze forțele de autovindecare sau să chemăm în ajutor natura însăși, pentru a obține vindecarea, trebuie s-o facem. Iar dacă trebuie luată o hotărâre asupra faptului că omul trebuie să trăiască ori el e stimulat mai mult în cazul în care survine moartea, răspunsul nu poate fi niciodată altul decât acela că ajutorul nostru trebuie dat în sensul vindecării. Dacă răspunsul este acesta, înseamnă că noi lăsăm individualității omului libertatea de a-și mobiliza sau nu forțele, iar ajutorul medicului nu poate fi decât acela de a-l sprijini pe bolnav în acest sens. El nu intervine în sfera individualității umane. Lucrurile ar sta cu totul altfel dacă noi am stimula incurabilitatea unui om, ajutându-l să-și caute în altă lume posibilitatea de a evolua în continuare. În acest caz am interveni în sfera individualității sale, i-am imprima propria noastră voință. Această decizie trebuie lăsată în seama individualității însăși. Cu alte cuvinte, trebuie să facem tot ce este posibil pentru a obține vindecarea. Toate reflecțiile care duc la vindecare provin din acea conștiență care e potrivită pentru Pământul nostru; toate celelalte măsuri ar depăși sfera vieții noastre pământene; trebuie să intervină alte forțe decât cele care intră în sfera conștienței noastre obișnuite.
Vedem cum o înțelegere corectă a curabilități și incurabilității bolilor ne face să ne mobilizăm toate resursele pentru a ajuta un om, în caz de boală; iar dacă, din alte sfere, se ia o altă hotărâre, înțelegerea acestui lucru ne ajută să o primim cu deplină seninătate sufletească. Și de altceva nici nu avem nevoie. Noi trebuie doar să găsim un punct de vedere care să ne ajute să nu ne simțim dărâmați sufletește în fața unei boli incurabile, ca și cum în lume n-ar exista decât imperfecțiune, rele și nenorociri. O concepție karmică nu ne paralizeză puterea de acțiune în ceea ce privește încercarea de a vindeca. Și, pe de altă parte, o concepție karmică ne va pune din nou în armonie până și cu destinul cel mai tragic, când e vorba de incurabilitatea uneia dintre bolile pe care le tratăm.
Am văzut astăzi, deci, că numai o înțelegere karmică ne dă posibilitatea de a sesiza și înțelege în mod corect evoluția unei boli și de a putea vedea cu adevărat cum efectele karmice din viețile noastre anterioare ne influențează viața actuală.
Ne revine acum sarcina de a face distincție între două tipuri de boli, între cele care vin din interiorul omului și par provocate de karma noastră și cele care, în aparență, ne atacă întâmplător, deoarece suntem expuși unor factori dăunători veniți din exterior. Într-un cuvânt, ne va preocupa întrebarea: Cum putem ajunge la o înțelegere karmică a lucrurilor și atunci când, de exemplu, nimerim sub roțile unui tren? Altfel spus: Cum pot fi înțelese, prin karma, așa-numitele îmbolnăviri „accidentale”?
