Dacă cineva caută, cu ajutorul Antroposofiei, să înțeleagă bazele pe care se reazemă evoluția lumii și pătrunde astfel sensul adânc al cuvintelor cu care începe Geneza, i se va deschide în față o lume spirituală cu totul nouă. Nici un alt document privind evoluția omenirii nu a fost susceptibil de a se îndepărta de sensul adevărat decât acela al Genezei, decât acela prin care se descrie opera de creație a celor șase sau șapte zile.
Când omul modern evocă în mintea și sufletul său, într-una din limbile care se vorbesc astăzi, cuvinte ca acestea: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”, sensul lor nu-i dă decât un slab reflex, abia o umbră a sentimentului viu pe care aceste cuvinte îl trezeau în sufletul vechilor evrei. Căci este de mai mică importanță să înlocuim vechile cuvinte ale acestui document prin cuvinte moderne curente, decât să încercăm să resimțim, cu ajutorul științei spirituale, ceva din atmosfera care învăluia sufletul unui inițiat evreu când în el prindeau viață aceste cuvinte:
„Bereșit bara Elohim et ha-șamayim v'et ha-areț”*
* 
Acestea sunt cuvintele cu care începe Geneza și respectiv Biblia, și care se traduc în limbile moderne prin: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”. De notat că în ebraică „Elohim” este
un plural. (N.Tr.)
O lume întreagă i se deschidea în momentul când aceste cuvinte răsunau în sufletul său. Ce lume? – O putem compara cu ceea ce se petrece în sufletul unui om când aude descriindu-i-se imaginile pe care le percepe un clarvăzător când pătrunde cu privirea în lumea spirituală.
Ce ne descrie știința spirituală? Noi știm că învățământul științei spirituale este rezultatul clarviziunii, al percepțiilor vii la care ajunge acela care își eliberează gândirea de datele experiențelor sensibile și de activitatea cerebrală legată de organul fizic; el percepe atunci lumea spirituală cu ajutorul organelor spirituale. Și ceea ce el vede în această lume, dacă vrea să exprime în limbajul obișnuit, nu poate să o facă decât prin imagini, iar aceste imagini, dacă puterea sa de evocare este suficient de mare, au posibilitatea să evidențieze reprezentările pe care el însuși le-a contemplat. Se petrece atunci ceva ce nu trebuie confundat cu o descriere oarecare a unor evenimente care au loc în lumea fizică. Iar ceea ce se petrece atunci, trebuie să fim mereu conștienți că este în legătură cu o lume care, deși stă la baza fenomenelor sensibile, scapă totuși oricărei reprezentări, impresii și percepții obișnuite ale simțurilor fizice.
Dacă vrem să ne reprezentăm originea lumii noastre sensibile, inclusiv pe a omului, trebuie să depășim limitele acestei lumi sensibile, să nu rămânem doar cu facultățile de reprezentare a lumii sensibile. Toate științele care vor să ajungă la origini, folosindu-se numai de reprezentări desprinse din lumea sensibilă, nu pot ajunge la izvorul acestei lumi, deoarece acest izvor se află în lumea spirituală. Istoria, geografia, pot ajunge foarte departe în trecut, dar dacă vrem să atingem originea, trebuie să ne fie foarte clar că, de la un anumit punct, este nevoie să părăsim domeniul simțurilor și să intrăm în acela care nu mai poate fi sesizat decât prin dezvoltarea unor facultăți suprasensibile. Ceea ce numim Geneză nu începe prin descrierea unor fapte sensibile, a unor evenimente pe care le-am fi putut vedea cu ochii, așa cum o facem în lumea exterioară, fizică. Și în cursul acestui ciclu de conferințe vom ajunge să ne dăm seama de eroarea care se face raportând cuvintele primelor versete din Geneză la obiecte sau fapte pe care ochiul fizic le-ar fi putut percepe, le-ar fi putut vedea așa cum percepem cu simțurile noastre lumea care ne înconjoară. Atâta timp cât vom lega, de exemplu, de cuvintele „cerul și pământul” un rest de percepere vizuală, vom rămâne departe de ceea ce evocăm cu adevărat, prima parte a Genezei. În epoca noastră, nu este deloc posibil să înțelegem aceste lucruri decât cu ajutorul științei spirituale. Doar prin ea există posibilitatea să ne apropiem de ceea ce s-ar putea numi misterul acestor cuvinte primordiale prin care începe Biblia și să simțim ce conțin ele.
În ce constă de fapt particularitatea acestor străvechi cuvinte? Dacă îmi este permis să mă exprim într-un mod abstract, aș putea spune că acest caracter deosebit constă în aceea că ele aparțin unei limbi care exercită în sufletele oamenilor o acțiune ce nu se poate compara cu a nici unei limbi moderne. Deși limba ebraică nu mai acționează astăzi așa, odinioară, când în sufletul omului răsuna un sunet al acestei limbi, acesta evoca o imagine. La acela care lăsa ca în sufletul său să vibreze ecoul acestor sunete, se creau într-o anumită armonie, în forme organice, tablouri ce se pot compara cu acelea pe care astăzi doar un clarvăzător le mai poate contempla, când pășește pragul de la sensibil la suprasensibil. Limba ebraică, sau mai curând limba primelor părți ale Bibliei, a fost un fel de instrument prin care se putea face ca din suflet să apară reprezentări în imagini, asemănătoare cu acele forme care apar clavăzătorului eliberat de corpul său și care se cufundă în profunzimile suprasensibile ale existenței.
Dacă vrem, așadar, să regăsim viața acestor cuvinte străvechi, este necesar să înlăturăm caracterul abstract și difuz al limbilor moderne și să ne reprezentăm acțiunea creatoare pe care o avea fiecare sunet al acestei limbi antice în suflete. Are o importanță deosebită străduința de a reanima în sufletele noastre acele imagini vii care luau naștere la vechii evrei când un sunet, o silabă exercitau în ei o acțiune creatoare și provocau o imagine. Vedeți, deci, că pentru a studia acest document, care este Geneza, există o cale cu totul alta decât aceea care se urmează de obicei în studiul altor documente vechi.
Am arătat câteva din punctele de vedere care ne vor servi de călăuză. Nu vom putea pătrunde decât cu încetul și treptat spre acea reprezentare vie a ceea ce înțelepții evrei simțeau sub acțiunea acelor cuvinte din care nouă nu ne-a mai rămas decât forma lor. Prima noastră sarcină va fi să facem apel, atât cât este posibil, la cunoștințele noastre trecute, pentru a ne distanța atât cât e cu putință de sensul pe care l-am dat până acum unor cuvinte ca acestea: „cerul și pământul”, „Dumnezeu” sau mai bine spus „zeii”, cum este textul original „,creație”, „la început” etc. Cu cât ne vom desprinde mai mult de ce am înțeles și simțit în aceste cuvinte până în prezent, cu atât mai ușor vom putea pătrunde spiritul unui document care a izvorât dintr-o stare sufletească diferită de aceea din epoca noastră. Dar, înainte de toate, este bine să ne înțelegem asupra evenimentului care este descris de primele cuvinte ale Genezei.
Se știe că mulțumită posibilităților actuale de investigație clarvăzătoare putem descrie, într-un anumit sens, originile evoluției terestre și ale omului. În lucrarea mea Știința ocultă în liniile sale generale* am încercat să descriu cele trei etape de evoluție care au precedat Pământul nostru vechile etape, Saturn, Soare și Lună, evoluția existenței acestui Pământ ca scenă pe care are loc însăși evoluția omului. Și sunt sigur că aveți prezentă în minte, în linii mari, această descriere. Problema care se pune este să știm cărui moment corespunde ceea ce evocă puternicul cuvânt biblic „bereșit”. Unde să-l plasăm în cadrul descrierii noastre?
* Die Geheimwissenschaft im Umriss – lucrare apărută în anul 1910. Tradusă în limba română și sub titlul Știința spirituală (GD 13). (N.Tr.)
Să adoptăm la început un punct de vedere de unde să putem cuprinde cu privirea vechile etape pe care le-am numit Saturn, Soare și Lună. Vechiul Saturn ne apare ca un corp ceresc care nu are încă nici un rudiment din ceea ce este convenit să se numească materie. Din tot ce cunoaștem acum în jurul nostru, el nu avea decât starea elementară de căldură, focul, o căldură care vibra prin sine însăși. Nici aer, nici apă, nici pământ solid. În zonele unde acest astru este mai dens, se află căldură pură, activă și vie. Această etapă trece și existența se îndreaptă spre o nouă etapă, pe care o numim existența solară. La această căldură vie, de la început, se alătură un element nou, un element de natură aeriană sau gazoasă, și vom avea o reprezentare exactă a acestei etape planetare a vechiului Soare dacă ni-l vom închipui – în starea sa elementară – ca pe un joc în care se întrepătrund elementele aer și caldură.
A treia stare care apare apoi în evoluție este aceea numită vechea Lună. La căldură și aer se adaugă starea elementară de apă. Încă nici o urmă de element terestru, solid, așa cum cunoaștem astăzi pe Pământ. În această fază, numită vechea Lună, se produce un fapt singular: unitatea primordială, care a condus la apariția vieții, se destramă. Vechiul Saturn ne apăruse ca un glob unic și unitar de căldură vie: vechiul Soare, ca un glob format din jocul elementelor de căldură și aer. În faza lunară, se petrece o diferențiere între ceea ce este de natură solară și ceea ce este de natură lunară. Și abia când ajungem la a patra etapă a evoluției noastre planetare vedem că la elementele precedente se alătură elementul solid pământ. Pentru ca acest element solid să se poată încorpora în existența planetară, a fost necesar ca diviziunea care avusese loc pe vechea Lună să se repete și acum. Natura solară a trebuit din nou să se desprindă de planeta noastră, de natura terestră. Atingem astfel un anumit punct al evoluției globului nostru când, dintr-o stare planetară comună în care elementele foc, aer și apă se amestecă, se separă o dată cu elementul solid, cu pământul, și elementul de natură mai subtilă al Soarelui. Și numai în acest element terestru s-a putut considera ceea ce numim azi elementul pământ, solidul.
Să ne oprim puțin la momentul când elementul solar se desprinde din starea planetară comună și își trimite de acum înainte forțele spre elementul terestru. Să mai reținem și faptul că, în acest moment, a apărut și posibilitatea de a se elabora în elementul terestru partea densă pe care astăzi o numim „solidă”, în sensul material al cuvântului; această parte se densifică în sânul elementului terestru. Să reținem cu atentie acest moment, căci este chiar momentul în care începe povestea Genezei. Ea pornește exact de la această situație. Să nu mai facem greșeala de a stabili vreo legătură între primele cuvinte ale Genezei și acea concepție abstractă, ca o umbră, pe care o pot evoca astăzi expresii ca acestea: „la început” sau „la origine”. Nu ar fi decât o idee complet străină în comparație cu ceea ce simte inițiatul evreu. Tot ce s-a întâmplat în acel moment când s-a creat o dualitate prin repetarea elementului solar și a elementului terestru, întreg acest eveniment trebuie să ni-l evocăm în suflet, în legătură cu acel cuvânt primordial „bereșit” – „la început”. Trebuie să fim, de asemenea, conștienți că întreaga evoluție a vechiului Saturn, a vechiului Soare și a vechii Luni nu este pur și simplu expresia Entităților spirituale care au condus-o, au dirijat-o. Aceste entități formează suportul acestei evoluții. Și ceea ce numim element de căldură, de aer, de apă nu este decât învelișul exterior al acestor entități; acestea reprezintă de fapt realitatea în evoluție. Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra stării care a existat în momentul când elementul terestru s-a separat de elementul solar și ne-am închipui acest eveniment după imagini luate din lumea materială, să ținem totuși seama că folosirea noțiunilor „apă”, „aer”, „foc” nu reprezintă decât o modalitate de a evoca în limbajul nostru această substanță spirituală vie care s-a dezvoltat în cursul perioadelor vechilor corpuri cerești, Saturn, Soare, Lună, pentru a atinge momentul pe care l-am descris.
Să ne imaginăm și să simțim totodată aceste elemente, aer, apă și foc, amestecate unele cu altele și formând un imens glob care apoi se separă în două, o parte formată din elemente solare și o alta formată din elemente terestre. Să ținem seama, însă, că această reprezentare materială a elementelor nu este pentru spiritualitate decât un mijloc de exprimare. Să ne închipuim mai departe că prin această imensă găoace, cochilie de substanță materială, formată din aer, apă și căldură, se revelează fața Entităților spirituale. Acestea se mișcă, se manifestă, se revelează cu ajutorul acestor elemente care ne dau nouă o impresie materială. Prin mijlocirea lor, suntem, ca să spunem așa, în prezența unor Entități spirituale care își arată chipul și acționează cu ajutorul căldurii, al apei și al aerului, pentru a organiza corpuri cerești, prin puterea lor spirituală și sufletească. Să ne întipărim bine în suflete această imagine.
Să încercăm acum, cu privirea interioară, să ne formăm imaginea acestui înveliș, făcut din elementele aer, apă și foc, învelis pe care l-am putea asemui cu cochilia unui melc, deși comparația nu este decât foarte aproximativă, elementele neformând un înveliș solid ca acela al melcului, ci unul mult mai subtil. În această cochilie, să ne imaginăm apoi o spiritualitate care ne privește și ne apare sub forma unor figuri ce se revelează cu ajutorul acestui înveliș, fiind în același timp o forță de manifestare, o forță care, din ceea ce este ascuns, invizibil, suprasensibil, țâșnește, ca să spunem așa, în forme revelate.
Dacă sunteti pătrunși până în adâncul sufletului de această imagine pe care am încercat să v-o prezint, dacă ați reușit să simțiți această acțiune vie a unor Entități spirituale printr-un element sensibil, substanțial, această forță interioară care își desfășoară elementul activ pentru a organiza materia și dacă, în plus, veți face abstracție o clipă de orice altă imagine, veți simți abia atunci ce era în sufletul unui inițiat evreu din vechime, când sunetele care formau cuvântul „bereșit” străbăteau sufletul său – „Beit”, prima din litere, respectiv sunetul, care compune cuvântul, evocă forța substanțială care împletește un habitaclu, o cochilie; „Reiș”, a doua consoană, evocă forța Entităților spirituale care acționează în interiorul acestui habitaclu; „Șin”, al treilea sunet, evocă forța care, acționând din interior, tinde să se manifeste în exteriorl.
1 Beit: 
; Reiș: 
; Șin: 
.
Atingem astfel, într-o oarecare măsură, principiul pe care se bazează descrierea făcută. Și dacă pătrundem mai profund în acest principiu, vom resimți ceva din spiritul acestei limbi ebraice, care era purtătoarea unui element creator de care omul modern nu-și mai poate da seama.
Să revenim acum la momentul care precede această coagulare fizică, această densificare terestră și să încercăm să o înțelegem și, mai ales, să o simțim ca pe ceva viu, plin de viață. Dacă dorim să descriem ceea ce are loc, nu ne vom putea servi de reprezentările obișnuite pe care le aplicăm percepțiilor din lumea sensibilă. De aceea este o copilărie să interpretăm al doilea cuvânt de la începutul Genezei în sensul unui fapt material asemănător cu ce înțelegem în prezent prin operă sau creație. Am ajunge, în acest caz, să nu înțelegem acest cuvânt. El se referă la ceva ce se află la limita între sensibil și suprasensibil. Și dacă cineva dorește să-și facă o idee exactă despre ceea ce se traduce în mod curent prin vechiul „a crea” în această frază, „La început zeii au creat”, va trebui să se ferească de a înțelege prin acest cuvânt ceva ce s-ar fi putut vedea cu ochii fizici, obișnuiți; a fost o acțiune creatoare pe care nimeni nu ar fi putut să o vadă cu privirea fizică.
Priviți în sinea voastră, dragi prieteni, și încercați să retrăiți impresia pe care o aveți când, după ce ați dormit, vă treziți din somn și, fără a vă întoarce privirea spre obiectele materiale din jurul vostru, rechemați în minte, printr-o pură activitate interioară, anumite idei. Rețineți bine această activitate interioară, aceste idei pe care le-ați readus în minte, această meditație productivă, care face să apară în suflet, prin forța sa proprie, un conținut pur spiritual. Am putea folosi cuvântul „a-și imagina” pentru această activitate aproape magică ce scoate o gândire din profunzimile sufletului și o aduce în câmpul conștienței. Și gândiți-vă că ceea ce poate face omul doar imaginativ poate fi ca o activitate de creație cosmică efectivă. Imaginați-vă că în locul activității voastre interioare, a gândirii voastre, a meditației voastre, este vorba de o gândire cosmică ce își exercită puterea creatoare și veți înțelege mai exact conținutul celui de-al doilea cuvânt din Geneză, „bara”. Încercați să-l înțelegeți cât mai aproape de conținutul său spiritual, de însăși experiența voastră când meditați asupra unui gând propriu.
Imaginați-vă, în continuare, că, în timpul acestei meditații, evocați în minte două categorii de idei. Să presupunem, pentru a descrie mai bine acest fenomen, un om care se trezește și în momentul acela mintea îi este ocupată de două lucruri diferite. Primul ar fi imaginea unei activități, a unui fapt sau a unui obiect exterior; acesta nu ar apărea în conștiență ca o percepție fizică, ci ca o reflecție, ca rezultat al unei activități creatoare a sufletului. Al doilea complex de gândire este o dorință, dorința de a face ceva ce omul poartă în sine și este legat de propria voință, în acord cu înclinațiile și dispoziția sa psihică. Avem de-a face aici, deci, cu două elemente, o reprezentare și o dorință, care apar în suflet ca urmare a propriilor sale gânduri. Dacă vom înlocui acum acest suflet omenesc, cufundat în gândurile sale, cu ceea ce Geneza numeste Elohim, va trebui să ne imaginăm o pluralitate, o pluralitate de Entități spirituale cufundată în meditație și că aceste entități emană din profunzimile lor două complexe asemănătoare cu ceea ce am descris mai înainte, o pură reprezentare și o dorință. Astfel, în locul unui suflet comun cufundat în meditația sa, să evocăm un ansamblu cosmic de entități care emană din ele – și acum meditația este de ordin universal – o reprezentare a ceva ce se manifestă, ce se exprimă spre în afară și o dorință cu totul de natură interioară, care se limitează la o activitate interioară. Așadar, aceste Entități cosmice pe care le numim Elohim* ni le putem reprezenta ca fiind în stare de meditație, iar această meditație se exprimă prin cuvântul „bara”, „au creat”. Și acum, imaginați-vă mai departe că, în sânul acestei meditații creatoare, de ordin cosmic, iau nastere două complexe. Unul evoluează mai mult spre ce se manifestă exterior, iar altul este o activitate interioară, o viață interioară. Aceste două complexe ne dau cu aproximație cele două elemente care apăreau în sufletul vechilor evrei când auzeau cuvintele pe care noi le traducem prin „cerul și pământul”, „ha-șamayim” și „ha-areț”.
* Trebuie avut în vedere că „Elohim” este un plural. (N.tr.)
Să lăsăm la o parte, să uităm ceea ce omul modern își reprezintă prin aceste cuvinte, „cer” și „pământ”, și să le înlocuim cu cele două complexe de care am vorhit: acela care se manifestă spre în afară, care tinde să producă un efect exterior, și cel al unei activități lăuntrice, care tinde să resimtă viața care se aprinde în sine; pentru primul complex avem „ha-șamayim ”, pentru al doilea, „ha-areț”.
Ce fel de entități sunt acești Elohim? Vom încerca să-i cunoaștem mai bine în cursul acestor conferințe și să-i traducem în limbajul științei spirituale, dar acum să încercăm să aprofundăm cât de cât semnificația cuvintelor primordiale ale Genezei. Cine vrea să-și facă o idee despre ceea ce se petrecea în sufletul anticului întelept evreu când întrebuința acest cuvânt, trebuie să-și dea seama că, în acea vreme, era foarte viu sentimentul că evoluția noastră terestră are o semnificație precisă, o finalitate determinată. Care este această semnificație, care este finalitatea evoluției terestre?
Evoluția noastră terestră nu-și revelează sensul și scopul decât în momentul când apare în ea un element nou care nu mai fusese înainte. O repetiție eternă, o întoarcere eternă la ceea ce a mai fost, ar fi lipsită de sens, iar înțeleptul evreu inițiat ar fi simțit geneza Pămâtului ca pe o absurditate, dacă nu ar fi știut că Pământul, după ce a trecut dintr-o stare anterioară, nu ar fi adus cu sine un element nou. Existența terestră face ca un element nou să devină posibil și acest element nou este chiar faptul că omul poate deveni exact ceea ce este acum pe Pământ. Așa cum este acum și așa cum va fi în cursul evoluției viitoare, el nu exista în stadiul precedent și nici nu ar fi fost posibil. Entitățile spirituale care conduc evoluția exterioară, evoluție care a trecut prin etapele vechiului Saturn, ale vechiului Soare și ale vechii Luni, sunt structurate altfel decât omul, lăsând la o parte deocamdată orice idee de superioritate sau de inferioritate. Aceste entități au acționat cu ajutorul formelor elementare de existență, focul, aerul, apa, și au făcut să apară viața pe vechile planete, apoi chiar pe Pământ, la începutul evoluției sale. Cum putem cunoaște ființa lor proprie, cum să ni le apropiem? Este foarte mult de spus despre ele, pentru a reuși să le înțelegem esența. Dar ne putem apropia și cunoaște sub un aspect și pentru aceasta va fi suficient să facem un pas în înțelegerea cuvintelor primordiale ale Bibliei.
Mai întâi să examinăm entitățile care sunt cele mai aproape de om în momentul când el însuși este format din elementele moștenite de la vechile planete Saturn, Soare, Lună. Să le întrebăm care a fost scopul urmărit, care a fost voința și care a fost intenția lor. În felul acesta, ne vom putea face o primă idee despre entitatea lor.
Aceste entități au dobândit în cursul unei evoluții pe care deja au străbătut-o facultăți diferite. Fiecare o avea pe a sa. Modul cel mai bun pentru a ne face o idee despre natura lor este să considerăm că, în momentul la care ne referim, un anumit grup din aceste entități acționau împreună pentru același scop și cu o voință unică. Păstrând riguros proporțiile, le putem compara cu un grup de oameni, fiecare având o capacitate specială și împărțindu-și între ei sarcinile, pentru ca împreună să lucreze pentru o operă comună. Rezultatul acestei munci colective nu ar fi fost posibil altfel. Opera la care ei lucrează nu este decât un proiect, un ideal, un scop. Ceea ce există deocamdată în mod real este acest grup. Opera nu este, așa cum am spus, decât un ideal. Imaginați-vă acum grupul de Entități spirituale care au evoluat străbătând planetele Saturn, Soare, Lună, în care fiecare este înzestrat cu capacități particulare și care, în acel moment precis al evoluției, își spun: să ne adunăm activitățile spre un scop comun, să mergem spre o direcție unică – și în privirea fiecăreia din aceste entități apare imaginea acestui scop comun, și acest scop este omul, omul terestru.
Omul a fost deci scopul unui grup de ființe divine care au hotărât să-și concentreze diversele lor facultăți pentru a realiza ceva ce nu era în natura nici uneia dintre ele, dar pe care l-au putut crea prin munca lor comună. Dacă vă reprezentați acum tot ceea ce v-am spus, aceste învelișuri constituite din elementele de foc, aer, apă, apoi aceste Entități spirituale care își exercită acțiunea, meditația lor cosmică, cele două complexe ale acestei meditații, unul caracterizat printr-o dorință de acțiune manifestată în interior, iar celălalt manifestându-se spre în afară, și dacă legați de aceste Entități spirituale, al căror chip îl contemplăm prin mijlocirea elementelor foc, aer, apă, ideea unui scop comun, veți reusi să înțelegeți ce imagine evoca în inima înțeleptului evreu cuvântul „Elohim”. Veți reuni într-un singur tablou tot ce viețuiește în acele cuvinte primordiale prin care începe Geneza.
Să facem, deci, abstracție de tot ce poate resimți un om modern când aude cuvintele „La început zeii au creat cerul și pământul”, și să încercăm, ținând seama de tot ce am spus până acum, să reținem tabloul următor: o viață elementară în sânul căreia acționează structuri de foc, aer, apă; în acest amalgam sunt cufundate Entități spirituale într-o adâncă meditație universală. Gândirea lor fecundă este străbătută de un scop: să-și îndrepte activitatea în comun spre crearea omului. Din gândirea lor se naște mai întâi o reprezentare care se exprimă, se manifestă spre în afară și o viață, o activitate interiorizată, care nu se însuflețește decât în sine însăși. În această carapace, în acest habitaclu de elemente, Spiritele primordiale creează, prin gândirea lor, fenomenul exterior, concomitent cu o mișcare interioară vie si activă.
Încercați să vă reprezentați conținutul primelor cuvinte ale Bibliei și veți avea o bază solidă pentru a urmări sensul profund al cuvintelor prin care s-a făcut cea mai mare revelație a omenirii, în ceea ce privește originea sa.
