În multe din aspectele pe care le dezvălui în cursul acestui ciclu de conferințe, ca și în ce privește, în general, învățământul nostru antroposofic, s-ar putea bănui de către cei care ne cunosc prea puțin sentimentele că aș simți o oarecare satisfacție, o bucurie aparte când sunt în situația de a lua o atitudine care pare în contradicție cu știința modernă. Aș dori foarte mult să nu fiu greșit înțeles, mai ales în această privință. Vă rog să fiți convinși că simt întotdeauna o mare rezistență interioară când sunt nevoit să mă opun față de unele afirmații ale științei contemporane și nu o fac, de altfel, niciodată decât atunci și acolo unde este posibil să utilizez cu adevărat datele actuale ale științei, dându-le însă un conținut mai bogat. Totodată simt o mare responsabilitate de a nu face nici o afirmație care să contrazică știința modernă, acolo unde nu mi-ar fi cu putință să expun tot ceea ce această știință aduce nou asupra unei probleme. Din acest punct de vedere nu s-ar putea aborda subiecte atât de importante ca cele despre care vom vorbi astăzi și în zilele următoare, decât cu un fel de teamă profundă și cu sentimentul responsabilității, pe care mi-l asum.
Trebuie să recunoaștem că, în ce privește chestiunile care fac obiectul studiului nostru, știința modernă își dezvăluie neputința; savanții nu sunt în măsură să știe pentru ce punctele de plecare pe care ei le adoptă antrenează totuși această neputință și nici pentru ce, în fața unor probleme esențiale ale existenței, poziția științifică modernă este un pur diletantism. Vă rog, deci, cu insistență, să ascultați cele ce urmează să fie spuse, conștienți fiind și de cele ce știința modernă ar avea de spus în această privință. Pe de altă parte, este natural că nu se poate aștepta ca aceste scurte conferințe să fie un studiu detaliat, ca într-o polemică, pentru a susține sau a respinge cutare sau cutare concepție modernă. Sunt nevoit, atât cât e posibil, să mă limitez la partea pozitivă a învățământului nostru și vă rog să aveți încredere că într-un cerc de antroposofi ca al nostru ceea ce urmează să vă spun se va face cu toate amănuntele necesare.
Ieri am încercat să vă arăt că aceste extraordinare cuvinte care se află la începutul Bibliei, într-o limbă atât de profund diferită de limbile noastre de astăzi, nu pot fi înțelese în plinătatea lor decât dacă încercăm să uităm toate impresiile și sentimentele trezite în noi de traducerea care se face în mod curent în limbile moderne. Căci forma lor primară are cu adevărat proprietatea, datorită caracterului special al sunetelor sale, să ne îndrepte inima și gândirea spre imagini pe care numai un clarvăzător le poate contempla când atinge un anumit punct al evoluției, și anume acela când elementul sensibil al Universului iese pentru prima dată din suprasensibil, din imaterial. Există în fiecare din aceste sunete o forță și o putere în care ne apare, dacă putem spune așa, originea vieții pe Pământ. Va trebui, în cursul acestor conferințe, deseori să atragem atenția asupra caracterului special al acestei limbi; dar să ne oprim mai întâi asupra câtorva puncte necesare.
Vă amintiți că aceste cuvinte ale Bibliei, pe care am încercat ieri să vi le fac să apară ca un tablou viu în suflete, descriu ansamblul, complexitatea unor fapte care izvorăsc dintr-o sacră meditație, dintr-o gândire creatoare. Am spus că trebuie să ne reprezentăm două ansambluri care se nasc din acest fel de amintire cosmică. Unul din aceste ansambluri are caracterul unor reprezentări care ne vin în minte, celălalt pe acela al unei dorințe, al unei voințe. Unul cuprinde tot ce tinde să se reveleze, să se exprime, să-și exercite forța spre exterior: ha-șamayim; celălalt, ha-areț, conține mișcarea interioară pătrunsă de viață, de mobilitate vie, de dorință de mișcare. Caracterul, proprietățile acestui element interior sunt arătate în Biblie cu ajutorul unui șir de sunete caracteristice. Acest element, însuflețit de o viață interioară, prezintă o stare exprimată de cuvântul ebraic „tohu vabohu”1. Un tohu bohu exprimă de regulă confuzia și se poate traduce în limba noastră prin „pustiu și gol”. Dar nu vom putea înțelege cu adevărat acest cuvânt decât având în fața ochilor imaginea pe care el o include, reprezentându-și viața puternică ce însuflețea spațiul, când ceea ce trecuse prin vechile stadii Saturn, Soare, Lună reapare acum sub forma unui nou stadiu, o nouă planetă care este Terra, Pământul.
1 tohu vabohu (pronunțat tohu va vohu): 
Am atras atenția ieri asupra a ceea ce numim stare solidă, starea care oferă simțurilor o rezistență. În timpul vechiului Saturn, a vechiului Soare și a vechii Luni, pe atunci existau numai elementul de foc sau căldură, elementul gazos, aer, și elementul lichid, apa. Elementul solid nu apare, de fapt, decât o dată cu apariția planetei terestre și vine să se alăture celorlalte stări elementare inferioare. Și acum, în punctul de evoluție pe care l-am arătat, când elementul solar tinde să se separe de elementul terestru, vedem că în sânul elementelor de căldură, aer și apă se produce un fenomen de amestecare a lor, de interpătrundere reciprocă. Să ne reprezentăm această stare de lucruri ca pe un amestec dezordonat și confuz de elemente, căldură, aer, apă – ce s-ar putea exprima în limba noastră, așa cum am spus, prin cuvintele „pustiu și gol”, dar imaginea nu este corect redată decât prin ansamblul cuvintelor ebraice „tohu vabohu”. Dacă putem să ne reprezentăm această stare de lucruri prin imagini pe care să le evocăm în suflet, iată ce am putea spune:
Sunetul pe care l-am putea compara cu litera T trezește imaginea unei forțe care se răspândește din centru către toate punctele din spațiu. El trebuie să reprezinte amestecul masei de elemente de căldură, aer și apă, precum și forța de expansiune care emană din centru și se răspândeste ca niște raze până la infinit. O idee a acestei forțe o găsim în prima parte a acestui grup de cuvinte, „tohu”. A doua parte, „bohu”, exprimă exact contrariul a ceea ce exprimă prima, prin mijlocirea a ceea ce poate trezi în suflet litera pe care o putem compara cu B, litera „beth”. Ea trezește în suflet imaginea unui imens glob, a unei sfere goale; și din toate punctele extreme ale acestui glob pornesc raze care se îndreaptă spre centru. Cuvântul „tohu”evocă un punct în centrul acestui spațiu din care emană forțe în toate direcțiile. Acest fapt are drept urmare că se produce un fel de înveliș al acestui glob, o sferă din care apoi se reflectă raze înapoi spre centru, „bohu”. Dacă vă veți putea imagina aceasta în mod clar, că toate aceste raze, acești curenți sunt compuși din cele trei forțe elementare de căldură, aer și apă, care își amestecă undele de viață, atunci veți putea sesiza caracterul acestei activități interioare. Aceste cuvinte ne arată așadar modul în care viața elementelor este dirijată de Elohimi.
Dar nu vom putea înțelege deplin grandioasa operă a celor șapte zile ale Creației, dacă nu vom lua în considerare și amănuntele. Să le studiem, pentru ca grandoarea puternicei drame cosmice să ne apară în toată măreția sa. Să ne amintim mai întâi cuvântul „bara” în contextul „Bereșit bara Elohim...”, adică „la început zeii au creat...”, care se referă, de fapt, la o activitate de natură spiritual-sufletească, după comparația de care ne-am folosit ieri. Vedem Elohimi ocupând spațiul și ne reprezentăm verbul „bara” (au creat) ca o activitate sufletească de proporții cosmice izvorâtă din meditația lor, iar ceea ce au creat este arătat prin cuvintele „ha-șamayim”și „ha-areț”, elementul care iradiază în afară și cel care este activ în interior. Pentru ca să avem o comparație mai cuprinzătoare, vreau să vă atrag atenția acum asupra unui alt punct important. Vă reamintiți că am dezvăluit care este starea de spirit a unei persoane care se trezește și diferitele complexe de gânduri și imagini care îi pătrund în suflet. Și gândiți-vă că așa apar în sufletul Elohimilor cele două complexe: „ha-șamayim” și „ha-areț”.
Am văzut în cursul conferinței de ieri că Elohimii provin prin evoluția lor din stadii anterioare lui Saturn, Soarelui și Lunii. Este o comparație absolut reală între meditația-amintire a lor și ceea ce apare în sufletul unei persoane în momentul când se trezeste. Se poate spune că el vede în spiritul și sufletul său cum sunt acele imagini și este în drept să spună: Când mă trezesc dimineața, regăsesc în suflet ceea ce am lăsat acolo înainte de a mă culca, eu pot să descriu ceea ce evoc în felul acesta. La fel s-ar putea spune și despre Elohimi și să exprimăm în cuvinte simple ceea ce trăia în ei. Ei evocau ceea ce apărea în sufletul lor ca pe o amintire a tot ce se împlinise în cursul evoluției în stadiile Saturn, Soare și Lună. Atunci a apărut în amintirea lor o stare complexă care este exprimată prin cuvintele „tohu vabohu”, imagine pe care am descris-o, aceea a unui centru de unde pornesc raze de forță și se răspândesc în spațiu, pentru a reveni apoi și a se concentra, în așa fel încât rezultă un amestec și o întrepătrundere a elementelor, datorită tocmai acestei mișcări a forțelor iradiante. Elohimii puteau spune atunci: acesta este aspectul elementelor pe care le-am condus până în acest moment. Totul s-a reprodus acum din nou.
Pentru a înțelege ce a urmat acestui moment, și care în limbajul modern se exprimă prin cuvintele „întunericul domnea pe deasupra elementelor” sau mai exact „a apelor”, să analizăm și alte aspecte. Să ne întoarcem privirea înapoi pentru a urmări mersul evoluției înainte de apariția elementului terestru.
Vechiul Saturn era constituit dintr-un element de foc. Cu Soarele apare elementul de natură gazoasă. În lucrarea mea Știința ocultă veți putea citi în ce fel un element nou vine să se adauge celorlalte două. Nu trebuie să ne închipuim că în elementul de căldură se amestecă un element de aer; e vorba, de fapt, de o densificare a elementului de căldură. Elementul subtil al vechiului Saturn se densifică în elementul gazos. Dar o condensare de acest gen este legată întotdeauna de degajarea unei naturi mai subtile. Dacă pe de o parte ceva se comprimă, se îngreuiază, pe de altă parte se degajă un element subtil de lumină. Prin trecerea de la vechiul Saturn la vechiul Soare putem spune că, dacă Saturn era constituit în întregime din căldură, stadiul solar comportă elementul gazos, care este căldură comprimată, densificată, dar concomitent și un element de lumină care produce o răspândire spre exterior a căldurii și aerului.
Să revenim la unul din fenomenele pe care îl descrie Biblia, acela desemnat prin cuvântul „ha-areț”; pe care de obicei îl traducem prin „pâmânt”, și să ne închipuim cum au putut Elohimii să reprezinte ceea ce făcuseră să trăiască în amintirea lor și să le apară în fața ochilor sufletului. Nu în același fel cum o făcuseră pe vechiul Soare, deoarece acum lipsea elementul de lumină, care se separase prin ha-șamayim. „Ha-areț” devenise incomplet, pierzându-și lumina și neavând în sine decât elemente de căldură, aer și apă. Lumina se desprinsese și era legată, cum am văzut, de „ha-șamayim”: „ha-șamayim”este natura solară care s-a desprins de „ha-areț”, iar „ha-areț” este celălalt ansamblu de fenomene, în care, deci, acționează, unite și amestecate într-o stare de „tohu vabohu”, elementele de căldură, de aer și de apă, dar lipsite de ceea ce apăruse o dată cu vechiul Soare, de elementul lumină. Ele erau, prin urmare, obscure, întunecate. Intreaga natură solară, luminoasă, se retrăsese o dată cu „ha-șamayim”. Așadar, progresul realizat prin evoluția Pământului însemna că lumina cuprinsă în vechiul principiu solar și care fusese unit cu Pământul acum era pierdut, iar „ha-areț” nu mai era decât un obscur amestec al elementelor.
Ne-am putut face, în felul acesta, o imagine asupra a ceea ce putea fi meditația Elohimilor. Dar nu ne vom putea niciodată reprezenta cu adevărat acțiunea lor creatoare dacă nu vom ține seama de un fapt esențial, că viața elementelor de aer, de apă și de căldură nu este decât îmbrăcămintea unor Entități spirituale. De fapt, nu este chiar exact să spunem îmbrăcăminte, mai curând trebuie să le concepem ca fiind manifestarea exterioară, expresia exterioară a Entităților spirituale. Tot ceea ce numim aer, apă, căldură nu este în fond decât maya, iluzie, și nu există decât pentru privirea exterioară, fizică, privirea superficială a simțurilor și chiar a sufletului. În realitate, când pătrundem în propria noastră ființă, în ceea ce avem ca sufletesc-spiritual, nu este, de fapt, decât tot expresia exterioară a sufletesc-spiritualului Elohimilor. Dar nu trebuie să ne imaginăm Elohimii într-o manieră antropomorfă, asemănători omului; acesta nu era decât scopul lor, de a-l forma, de a-l aduce în existență după organizarea pe care ei o gândiseră pentru el. Nu trebuie deci să ni-i reprezentăm sub formă umană; totuși, putem distinge în natura lor un fel de dualitate. Nu putem înțelege omul zilelor noastre decât deslușind în el un corp, un suflet și un spirit. Și noi toți știm că scopul Antroposofiei este să ne ajute să discernem cât mai exact natura și efectul acestei triple organizări a omului. Ar fi o mare greșeală să ne imaginăm aceste entități, pe care Biblia le numește Elohimi și care au o existență anterioară omului, sub o formă antropomorfică; totuși se poate distinge la ei un fel de corp și un fel de spirit.
Dacă la om se face o deosebire între corpul și spiritul său, în același timp, în ce privește expresia exterioară, ființa sa spirituală este localizată în diferite feluri. Nu vom fi niciodată tentați, de exemplu, să localizăm în mâini sau în picioare principiul spiritual al unei ființe umane, ci în trunchi, în picioare și în brațe vom localiza principiul corporal, iar spiritul are ca organ, ca instrument de exprimare, capul și creierul. Deosebim, deci, în forma umană, în anumite părți ale sale, o expresie a principiului corporal și în altele expresia principiului spiritual.
Și acum, cât privește pe Elohimi, am putea proceda într-un mod asemănător. Viața, acțiunea substanțelor de care am vorbit, nu poate fi cu adevărat înțeleasă decât dacâ o concepem ca fiind manifestarea Elohimilor, ca fiind corpul lor. Dar trebuie să facem o repartizare în diferitele aspecte ale Elohimilor în funcție de natura celor trei elemente și să ne reprezentăm corpul lor, natura mai puțin spirituală a lor, exprimându-se mai ales prin apă și aer. Iar în căldura care interpenetrează aceste elemente, în amestecul de tohuvabohu, în acea căldură vie și plină de mișcare, acționează partea spirituală a Elohimilor. După cum în cazul omului ceea ce este corporal se manifestă în trunchi și membre, iar ceea ce este spiritual în cap, vom putea înțelege că, dacă vom concepe întregul Univers ca fiind expresia corporală a Elohimilor, atunci în elementele de aer și apă trăiește ceea ce constituie principiul lor corporal, iar în elementul căldură – partea spirituală. În felul acesta privim întregul Univers ca manifestarea Elohimilor, ca un tohuvabohu al elementelor, spiritul fiind unit cu elementul căldură care penetrează aceste entități elementare.
Biblia se folosește de un cuvânt surprinzător pentru a exprima raportul dintre spiritul Elohimilor și elementele „ruah Elohim merahefet”, cuvânt minunat cu care trebuie să ne familiarizăm dacă dorim să înțelegem cum spiritul Elohimilor a pătruns celelalte elemente; și nu vom putea înțelege cuvântul „rahef” decât dacă facem apel la tot ce evoca el în străvechile timpuri, când era rostit. Când spunem în limbajul de azi „și duhul zeilor se mișca pe deasupra masei elementelor” sau „pe deasupra apelor”, aceasta nu ne spune nimic, căci pentru a înțelege sensul exact al cuvântului „rahef” trebuie să ne reprezentăm o imagine pentru care vom utiliza o comparație foarte familiară. Închipuiți-vă o găină care își clocește ouăle; căldura sa iradiază și pătrunde, penetrează ouăle. Această căldură iradiantă a găinii care penetrează ouăle pentru a le face să se deschisă, această căldură activă, vă poate da o idee despre ceea ce conține verbul „rahef”, care cuprinde spiritul în sânul elementului căldură. Nu ar fi, desigur, exact să spunem că spiritul Elohimilor „clocea”, căci astăzi acest cuvânt nu exprimă decât o acțiune fizică de „a cloci” . Mai curând trebuie să vedem activitatea căldurii iradiante, despre aceasta este vorba. Dar așa cum iradiază căldura găinii, la fel spiritul Elohimilor pătrundea cu iradierea sa, prin elementul de căldură, celelalte două elemente, de aer și apă. Avem, în felul acesta, imaginea pe care o evoca aceste cuvinte: „și spiritul Elohimilor se purta pe deasupra masei elementelor, pe deasupra apelor”2.
2 Ruah Elohim merahefet: 
; rahef (a cloci, a
pluti în aer): 
Am încercat să construim, până la un anumit punct, imaginea care lua naștere în sufletul anticului înțelept evreu, când el medita asupra acestor stadii primitive ale creării pământului fizic. În raport cu descrierile pe care le-am făcut asupra acestor fapte, ne putem reprezenta acest „tohu vabohu” sub forma unui glob compus din mișcarea elementelor de aer și apă întrepătrunse de căldură. Elementul luminos se desprinsese în „ha-șamayim”, principiul solar, și aceste trei stări elementare erau acoperite de tenebre. Într-unul din aceste elemente, în elementul de căldură, trăia și se propaga în unde esența spirituală a Elohimilor, iar această căldură care se răspândea în toate direcțiile făcea să se maturizeze tot ce cuprinde elementul obscur.
Când ajungem deci la sfârșitul acelui verset care se traduce prin cuvintele „și duhul Elohimilor plutea peste ape” vom ști că este vorba de ceea ce Biblia făcea mențiune, încă de la primele cuvinte, de „ha-areț”, de „pământ”, de ceea ce a rămas după ce „ha-șamayim” s-a retras.
Să ne imaginăm acum, cu ochii minții, stările anterioare și să ne întoarcem la vechea Lună și chiar mai departe, la vechiul Soare. Atunci nu putea, evident, fi vorba de o separare între principiul solar și elementul care urma să devină și a devenit acum pământ și cu atât mai mult nu putea fi acest element luminat din afară. Ceea ce caracterizează viața pământească este faptul că lumina vine din afară, Pământul este luminat din exterior. Dar când Pământul făcea corp comun cu Soarele, el nu primea lumina, el făcea parte chiar din ceea ce produce iradierea luminii în spațiu. Caracteristica vechiului stadiu solar este că viitorul element terestru, în loc să primească lumină, este el însuși o sursă de lumină și servește la răspândirea acesteia.
Rețineți cu atenție diferența între aceste două stări; în starea actuală, Pământul s-a deprins de orice sursă de lumină. De acum înainte, lumina pătrunde pe Pâmânt din afară. Principiul luminos l-a părăsit în momentul când s-a retras principiul solar, „ha-șamayim”; acesta stă acum în afara Pământului și viața elementară care formează amestecul de „ha-areț” în starea de „tohu vabohu” nu mai are lumină proprie, ci doar ceea ce poate să descrie spunând că „este acoperit de spiritul Elohimilor”. Dar acest spirit nu produce lumină și de aceea peste tot domnesc tenebrele.
Când enumerăm elementele care compun existența terestră, începem de obicei prin elementul solid, apoi trecem la lichid, la aer și în cele din urmă la căldură. Acestea sunt stările cele mai dense ale materiei. Dar nu e totul: dacă am continua enumerarea, am putea ajunge la stări mai subtile, pe care nu le caracterizăm corect calificându-le doar ca subtile. Trebuie, mai ales, să înțelegem ce semnificație au aceste stări mai subtile comparate cu stările mai dense. Se mai numesc de obicei și „stări eterice” și s-a menționat întotdeauna printre ele, în primul rând, starea luminoasă. Dacă pornim de la starea de căldură și coborâm spre ce este mai dens, vom găsi elementul gazos, aerul; dar dacă, în schimb, urcăm spre ce este subtil, găsim starea de lumină. Trecând dincolo de ea, găsim o stare și mai subtilă, nemanifestată direct în lumea sensibilă. Aici, în această lume, nu se află decât un reflex exterior al acelui element, mai subtil decât eterul de lumină. În limbajul ocult se spune că forțele acestui eter sunt acelea care reglează legile chimice, de combinare a substanțelor între ele, care reglează organizarea elementelor. Ne-am putea face o idee despre natura acestui eter mai subtil decât lumina făcând o experiență care constă în a freca cu un arcuș marginea unei plăci pe care s-a presărat un strat extrem de fin de pulbere: se formează anumite linii care se numesc figurile Chladni. Aceste linii de forță produse de sunet reprezintă imaginea a ceea ce se întâmplă fără încetare în spațiu. Spațiul în sine este diferențiat; el este străbătut, saturat de forțe mai subtile decât cele ale luminii și care din punctul de vedere spiritual constituie echivalentul a ceea ce este sunetul în lumea sensibilă. Ridicându-ne deasupra căldurii și apoi deasupra luminii, întâlnim eterul de sunet sau eterul chimic, care constituie ansamblul forțelor de diferențiere a substanțelor, care le separă și le organizează; aceasta este natura sunetului, dar sunetul sensibil, pe care îl percepe urechea noastră, nu este decât expresia exterioară, produsă de vibrația aerului. Când spunem că ceea ce tinde spre o manifestare exterioară a ieșit din ha-areț cu ha-șamayim, nu trebuie să ne gândim numai la elementul luminos, ci și la principiul eteric mai subtil încă, de sunet, la rezonanța care străbate această lumină.
După cum mai jos de căldură găsim stările gazoase și apoi pe cele lichide, vom găsi sus lumina, apoi principiul sonor care stă la baza organizării chimice. Mai dens decât apa este pământul. Ce găsim dacă ne înălțăm de la eterul de sunet spre un eter încă și mai subtil, detașat o dată cu eterul de sunet în he-șamayim? Ajungem la starea eterică cea mai subtilă, care acționează chiar în sânul eterului de natură sonoră și de acțiune chimică, de care am vorbit. Îndreptându-ne urechea spirituală spre această stare eterică, nu vom percepe desigur nici un sunet produs de rezonanța aerului, dar ne vom da seama că sunetul diferențiază spațiul, îl penetrează pentru a organiza substanțele, așa cum sunetul produs de arcușul de vioară pe placă produce acolo figurile lui Chladni. Dar în sânul acestei existențe ordonate de eterul de sunet se revarsă o stare, eterică superioară. Ea impregnează și pătrunde eterul de sunet, așa cum în noi gândirea pătrunde și impregnează sunetele produse de coardele vocale și de gură, făcând din ele cuvinte inteligibile. Gândiți-vă ce face ca un simplu sunet să se transforme în cuvânt plin de sens, și veți avea o idee de ceea ce este eterul cel mai subtil care pătrunde eterul de sunet, îl parcurge cu forța sa cosmică și dă sens sonorităților care organizează Universul: este Verbul care însuflețește spațiul. Și acest Verb amestecat astfel cu eterul de sunet este în același timp originea vieții, este viața care pune totul în mișcare. Astfel că ceea ce a ieșit din ha-areț cu ha-șamayim, ceea ce a părăsit elementul inferior al Pământului, tohu vabohu, pentru elementul solar este ceea ce apare la exterior mai întâi ca formând principiul luminos, în spatele lui se află sunetul spiritual, iar și mai sus, Cuvântul cosmic. Avem acum dreptul să spunem că în căldura care cuprinde lumea terestră se exprimă spiritualitatea inferioară a Elohimilor, așa cum, ca să spunem așa, dorințele noastre trăiesc în sferele inferioare ale sufletului. Spiritualitatea superioară a Elohimilor trăiește în ha-șamayim, în lumină, în principiile superioare ale sunetului, ale cuvântului, în Verbul cosmic. Și tot ce s-a desprins cu Soarele nu poate acționa în tohu vabohu decât din exterior.
Să încercăm să retrăim ca într-un mare tablou panoramic imaginile care se formau în sufletul vechilor evrei când pronunțau cuvintele „ha-areț” și „ha-șamayim”. Ceea ce apărea acestora ca element spiritual, ca lumină, sunet și vorbire, cuvânt creator și care iradiază spre Pământ, acționa ca o lumină grăitoare izvorâtă din Soare, ca o lumină în spatele căreia se află Cuvântul cosmic. Să evocăm apoi tot ce cuprindea „tohu vabohu”, elementele inferioare, căldură, aer, apă, amestecându-și unele cu altele undele lor mișcătoare, într-o stare de tenebre profunde. Dar, totodată, activitatea Elohimilor cu lumina care iradiază din afară pătrunde datorită Verbului creator eterul cel mai înalt. Cum am putea descrie ce se produce atunci? Cel mai bine o putem face cu ajutorul cuvintelor monumentale ale Bibliei „Și zeii au spus: Să se facă lumină!” Și s-a făcut lumină în tenebrele care domneau în tohu vabohu. Aceasta este imaginea care se prezenta viziunii lăuntrice a vechilor evrei.
Ființa Elohimilor trebuie să ne-o reprezentăm răspândită în tot Universul, iar acest Univers ca fiind corpul lor. Viața elementară din tohu vabohu este forma inferioara a acestui corp, căldura este o expresie superioară; dar elementul cel mai înalt este ha-șamayim, care din afară își exercită acțiunea creatoare pentru a face ordine în acel tohu vabohu.
Dar după ce ați ascultat descriindu-se felul cum Cuvântul cosmic, iradiind lumina, pătrunde în tohu vabohu, acel amestec de elemente inferioare, pentru a le ordona, vă puteți pune întrebarea: cine dă omului forma sa organizată? Căci nu ar putea exista o formă umană ca aceea pe care o avem în prezent ― care stă pe picioare, se slujește de mâini etc. – fără ca ea să fi fost organizată de forțele activității cerebrale care iradiază în tot organismul. Numai datorită iradierii forțelor spirituale, superioare, s-a organizat forma umană pe care o avem astăzi. Ceea ce este inferior este organizat de ceea ce este superior. De aceea ha-areț, elementul inferior din corpul Elohimilor, este organizat de ha-șamayim, elementul superior din corpul lor, și de spiritul care se exprimă prin aceștia. Iată, deci, semnificația acestor cuvinte: „Lumina s-a manifestat prin Cuvântul cosmic și a pătruns în tenebre”. Scos din dezordinea elementelor, tohu vabohu s-a organizat. Ne putem reprezenta ha-șamayim ca fiind, ca să spunem așa, capul Elohimilor, iar viața elementelor trunchiul și membrele organizate de puterea capului. Iată și ce se petrece în realitate: omul, mărit la dimensiunile Cosmosului și exercitându-și acțiunea organizatorică pornind de la organele spirituale incluse în ha-șamayim. Imaginea pe care o putem evoca în sufletul nostru este aceea a unei ființe umane macrocosmice, ansamblu al tuturor forțelor iradiante care din ha-șamayim se revarsă în ha-areț.
Pentru ca această imagine să devină mai conturată, să ne referim la omul modern și să ne întrebăm cum a devenit el ceea ce este astăzi, nu din punctul de vedere diletantist al științei materialiste, ci din acela al științei spirituale. De unde își trage el forma caracteristică, această formă care îl deosebește de celelalte ființe care îl înconjoară și care face cu adevărat din el un om? Ce se exprimă în această formă umană? Dacă nu vrem să ne punem o perdea la ochi, este foarte ușor să spunem ce dă omului caracterul său de om, caracterul său uman. Este ceea ce el singur are printre celelalte ființe vii, este vorbirea care se exprimă prin sunete, prin cuvinte, iată ce îl face om. Gândiți-vă la forma animalului. Prin ce ar putea fi ea transformată în formă umană? Ce trebuie să vină pentru a-l însufleți? Evocați o formă animală; ce suflu trebuie să o străbată și ce ar trebui să conțină acest suflu, pentru ca această formă să înceapă să vorbească? Ea ar trebui astfel organizată încât să simtă că sunetul iradiază, pornește din ea. Sunetul vorbit schimbă forma animală în formă umana.
Cum putem, prin urmare, să ne reprezentăm Cosmosul sub formă de imagini și să-l resimțim în noi? Cum să trăim tablourile pe care unul câte unul, element cu element, le-am evocat în sufletele noastre? Cum putem simți lăuntric, dacă putem spune așa, forma omului macrocosmic? – Toate acestea prind viață când începem să percepem cum prinde formă sunetul. Când sunetul A răsună în aer am putea să resimțim nu numai sonoritatea, ci să ne dăm seama și de faptul că el s-a format ca și pulberea care a luat formă sub acțiunea arcușului de vioară care freca placa. Este necesar să simțim în mod real natura sunetului A, sau a sunetului B, ce creează aceste sunete în jurul lor în spațiu și să percepem nu numai forța lor de iradiere, ci și forma pe care o iau. În felul acesta vom simți și noi ce simțea vechiul înțelept evreu când sunetele trezeau în el acele imagini pe care le-am evocat în fața privirii noastre lăuntrice. Așa acționează un sunet. Și de aceea a trebuit să spun: sunetul „beit” evoca ceva care se închide, care se repliază asupra unui conținut interior. Sunetul „reiș” trezea un sentiment asemănător celui pe care îl simte cineva care devine conștient de capul său, iar „șin” provoca un sentiment pe care l-aș putea traduce prin aceste cuvinte: deschide prin străpungere. Era într-adevăr o limbă perfect obiectivă, care se cristaliza în imagini pe măsură ce sunetele se formează iar sufletul se lasă însufletit de ele. În aceasta constă și înaltul învățâmânt ocult, care îngăduia anticilor înțelepți să contemple aceste imagini; sufletul unui clarvăzător le contemplă ori de câte ori pătrunde în lumea suprasensibilă. Sunetul se transformă într-o formă spirituală și produce imagini și viziuni în ordinea în care le-am descris. Imensa importanță a acestui vechi document, care este Biblia, constă în aceea că s-a păstrat într-o limbă ale cărei sunete, cristalizându-se în suflet, îmbracă acolo forme vizuale. Iar aceste forme sunt acelea care se pot percepe în lumea suprasensibilă din care a provenit și elementul fizic al lumii noastre sensibile. Când ne gândim la toate acestea, începem să simțim un imens respect pentru modul cum evoluează lumea; ne dăm seama că nu este o simplă întâmplare că acest antic document al omenirii ne-a fost transmis tocmai într-o limbă ale cărei caractere, ele singure, pot trezi în suflet elementul spiritual prin imagini pe care clarvăzătorul le poate regăsi chiar și în epoca noastră. Acestea sunt sentimentele pe care trebuie să le avem ca anstroposofi când pășim în efortul de a înțelege începutul Vechiului Testament.
