Ne aflăm în fața unui ciclu de conferințe de o deosebită importanță și putem spune că dacă, acum, este posibil să-l întreprindem aceasta se datorează faptului că, timp de mai mulți ani, am lucrat în domeniul Științei spirituale. Se poate chiar spune că marile idei pe care le vom discuta cereau o stare de spirit pe care tocmai ne-au transmis-o cele două reprezentații din ultimele zile. Ele ne-au adus, într-adevăr, în acea dispoziție lăuntrică necesară pentru ca tot ce ne apare în domeniul Științei spirituale să fie străbătut de o adevărată căldură sufletească, venită din inimă. În dese rânduri am accentuat că o gândire abstractă, ca și ideile pe care le întâlnim în acest domeniu, nu-și pot desfășura întreaga lor forță de acțiune în sufletele noastre decât dacă sunt cufundate în acea căldură interioară care îngăduie sufletului să-și apropie, prin idei antroposofice1, domenii ale vieții nu numai din dorința de cunoaștere, ci și din îndemnurile inimii și într-o atmosferă pe care am putea-o numi sacră. Eu însumi nu am fost, în decursul ultimilor ani, atât de mult afectat cum sunt acum, în momentul când încep acest ciclu de conferințe. Căci sunt în măsură să spun că este o încercare temerară aceea de a apropia gândurile omului de astăzi de cuvintele primordiale care, de secole, ne frământă inimile și spiritul. Ne vom strădui să înălțăm inimile și spiritul către ceea ce omul consideră a fi mai înălțător, mai grandios, către ceea ce poate să dea omului sentimentul originii sale, în toată măreția sa.
1 În textul notelor stenografice luate în timpul conferințelor se găseste cuvântul „teosofie”. În prefața lucrării lui Rudolf Steiner, Wendepunkte des Geisteslebens, Marie Steiner scrie: „Rudolf Steiner a căutat mai întâi să reducă la o utilizare onorabilă venerabilul cuvânt „teosofie”, care, prin diletantismul celor nechemați, fusese puternic compromis. Dar o necesară distanțare de cei care la cumpăna secolului XX uzurpaseră acest termen l-a determinat ca mai târziu să aleagă, pentru cuvântul său creștin-occidental, termenul de „Antroposofie” ― un concept cu o încărcătură spirituală care ne va duce, prin cunoașterea omului, la cunoașterea spirituală a lumii. Concomitent el va utiliza și termenul de „Știință spirituală”.
Când am început ciclul pe care l-am prezentat tot aici anul trecut2, am vorbit de însemnătatea simbolică pe care o au, pentru viața mișcării noastre antroposofice, reprezentațiile ce au avut loc aici, la München. Am arătat cât de mult a contribuit la maturizarea forțelor necesare pentru munca noastră acea „răbdare în așteptare”. Reprezentația cu Copiii lui Lucifer, care a avut loc anul trecut, a fost așteptată și pregătită timp de șapte ani. Șapte ani de muncă pe tărâmul Antroposofiei au fost necesari până când reprezentația a putut avea loc.
2 Se face referire la ciclul de conferințe Orientul în lumina Occidentului, care cuprinde nouă conferințe ținute la München, între 23–31 august 1909 (GA 113). Conferințele au fost precedate, la 22 august, de reprezentarea pe scenă a dramei Copiii lui Lucifer, scrisă de Edouard Schuré (1841–1912) și tradusă în germană de Marie Steiner.
Îmi amintesc că anul trecut, cu ocazia întemeierii „secției germane”, la Berlin, în conferința pe care am ținut-o am vorbit despre această dramă și consideram punerea ei în scenă ca pe un ideal. Acesta s-a realizat după șapte ani de muncă și putem spune acum că reprezentația a marcat o piatră de hotar în viața mișcării noastre. Am putut să dăm o expresie artistică sentimentelor și gândirii antroposofice și simțim, într-un asemenea moment, cât de mult se întrepătrund acestea cu tot ceea ce cuprinde viața antroposofică. Autorul Copiilor lui Lucifer, pe care anul trecut am avut onoarea să-l vedem asistând la reprezentația piesei și la ciclul de conferințe ce i-a urmat, și pe care ne bucurăm să-l vedem și anul acesta printre noi, a dat vieții spirituale a epocii noastre o lucrare epocală, Marii inițiați. Influența acestei cărți asupra sufletelor și a sentimentelor oamenilor nu va putea fi cunoscută în întregime decât în viitor.
Veți fi cu siguranță mirați dacă veți compara judecata pe care o facem astăzi asupra unor facultăți și activități spirituale din trecut cu ceea ce gândeau ei înșiși, cei care trăiau atunci. În general, confundăm atât de ușor ideile pe care ni le facem despre Goethe, Shakespeare sau Dante cu ceea ce contemporanii lor au putut discerne din forțele spirituale care se exprimă în gândirea umană în evoluție prin aceste personalități. Trebuie să devenim conștienți, cu ajutorul Antroposofiei, că omul unei epoci este cel mai puțin indicat să-și dea seama de acțiunea și de efectul pe care operele spirituale ale contemporanilor săi le exercită asupra sufletelor. Dacă ne gândim cât de diferit va judeca viitorul față de cum judecăm noi astăzi, putem admite că apariția cărții Marii inițiați poate fi considerată într-o zi ca o contribuție de o imensă importanță la dezvoltarea spirituală a epocii noastre. Dacă în mediile cele mai diferite ale civilizației actuale multe suflete simt deja ecoul ideilor noastre, se datorează tocmai faptului că această lucrare a găsit drumul spre inimile oamenilor. Iar aceste ecouri au o reală importanță pentru contemporanii noștri; nenumărați sunt aceia cărora le aduc încredere în viață, consolare și speranță în clipe grele. Bucuria pe care o putem simți în fața unui asemenea fruct al vieții spirituale ne îngăduie el singur să afirmăm că suntem însuflețiți de suflul vieții antroposofice. Și din acea profunzime sufletească din care a izvorât Marii inițiați s-au născut și personajele din Copiii lui Lucifer, care ne evocă pe scenă o mare epocă istorică, aceea în care ceea ce a devenit trecut se îmbină cu lumea nouă care va înflori. Două elemente își dezvăluie esența în acestă dramă, fapt pe care antroposofii trebuie să-l sesezeze: viața umană, activitatea și acțiunea umană pe plan fizic; asupra acestei acțiuni coboară raza a ceea ce numim iluminarea lumilor superioare. Punând în scenă o dramă care descrie nu numai felul cum aspirația și forțele umane pătrund în inimă și în minte, dar și felul cum se amestecă aici inspirații care provin din locuri sacre, din temple, cum puterile nevăzute însuflețesc și îmbrățișează inima omului, cum se întrepătrunde lumea sensibilă cu lumea suprasensibilă, punând deci în scenă acestă dramă, am pus și un jalon pentru mișcarea noastră spirituală, antroposofică.
Ceea ce este esențial într-o întreprindere de acest gen, este ceea ce se petrece în sufletul celor care acceptă să se angajeze în acestă întreprindere. Marea eroare a zilelor noastre este să credem a fi de ajuns ca o operă să existe pentru a exercita o influență. Dar important, în acest sens, nu este faptul că există opere puternice, cum sunt acelea ale lui Rafael și ale lui Michelangelo, ci că ele au găsit în lume ființe care au lăsat ca farmecul acestor opere să prindă viață în sufletele și inimile lor. Rafael și Michelangelo nu au pictat pentru ei, ci în armonie și la unison cu cei în care trăia același spirit, cei care erau capabili să primească ceea ce ei încredințaseră pânzei. Spiritul epocii noastre este haotic, nu are unitate în felul de a simți. Inimile rămân insensibile în fața marilor capodopere. Caracterul deosebit al mișcării noastre antroposofice este de a reuni un nucleu de ființe umane în care să viețuiască sentimente, gânduri și entuziasme cu o forță unificatoare. Pe scenă se desfășoară o reprezentație, în inimi se desfășoară o dramă care devine una din forțele epocii noastre, un germen pentru viitor. În aceasta trebuie să resimțim nu numai o satisfacție, ceea ce ar fi de mică valoare, ci mai înainte de orice responsabilitatea care ne revine și care ne șoptește: „Fie ca datorită exemplului vostru spiritul epocii să poată impregna conștiența că omul aici, pe pământ, este elementul de unire între forțele fizice și ceea ce vine, numai prin el, din lumi suprasensibile, pentru a se revărsa în lumea sensibilă”.
Noi nu formăm o familie spirituală decât în măsura în care tindem către principiul primordial al Tatălui, principiul originii comune care există în inimile noastre și pe care încerc să-l caracterizez acum. Tocmai prin acest sentiment care ne umple sufletele, că aparținem unei familii spirituale, se produce în noi bucuria profundă că avem printre noi pe autorul Copiilor lui Lucifer. Și ne dăm perfect de bine seama că forțele vii ale Antroposofiei se exprimă în manifestările care ne-au reunit în ultimele zile.
Cei care iau parte la manifestări de genul acesta nu se gândesc întotdeauna la timpul care a fost necesar pentru a aduce pe scenă un spectacol care a durat câteva ore. Felul în care prietenii noștri au colaborat la acestă operă putem spune că este un model pentru munca antroposofică și poate chiar pentru orice lucru săvârșit în comun de oameni. Meritul este cu atât mai mare cu cât Antroposofia respinge orice procedeu care ar recurge la dispoziții mai mult sau mai puțin obligatorii, în cursul unei acțiuni comune. Munca nu poate progresa decât dacă fiecare își pune în ea tot sufletul, cu totul altfel decât ar putea fi în alte părți, într-un câmp de activitate artistică. Și această dăruire a ființei, în toată plenitudinea ei, nu s-a manifestat numai în timpul celor câteva săptămâni pe care le-am avut la dispoziție pentru a pregăti reprezentația; această dăruire totală a Eului, această acțiune în comun liberă și cordială durează de ani de zile. Ne-am reunit aici veniți din cele mai diferite locuri; antroposofii nu trebuie să fie legați doar prin câteva cuvinte schimbate la repezeală; ei trebuie să afle unii de la alții ceea ce într-o activitate este sacru fiecăruia dintre ei. Sunt deci în măsură să subliniez aici că datorăm unei activități de mai mulți ani posibilitatea de a reuni, la momentul potrivit, tot ce era necesar pentru a desăvârși opera pe care am prezentat-o în aceste ultime zile. Și chiar dacă împrejurarea nu m-ar obliga, inima mă împinge să subliniez munca profund devotată a unor prieteni datorită cărora am putut face în comun această experiență. Căci vă rog să mă credeți: lucrul nu a fost posibil decât datorită devotamentului lor.
Vă mărturisesc că vreau să încep acest ciclu de conferințe printr-o confesiune care îmi stă pe inimă. De aceea, înainte de toate, doresc să amintesc munca devotată, de ani de zile, a două doamne care activeazâ în domeniul nostru antroposofic, cu o deplină conștiență și într-o profundă armonie interioară. De mulți ani, domnișoara Stinde și contesa Kalckreuth și-au dedicat aici, în acest loc, întreaga lor capacitate de muncă antroposofică. Și numai datorită acestei munci devotate, constiente, în armonie interioară cu impulsurile antroposofice, a fost cu putință ceea ce, spre bucuria noastră, vă putem oferi acum. De aceea veți găsi, desigur, că este cu atât mai necesar ca eu, cu această ocazie, să rostesc din străfundul inimii aceste cuvinte pentru cele două colaboratoare, aici în München. Apoi trebuie să evoc și munca devotată a acelora care, în mod nemijlocit, și-au dedicat toate forțele lor în săptămânile care s-au consacrat în întregime muncii noastre3.
3 Sophie Stinde (1853―1915) a fost, împreună cu prietena sa Pauline von, Kalckreuth (1853–1929), conducătoarea secției din München, iar între 1907–1913 principala organizatoare a spectacolelor antroposofice care aveau loc la München, între care și reprezentarea dramei-mister la care se referă Rudolf Steiner în această conferință (Poarta Inițierii).
Ieri am încercat să reprezentăm, sub forma unui spectacol care duce spre lumile superioare, experiențele care au loc pe drumul dezvoltării superioare, acelea pe care le îndeplinește cel ce vrea să cunoască sufletul omenesc*. Am vrut să evidențiem modul cum omul care caută cunoasterea spirituală depășește planul fizic și cum, pe acest plan, tot ceea ce pentru un altul ar fi ceva banal ia pentru el un sens profund. Adeptul cercetării spirituale se dezvoltă având ca punct de plecare evenimentele care au loc pe plan fizic. Am vrut apoi, de asemenea, să marcăm cum sufletul acestuia trebuie să retrăiască destinele celor care sunt în preajma lui, cu durerile și bucuriile lor, cu eforturile și iluziile lor; sufletul ar putea fi zguduit și rănit, dar numai prin această suferință pătrunde în el forța înțelepciunii. Să nu uităm că atunci când ne credem detașați de lumea sensibilă pătrund în noi cele mai mari iluzii. A pronunța fraze ca acestea: „Lumea este maya, este iluzie”, sau „Prin cunoaștere pătrundem direct la adevăr” înseamnă a spune prea mult și, totodată, prea puțin. Fiecare are propriul său mod de interpretare a acestor fraze. De aceea trebuie să ajungem la situația ca seva sufletului să circule prin aceste idei generale, transformându-le în ființe din carne și oase. Trebuia să arăt nu cum un om oarecare înaintează spre inițiere, ci cum un om ca Johannes Thomasius**, cu toate caracteristicile sale, se apropie de pragul cunoașterii . Ar fi greșit să credem că ceea ce se petrece în camera unde Maria, prin meditație, se desprinde de corpul său terestru pentru a pătrunde în Devachan ar fi la fel și pentru alții. Acest eveniment este absolut real, este o realitate spirituală; dar această realitate este potrivită în mod deosebit pentru un caracter ca acela al lui Johannes Thomasius, pentru a-i da impulsul de a se înălța în lumile spirituale.
* Se face referire la prima dramă rosacruciană scrisă de Rudolf Steiner, din ciclul celor patru drame-mister ( Vier Mysteriendramen, GA 14).
Die Pforte der Einweihung (Poarta Inițierii),1910
Die Prüfung der Seele (Încercarea sufletului), 1911
Der Hüter der Schwelle (Păzitorul Pragului), 1912
Der Seelen Erwachen (Trezirea sufletelor),1913.
Toate aceste drame-mister, de natură rosacruciană, au fost reprezentate între 1910–1913 la München, sub conducerea directă a lui Rudolf Steiner. După moartea sa, aceste drame se reprezintă periodic la Goetheanum (Dornach, Elveția), sediul central al Societății antroposofice. (N.Tr.)
** Johannes Thomasius este personajul central din Poarta Inițierii. (N.Tr.)
Aș vrea să scot în evidență momentul când se arată cum sufletul, care a găsit deja forța de a risipi iluziile curente, devine pradă unor iluzii și mai mari. Să presupunem că Johannes Thomasius nu ar fi fost în stare să-și dea seama – deși nu o face în deplină conștiență, ci doar printr-un sentiment lăuntric – că ființa care rămâne în camera de meditație și aruncă blestem asupra hierofantului nu mai cuprinde individualitatea pe care trebuie să o urmeze. Să presupunem că hierofantul, sau Johannes Thomasius, ar putea avea o clipă de îndoială. Atunci ar deveni imposibil, pentru perioade de timp incalculabile, „ca acesta să mai poată, într-un fel sau altul, să se mai afle pe calea cunoașterii”. Drumul s-ar opri aici nu numai pentru Johannes, ci și pentru hierofantul care nu a fost capabil să trezească în Johannes forța de a trece acest obstacol. Hierofantul ar trebui să se autodemită din funcția sa și imense intervale de timp l-ar întârzia pe Johannes Thomasius în ascensiunea sa. Dacă veți evoca scenele care preced acest moment și sentimentele care au acționat în sufletul lui Johanes Thomasius, natura specială a suferințelor și experiențelor sale, veți fi poate în măsură să spuneți că forța de înțelepciune a crescut în el, fără ca el însuși să o știe, încât el a putut suporta această mare zguduire. Toate aceste experiențe, care se desfășoară fără ca privirea lăuntrică să le perceapă în mod vizibil, au fost trecute mai înainte ca lumea spirituală să se fi dezvăluit în mod obiectiv sufletului, mai întâi sub formă de imagini. Este tocmai ceea ce se întâmplă în scenele următoare. Durerea a zguduit mai întâi întreaga ființă, dar totodată ea dă naștere unui impuls destul de puternic pentru a rezista celei mai mari iluzii. În suflet se creează o tensiune care, ca să spunem așa, inversează orientarea viziunii noastre și face ca ceea ce priveam la început ca pe ceva subiectiv să capete forța obiectivității.
Scenele care urmează încearcă să descrie într-un mod atât spiritual, cât și realist ceea ce simte cel care, puțin câte puțin, se ridică în lumile superioare, proiecția a ceea ce el a perceput mai întâi în el însuși sub formă de sentimente, dar care în sine este adevărat, este real, fără ca cel care resimte aceasta să poată ști în întregime în ce măsură este adevărat: El își dă apoi seama că timpul în care se scurge viața noastră sensibilă este limitat din toate părțile în cauzele și efectele sale. Nu se mai vede acum doar această mică parte a realității pe care o reprezintă lumea sensibilă; începem să ne dăm seama că ceea ce ne apare în lumea sensibilă nu este decât expresia unei realități spirituale. Acesta este și motivul pentru care, în privirea spirituală a lui Johannes Thomasius, apare cel pe care el l-a întâlnit pe plan fizic, Capesius, dar nu așa cum este el acum fizic, ci așa cum era cu mai mulți ani înainte, în tinerețe. Și mai vede, de asemenea, și pe Strader, dar nu sub aspectul lui actual, ci profetic, așa cum va arăta dacă își va continua calea pe care trebuie să o urmeze. Clipa prezentă nu poate fi înțeleasă decât dacă putem să cernem în ea prelungirile spre trecut și spre viitor. Atunci ne apare ceea ce ține suspendate, ca de niște legături spirituale, evenimentele prezentului, ne apare chiar lumea spirituală de care omul este în permanență legat, deși nu-și poate da seama de aceasta cu rațiunea și cu simțurile sale exterioare.
Vă rog să mă credeți că nu e vorba acum de o imagine sau de un simbol, ci este o descriere cât se poate de reală a lucrurilor când, în scena în care tânărul Capesius își expune ideile cu o căldură deplin justificată față de lumea sensibilă (dar care răsună puternic în lumea spirituală, căci ea provine pe de-a-ntregul din lumea sensibilă), ceea ce el și Strader spun dezlănțuie elementele, fulgere și tunete. Omul nu este o ființă izolată. Ceea ce el exprimă prin cuvintele sale, sau prin gândirea sa, sau prin sentimentele sale, fiecare cuvânt, fiecare gând și fiecare sentiment au o strânsă legătură cu întregul Univers și formează o prelungire a lui în Univers. Și fără să-și dea seama, erorile și resentimentele sale au influențe dăunătoare asupra regnului elementar al existenței. Ceea ce se oferă celui care pășește pe drumul cunoașterii, după aceste prime experiențe în lumea spirituală, este tocmai un sentiment de responsabilitate care-i spune: „Orice faptă omenească nu se desfășoară doar acolo unde tu pronunți cuvinte, sau expui gânduri, sau îți bate inima, pe plan fizic: toate acestea se inserează, se implantează în Univers. Dacă acțiunile tale sunt benefice, la fel sunt și pentru Univers; dacă sunt erori, ele devin în Univers o forță distructivă.”
Experiența pe care o acumulăm pe drumul cunoașterii exercită, la rândul său, o acțiune directă asupra sufletului nostru; dacă este o acțiune corectă, ea ne face să atingem regiuni și mai înalte ale vieții spirituale, acele regiuni pe care am încercat și le zugrăvesc în scena Devachanului, când sufletul Mariei, însoțit de surorile sale, îl precede pe Johannes Thomasius. Aceste trei surori nu trebuie considerate ca niste idei, abstracte, ci ca realități spirituale: Filia, Astrid și Luna sunt trei forțe care reprezintă ceea ce numim pe plan fizic sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Să nu vă închipuiți că este o simplă operă artistică faptul că renumite noțiuni abstracte sunt simbolizate prin personaje. Nu acesta a fost intenția noastră; cele trei figuri sunt personaje reale, forțe active. În Devachan nu există tabele pe care să stea scris: sufletul senzatiei, sufletul rațiunii, sufletul conștienței, ci entități tot atât de reale pentru lumea spirituală cât poate fi omul, în carne și oase, pentru lumea fizică. Este bine să știm că am goli lucrurile de orice bogăție a lor, dacă am încerca să le învăluim de abstracții simbolice. În lumea în care a pătruns Johannes până acum, el nu a făcut decât următoarea experiență: lumea spirituală i s-a dezvăluit în viziunea sa lăuntrică sub formă de tablouri. El însuși nu ar putea să spună încă dacă această lume nu este decât creația gândirii sale subiective sau o realitate în sine. Care este partea de iluzie și partea de realitate, acesta nu o poate stabili el însuși; el nu o poate face decât în regiunile superioare, unde întâlnește sufletul Mariei.
Încercați și închipuiți-vă că într-o noapte, în timp ce dormiți, ați fi transpuși deodată într-o altă lume, în care nu găsiți absolut nimic care să vă fie cunoscut, care să reprezinte un punct de reper. Nu ați mai fi absolut deloc aceeași ființă. Ar trebui să puteți duce ceva din lumea pe care o cunoașteți în acestă lume nouă, pentru a regăsi siguranța că sunteți într-o lume reală. Această garanție nu există pentru lumea spirituală decât atunci când s-o găsi un punct de sprijin solid care să vă dea, siguranța adevărului. Reprezentarea dramatică a acestui fapt este că, pe plan fizic, Johannes Thomasius nu a fost unit cu Maria doar prin efluviile pasiunii sale, ci și prin întreaga profunzime a inimii, astfel că această legătură i-a înlesnit experiența lumii spiritule chiar în lumea fizică. Acest fapt poate constitui, în lumea spirituală, acel punct de sprijin care îi va garanta că totul este adevărat. Sigurața autenticității întregii lumi spirituale vine din faptul că Jonannes Thomasius găsește un punct deja câștigat în lumea fizică altfel decât pe acele căi înșelătoare ale simțurilor sau ale rațiunii. Acesta este și motivul pentru care cele două lumi se îmbină în ochii săi și pentru care el atinge maturitatea necesară spre a-și prelungi memoria până departe în viețile sale anterioare și pentru a trece, cu sufletul său, limitele lumii sensibile.
În acest punct urmează prin urmare să apară ceva ce conține un anumit mister al lumii spirituale. Teodora, care, pe plan fizic, poate vedea în viitor și care poate discerne evenimentul principal spre care ne îndreptăm și care este manifestarea lui Christos în lumea eterică, are puterea, pe plan spiritual, să trezească sufletele spre înțelegerea trecutului. Dacă descrierea ar vrea să fie realistă, ea ar trebui, neapărat, să prezinte lucrurile în lumea spirituală așa cum se desfășoară ele acolo, în realitate. Trecutul are importanță pentru sufletele care trăiesc în Devachan prin faptul că acolo se dezvoltă forțele opuse celor care, pe plan fizic, se manifestă prin darul profeției. Clarvederea Teodorei este un fapt real care, pe plan fizic, se îndreaptă spre viitor, iar pe plan spiritual trezește memoria și conștiența morală a trecutului, când el fusese deja unit cu individualitatea Mariei. În felul acesta, el se pregătește pentru sarcinile care, în cursul ulterior al vieții, îl vor purta către o cunoaștere conștientă a lumii spirituale. Vedeți deci, pe de o parte, cât de mult se transformă sufletul când este străbătut de experiențele lumii spirituale și cum, pe de altă prte, orice lucru capătă o lumină nouă și cum ceea ce a putut provoca o suferință – dacă resimțim aceasta ca pe un alt Eu în Eul nostru personal – ne aduce odihnă și ușurare. Comuniunea noastră cu lumea ne dă grandoare și forță și omul se extinde, ca să spunem așa, până spre noi regiuni ale Universului. Dar mai desprindem și faptul că omul în nici un caz nu are voie să devină orgolios și trufaș, că oricând suntem pe punctul de a ne înșela și că un Johannes Thomasius, care posedă deja o atare cunoaștere a lumilor spirituale, poate să vadă totuși un diavol încarnat în momentul când Benedictus, binefăcătorul său, se apropie de el.
Iată deci că, pe plan spiritual, există infinite posibilități de eroare. Aceasta nu trebuie să ne înfricoșeze, ci, dimpotrivă, să ne încurajeze ca pe de o parte să păstrăm o anumită prudență față de lumea spirituală, iar pe de altă parte să ne prevină pentru ca, în mod temerar, să luăm în considerare posibilitatea unei erori și să nu ne speriem dacă se manifestă ceva ce ar părea o imagine falsă, venind din lumea spirituală. Omul trebuie să treacă prin toate aceste etape, dacă vrea cu adevărat să se apropie de ceea ce am putea numi Templul cunoașterii, dacă vrea să se înalțe până la adevărata cunoaștere a celor patru mari puteri ale lumii care conduc într-o anumită măsură destinele Universului. Aceste puteri sunt reprezentate pe scenă prin cei patru hierofanți din templu.
Dacă reușim să ne dăm seama că sufletul trebuie să treacă prin aceste încercări înainte de a fi în stare să contemple modul cum lumea sensibilă decurge din lumea spirituală și că originile Universului nu pot fi descrise cu ușurință și nici prin cuvinte comune, de toate zilele, ci trebuie să fi dobândit semnificația valorii lăuntrice a cuvintelor, abia atunci vom putea înțelege și simți substanța acelor cuvinte primordiale prin care Biblia începe descrierea Creației. Simțim că trebuie să ne desprindem de sensul obișnuit pe care îl atribuim unor cuvinte cum ar fi „cerul și pământul”, „a creat”, „lumina și întunericul” și tuturor celorlalte cuvinte din povestirea biblică. Este bine să ne dezobișnuim de impresia pe care aceste cuvinte ne-o face în viața obișnuită și să ne convingem că, într-o anumită măsură, în timpul acestui ciclu de conferințe, vor pătrunde în sufletul nostru sentimente cu nuanțe noi, valori noi pentru aceste cuvinte, ca să nu înțelegem doar conținutul lor intelectual, ci să le ascultăm așa cum au fost rostite și cum trebuie să fie înțelese; în felul acesta ceea ce iese din străfunduri obscure pentru noi va pătrunde acum în sufletele noastre dispuse să înțeleagă.
Aș încerca acum să vă spun în cuvinte ceea ce ieri am prezentat pe scenă. În primul rând, vreau să arăt că această punere în scenă s-a făcut în împrejurări relativ grele și nu a fost cu putință decât prin munca plină de abnegație a multor dintre prietenii noștri antroposofi. Și dați-mi voie să adaug că nu putem mulțumi îndestul tuturor celor care au lucrat împreună cu noi pentru ca această încercare, căci numai o încercare trebuia să fie, să îndrăznim să o facem.
Prin această operă, care reprezintă un punct de referință în viața mișcării noastre antroposofice, am dori să arătăm că ideile și viața antroposofică trebuie să pătrundă în civilizație. Și dacă în prezent omenirea nu este încă dispusă să le primească, am putut, cel puțin, să arătăm cum pot prinde viață într-un spectacol artistic gândurile care ne însuflețesc. Aceste sentimente pot trezi în noi ideea că oricum oamenii de azi merg spre un viitor în care vor simți cum, prin fibrele sufletului, coboară viața lumilor spirituale spre planul fizic, că această umanitate se îndreaptă spre o epocă în care omul va simți că el face legătura între lumea spirituală și lumea fizică. Numai pentru ca acest presentiment să prindă viață, am organizat reprezentațiile noastre teatrale.
Dacă acest sentiment al viitorului prinde cu adevărat viață în noi, vom găsi și posibilitatea să traducem în adevărata lor lumină și strălucire originară cuvintele care azi nu mai ajung la urechile noastre decât ca un slab ecou, încât nu mai putem înțelege adevăratul lor mesaj. Și nimeni nu va înțelege imensa semnificație pe care o cuprind cuvintele de la începutul Bibliei, dacă va păstra amprenta de care ele sunt astăzi marcate. Va trebui ca noi înșine să atingem înălțimile spre care l-am făcut să urce pe Johannes Thomasius, acele înălțimi unde zvâcnește viața spiritului, dacă dorim să înțelegem viața terestră. Într-un anumit sens, în înaltele sfere spirituale trebuie să vorbim un alt limbaj. Dar noi, oamenii, aici pe Pământ, va trebui să dăm cuvintelor pe care le avem la dispoziție o valoare nouă, nuanțe noi, să resimțim prin ele altceva, pentru ca ele să ne aducă substanța de care vorbesc primele fraze din Biblie și să putem înțelege care este originea spirituală a lumii noastre fizice.
