Ar mai fi multe de spus în legătură cu diferitele manifestări ale karmei. Dar pentru că azi e ultima zi a ciclului nostru de conferințe și pentru că timpul afectat unei teme atât de vaste a fost scurt, veți înțelege de ce dacă unele dintre aspectele care, poate, ar mai fi trebuit discutate, ca și multe dintre întrebările care vă apasă sufletul, nu pot fi tratate de această dată. Dar mișcarea noastră își va urma cursul, și astfel ceea ce n-a putut fi lămurit acum va fi detaliat și rezolvat cu altă ocazie.
S-a evidențiat faptul că omul viețuiește legitatea karmei, în fiecare clipă trăită de el, evident ca pe ceva absolut evident, astfel încât în fiecare clipă a vieții noastre, ne putem întoarce privirile spre evenimentele prin care am trecut, spre ceea ce am făcut, gândit sau simțit în incarnările care au precedat-o pe cea în care facem asemenea considerații. Și vom constata că destinul uman interior și exterior din acea clipă poate fi sesizat prin faptul că noi deținem un fel de „registru de conturi al vieții”, în care înscriem toate trăirile noastre înțelepte, inteligente, pline de înțelegere, dar și tot ceea ce a fost irațional, rău și urât în viața noastră. Într-un anumit moment al vieții va rezulta un surplus, și acesta reprezintă destinul acelui moment.
S-ar putea pune întrebarea care este raportul dintre acțiunile comune ale oamenilor, care trăiesc într-o colectivitate umană, și karma individuală a fiecărui om. Am atins aceste probleme până acum. Dacă ne îndreptăm privirile spre un moment istoric oarecare, de exemplu, spre războaiele dintre greci și perși, nu vom putea spune că acest eveniment, privit, în primul rând, din perspectiva grecilor, ar trebui înscris numai în cartea destinului oamenilor individuali care au luat parte la el, pe plan fizic. Gândiți-vă la toți conducătorii oștilor grecești care au luptat cu perșii, la toți oamenii care s-au jertfit atunci, gândiți-vă la ceea ce au făcut aceștia. Ați putea înscrie doar în cartea de conturi a fiecărui om – dacă analizați într-un mod cât de cât rațional un asemenea eveniment – cele întâmplate atunci? Nu veți putea face nicidecum așa ceva, pentru că nu vă veți putea imagina că evenimente care privesc un popor întreg sau o mare parte a lumii civilizate se pot reduce la faptul că fiecare individualitate umană își trăiește propria sa karma. Urmărind evoluția istorică a omenirii, veți vedea că în cadrul evoluției se poate evidenția un sens, dar că evenimente care au avut loc nu se pot confunda cu karma individuală a omului individual.
Ne putem întreba ce importanță au avut pentru evoluția omenirii războaiele dintre greci și perși. În Orient se dezvoltase o cultură care răspândea o lumină deosebită. Dar orice lumină aduce cu sine umbrele sale. Cultura Orientului a putut fi realizată deoarece unele aspecte întunecate, care n-ar fi trebuit să influențeze evoluția umană, s-au infiltrat în acea cultură. Un asemenea aspect l-a constituit faptul că Orientul a avut tendința de a se extinde, prin mijloace de constrângere exterioare, situate exclusiv pe planul fizic. Dacă n-ar fi apărut acest imbold cultura și civilizația orientală n-ar fi luat naștere. Dar pentru ca omenirea să poată evolua în continuare a fost necesar să se dezvolte cultura greacă, pe baza unor premise cu totul diferite. Cultura greacă n-ar fi putut să apară însă în mod spontan. Ea a împrumutat, într-adevăr, premise importante de la cultura orientală. Legendele care povestesc despre eroii plecați din Grecia în Orient ne spun că discipoli ai anumitor școli grecești au fost în Orient și le-au adus grecilor acele bunuri care nu puteau fi dobândite decât în sânul culturii și civilizației orientale, care au putut fi însă cultivate și transformate prin ceea ce se formase pe baza caracterului poporului grec și a talentelor acestui popor. Dar din aceste bunuri aduse din Orient trebuia să fie eliminat ceea ce constituia aspectul lor întunecat: tendința nestăvilită de a se extinde spre Apus, prin mijloace de constrângere pur exterioare. Lumea romană, care a luat naștere mai târziu decât cea greacă, și tot ceea ce constituie celelalte premise pentru dezvoltarea omenirii europene n-ar fi putut apărea dacă grecii nu și-ar fi creat terenul pentru a pune o nouă amprentă culturii orientale, dacă ei nu i-ar fi respins pe perși. Prin faptul că i-au respins pe asiatici au putut să fie filtrate lucrurile create în Asia.
Din această perspectivă trebuie privite multe evenimente din evoluția lumii. Dacă am ține un ciclu de conferințe care să dureze 3–4 ani și am dezvolta această idee, urmârind numai documentele care ne-au fost transmise pe cale istorică, am descoperi un plan după care evoluează omenirea. [ Nota 14 ] Am avea atunci o privire de ansamblu asupra lucrurilor și am putea spune că un anumit bun cucerit avea unele aspecte întunecate, care trebuiau eliminate; el trebuia să fie transmis unui alt popor și dezvoltat acolo. Am descoperi astfel că în evoluția omenirii există un plan și, discutând acest plan, n-am putea aluneca spre întrebarea: Cum s-a întâmplat ca personalități ca Xerxes, Miltiade sau Leonida să aibă o anumită karma individuală? Noi trebuie să privim karma individuală ca pe ceva care trebuie decis în sine, și care trebuie împletit în planul evoluției omenirii. Problema nu poate fi abordată altfel. Dar, dacă așa stau lucrurile, în această evoluție neîntreruptă a omenirii, care se desfășoară după un plan, trebuie să existe o coerență, la fel cum evenimentele karmice au o coerență a lor în viața umană individuală. Cum se raportează un asemenea plan al evoluției generale a omenirii la karma individuală a fiecărui om?
Să studiem mai întâi ceea ce am numit soartă, în însăși evoluția umană. Dacă ne întoarcem privirile în trecut, vedem ridicându-se o cultură după alta, un popor după altul. Și mai vedem cum, popor după popor, fiecare creează ceva nou, cum din cultura și civilizația fiecărui popor rămâne ceva nepieritor, dar că popoarele înseși trebuie să piară, spre a salva pentru epocile următoare ale evoluției omenirii aportul cultural specific. Știința spiritului spune că în această înaintare neîntreruptă a evoluției omenirii putem distinge două curente.
Încercați să decelați, în întreg traseul parcurs de omenire în evoluția sa, ceea ce putem considera ca fiind un curent continuu, în sânul căruia se dezvoltă val după val, bunul cucerit de valul premergător păstrându-se însă pentru cel următor. Am obține o imagine a acestui ansamblu dacă ne-am îndrepta privirile spre prima civilizație postatlanteană, spre realizările grandioase ale vechii Indii. Dacă vom compara însă aceste realizări cu ecourile slabe păstrate în Vede, care, ce-i dept, sunt încă demne de admirație, fiind, totuși, un ecou slab a ceea ce au realizat vechii Rishi și a ceea ce relatează știința spiritului, când vorbește despre marele impuls dat de indieni culturii și civilizației umane, vom fi nevoiți să spunem că măreția originară a ceea ce poporul indian a avut de realizat pentru omenire se afla deja în declin, atunci când acest tezaur cultural al omenirii a început să fie așternut în scris, în vederea păstrării sale, sub forma unor descrieri poetice admirabile. Totuși, ceea ce au dat cultura și civilizația indiană s-a revărsat în întreaga evoluție a omenirii. Și numai pe această bază s-a putut dezvolta mai târziu ceva care avea nevoie de un popor tânăr – nu de un popor îmbătrânit. A fost necesar ca indienii să fie respinși până în peninsula sudică, pentru ca în Persia să se dezvolte concepția despre lume a lui Zarathustra. Câtă măreție avea această concepție despre lume, în momentul în care a luat naștere și cât de repede, într-un timp relativ scurt, a decăzut ea! La vechii egipteni și la caldeeni întâlnim același proces. Vedem apoi cum înțelepciunea orientală trece în Grecia și cum grecii resping ceea ce este, în planul fizic, lumea orientală. Și mai vedem cum în cultura greacă sunt primite cuceririle întregului Orient și cum în ea se întrețes diferite lucruri care fuseseră realizate până atunci în alte ținuturi ale Europei. De aici a luat naștere un nou impuls cultural, care, pe căi ocolite, a fost în măsură să-și asimileze Impulsul hristic și să-l propage mai departe, spre Apus. Astfel am întâlnit și mai târziu un curent cultural continuu, în care putem înșira o verigă ulterioară lângă alta, și fiecare verigă ne pare o continuare a celei dinainte și, totodată, ceva nou, care trebuia să fie dat omenirii. Dar din ce trebuia să ia naștere, oare, ceea ce se dezvoltă astfel, de la o epocă la alta?
Gândiți-vă la tot ce viețuiește fiecare popor în parte, în sfera sa culturală! Gândiți-vă la tot ce a trebuit să se petreacă în sânul fiecărui popor, la sentimentele oamenilor, la dorințele și entuziasmul față de idealul lor suprem, față de bunul care trebuia să fie dat ca impuls cultural! Gândiți-vă cum trebuie să participe sufletele oamenilor individuali, cu toate dorințele și năzuințele lor, la impulsul cultural specific neamului lor! Pe lângă aceasta, a fost necesar ca de-a lungul nenumăratelor secole din evoluția omenirii popoarele, care dezvoltau impulsuri culturale succesive, să trăiască într-un fel de iluzie – fiecare popor avea iluzia că tezaurul cultural pe care-l avea de elaborat el însuși era veșnic și nepieritor, că nu i-ar putea fi luat niciodată. Munca plină de dăruire a diferitelor popoare la elaborarea culturii și civilziației a fost posibilă numai pentru că s-a ivit mereu iluzia care le menținea convingerea că bunul creat de ei, cu tot ce e legat de el, va dăinui în veci. Iluzia aceasta există și în zilele noastre; și chiar dacă oamenii nu i se mai dăruiesc într-un mod atât de total și nu se mai vorbește de „eternitatea” unei culturi, iluzia există, în sensul că nimeni nu se gândește la sfârșitul ei.
Primul domeniu al vieții spirituale umane în care asemenea iluzii nu vor mai apărea va fi cel al teosofiei. Ar fi o eroare gravă dacă un om bine ancorat în mișcarea noastră spirituală ar crede că formele în care turnăm cunoștințele noastre, că expunerile sub formă de idei pe care suntem în măsură să le dăm astăzi, că ceea ce noi putem oferi din gândirea, simțirea și vointa noastră vor exista în veci. Am da dovadă de miopie sufletească dacă am afirma că peste trei milenii vor mai exista oameni care vor vorbi despre adevărurile teosofice exact așa cum vorbim noi astăzi. Știm că situația actuală ne cere să oferim ceva din produsul evoluției neîntrerupte în formele actuale și că urmașii noștri vor exprima aceste lucruri în cu totul alte forme de trăire. De ce se întâmplă așa? Dintr-un motiv asemănător cu acela care a făcut ca, de-a lungul multor secole și milenii ale evoluției omenirii, culturile și civilizațiile succesive să prilejuiască oamenilor tot felul de trăiri, astfel încât contribuția să poată fi plăsmuită din evoluția întregului popor. Gândiți-vă la nenumăratele trăiri ale oamenilor din Grecia antică și la ceea ce a rezultat de aici, drept chintesență, pentru întreaga omenire de mai târziu! Veți spune atunci: Aceasta constituie mai mult decât suma curentelor individuale.
De aceea, noi trebuie să observăm două lucruri: în primul rând, ceva care trebuie să ia naștere și să piară, pentru ca din acest întreg să poată apărea un al doilea lucru – sub raport cantitativ, partea cea mai mică –, ca ceva veșnic. Vom înțelege în ce fel evoluează omenirea numai dacă știm că, de când există karma umană individuală, în acest proces acționează două puteri, Lucifer și Ahriman, despre care am văzut că sunt mereu în activitate. Considerăm că face parte din planul evoluției omenirii ca, în final, când Pământul își va fi atins scopul, rezultatele diferitelor civilizații, care sunt integrate treptat evoluției omenirii în ansamblu, să devină fecunde pentru toate individualitățile umane izolate, indiferent de destinele pe care le-a avut fiecare. Dar noi ne putem îndrepta privirile spre acest țel numai dacă privim evoluția lumii din perspectivă teosofică. Nu vă lăsați amăgiți! A gândi acest țel în mod corect, cu păstrarea individualității noastre umane, fără risipirea acesteia într-o unitate panteistă nebuloasă, deci, în așa fel încât în individualitatea rămasă intactă să se reverse marile cuceriri realizate de omenire în ansamblu, poate să ne apară într-o formă clară și precis conturată numai prin cultivarea teosofică a sufletului.
Dacă ne întoarcem privirile spre civilizațiile trecute, putem spune că de când au început să se incarneze individualitățile umane în evoluția omenirii sunt implicați Lucifer și Ahriman. Lucifer încearcă să participe la această evoluție, în curentul progresiv al civilizațiilor, prin faptul că se încuibează în corpurile astrale umane și că le impregnează cu impulsul luciferic; el acționează asupra corpurilor astrale umane. Oamenii n-ar putea primi numai de la puterile care fac să înainteze curentul continuu al civilizației ceea ce le dă Lucifer. Dacă eliminați din mersul general al omenirii acest curent, rămâne ceea ce ființele spirituale care evoluează normal fac să se reverse în omenire drept comori mereu noi. Când ne înălțăm privirile spre ierarhii, spunem că acele entități spirituale care-și parcurg evoluția lor normală au dat civilizației pământene ceea ce este un bun nepieritor al omenirii, care, ce-i drept, a fost transformat mai târziu, dar a rămas, totuși, un bun nepieritor al omenirii. În acest fel dobândim un curent al civilizației care înaintează continuu.
Prin activitatea acestor puteri, care trec, ele însele, printr-o evoluție normală, omul și-ar fi dezvoltat din ce în ce mai mult Eul, prin această îmbogățire progresivă a evoluției umane. Din timp în timp, în omenire s-ar revărsa ceva ce-l face pe om să progreseze; omul s-ar umple din ce în ce mai mult cu darurile lumii spiritule, și la sfârșit, când Pământul își va fi atins țelul, în el ar exista toate darurile care i-au fost trimise din lumile spirituale. Un lucru n-ar fi însă posibil: ca omul să-și manifeste zelul propriu, sfânt, dăruirea și ardoarea sufletească față de ceea ce s-a creat de la o epocă de cultură la alta.
Din același străfund sufletesc din care se naște orice dorință și orice poftă apare și dorul după marile idealuri, dorința de a-i face fericiți pe oameni, de a realiza ceva în domeniul artei, în epocile de cultură succesive din evoluția omenirii. Din același substrat din care izvorăște orice dorință și poftă crește și dorul de marile idealuri, dorința de a aduce fericire oamenilor după performanțele artistice din diferitele epoci de cultură. Din același substrat din care apar dorințe dăunătoare cresc și strădaniile pentru ajungerea pe cele mai înalte culmi ale creației umane. Idealul suprem pentru care se aprinde de dragoste sufletul uman n-ar putea exista, dacă n-ar fi posibil ca aceeași poftă să se afunde, de asemenea, în direcția cealaltă, în viciu și rău. Dacă în evoluția omenirii există o asemenea posibilitate, aceasta e opera spiritelor luciferice. Așa că noi nu putem să ignorăm faptul că spiritele luciferice au adus pentru oameni libertatea, o dată cu posibilitatea răului, cu posibilitatea de a primi în mod liber darurile care, dacă n-ar acționa, s-ar revărsa în mod pasiv în sufletul uman.
Am mai văzut că tot ceea ce e adus la suprafață de Lucifer își găsește răspuns prin Ahriman. Îl vedem, deci, pe Lucifer, acționând, cu întreaga lui ceată de spirite, asupra a ceea ce urma să dea, în planul realității concrete, pentru întreaga evoluție umană, impulsul culturii antice grecești: eroii greci, oamenii de seamă și artiștii Greciei. Lucifer pătrunde în corpurile astrale, le face să se aprindă de dragoste pentru idealul suprem pe care-l venerează. Ceea ce urmează să se reverse în evoluție o dată cu civilizatia greacă devine astfel, totodată, entuziamsul sufletului poporului. Tocmai în acesta se află acțiunea lui Lucifer. Și, din cauză că Lucifer își datorează forța evoluției lunare, nu evoluției pământene, el îl cheamă în arenă pe Ahriman; și în timp ce Lucifer își desfășoară activitatea de la o epocă la alta, Ahriman distruge pas cu pas ceea ce Lucifer a realizat pe Pământ. Evoluția cosmică a oamenilor este o activitate ce se desfășoară în permanență prin participarea lui Ahriman și Lucifer. Dacă în evoluția omenirii n-ar acționa Lucifer, ar lipsi zelul și entuziasmul față de progresul umanității. Dacă n-ar exista Ahriman, care distruge nu ceea ce provine de la curentul continuu al evoluției, ci de la impulsul luciferic, Lucifer ar încerca să perpetueze în veci unele civilizații. Îl vedeți pe Lucifer provocându-și propria karma, care este o consecință a evoluției de pe vechea Lună; el trebuie să-l aibă mereu, înlănțuit de călcâiul său, pe Ahriman. Ahriman este împlinirea karmică a lui Lucifer.
Studiind exemplul entităților ahrimanice și luciferice, privim în intimitatea karmei entităților superioare. Și acolo există karma. Oriunde sunt Euri există karma. Iar Lucifer și Ahriman adăpostesc, fiecare în ființa sa, câte un Eu, de aceea efectele faptelor săvârșite de ei se pot întoarce asupra lor. Asupra multora dintre aceste mistere vom putea atrage atenția la vară, în cadrul ciclului despre istoria biblică a Genezei; aș vrea să vă atrag totuși atenția, de pe acum, asupra unui pasaj care va fi în măsură să demonstreze ce profunzime are fiecare cuvânt din documentele oculte. [ Nota 15 ]
Ați reflectat vreodată la întrebarea de ce în istoria biblică la sfârșitul fiecăreia dintre zilele Genezei se află propoziția „Și elohimii văzură lucrarea și văzură că era bună”, că era „cum nu se poate mai bună”? E o frază extraordinar de importantă. De ce a fost scrisă acolo? Ea trebuie înțeleasă ca o caracterizare a elohimilor, care, pe vechea Lună, au parcurs o evoluție normală, și al căror adversar e Lucifer. Este o caracteristică a elohimilor faptul că după fiecare zi a Genezei au văzut că lucrarea lor „era cum nu se poate mai bună”. Este dată această indicație din cauză că treapta respectivă de conștiență era cucerirea elohimilor. Pe Lună, ei au putut vedea lucrarea în timp ce o făceau; n-au putut avea ulterior o conștiență despre aceasta. Faptul că au putut privi ulterior, printr-o gândire a posteriori, la lucrarea săvârșită este o treaptă deosebită în conștiența elohimilor. Este ceea ce a devenit posibil numai pe Pământ. Caracterul lor interior reiese din faptul că elementul voință se revarsă din ființa lor în așa fel încât, când au privit rezultatul, au constatat că era cum nu se poate mai bun. Aceștia au fost elohimii care-și încheiaseră lucrarea pe Lună și, când au privit-o apoi de pe Pământ, au putut spune: Poate să rămână așa, e cum nu se poate mai bună! Pentru aceasta trebuia să se fi încheiat însă vechea evoluție lunară.
Dar cum stau lucrurile cu entitățile luciferice, deci cu acele entități care nu și-au încheiat evoluția lunară? Ele vor fi nevoite să-și privească lucrarea ulterior, de pe Pământ, atunci când și-au adus aportul, de ardoare și entuziasm, în cadrul culturii grecești. Ele vor vedea apoi că Ahriman le-a sfărâmat lucrarea bucată cu bucată! Și vor fi nevoite să recunoască că nu și-au terminat lucrarea: Au văzut lucrarea săvârșită de ei și au văzut că nu era cum nu se poate mai bună, că fusese necesar ca ea să fie distrusă!
În aceasta constă marea dezamăgire a spiritelor luciferice, în faptul că ele încearcă să-și termine lucrarea, să facă pendulul să bată în direcția cealaltă, dar mereu își găsesc lucrarea distrusă de Ahriman. Trebuie să vă reprezentați, în cadrul evoluției omenirii, o tălăzuire în sus și în jos, o aprindere de noi forțe, de entități de un rang mai înalt decât noi și să vă gânditi că aceste entități trăiesc mereu noi amăgiri. Toate acestea sunt conținute în trăirile pe care le au spiritele luciferice în cadrul evoluției de pe Pământ. Iar omenirea a trebuit să preia în ea această karma, pentru că numai astfel omul putea să ajungă la libertatea reală. Libertatea poate apărea numai dacă omul dă el însuși conținutul cel mai înalt Eului său pământean. Acel Eu pe care omul l-ar avea dacă toate bunurile i-ar fi dăruite la sfârșitul evoluției pământene nu poate fi liber, fiindcă a fost predestinat de la bun început ca în oameni să se reverse toate bunurile evoluției pământene. Omul a putut deveni liber numai creând alături de acest Eu un altul, capabil de greșeli, care pendulează în direcția binelui și în direcția răului și care poate năzui spre ceea ce este conținutul întregii evoluții pământene. A fost necesar ca Lucifer să-i adauge omului Eul inferior, pentru ca efortul de a urca până la nivelul Eului superior să poată fi fapta cea mai proprie a omului.
Numai așa este posibilă existența voinței libere în omenire. Voința liberă poate fi cucerită treptat, fiindcă omul este situat față de ea în așa fel încât, în viață, aceasta îi apare ca ideal. Oare unde este liberă voința umană, într-o stare intermediară a evoluției? Ea nu e niciodată liberă, pentru că în orice moment poate să cadă pradă elementului luciferic sau celui ahrimanic; nu e liberă pentru că orice om, după de ce a trecut prin poarta morții, are o impresie absolut precisă – poate timp de decenii – în peroada ascendentă a purificării. Acesta este esențialul în viața din kamaloca: vedem în ce grad suntem imperfecți noi înșine, din cauza lucrurilor imperfecte pe care le-am făcut în lume, vedem, pas cu pas, în ce fel am devenit imperfecți. De aici se naște apoi intenția de a elimina ceea ce am făcut în mod imperfect. Aceasta este viața în kamaloca; o intenție este adăugată altei intenții și se ia hotărârea ca omul să corecteze ceea ce a gândit și a făcut în așa fel încât a ajuns să coboare! Omul imprimă vieții viitoare sentimentele sale din kamaloca, împreună cu intenția descrisă, și astfel își ia în primire karma pe care trebuie s-o poarte. Putem afirma că ne apropiem de voința liberă numai în măsura în care am reușit să devenim stăpâni peste influențele lui Lucifer și Ahriman. Dar noi nu putem deveni stăpâni peste influențele luciferice și ahrimanice decât prin cunoaștere. În primul rând, prin autocunoaștere, prin faptul că devenim capabili într-un grad din ce în ce mai înalt – și în viața dintre naștere și moarte – să ne cunoaștem slăbiciunile, în toate cele trei domenii ale vieții sufletești, în gândire, simțire și voință. Dacă ne străduim să nu ne lăsăm pradă nici unei iluzii, în Eul nostru crește forța de a ne putea dispensa de influența luciferică, fiindcă în acest caz dobândim capacitatea de a decide ce dăruire merită din partea noastră acele bunuri ale omenirii care au fost cucerite treptat. În al doilea rând, prin cunoașterea lumii exterioare, care trebuie să vină în completarea autocunoașterii, acestea trebuie să conlucreze. Noi trebuie să unim autocunoașterea și cunoașterea lumii exterioare cu ființa noastră; atunci vom fi în stare să ne creăm o relație clară cu Lucifer.
Acesta este specificul a ceea ce noi ne însușim drept cunoaștere teosofică: ajungem să ne dăm seama în ce măsură în orice faptă umană sunt implicate înclinația și pasiunea, Lucifer și Ahriman. Ce altceva am făcut noi, în cadrul acestei serii de conferințe, decât să ne lămurim asupra felului în care forțele luciferice și ahrimanice influențează viața noastră în cele mai diverse moduri! În epoca actuală poate să înceapă procesul de edificare a oamenilor în ceea ce privește forțele luciferice și ahrimanice. Și omul trebuie să fie edificat, dacă vrea să contribuie cu ceva la atingerea țelului omenirii pe Pământ. Oriunde v-ați îndrepta privirile, pretutindeni unde există simțire și gândire omenească puteți vedea cât de departe sunt încă oamenii de o edificare autentică, adevărată, în privința influențelor exercitate de Lucifer și Ahriman. Majoritatea covârșitoare a oamenilor nici nu vor să fie edificați în această privință. Vedeți cum o mare parte a oamenilor cade pradă unui egoism religios, considerând că trebuie să facă totul pentru a ajunge ei înșiși, sufletul lor, la acea stare de tihnă și fericire supremă pe care și-o pot imagina. Este un egoism de care oamenii nu sunt conștienți; ei nu-și dau seama că aici se pot infiltra dorințele cele mai egoiste. Și nicăieri nu se infiltrează Lucifer mai mult în sentimentele noastre, decât acolo unde oamenii năzuiesc spre Divin, îndemnați de pasiunile și dorințele lor, fără ca Divinul să fie străluminat pentru ei de lumina cunoașterii. Nu credeți că Lucifer acționeză în multe cazuri tocmai acolo unde oamenii au impresia că năzuiesc spre realitatea supremă? Numai că formele de cultură spre care se năzuiește în acest fel vor trebui să se numere și ele printre dezamăgirile lui Lucifer. Iar cei care cred că pot să mențină în viață, prin dorințe deșarte, o formă de cultură spirituală sau alta, cei care predică fără încetare că teosofia este rea deoarece propovăduiește ceva nou, toți aceștia ar trebui să reflecteze la faptul că nu depinde de voința umană dacă Ahriman se ține pe urmele lui Lucifer. Formele apărute de-a lungul evoluției vor pieri din nou, prin acțiunea lui Lucifer, în care se amestecă mereu Ahriman.
Privim astfel spre o evoluție anterioară, în care anumite entități au făcut pentru noi sacrificiul de a rămâne în urmă. Știm acum că aceste entități trebuie să-și poarte karma lor de dragul nostru, pentru ca noi să putem trăi în mod normal ceea ce ele ne insuflă. Într-adevăr, Iahve i-a insuflat omului, la începuturi, prin suflarea divină, facultatea de a deveni un Eu; dacă n-ar exista decât suflarea divină, care pulsează în sângele uman, nu și ceea ce poate să se abată de la darurile suflării lui Iahve, dacă în el n-ar acționa atât impulsuri luciferice, cât și impulsuri ahrimanice, atunci, ce-i drept, omul ar putea dobândi darul oferit de Iahve, dar nu și „cum”-ul acestuia: a-l simți cu un Eu liber, conștient de sine. Prin urmare, faptul că anumite entități au rămas în urmă pe vechea Lună este în consens cu evoluția cosmică.
Noi trăim azi într-o epocă în care ne este îngăduit să privim, într-adevăr, la multe dezamăgiri suferite de Lucifer în trecut; dar putem privi, de asemenea, spre un viitor în care vom înțelege din ce în ce mai mult ce este curentul continuu al evoluției. Iar teosofia ne va ajuta să înțelegem acest curent continuu al evoluției, pentru ca noi să ne putem raporta în mod conștient la influențele lui Lucifer și să ajungem din ce în ce mai mult în situația de a recunoaște impulsurile luciferice din noi înșine și de a le valorifica într-un mod corect, folositor pentru evoluția omenirii, în timp ce înainte ele acționau ca imbolduri obscure, de care oamenii nu erau conștienți. La fel stau lucrurile și cu influențele ahrimanice.
Am ajuns la un punct în care putem să atragem atenția asupra faptului că epoca prezentă este o epocă importantă din evoluția omenirii; este epoca în care, dintr-un anumit punct de vedere, forțele sufletești se modifică. Mulți dintre dumneavoastră au auzit, desigur, când am spus că în viitorul apropiat anumiți oameni, indivizi izolați, vor dezvolta alte forțe sufletești decât cele admise astăzi. Ceea ce teosofia spune astăzi pe baza cunoștințelor dobândite de știința spiritului, anume că omul posedă pe lângă corpul fizic și un corp eteric, e cunoscut prin percepție directă numai de cei care au trecut printr-o educație ocultă metodică. Dar încă înainte să treacă mijlocul secolului XX – o știm din Cronica Akasha – vor exista oameni care vor ajunge printr-o evoluție naturală la o clarvedere eterică; datorită faptului că omenirea a ajuns în acest moment, când asemenea lucruri se vor dezvolta ca niște daruri naturale, indivizii umani vor percepe corpul eteric, pătrunzând corpul fizic și depășindu-l în toate direcțiile. Coborând de la starea în care putea privi în lumea spirituală, omul a ajuns la starea actuală, când nu mai are decât facultatea percepției fizice pur exterioare și o înțelegere intelectuală a lumii exterioare; dar el începe să evolueze treptat spre unele facultăți noi, dar conștiente. Noile facultăți se vor alătura celor vechi, și o facultate deosebită va fi cea pe care o voi prezenta în continuare.
Vor exista oameni – puțini, la început, căci această facultate se va dezvolta la un număr mai mare de oameni de-abia în cursul următoarelor 2–3 milenii, iar primii precursori vor apărea înainte să se încheie prima jumătate a secolului XX – care vor trăi experiența unei fapte oarecare și vor fi tentați să se detașeze de faptă. Și atunci vor avea în fața ochilor o imagine degajându-se din fapta respectivă. La început ei n-o vor cunoaște, nu vor vedea nici o legătură între imagine și fapta săvârșită de ei înșiși. Dar poate că unii vor afla câte ceva prin știința spiritului, și, în acest caz, aceștia își vor da seama că această imagine, care le apare ca un fel de imagine de vis conștientă, este reversul faptei lor, imaginea acelei fapte care trebuie săvârșită pentru ca fapta lor să-și găsească împlinirea karmică.
Omenirea se află cu adevărat în fața unei epoci în care nu va mai înțelege karma doar după descrierile și învățăturile științei spiritului; ea va începe, treptat, să vadă karma prin percepție spirituală. Dacă până acum karma a fost pentru oameni un imbold obscur, o dorință obscură, și dacă ea se putea manifesta de-abia în viața următoare, putea fi transformată în intenție de-abia în viața dintre moarte și o nouă naștere, oamenii vor ajunge treptat în situația de a percepe creațiile lui Lucifer în mod conștient, de a vedea cum se vor manifesta ele prin efectele lor. În orice caz, vor ști ce e cu această clarvedere eterică numai oamenii care s-au străduit să ajungă la cunoaștere și autocunoaștere. Tot mai mulți oameni aflați în stare normală vor avea imaginile karmice corespunzătoare faptelor lor. Va fi un fenomen care-i va face pe oameni să progreseze, pentru ca astfel ei să știe ce mai datorează lumii, ce mai stă înscris în karma lor drept cont de datorii. Acesta e lucrul care-l face pe om neliber, faptul că nu știe ce datorează lumii. Așa că, discutând despre karma, nu ne este îngăduit să vorbim de la bun început despre existența unei voințe libere. Cuvântul „voință liberă” e greșit, fiindcă noi știm că omul devine liber de-abia prin cunoașterea sa, care urcă trepte tot mai înalte, și prin faptul că el însuși urcă pe trepte din ce în ce mai înalte și se transpune din ce în ce mai mult în lumea spirituală. El se umple astfel tot mai mult cu conținutul lumii spirituale și devine o ființă care-și determină propria voință. Nu voința poate deveni liberă, ci omul ca atare poate deveni liber, prin faptul că se pătrunde cu ceea ce îi e dat să cunoască pe tărâmul spiritualizat al existenței cosmice.
Dezamăgirile lui Lucifer și faptele sale ne fac să spunem că de milenii s-au pus bazele situației în care ne aflăm acum; dacă n-am fi acolo unde suntem, nu am putea să evoluăm spre libertate. După ce ne-am edificat în privința lui Lucifer și Ahriman, putem să intrăm într-o relație nouă cu aceste puteri, să culegem roadele a ceea ce s-a făcut deja, putem să luăm asupra noastră, ca să zic așa, munca lui Lucifer și Ahriman. În orice caz, faptele provocate de Lucifer și care au dus la dezamăgiri trebuie să se transforme în reversul lor când sunt săvârșite de noi înșine. Faptele lui Lucifer aveau menirea de a stârni pofte, de a-l îndrepta pe om spre rău. Am văzut ce forță trebuie să acționeze în direcția contrară celei a lui Lucifer. Dacă trebuie ca noi înșine să acționăm în sens contrar lui Lucifer, să ne ocupăm în viitor de treburile sale, numai iubirea e aceea care va putea lua locul faptelor lui Lucifer; iubirea va putea face acest lucru. Și tot așa vor sta lucrurile cu ceea ce se revarsă spre noi din lumea exterioară prin faptul că înlăturăm întunericul pe care-l întrețesem în materia exterioară. Dacă vom înlătura tot mai mult acest întuneric, dacă-l vom face să se risipească și dacă vom reuși să învingem în acest fel cu totul influența ahrimanică, vom fi în măsură să cunoaștem lumea așa cum este ea de fapt, ca lume pământeană. Și atunci vom putea să ne apropiem treptat de o cunoaștere care azi nu poate fi decât un bun al științei spiritului. Vom răzbate până la ceea ce este materia cu adevărat, până la natura luminii. Azi știința se lasă încă în voia celor mai diverse amăgiri, în ceea ce privește natura luminii. Unii cred că vedem lumina cu ochii fizici. Este greșit. Noi nu vedem lumina, ci doar corpuri luminate; vedem culorile de pe suprafața corpurilor. Nu vedem lumină, ci vedem prin intermediul luminii. Toate amăgirile de acest fel vor fi înlăturate. Și astfel se va transforma imaginea noastră despre lume, care, din cauza lui Ahriman, a fost întrețesută cu erori și se va impregna cu înțelepciune. Ajungând la lumină, omul va dezvolta el însusi reversul sufletesc al luminii. Iar reversul sufletesc al luminii este înțelepciunea.
Astfel în sufletul uman vor pătrunde iubirea și înțelepciunea. Iubirea și înțelepciunea vor fi forța practică, impulsul de viață care trebuie să rezulte și va rezulta din concepția teosofică despre lume. Înțelepciunea, care e reversul interior al lumii, înțelepciunea care se poate uni cu iubirea, și iubirea, care se impregnează cu înțelepciune, vor găsi calea justă spre a acționa, la rândul lor, asupra a ceea ce e scăldat în înțelepciunea lumii exterioare. Dacă trebuie să participăm treptat la cealaltă jumătate a evoluției, care ar consta în învingerea lui Lucifer și Ahriman, este nevoie să ne pătrundem cu înțelepciune și iubire. Dezvoltând înțelepciunea și iubirea, dezvoltăm acele elemente care se vor revărsa, la rândul lor, din sufletele noastre, ca daruri pentru puterile luciferice și ahrimanice care s-au sacrificat în prima jumătate a evoluției de pe Pământ, ca să ne dea ceea ce ne este necesar pentru cucerirea libertății noastre. Lor va trebui să le dăm înțelepciunea și iubirea pe care le vom dezvolta în acest fel. Dar trebuie să fim conștienți de un lucru: pentru că în lume trebuie să existe viață, noi trebuie să ne însușim culturi care sunt mijloacele de expresie ale acestei vieți. Noi vrem să ne dăruim cu bucurie și iubire unei culturi teosofice care nu va fi veșnică, să acceptăm cu entuziasm această situație și să creăm cu iubire lucrurile pe care în trecut le-am realizat sub impulsul lui Lucifer. Deoarece ne dăm seama că trebuie să creăm din iubire lucrurile la care în trecut a fost necesar să fim îmboldiți de pofte și pasiuni, vom dezvolta în fundalul tuturor faptelor noastre un surplus de iubire cu atât mai mare. Dacă am dezvolta doar iubirea nu am reuși să clădim culturi succesive. Teosofia trebuie să realizeze cu dăruire și iubire imperativele epocii, cu același entuziasm cu care oamenii au acționat cândva sub influența lui Lucifer. Nu vom mai nutri iluzia că ceea ce facem va dăinui veșnic. Dar, clădind culturi succesive, cu o iubire crescândă, noi producem iubire excedentară. Aceasta îi face bine lui Lucifer; vor fi compensate astfel și dezamăgirile sale. Noi suntem cei care putem compensa dezamăgirile suferite de Lucifer, dacă vom restitui ceea ce a fost săvârșit pentru noi.
În aceasta constă cealaltă latură a karmei entităților superioare: să dezvoltăm o iubire care să nu rămână în limitele omenirii, o iubire care e chemată să pătrundă în Cosmos. Noi putem face să se reverse iubirea în entități situate pe o treaptă de evoluție mai înaltă decât noi, iar aceste entități o vor resimți ca pe o jertfă sufletească. Jertfa sufletească se va înălța spre cei care și-au revărsat odinioară darurile lor spre noi, la fel cum, cândva, fumul jertfelor se înălța spre spiritele superioare, în vremurile în care oamenii mai posedau încă bunurile spirituale. Atunci oamenii nu puteau trimite spre ei decât jertfele simbolice de pe altare. În viitor, oamenii vor trimite spre zei curenți de iubire, și din jertfa de iubire se va revărsa iar ceva spre Pământ: spre om se vor revărsa forțe superioare, care, dirijate din spiritual, vor interveni cu tot mai multă vigoare în lumea noastră fizică. Și acestea vor fi forțe magice în sensul adevărat al cuvântului.
Astfel înțelegem evoluția omenirii, în care se manifestă karma omenirii și karma entităților superioare. Și vedem acum în ce fel se raportează planul evoluției la karma individuală a fiecărui om. Să presupunem că în anul 1910 o individualitate supraumană a declanșat un lucru care apoi a fost adus la îndeplinire, pe planul fizic, de către un om; s-a realizat astfel un contact între acea individualitate supraumană și om. Omul este întrețesut astfel în karma entităților superioare. S-a creat o legătură între el și acea entitate. Și atunci spre el se revarsă, din lumile superioare, un curent care introduce în viața sa un element nou; acesta constituie un nou avanpost, care a fost adăugat karmei sale și care dă un impuls decisiv într-o direcție sau alta. În acest fel e fecundată karma umană de către karma generală, ai cărei curenți străbat lumea.
Să ne îndreptăm privirile, de exemplu, spre Miltiade sau spre orice altă personalitate istorică. Acești oameni au avut misiunea de a se situa în planul mare al istoriei poporului său; karma entităților superioare cerea ca și ei să realizeze un anumit lucru – și ei au fost puși în locurile-cheie. În contul lor karmic personal s-a revărsat ceea ce trebuia să fie dăruit omenirii întregi. Prin faptul că au îndeplinit aceste sarcini, prin faptul că au legat de ele fapte și realizări personale, acestea au devenit karma lor individuală. Tot astfel trăim și acționăm și noi, cu karma noastră individuală, în macrocosmos, ca o mică lume, ca un microcosmos.
Cu aceasta am ajuns la capătul cursului, chiar dacă nu și la capătul problematicii. Dar nu se poate altfel. Dacă-mi dați voie să spun, în două cuvinte, că am ținut această serie de conferințe despre acele probleme care pot mișca adânc inima umană, având legătură însă și cu destinul unor entități superioare, că am prezentat acest curs din cel mai adânc străfund al sufletului meu și că sunt bucuros că a fost posibil să se vorbească despre aceste lucruri în cadrul unei ramuri a Societății teosofice, între prieteni teosofi, care au venit din toate părțile, spre a se dărui expunerilor pe această temă, atunci eu rostesc aceste vorbe din cel mai adânc străfund al inimii. Cei care vor avea ocazia să audieze și alte cursuri, vor vedea că unele dintre întrebările pe care cineva și le va pune în urma acestui ciclu își vor găsi răspunsul atunci. Dar și cei care nu vor putea să audieze cursurile din această vară vor avea mai târziu ocazia de a discuta asemenea lucruri. Îngăduiți-mi, deci, să spun încă o dată că aș dori să primiți lucrurile pe care le-am discutat în așa fel, încât ele să nu fie simple cunoștințe abstracte, ci cunoștințe care pătrund în întreaga noastră gândire, simțire și voință, în întreaga noastră viață, astfel încât lumea să vadă în fiecare teosof o imagine a celor mai adânci adevăruri teosofice. Să încercăm să devenim întru totul o asemenea imagine; de-abia atunci vom putea spune că în lume există un curent spiritual teosofic. În cercul nostru restrâns acest curent spiritual teosofic trebuie să însemne, în primul rând, o studiere a cunoașterii spirituale. Apoi – mai întâi în rândurile membrilor noștri – aceste cunoștințe trebuie să se transforme într-un anumit mod de a gândi și simți, și ca atare să apară în fața lumii. Și atunci lumea va înțelege că nu degeaba au existat la începutul secolului XX teosofi onești, oameni care au crezut în mod sincer în forța puterilor spirituale. Prin faptul că au crezut în teosofie au primit ei înșiși forța de a lucra pentru puterile spirituale. Cultura va progresa din ce în ce mai repede, dacă veți transforma dumneavoastră înșivă cele auzite aici în sentimente și convingeri, în acțiuni și fapte. Nu încercând să-i convingeți pe oameni! Cultura actuală e prea puțin dispusă la așa ceva. Se conving cu adevărat numai aceia care se apropie de teosofie din imboldul cel mai profund al inimii; ceilalți nu vor crede. Această hrană o avem și în cercurile noastre spirituale, ca fenomen pe care l-a produs materialismul, și e necesar ca noi să privim acest rău ca pe ceva față de care știința spiritului trebuie să dovedească forță spirituală.
Trebuie să-i dăm lumii tot ceea ce putem, prin modul nostru de a gândi și simți. Cei care vor transforma teosofia în viață interioară a sufletului vor fi un izvor de forță spirituală. Iar cel care crede în suprasensibil poate să fie convins că adevărurile și cunoștințele noastre teosofice acționează pe cale spirituală, se răspândesc afară, în lume, sub formă invizibilă, dacă fiecare din noi devine cu adevărat un instrument conștient, pătruns de viața teosofică.
