Faptul că o legitate karmică poate acționa atunci când, în sensul sugerat ieri și alaltăieri, din interiorul omului se pune în mișcare cauza bolii, poate fi înțeles fără nici o greutate. Dar când cauza bolii acționeză din exterior – și pentru câte boli nu caută știința actuală o cauză aflată în exterior, sub formă de infecție –, când, așadar, atenția trebuie îndreptată în principal asupra unei împrejurări exterioare care a provocat boala, atunci pentru mulți nu va mai fi la fel de ușor de înțeles că legitatea karmică – adică ceea ce omul a adus cu sine, la naștere, ca efecte ale trăirilor și faptelor din viața sa anterioară – poate acționa și în sensul de a pune în calea omului aceste cauze exterioare ale bolilor. Totuși, dacă vom urmări entitatea propriu-zisă a karmei, vom ajunge să înțelegem că nu doar cauzele exterioare au legătură cu ceea ce am trăit și făcut în alte vieți anterioare, ci vom înțelege că și accidentele exterioare care survin în viața noastră și pe care ne place atât de mult să le considerăm întâmplătoare se pot afla într-o legătură legică cu felul cum s-au desfășurat alte vieți, din trecut. În orice caz, va fi necesar să pătrundem și mai adânc în natura entității umane, dacă vrem să punem în lumină asemenea împrejurări, care sunt acoperite, de fapt, cu un văl din cauza modului nostru de a privi.
Am încheiat considerațiile de ieri arătând că întâmplarea ne prezintă întotdeauna evenimentul exterior sub o formă voalată, din cauză că atunci când vorbim de întâmplare riscul de a fi prada amăgirii exterioare, provocată de puterile ahrimanice, e cel mai mare. Ne propunem, acum, să aducem în fața dumneavoastră, sub forma câtorva cazuri izolate, felul cum iau naștere asemenea întâmplări, adică evenimentele pe care, în viața obișnuită, le numim „întâmplări” [ Nota 7 ].
E necesar să ne aducem aminte mai întâi de o lege, de un adevăr, acela că în viață multe dintre fenomenele despre care spunem că „vin din interior”, că „își au originea în interiorul omului” sunt îmbrăcate deja în vălul unei amăgiri; dacă reușim să ieșim din plasa iluziilor, vom vedea că acestea se revarsă din afară în interior. Un asemenea fenomen ne întâmpină ori de câte ori avem de-a face cu acele trăiri ale omului, cu toate acele influențe exercitate asupra sa pe care le cunoaștem sub numele de „însușiri ereditare”. Însușirile ereditare, despre care credem că le posedăm doar pentru că și strămoșii noștri le-au avut, ar putea să ne creeze impresia, în cea mai mare măsură, că ne-au fost transmise fără vina noastră, fără participarea noastră. Și putem ajunge ușor să facem în mod greșit distincție între ceea ce aducem cu noi din incarnările anterioare și însușirile pe care le-am primit pe cale ereditară, de la părinți sau bunici. Numai că, la intrarea într-o nouă incarnare, noi nu suntem împinși fără un motiv anume, legat de viața noastră interioară, spre o pereche de părinți sau alta, spre un popor sau altul, spre o regiune sau alta. Nici măcar în cazul acelor însușiri care nu intră în sfera îmbolnăvirilor nu putem să pornim de la premisa potrivit căreia, dacă într-o anumită familie, cum at fi cea a lui Bach, de-a lungul multor generații s-au născut muzicieni mai mici sau mai mari – unul dintre ei este, de obicei, cel mai important, dar în familia Bach au existat peste douăzeci de muzicieni înzestrați – avem de-a face cu o simplă linie ereditară, că însușirile înaintașilor sunt transmise urmașilor și că, tocmai pentru că există asemenea însușiri, un om dezvoltă și transformă în talent muzical anumite predispoziții aduse din incarnările sale anterioare. Lucrurile stau însă cu totul altfel.
Să presupunem că în viața dintre naștere și moarte un om are ocazia să primesacă multe impresii muzicale. Dar acestea trec pe lângă el fără să lase vreo urmă, deoarece nu are ureche muzicală. Alte impresii din viața sa nu vor trece fără urmă pe lângă el, fiindcă are organe construite în așa fel încât îi permit să transforme trăirile și impresiile în facultăți proprii. De aceea, putem spune că un om are unele impresii pe care, datorită predispoziției aduse cu sine de la ultima sa naștere, poate să le transforme în facultăți și talente; el are și altfel de impresii, pe care, fiindcă n-a primit predispozițiile corespunzătoare, în virtutea karmei sale generale, nu le poate transforma în facultățile respective. Dar aceste impresii continuă să existe, se păstrează undeva și, în perioada dintre moarte și noua naștere se transformă în tendința specială de a se manifesta în incarnarea următoare. Iar în viața următoare ea îl face pe om să-și caute corporalitatea într-o familie care-i poate oferi predispozițiile corespunzătoare. Dacă un om a primit impresii muzicale pe care, din cauza unei urechi nemuzicale, nu le-a putut transforma în facultăți muzicale creatoare sau de receptare a muzicii, tocmai această incapacitate va face ca în sufletul lui să apară tendința de a intra într-o familie care să-i poată transmite pe cale ereditară o ureche muzicală. Înțelegem, deci, că, dacă constituția urechii se moștenește, exact la fel ca și forma exterioară a nasului, într-o anumită familie se vor înghesui toate acele individualități care – ca urmare a incarnării lor anterioare – tânjesc după o ureche muzicală. Într-adevăr, nu „întâmplător” un om posedă, într-o incarnare oarecare, o ureche muzicală sau ceva similar; el a căutat aceste însușiri, le-a căutat cu disperare.
Dacă observăm un asemenea om începând cu momentul nașterii, avem impresia că urechea muzicală este o însușire a ființei sale interioare. Dar dacă împingem observațiile noastre dincolo de momentul nașterii, vom constata că înainte el n-a avut ureche muzicală, că aceasta s-a apropiat de el din exterior. Înainte de naștere sau de concepere urechea muzicală nu se afla în interiorul lui; în el exista doar tendința de a fi condus spre o asemenea ureche. Omul a atras spre sine ceva exterior. Înainte de reincarnarea sa, însușirea pe care o considerăm apoi ereditară este ceva exterior; ea s-a apropiat de om, omul a mers în întâmpinarea ei. O dată cu incarnarea, ea apare în interiorul său. Dacă vorbim, deci, de „predispoziții ereditare” ne lăsăm pradă unei amăgiri, care constă în faptul că nu privim o realitate care s-a transformat mai târziu în ceva interior, în momentul în care ea mai era încă ceva exterior.
Nu cumva lucrurile stau în același fel și atunci când e vorba de evenimentele exterioare care apar în cursul vieții dintre naștere și moarte, nu cumva și în acest caz ceva exterior se transformă în ceva interior? N-am putea da răspuns la această întrebare, dacă n-am privi și mai profund decât am făcut-o până acum esența bolii și a sănătății. Am spus tot felul de lucruri pentru a caracteriza boala și sănătatea, și dumneavoastră știți că eu nu dau definiții, ci caut să descriu lucrurile gradat, să prezint caracteristicile lor, pentru ca, treptat, ele să poată fi înțelese. Așadar, ne propunem să evidențiem mai multe caracteristici, pe lângă cele pe care le-am arătat până acum, ale bolii și sănătății.
Trebuie să comparăm sănătatea și boala cu fenomene din viața normală, cu somnul și veghea. Ce se petrece în ființa umană atunci când alternează stările zilnice de veghe și somn? Știm că, în momentul adormirii, noi lăsăm în pat corpul fizic și corpul eteric, din care ies afară corpul astral și Eul. Prin urmare, pentru noi adormirea înseamnă ieșirea Eului și a corpului astral din corpul fizic și din corpul eteric, iar trezirea este o reintrare a corpului astral și a Eului în corpul fizic și corpul eteric. În fiecare dimineață, la trezire, omul se cufundă, așadar, în corpul său fizic și în cel eteric cu ceea ce este corpul său astral și Eul său. Ce se petrece însă cu ființa umană în momentul adormirii și trezirii?
Dacă studiem momentul adormirii, acesta ni se prezintă în sensul că toate trăirile care tălăzuiesc de dimineața până seara în viața noastră, mai ales trăirile sufletești de plăcere și suferință, de bucurie și durere, pasiunile, reprezentările etc. se cufundă în inconștient. Noi înșine, când dormim, suntem dăruiți, în viața normală, unei stări de inconștiență. De ce la adormire devenim inconștienți? Știm, desigur, că în timp ce suntem cufundați în starea de somn suntem înconjurați de o lume spirituală, la fel cum în starea de veghe suntem înconjurați de lucrurile și realitățile lumii fizic-senzoriale. De ce nu vedem această lume spirituală? În viața obișnuită noi nu observăm realitățile și lucrurile spirituale care există în jurul nostru din cauză că, având în vedere gradul de maturizare atins de omul actual, ar fi cum nu se poate mai primejdios să vedem în perioada dintre adormire și trezire. În momentul în care omul ar intra în mod conștient în lumea de care e înconjurat între adormire și trezire, corpul său astral, care în vechea epocă lunară a ajuns la deplina sa dezvoltare, s-ar revărsa în lumea spirituală; dar n-ar putea face același lucru Eul său, care urmează să progreseze de-abia în cursul evoluției pământene și va fi dezvoltat complet de-abia la sfârșitul acestei evoluții. Eul nu este încă atât de evoluat încât să poată desfășura în mod plenar activitatea care-i revine între adormire și trezire.
Cu Eul lucrurile stau în felul următor: starea în care el ar ajunge dacă omul, adormind, ar rămâne conștient, ar putea fi comparată cu situația în care am avea o picătură dintr-un lichid colorat pe care am pune-o într-un recipient plin cu apă și am lăsa-o să se amestece cu aceasta. N-am mai vedea nimic din culoarea picăturii, fiindcă ea s-ar dizolva în marea masă de apă din recipient. Ceva asemănător are loc și atunci când, adormind, omul iese din corpul fizic și corpul eteric. Corpul fizic și corpul eteric sunt acelea care mențin coeziunea întregii entități umane. În clipa în care corpul astral și Eul părăsesc cele două componente inferioare ale ființei umane, acestea tind să se despartă și să se risipească în toate direcțiile, nu au altă tendință în afară de aceea de a se dilata tot mai mult. Prin urmare, Eul ar fi dizolvat, și omul ar avea în fața sa, ce-i drept, imagini ale lumii spirituale, dar nu le-ar putea urmări cu forțele de judecată și cu ajutorul noțiunilor etc., pe care numai Eul le poate dezvolta – căci Eul ar fi dizolvat –, el nu le-ar putea urmări, cu aceeași conștiență cu care urmărește situațiile din viața cotidiană. Omul s-ar afla în afara lui, el ar fi aruncat încoace și încolo, plutind fără ființă și fără direcție, pe marea impresiilor astrale. Din acest motiv, pentru că Eul nu este încă destul de puternic în starea actuală a omului, el va acționa încă multă vreme asupra corpului astral și îl va împiedica să intre în mod conștient în lumea sa, în lumea spirituală, și anume, până când Eul va putea să se deplaseze pretutindeni împreună cu corpul astral, oriunde s-ar duce acesta. Așa că își are rațiunea sa faptul că, la adormire, ne pierdem conștiența. Noi nu ne putem păstra Eul. Ni-l vom putea păstra de-abia când evoluția pământeană va fi ajuns la capătul ei. Din această cauză, nu trebuie să punem în valoare în mod plenar capacitatea corpului nostru astral de a deveni conștient.
Când omul se trezește, are loc exact fenomenul invers; el se cufundă în corpurile fizic și eteric. Ar fi normal, de fapt, să viețuiască partea interioară a corpurilor fizic și eteric. Dar el nu face asta. În momentul trezirii e împiedicat să privească în interiorul corporalității sale, căci atenția sa se îndreaptă spre trăirile și impresiile exterioare. Forța văzului său, forța sa de cunoaștere nu sunt îndreptate spre interiorul ființei sale, ci spre lumea exterioară. Dacă omul s-ar percepe pe sine în interiorul său, s-ar întâmpla exact contrarul a ceea ce s-ar petrece dacă, la adormire, ar putea să intre în mod conștient în lumea spirituală. Întreaga spiritualitate pe care omul și-a cucerit-o, prin Eul său, în cursul vieții pe Pământ, s-ar comprima și, după ce s-ar cufunda în corpul fizic și în corpul eteric, ar acționa asupra lor cu toată puterea. Și consecința acestui fapt ar fi că orice însușire egoistă, cât de mică, s-ar dezvolta la maximum. Iar omul s-ar cufunda cu Eul său și, cu fiecare parte cu care s-ar cufunda și-ar revărsa pasiunile, pornirile și poftele într-un egoism din ce în ce mai puternic. Întreg egoismul său s-ar revărsa în viața instinctuală. Ca să nu se întâmple acest lucru, atenția noastră e abătută asupra lumii exterioare și nu suntem lăsați să coborâm în mod conștient în interiorul ființei noastre.
Se poate constata că așa stau lucrurile și din relatările celor care, ca mistici, au încercat să pătrundă cu adevărat în interiorul ființei umane. Citiți ceea ce au spus Meister Eckhart, Johannes Tauler sau alți mistici din Evul Mediu, care au parcurs într-adevăr drumul spre interiorul ființei umane. Acești mistici și-au creat o stare în care și-au abătut cu totul atenția de la orice fel de interes față de lumea exterioară, spre a coborî în interiorul propriei lor ființe. Citiți biografiile sfinților ori ale misticilor care au încercat să coboare în interiorul propriei lor ființe. Ce au viețuit ei acolo? Ispite, încercări și altele asemenea, pe care le descriu în culori vii. E ceea ce s-a făcut simțit, forță opusă, din corpul astral comprimat și din Eu. Din acest motiv, misticii care au vrut să coboare teferi, ca să zic așa, în interiorul propriei lor ființe, au atras atenția în mod insistent asupra faptului că, în măsura în care cobori, Eul trebuie stins. Meister Eckhart a găsit chiar un cuvânt frumos spre a desemna coborârea în propria corporalitate. El vorbește de „dezdevenire”, adică de stingerea Eului. Încercați să citiți Teologia germană, și veți vedea cum descrie autorul coborârea mistică în interiorul propriei ființe, cum insistă asupra faptului că cel care coboară în corporalitate nu mai acționează din Eul său, că în el acționează Hristos, cu care s-a întrepătruns în întregime. Asemenea mistici voiau să-și stingă Eul. Nu ei trebuie să gândească, să simtă și să vrea, ci Hristos în ei trebuie să gândească, să simtă și să vrea, ca să nu iasă la suprafață ceea ce trăiește în interiorul lor ca pasiuni, instincte și pofte, ci ceea ce se revarsă în ei drept Hristos. De aceea, Pavel spune: „Nu eu, ci Hristos în mine!” [ Nota 8 ] Din asemenea profunzimi vin aceste lucruri.
Putem descrie, deci, trezirea și adormirea ca pe trăiri interioare ale entității umane: trezirea ca pe o cufundare în corporalitatea omului, a egoității comprimate, iar adormirea ca pe o eliberare de conștiență, din cauză că omul încă nu e destul de matur pentru a privi în acea lume în care el trebuie să pătrundă, propriu-zis, la adormire. Înțelegem astfel veghea și somnul în sensul în care trebuie să înțelegem multe lucruri din lume: drept întrepătrundere a diferitelor părți care constituie entitatea umană. Dacă privim din acest punct de vedere un om aflat în stare de veghe, vom spune: În omul care veghează se află patru părți constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul, și ele sunt întrepătrunse unul într-altul într-un anumit mod. Ce rezultă de aici? Starea de veghe! Căci omul n-ar putea fi în stare de veghe, dacă nu s-ar cufunda în corporalitatea sa în așa fel încât atenția să-i fie abătută de la ea de către lumea exterioară. Faptul că omul este în stare de veghe depinde de o interacțiune anume reglementată dintre cele patru părți constitutive ale omului. Și, separarea justă a celor patru părți constitutive face ca omul să doarmă. Nu e suficient să spunem: Omul e format dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral și un Eu, ci îl înțelegem pe om de-abia când știm în ce măsură sunt unite între ele, în cazul unei anumite stări, diferitele părți constitutive umane, în ce fel sunt întrepătrunse ele. Acesta este esențialul pentru cunoașterea naturii umane. Ei bine, noi considerăm că e normală starea rezultată din îmbinarea celor patru părți constitutive ale omului pe care o întâlnim la cel aflat în stare de veghe. Să pornim de la această noțiune: să considerăm normală starea de conștiență a omului care veghează.
Cei mai mulți dintre dumneavoastră își vor aminti că acea conștiență pe care o avem în prezent, ca pământeni, între naștere și moarte, este doar una dintre formele de conștiență posibile. Dacă studiați, de exemplu, Știința ocultă sau articolele scrise mai demult și apărute sub titlul Din Cronica Akasha [ Nota 9 ], veți vedea că actuala conștiență e doar o treaptă de conștiență, între șapte trepte de conștiență diferite, că această conștiență pe care o avem astăzi s-a dezvoltat din trei forme de conștiență anterioare și că în viitor ea va lua alte trei forme. Când era om lunar, ființa umană nu avea încă un Eu. Eul s-a unit cu omul de-abia în cursul evoluției pământene. De acea, omul n-a putut avea forma de conștiență actuală decât în perioada pământeană. O conștiență de felul celei pe care o avem azi între naștere și moarte presupune că, exact așa cum se întâmplă azi, Eul colaborează cu celelalte trei părți constitutive ale omului; el e partea constitutivă cea mai înaltă, între cele patru din care e formată entitatea umană. Înainte să fi fost fecundat prin prezența Eului, omul era format numai dintr-un corp fizic, un corp eteric și un corp astral. Atunci corpul astral era partea constitutivă cea mai înaltă a entității sale, iar starea sa de conștiență era de așa natură încât ar putea fi comparată, cel mult, cu conștiența de vis, pe care omul și-a păstrat-o, ca moștenire a unor vremuri străvechi. Dar nu trebuie să vă reprezentați starea de conștiență de vis actuală, ci o conștiență care, în imaginile de vis, redă realități. Dacă studiați visul actual, veți găsi în diferitele sale imagini foarte multe lucruri haotice, deoarece conștiența actuală de vis e o rămășiță păstrată din vremuri străvechi. Dacă studiați însă conștiența care a precedat-o pe cea actuală, veți constata că atunci, cu ajutorul acestei conștiențe n-ați fi văzut nici un fel de obiecte exterioare, de exemplu plantele. Prin urmare, ar fi fost imposibil ca asupra omului să se exercite vreo impresie exterioară. Dacă în apropierea omului s-ar fi aflat ceva, dumneavoastră ați fi avut o impresie care prin intermediul imaginii de vis ar fi luat drumul spre interiorul omului, imagine care ar fi fost, bineînțeles, un simbol, dar ar fi corespuns unui anumit obiect și unei anumite impresii din lumea exterioară.
Avem de-a face, așadar, înainte de conștiența Eului, cu o conștiență legată de corpul astral, care era atunci partea constitutivă cea mai înaltă, cu conștiența astrală, care e obscură și crepusculară, deci neluminată încă de structura Eului. Când omul a devenit pământean, această conștiență astrală a fost umbrită, estompată de către conștiența Eului. Totuși corpul astral continuă să existe în noi, așa că putem să ne întrebăm din ce cauză conștiența noastră astrală a fost pusă în umbră, a fost eliminată, în așa fel încât a fost înlocuită total prin conștiența Eului? Acest lucru a devenit posibil prin faptul că, atunci când omul a fost fecundat prin prezența Eului, legătura existentă înainte între corpul astral și corpul eteric a slăbit în intensitate. S-ar putea spune că legătura mai intimă din trecut a fost dizolvată. Prin urmare, înainte să apară conștiența Eului, a existat o legătură mult mai intimă între corpul astral al omului și părțile constitutive inferioare ale entității sale. Corpul astral se cufunda mult mai mult în celelalte părți constitutive, decât o face astăzi. Într-un anumit sens, corpul astral a fost smuls din legătura cu corpul eteric și corpul fizic.
Trebuie să fim foarte bine lămuriți în privința acestui proces de ieșire, de eliberare parțială a corpului astral din legătura sa cu corpul eteric și corpul fizic. Și atunci ne vom pune întrebarea: Oare mai există și în zilele noastre posibilitatea de a stabili, în starea obișnuită de conștiență, în conștiența Eului ceva care să fie similar acestei vechi legături? Ar fi posibil ca și corpul astral să vrea să pătrundă mai adânc în celelalte părți constitutive și să se impregneze cu tot felul de lucruri, mai mult decât i se cuvine?
E necesară o anumită limită până la care corpul astral se poate întrepătrunde cu corpul eteric și corpul fizic. Să presupunem că măsura normală a fost depășită, într-o direcție oarecare. Atunci va trebui să apară o tulburare în întreg organismul uman; fiindcă omul depinde de existența acestui raport între diferitele părți constitutive care ni se înfățișează în stare de veghe. În momentul în care corpul astral are o comportare necorespunzătoare, se cufundă mai adânc în corpul fizic și corpul eteric, trebuie să apară o tulburare. Din ultimele expuneri am văzut că ceea ce deducem acum prin gândire se întâmplă în mod real. Am descris întregul proces. Oare când are loc acest lucru? Atunci când, într-o viață anterioară, omul a întipărit în corpul său astral, a făcut să se reverse în corpul său astral ceva ce noi considerăm că este o greșeală morală sau intelectuală. Ea s-a înscris în corpul astral. Și acum, când omul intră din nou în existență, ea poate să determine cu adevărat corpul astral să caute o altă legătură cu corpul fizic și corpul eteric decât cea pe care ar fi căutat-o dacă nu și-ar fi întipărit în viața anterioară acea greșeală. Așadar, tocmai greșelile comise sub influența lui Ahriman și Lucifer s-au transformat în forțe de organizare ce determină corpul astral să intre într-un alt raport cu corpurile fizic și eteric decât cel în care ar intra dacă în el nu s-ar fi imprimat asemenea forțe.
Vedem astfel că tocmai efectul unor gânduri, afecte și sentimente din trecut determină corpul astral să producă dezordine în organizarea umană. Dar ce se întâmplă când se produce o asemenea dezordine? Când corpul astral se cufundă în corpurile fizic și eteric într-o măsură mai mare decât ar fi cazul la omul normal, el face ceva absolut asemănător cu ceea ce facem noi dimineața când, în momentul trezirii, ne cufundăm cu Eul în cele două corpuri ale noastre. Trezirea constă în cufundarea Eului uman în corpurile fizic și eteric. În ce constă însă ceea ce face corpul astral când intră în corpurile fizic și eteric mai mult decât ar trebui, împins la aceasta de efectele unor trăiri din trecut? Ce se petrece de obicei când ne cufundăm cu Eul și corpul astral în corpurile fizice și eterice, dimineața, când ne trezim și percepem ceva, se manifestă în faptul că ne trezim. La fel cum întreaga stare de veghe este consecința faptului că omul-Eu se afundă în corpurile fizic și eteric, tot astfel acum trebuie să aibă loc un lucru pe care-l face corpul astral, prin urmare, un lucru pe care-l facem, de obicei, în calitate de oameni înzestrați cu un Eu. El se cufundă în corpul eteric și corpul fizic. Prin urmare, dacă avem în fața noastră un om al cărui corp astral are tendința de a se uni cu corpul eteric și corpul fizic mai mult decât ar fi normal, atunci este vorba de același fenomen, în ceea ce privește corpul astral, pe care, de obicei, îl întâlnim la trezire, în ceea ce privește omul-Eu. Ce este, însă, această cufundare prea mare a corpului astral în corpurile fizic și eteric? E ceea ce noi numim, de obicei, boală. Când corpul nostru astral face același lucru pe care-l facem în mod obișnuit la trezire, și anume, când el se cufundă în corpurile fizic și eteric, când corpul astral, care în mod obișnuit n-ar trebui să dezvolte în noi o conștiență, tinde să aibă o conștiență în corpurile fizic și eteric, când el vrea să se trezească în noi, atunci ne îmbolnăvim. Boala e o stare de veghe anormală a corpului nostru astral. Ce facem oare, când ne aflăm în starea de sănătate obișnuită, când trăim în starea de veghe obișnuită? Atunci veghem, în ceea ce privește viața obișnuită. Dar ca să putem avea conștiența de veghe obișnuită a fost necesar, înainte, să transpunem corpul astral într-o altă stare. A trebuit să-l transpunem în starea de somn. Când, în timpul zilei, avem conștiența noastră legată de Eu, corpul astral trebuie să doarmă; putem fi sănătoși numai dacă în noi corpul astral doarme. De aceea, putem înțelege acum esența sănătății și bolii în felul următor: boala e o trezire anormală a corpului astral în om, iar sănătatea e starea normală de somn a corpului astral.
În ce costă oare conștiența corpului astral? Dacă boala înseamnă într-adevăr trezirea corpului astral, ar trebui ca în el să apară un fel de conștiență. El se trezește într-un mod anormal, așadar, ne-am putea aștepta la o conștiență anormală; dar ar trebui să existe, în orice caz, o conștiență. Când ne îmbolnăvim, ar trebui să survină ceva asemănător procesului care are loc, de obicei, dimineața la trezire. Trăirile noastre ar trebui să fie abătute spre altceva. De obicei, dimineața iese la suprafață conștiența noastră obișnuită. Dar când ne îmbolnăvim, iese și atunci la suprafață o conștiență? Da, iese la suprafață o conștiență pe care omul o cunoaște foarte bine. Și care e această conștiență? O conștiență se exprimă sub formă de trăiri! Conștiența care apare acum se manifestă sub forma a ceea ce noi numim durere cauzată de boală și pe care n-o avem în starea normală de sănătate, fiindcă atunci corpul nostru astral doarme. Când corpul astral doarme, el se află într-o legătură normală cu corpurile fizic și eteric; aceasta înseamnă absența oricărei dureri. Durerea este expresia faptului că acest corp astral se cufundă sub presiune atât de mult în corpurile fizic și eteric, încât depășește limita admisă – și ajunge să aibă conștiență. Aceasta e durerea.
Este important să nu extindem, fără a avea în vedere unele limite, afirmația făcută mai înainte. Când vorbim în sensul științei spiritului trebuie să tinem seama de limitele între care facem o afirmație. Am spus că atunci când se trezește corpul astral apare o conștiență care e îmbibată de durere. De aici nu putem trage însă concluzia că durerea și boala apar întotdeauna împreună. Orice cufundare sub presiune a corpului astral în corpurile fizic și eteric e o stare de boală. Dar, invers, nu orice stare de boală constă în acest fapt, și vom putea înțelege că starea de boală poate avea și o altă caracteristică, dacă ne gândim că nu orice boală e însoțită de dureri. Dar majoritatea oamenilor nici nu bagă în seamă acest lucru, fiindcă, în general, în viață, ei nu urmăresc să fie sănătoși, ci să nu aibă dureri, iar când nu au dureri se consideră sănătoși. Dar nu e întotdeauna așa; în foarte multe cazuri omul crede că, dacă nu are dureri, e sănătos. Ne-am lăsa pradă unei mari amăgiri, dacă am spune că senzația de durere și starea de boală apar întotdeauna împreună. Se poate ca ficatul unui om să fie în starea cea mai proastă, dar dacă problemele hepatice nu afectează de exemplu, peritoneul, nu apare nici o durere. Este posibil ca în om să existe un proces maladiv care să nu se manifeste prin dureri. Din punct de vedere obiectiv, aceste îmbolnăviri sunt cele mai grave, deoarece dacă omul are dureri caută să scape de ele; dacă nu are dureri, nu face aproape nimic spre a elimina boala.
Cum stau însă lucrurile în cazurile în care bolile nu sunt însoțite de dureri? Este nevoie să ne amintim că noi ne-am dezvoltat treptat, ca ființe umane, așa cum suntem în epoca actuală, că în perioada evoluției pământene ne-am integrat Eul, alături de corpul astral, corpul eteric și corpul fizic. Dar cândva noi am fost alcătuiți numai dintr-un corp fizic și un corp eteric. O ființă care posedă numai un corp fizic și un corp eteric e ca o plantă din epoca actuală. În cazul unor asemenea ființe ajungem la o a treia treaptă de conștiență, mult, mult mai obscură, care nu ajunge nici măcar până la luminozitatea conștienței de vis din zilele noastre. E o mare greșeală să credem că în somn omul nu are nici o conștiență. El are o conștiență, dar ea e atât de obscură, încât omul n-o poate face să urce, ca amintire, până în Eul său. Dar și planta are o conștiență. E un fel de conștiență de somn, deci una și mai profundă decât conștiența astrală. Ajungem astfel la o conștientă și mai adânc situată a omului.
Să presupunem că, prin trăirile sale din alte incarnări trecute, omul n-a provocat în organizarea sa doar o dezordine care poate influența corpul astral, făcându-l să se cufunde în mod anormal în corpurile fizic și eteric, ci că el a săvârșit fapte care pot determina corpul eteric să se afunde mult prea mult în corpul fizic. Poate să apară atunci o stare în care nici legătura dintre corpul eteric și corpul fizic să nu fie cea normală pentru omul din zilele noastre, deoarece corpul eteric se cufundă prea adânc în corpul fizic. În acest caz, spunem noi, corpul astral nu ia parte la ceea ce se întâmplă; predispoziția creată într-o viață anterioară face ca în organizarea umană să apară o legătură mai strânsă decât cea necesară în viața obișnuită între corpul eteric și corpul fizic. Este vorba atunci de același fenomen, în corpul eteric, pe care-l avem în corpul astral când apare conștiența durerii.
Când, la rândul său, corpul eteric se cufundă prea adânc în corpul fizic, din străfunduri apare o conștiență asemănătoare conștienței omului, asemănătoare conștienței vegetale. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că și aceasta este o stare pe care omul n-o simte. Așa cum nu simte nimic în timpul somnului, el nu simte nici această stare. Și totuși este o trezire! La fel cum corpul nostru astral se trezește, în mod anormal, când se cufundă prea adânc în corpul eteric și corpul fizic, corpul eteric se trezește și el în mod anormal, când se cufundă prea adânc în corpul fizic. Doar că omul nu poate să perceapă acest fenomen, din cauză că trezirea la o conștiență este și mai obscură decât conștiența durerii. Dar să presupunem că într-o viață anterioară omul a săvârșit cu adevărat o faptă care, între moarte și o nouă naștere, are ca efect că acum corpul eteric se trezește în sine, adică ia în stăpânire cu putere corpul fizic. Dacă s-a întâmplat acest lucru, în om se trezește o conștiență profundă, care însă nu poate fi percepută așa cum sunt percepute trăirile obișnuite ale sufletului uman. Credeți că ea nu e în activitate doar pentru că n-o percepem? Să încercăm să înțelegem ce tendință ciudată capătă o conștiență, dacă se situează cu un grad mai jos.
Dacă simțiti o impresie exterioară de felul aceleia pe care o aveți când vă ardeți, aceasta vă va produce durere. Dacă apare o durere, conștiența trebuie să atingă cel puțin gradul de conștiență propriu corpului astral. O durere trebuie să trăiască în corpul astral. Oricând ia naștere o durere în sufletul uman e vorba de o realitate care ține de corpul astral. Dar să presupunem că are loc un fenomen care nu e însoțit de dureri, dar provoacă o excitație exterioară, o impresie exterioară. Dacă un obiect se îndreaptă cu viteză spre ochiul dumneavoastră, acest lucru face să apară o excitație exterioară; ochiul se închide. Fenomenul respectiv nu e însoțit de durere. Ce face să apară excitația? O mișcare. E ca și cum cineva v-ar atinge talpa: nu e durere, totuși piciorul tresare. Există, deci, și asemenea impresii, care se exercită asupra omului fără a fi însoțite de durere, făcând să apară totuși un fenomen oarecare, o mișcare. În acest caz omul nu știe – fiindcă nu poate să pătrundă până la acest nivel mai profund al conștienței – cum se face că excitația e urmată de o mișcare. Dacă simțiți o durere și, din această cauză, respingeți lucrul care v-a provocat-o, durerea este aceea care v-a făcut atenți. Dar se poate întâmpla ceva care vă obligă să faceți o mișcare reflexă. În acest caz, conștiența nu coboară până acolo unde excitația e transpusă în mișcare. Aveți aici un grad de conștiență care nu ajunge până în trăirile dumeavoastră astrale, care nu e trăită în mod conștient, care se desfăsoară într-un fel de sferă a somnului, ceea ce nu înseamnă însă că n-ar putea să declanșeze unele procese. Când are loc o pătrundere mai adâncă a corpului eteric în corpul fizic, aceasta înseamnă că ia naștere o conștiență care nu e o conștiență a durerii, deoarece corpul astral nu participă, și care e atât de obscură, încât omul n-o percepe. Dar prin aceasta n-am spus că omul n-ar putea săvârși fapte în această stare de conștiență, că n-ar putea să facă lucruri corespunzătoare întregii situații. Omul săvârșește și în viața obișnuită multe fapte la care nu e prezent cu conștiența sa. Gândiți-vă numai la momentele în care conștiența obișnuită de zi e voalată și omul săvârșește, ca un somnambul, tot felul de lucruri. Nu trebuie să credeți că în acele momente nu există nici un fel de conștiență; la acele fapte participă o conștiență pe care omul n-o poate observa, deoarece el poate sesiza numai cele două forme mai înalte ale conștienței: conștiența astrală, sub formă de plăcere și suferință etc., și conștiența Eului, sub formă de judecată și de conștiență diurnă obișnuită. Totuși, nu este adevărat că omul nu poate să acționeze când se află în această stare a conștienței de somn.
Noi avem, deci, și o conștiență profundă, la care omul nu mai poate ajunge, când corpul eteric coboară în corpul fizic. Să presupunem că el vrea totuși să facă un lucru de care nu poate ști nimic în viața normală, un lucru care are legătură cu întreaga situație; omul va realiza lucrul respectiv fără s-o știe. Ceva din el, lucrul însuși, va acționa fără ca el să știe. Să ne imaginăm acum situația următoare: prin întâmplări oarecare, survenite într-o viață anterioară, un om a sădit în ființa sa unele tendințe care, în perioada dintre moarte și o nouă naștere, vor coborî cu influențele lor atât de jos, încât vor determina corpul eteric să pătrundă mai adânc în corpul fizic. De aici vor decurge fapte care vor declanșa procese de boală situate mai adânc. În acest caz, omul se va simți îndemnat să caute cu tot dinadinsul ocazii exterioare pentru a se îmbolnăvi.
Poate să pară ciudat faptul că asemenea lucruri nu-i apar cu claritate conștienței obișnuite. Dar omul nici nu le-ar face, din conștiența obișnuită a Eului său. El nu-și va porunci niciodată, din conștiența obișnuită a Eului său, să se ducă acolo unde există un focar de bacili. Să presupunem însă cazul în care acea conștiență obscură găsește că e necesar să apară un prejudiciu exterior și să poată avea loc ceea ce am desemnat ieri drept stare de boală. Atunci acea conștiență care pătrunde în corpul fizic va căuta cauza bolii. Propria ființă a omului caută cauza bolii, spre a ajunge la ceea ce am desemnat ieri drept proces al bolii. Veți înțelege deci, sesizând esența mai adâncă a bolii, că până și atunci când încă nu există dureri pot să apară contrareacții. Și chiar dacă apar dureri – când corpul eteric pătrunde prea adânc în corpul fizic –, se poate întâmpla ca unele straturi mai adânci ale conștienței umane să caute cauze exterioare de îmbolnăvire. Oricât de grotesc ar suna, este totuși adevărat. La fel cum cu o altă treaptă a conștienței noastre căutăm anumite însușiri ereditare, tot așa căutăm și cauzele exterioare ale îmbolnăvirilor noastre, când avem nevoie de ele. Ceea ce am spus acum este valabil, însă, numai în limitele a ce a fost descris până acum.
Astăzi ne-am propus să explicăm faptul că omul este în stare – fără a putea urmări acest lucru cu treapta de conștiență pe care o are – să caute cauzele bolii prin faptul că se creează o stare de conștiență anormală, mai profundă. Acesta a fost scopul nostru: să arătăm că atunci când suntem bolnavi avem de-a face cu trezirea unor stadii ale conștienței pe care, ca oameni, le-am depășit deja. Prin faptul că, într-o viață anterioară, ne-am încărcat cu anumite greșeli, facem să apară grade ale conștienței mai profunde decât cele care ni s-ar cuveni, de obicei, în viața noastră actuală. Iar ceea ce facem din imboldurile acestor grade de conștiență influențează desfășurarea procesului bolii, precum și, în general, procesul ce duce la boală.
Vedem astfel că în stările anormale se ridică din adâncul ființei noastre vechi stări de conștiență, pe care omul le-a depășit demult. Dacă studiați realitățile vieții obișnuite, vă puteți lămuri în privința celor spuse azi. Prin durerile sale, omul se cufundă mai adânc în ființa sa. Cunoașteți zicala care spune că omul știe că are un anumit organ de-abia după ce acesta a început să-l doară. E o zicală populară, dar ea nu e deloc greșită. De ce, în starea de conștiență obișnuită, omul nu știe nimic despre acel organ? Din cauză că, în viața normală, conștiența sa doarme atât de adânc, încât nu se cufundă suficient de mult în corpul astral. Dar dacă se cufundă în acesta apare durerea, și prin durere omul află că are organul respectiv. În unele expresii din viața obișnuită zace câte un mare adevăr, pentru că ele ne-au rămas din alte stadii de evoluție a conștienței, mai vechi, în care omul, când mai putea privi în lumea spirituală, știa multe dintre lucrurile pe care astăzi trebuie să le scoatem din nou la suprafață, cu mare greutate.
Dacă știți că omul poate viețui unele straturi mai adânci ale conștienței, veți înțelege că el poate căuta nu numai cauzele exterioare ale bolilor, ci și anumite lovituri ale destinului pe care nu și le poate explica pe cale rațională, dar a căror rațiune acționează asupra unor straturi mai adânci ale conștienței. Așa că vi se va părea normal ca omul, când gândeste în mod obișnuit, să nu se așeze exact în locul unde-l poate lovi un trăsnet. Cu partea de la suprafață a conștienței va evita să facă acest lucru. S-ar putea însă ca în el să acționeze o conștiență situată mult mai adânc decât cea de la suprafață și ca aceasta să-l conducă exact spre locul unde poate fi lovit de trăsnet, pe baza unei previziuni inexistente pentru conștiența de la suprafață; așadar, există o conștiență care vrea ca trăsnetul să-l nimerească și care-l face pe omul respectiv să caute acel accident.
Am înțeles azi, ca posibilitate, că omul caută, sub influența unor factori karmici, diferite accidente sau cauze exterioare de îmbolnăvire. Se pun însă mai multe întrebări, de care ne vom ocupa în zilele următoare: Cum se întâmplă acest lucru în mod concret, cum acționeză în om forțele care există în straturile mai adânci ale conștienței și dacă, cu conștiența noastră de suprafață, avem voie să evităm asemenea accidente? Așa cum putem înțelege că atunci când un om se duce într-o regiune unde poate fi infectat asupra lui acționează un grad al conștienței care l-a făcut să se deplaseze acolo, trebuie să putem înțelege și cum stau lucrurile când omul ia măsuri pentru a limita influențele unor infecții, când, prin măsuri de igienă, putem evita asemenea lucruri prin conștiența noastră de la suprafață. Putem înțelege, de asemenea, că există posibilitatea de a evita asemenea efecte și trebuie să spunem că ar fi cât se poate de neînțelept că subconștientul poate să caute diferiți agenți patogeni, dacă n-ar exista, pe de altă parte, posibilitatea de a evita cauzele îmbolnăvirilor, prin ceea ce facem cu conștiența de la suprafață.
Vom vedea că e „înțelept” ca omul să caute anumiți agenți patogeni, și că este la fel de „înțelept” ca el să ia măsuri, cu partea de la suprafață a conștienței, împiedicând substanțele purtătoare de agenți patogeni să pătrundă în organism și evitând astfel îmbolnăvirile.
