Ieri ne-am reprezentat, sub formă de imagini, momentul la care Biblia se referă cu aceste cuvinte: „Și zeii au spus: Să fie lumină! Și a fost lumină”. Am atras atenția asupra unui eveniment care, în repetarea stărilor anterioare ale evoluției, reapare pe o treaptă mai înaltă. Aș dori să recurg din nou la asemănarea cu un om care se trezește și recheamă în minte ceea ce viețuiește în străfundul sufletului său. Așa trebuie să ne imaginăm faptul că din sufletul Elohimilor, sub un aspect nou, și într-o formă nouă, străbate ceea ce, încetul cu încetul, a fost elaborat în cursul evoluției prin stadiile vechiului Saturn, ale vechiului Soare și ale vechii Luni. În fapt; tot ce descrie Biblia, tot ce se numește Creația celor șase (sau șapte) zile, nu este o repetiție ci o reînviere a etapelor și stărilor precedente, sub un aspect și o formă noi. Și prima întrebare pe care urmează să ne-o punem este aceasta: cum trebuie să înțelegem realitatea celor descrise în această carte?
Cea mai bună metodă de a clarifica această întrebare este să o privim în felul următor: un ochi format așa cum este al nostru, un organ sensibil oarecare așa cum le avem astăzi ar putea urmări prin percepții sensibile ceea ce descrie Geneza ca fiind opera de creație a celor șase zile? Răspunsul este categoric negativ, ochiul nostru nu ar fi putut vedea acele evenimente, căci acestea aveau loc în sfera pe care o putem numi ca fiind existența elementară. Pentru aceasta este necesar un anumit grad de cunoaștere, de percepție clarvăzătoare. Este absolut adevărat că Biblia ne descrie modul cum sensibilul a ieșit din suprasensibil, iar faptele pe care ni le înfățișează sunt fapte suprasensibile, care se află însă doar cu o treaptă mai sus de faptele sensibile obișnuite; acestea, de fapt, decurg din primele. Pătrundem astfel, într-un anumit sens, într-un domeniu al clarvederii, dezvăluind opera de creație a celor șase zile. Ceea ce existase mai înainte pare acum sub o formă eterică, sub formă elementară. Să renținem bine aceasta, altfel nu vom putea găsi sensul pe care îl au puternicele cuvinte ale Genezei. Putem să ne așteptăm, în consecință, să vedem reapărând, dar sub o altă formă, tot ce evoluția a creat în decursul perioadelor anterioare.
Să recapitulăm deci, mai întâi, care au fost stadiile caracteristice străbătute de evoluție în timpul primelor trei forme planetare. – Pe vechiul Saturn totul era într-un fel de stare minerală*. Primii germeni ai umanității compuneau în ansamblu vechiul Saturn. Deși de natură minerală, nu trebuie să ni-i reprezentăm asemănători cu starea minerală de astăzi. Căci vechiul Saturn nu există încă într-o structură care să se asemene cel puțin fie cu elementul gazos, fie cu cel lichid și cu atât mai puțin cu elementul solid. El era constituit numai din căldură, care era într-o veșnică stare de mișcare. Dar legile care domneau pe acea planetă făcută numai din căldură erau aceleași legi ca acelea care guvernează astăzi regnul mineral, elementul solid, dens. Când spunem că pe vechiul Saturn planeta însăși și omul erau într-o stare minerală, trebuie să fim conștienți că nu era vorba de o stare minerală asemănătoare stării minerale actuale, adică sub o formă solidă, ci era o stare de căldură activă, în permanentă mișcare, dar supusă legilor care guvernează mineralul.
* A se vedea Rudolf Steiner, Știința spirituală (traducerea românească), cap. IV. (N.Tr.)
Urmează apoi vechiul Soare. Condițiile de existență ale acestei planete sunt caracterizate prin faptul că ceea ce urma, mai târziu, să constituie elementul terestru propriu-zis nu era încă separat de masa solară. Tot ce face parte astăzi din Pământ și Soare forma în acel timp un singur corp cosmic. În sânul acestui vechi Soare s-a format o stare pe care o putem numi gazoasă, prin condensarea stării de căldură care existase altădată pe vechiul Saturn. În felul acesta, acum existau, în afară de elementele de căldură activă și în permanentă mișcare, elemente gazoase, aer, care străbăteau masa și se organizau în combinații reglate de anumite legi. Dar, în același timp, acestei condensări îi corespunde o spiritualizare a elementului de căldură, care se transformă în elementul mai subtil de lumină și sub această formă strălucește în spațiul cosmic. Ființele care fac parte din evoluția noastră planetară trec în timpul acestei vechi stări solare de la natura minerală la natura vegetală. Dar și de data aceasta trebuie să ne ferim să ne reprezentăm că pe vechiul Soare ar fi putut exista plante așa cum le cunoaștem astăzi. Numai că aceleași legi care acționează în prezent în sânul lumii vegetale și fac ca rădăcina, de exemplu, să crească în jos, iar floarea în sus acționau și pe vechiul Soare, în sânul elementelor de aer și căldură. Fără îndoială, nu se puteau naște forme materiale de plante, ci trebuie să ne reprezentăm doar că forțele care împing floarea în sus și rădăcina în jos acționau în sânul unor forme aeriene, în permanentă mișcare și transformare. Reprezentați-vă un glob gazos în interiorul căruia o lumină vie și în mișcare făcea să țâșnească în sus o fluorescență luminoasă, tinzând totodată să rețină în jos ceea ce tinde să se înalțe, menținând, în felul acesta, planeta întreagă în jurul unui centru. Dacă ne putem reprezenta cât mai exact acest tablou grandios, putem avea o idee despre activitatea interioară a luminii, a căldurii și a aerului pe vechiul Soare. Legile care guvernează mineralul sunt și ele prezente și lor li se alătură legile care guvernează elementul vegetal, iar germenii ființei umane nu sunt în acel timp decât pe treapta de evoluție vegetală.
Unde am putea găsi astăzi ceva ce s-ar putea compara, dacă nu în totalitate, cel puțin sub un anumit raport, cu activitatea vegetală a acestui vechi glob făcut din aer, din căldură și lumină? Dacă omul cu simțurile pe care le posedă astăzi ar parcurge spațiul, nu ar găsi, desigur, nimic comparabil. Într-o anumită fază a vechiului Soare, acesta a luat o formă fizică, dar numai până la treapta de densitate a aerului. În prezent, în mod general, această stare fizică nu mai este posibilă. Acea activitate care a putut să se desfășoare atunci în plan fizic nu mai este perceptibilă omului de azi decât dacă este înzestrat cu o percepție clarvăzătoare capabilă să pătrundă în regiunea suprasensibilă, unde se află în prezent ființele spirituale a căror expresie fizică sunt plantele fizice existente acum.
Aceste ființe spirituale le putem numi sufletele-grupă ale plantelor. Trebuie să precizăm că sufletele-grupă nu reprezintă fiecare plantă în parte care crește pe solul terestru, ci oarecum ele reprezintă speciile; există un suflet-grupă pentru trandafiri, unul pentru violete, altul pentru stejari etc. Nu trebuie, deci, să căutâm în lumea spirituală o ființă pentru fiecare plantă, ci doar pentru speciile vegetale. Aceste specii sunt pentru gândirea modernă o sărmană gândire abstractă a epocii noastre, simple concepte, în mod sigur niște abstracțiuni. Așa se prezentau lucrurile și în Evul Mediu, și pentru că în acea epocă nu se mai cunoștea deja nimic despre această viață spirituală, care a fost creatoarea lumii fizice, s-a născut faimoasa controversă între „realism” și „nominalism” în cadrul căreia aveau loc dezbateri dacă speciile existente nu sunt decât nume (nominalism) sau în spatele lor există o realitate spirituală (realism). Această discutie nu-și are nici cel mai mic sens pentru o conștiență clarvăzătoare care, atunci când se ridică deasupra acoperișului vegetal al pământului, găsește, în spatele formei exterioare, fizice a plantelor, un domeniu spiritual unde trăiesc ființe reale, sufletele-grupă, care sunt una cu ceea ce noi numim specii vegetale. În faza când globul de aer, de căldură și de lumină al vechiului Soare era în toată strălucirea sa, când lumina care se juca la suprafața acestui glob făcând să țâșnescă forme de înflorituri fulgerătoare, de natură vegetală, aceste forme erau aceleași, în natura lor fizică și gazoasă, ca și acelea pe care nu le mai găsim astăzi decât în domeniul spiritual și unde formează esența speciilor vegetale. Dar să reținem faptul că speciile vegetale care acoperă în prezent pământul, verdeața, florile, tufișurile, arborii, saturaseră întreaga atmosferă a vechiului Soare cu ființa sufletelor-grupă, cu natura lor de specii vegetale.
La nivelul pe care îl atinsese atunci evoluția omului, el însuși se afla la un stadiu vegetal. El nu era încă în măsură să trezească în sine, conștient, sub formă de reprezentări, tot ce se întâmpla în jurul lui, nu mai mult decât ar putea s-o facă astăzi o plantă. Participând la existența vegetală, corpul său făcea parte din aceste forme de lumină, al căror joc neîntrerupt însuflețea globul solar. De această apariție a celei mai primitive forme de conștiență* se leagă ceva foarte deosebit în Univers. Atâta vreme cât elementul nostru terestru a rămas unit cu elementul solar, atâta vreme cât lumina Soarelui nu cădea din afară asupra globului terestru, era imposibil să apară elementul de conștiență în evoluție. Corpul astral, care reprezintă condiția necesară pentru un act de conștiență, nu putea încă să penetreze corpul fizic și eteric. Pentru ca un element de conștiență să apară, trebuie să se producă o separare, o sciziune și din elementul solar să se detașeze un altul. Acest lucru a avut loc în a treia treaptă de evoluție terestră, în stadiul planetar numit vechea Lună. Când evoluția vechiului Soare s-a terminat și a trecut apoi printr-un fel de noapte cosmică, a suferit o metamorfoză, după care a reapărut; de data aceasta, el era pregătit să se manifeste sub o dublă natură; esența solară se separă, devine un corp ceresc aparte și rămâne vechea Lună, cu stările elementare de căldură, de aer și de apă, separate de acum înainte de Soare. Vechea Lună corespunde cu ceea ce este astăzi terestru. Și numai datorită faptului că ființele care o populau au putut să primească din afară forțele solare a fost posibilă dobândirea unui corp astral și să dezvolte în ele principiul conștienței, adică să reflecte în interiorul lor ceea ce se întâmpla în afara lor. Principiul animal, dotat cu viață lăuntrică, cu conștiență, este, prin urmare, legat de faptul că s-a produs o sciziune între elementele solare și cele terestre. Animalitatea a apărut pe vechea Lună și omul însuși s-a dezvoltat în natura sa corporală până la treapta de animal. În Știința spirituală aceste lucruri sunt descrise cu mai multe amănunte**.
* Termenul de „conștiență” poate părea cititorului neavizat forțat. Este cazul să precizăm că în limba română există cuvântul „conștiință”, care are un dublu sens: a) un sens moral (a avea conștiință) și b) un sens cognitiv (a fi conștient de ceva). În limba germană, pentru cele două sensuri există cuvinte deosebite: Gewissen (pentru sensul moral) și Bewusstsein (pentru sensul de cunoaștere). În traducerea operelor lui Rudolf Steiner, pentru cuvântul Bewusstsein s-a adoptat termenul de „conștiență” (ca o substantivare a adjectivului conștient). (N.Tr.)
** A se vedea traducerea românească, cap. IV. (N.Tr.)
Vedem că cele trei stări sau stadii planetare care au precedat stadiul planetar al Pământului și au creat condițiile pentru dezvoltarea sa au între ele un raport bazat pe anumite legi bine stabilite. În timpul stadiului planetar lunar, elementului gazos i se alătură, pe de o parte, un element lichid, iar pe de altă parte un element sonor care, așa cum am arătat ieri, reprezintă un grad mai subtil al stării de lumină. Este un fel de repetiție a stadiilor anterioare. Ceea ce se crease în timpul primelor trei stadii iese din nou la iveală și devine ca un fel de amintire a Elohimilor. Mai întâi, această amintire este o stare confuză și pe care Biblia o definește prin cuvintele „tahu vabohu”. În forțele care iradiază din centru spre în afară și apoi revin de la periferie spre centru se află integrate cele trei stări elementare, de căldură, de aer și de apă, iar între ele se produc schimbări, formând o masă confuză, în timp ce înainte ele erau separate. Pe vechiul Soare, când elementul gazos, prin densificare, s-a despărțit de elementul de căldură ele formau două entități diferite, iar pe Lună, de asemenea, cele trei forme elementare erau distincte, erau despărțite. Acum însă, ele formează un amestec, se întrepătrund unele cu altele în acest tohu vabohu; în această efervescență a lor, și care constituie prima perioadă a existenței terestre fizice, nu se poate face o distincție între elementul lichid, cel gazos sau cel de căldură; întreaga lor activitate se interpenetrează.
Primul lucru care se produce a fost că în acest amestec pătrunde lumina. Aceasta emana atunci din acea activitate spirituală comparabilă cu aceea a sufletului, pe care am descris-o ieri și pe care am definit-o ca pe o meditație cosmică, o acțiune care a separat mai întâi elementele gazoase de elementele lichide. Vă rog să rețineți cu atenție acest moment care urmează apariției luminii. Dacă am încerca să traducem într-un limbaj liber ce s-a petrecut atunci, am putea spune: după ce lumina a pătruns în tohu vabohu Elohimii au separat ce era înainte, un element gazos de ce era element lichid, în așa fel că acestea puteau fi din nou deosebite. După ce s-a făcut această separare în masa confuză a celor trei elemente, au apărut două principii distincte: un element, acela gazos, are proprietatea să se extindă în toate părțile, iar celălalt, elementul lichid, are tendința să se condenseze, să se restrângă. De notat că în momentul de care vorbim aceste două elemente nu erau încă ceea ce am putea să numim în zilele noastre apă sau aer. Apa era un element mai dens și vom vedea pentru ce; iar cât privește aerul, nu putem găsi o comparație mai bună pentru a înțelege structura sa de atunci decât evocând atmosfera în care un lichid ar avea tendința să se transforme în vapori, să se condenseze în nori, sus, pentru ca apoi să recadă sub formă de ploaie. În amândouă cazurile, elementul lichid este prezent când sub formă de vapori care se înalță, când ca o ploaie care se răspândește pe jos, condensându-se. Nu este decât o comparație, o descriere fizică, pentru a prezenta o stare elementară, suprasensibilă.
Așadar, prin meditația lor cosmică, Elohimii au provocat o despărțire a celor două elemente din tohu vabohu. Unul din ele este mânat de tendința de a se înălța sub formă de vapori (ceea ce nu este decât transformarea lichidului în corp gazos), celălalt are tendința de a se lăsa în jos, este elementul lichid care se condensează din ce în ce mai mult. Aceasta era starea de lucruri care în mod obișnuit, în limbile moderne, se exprimă cu următoarele cuvinte: „Zeii au provocat o separare între apele de sus și apele de jos”. Această despărțire înfăptuită de zei în sânul apelor a dus la aceea că un element are tendința să se dilate, să se răspândească, iar celălalt să se concentreze către un punct. Această separare nu are un caracter sensibil și concret; ea are loc între două forțe opuse. Ca o comparație, se poate spune că acțiunea Elohimilor a făcut ca, pe de o parte, apele să se ridice sub formă de nori, tinzând să se răspândească în spațiu și, pe de alta, să pară a avea tendința de a se condensa la suprafața pământului. Acest fenomen a fost un pact nematerial, izvorând din natura gândirii noastre. De aceea cuvintele utilizate de Geneză pentru a-l caracteriza nu trebuie înțelese ca fiind legate de un fapt fizic. Cred că știți că textul latin din Geneză folosește în acest sens cuvântul „firmamentum ”. Textul ebraic corespunzător folosește cuvântul „rakiia”1. Aceasta nu sugerează nimic ce ar putea fi interpretat ca un fapt material; el caracterizează în mod sigur dezlănțuirea celor două forțe în sensuri opuse.
1 Rakiia: 
(în cap. I, v. 6 din Geneză).
Aceasta este situația pe care Biblia o descrie ca fiind cel de al doilea moment, și pe care îl putem traduce în limbajul nostru astfel: Elohimii au provocat o separare în sânul masei elementare compuse din aer și apă. Aceasta este traducerea exactă a acestui fapt: vaporii, a căror natură este compusă din aer și apă, se înalță pe de o parte, iar pe de altă parte se concentrează spre pământ. Acestă separare pe care Elohimii au provocat-o este al doilea moment în istoria Creației.
Care va fi etapa următoare? Ceea ce acum radiază spre în afară și tinde către formațiuni de vapori, asemănătoare norilor, atinge un stadiu care, într-un anumit sens, este repetarea sub o formă mai densă a unei stări anterioare, aceea a vechiului Soare. Iar ceea ce trebuia să se concentreze și să reproducă, sub un anumit raport, vechea stare lunară, starea de densitate lichidă, devine acum din ce în ce mai diferențiat și aceasta constituie a treia fază a evoluției terestre. În al doilea moment, Elohimii au separat elementul aer de elementul apă; în al treilea, ei separă din elementul lichid ceva ce nu mai existase înainte și care capătă un grad de densificare și mai avansat; acest element nou este „solidul”. Abia acum există elementul solid; în vechiul stadiu lunar, el nu exista. El se desprinde din elementul lichid. Cu alte cuvinte, se produce, în cea de a treia fază a evoluției terestre, un nou fenomen de densificare. Și așa cum în al doilea moment Elohimii au desprins elementul aer din elementul apă, la fel acum, în al treilea moment, ei desprind din sânul vechii substanțe lunare elementul-lichid de elementul-terestru, care apare ca ceva cu totul nou în evoluția Pământului. Căci tot ce am descris până acum exista înainte, deși sub o altă formă. Dar elementul terestru, elementul solid este ceva cu totul nou. Și tocmai acest element nou este cel care permite ca tot ce existase înainte să se manifeste acum sub o formă nouă.
Ce apare mai întâi? Apare ceea ce am descris ca fiind elementul vegetal, care se formase deja pe vechiul Soare și care se dezvolta și creștea în natura subtilă, formată din aer, a acestuia. De asemenea, apare ceea ce se repetase apoi pe vechea Lună, de astă dată în sânul unei naturi lichide, care totuși nu îngăduia încă plantelor să aibă formele pe care le au în prezent. Iată ce se repetă în al treilea moment al Creației, dar sub o formă de natură terestră. Elementul vegetal apare, deci, mai întâi și acest fapt este descris în Biblie într-o formă admirabilă. Cât privește noțiunea de „zile”, voi reveni ulterior asupra ei. Să vorbim acum despre influența luminii, despre influența aerului, despre desprinderea apei de elementul solid, a lichidului de solid. Solidul provoacă revenirea elementului vegetal. Este ceea ce Biblia descrie atât de minunat când spune că vegetația răsare din pământ după ce Elohimii au separat elementul lichid de elementul solid. În perioada pe care o numim ziua a treia a Creației, vegetația apare ca un fel de amintire cosmică, în sânul elementului solid, din ceea ce existase deja în vechiul stadiu solar. În meditația Elohimilor, sub forma unui element vegetal devenit solid retrăiește ceea ce se manifestase într-o stare aeriană, gazoasă pe vechiul Soare.
Dar această vegetație nu trebuie să o vedem așa cum se prezintă astăzi, ea nu este încă individualizată și multiplă. Am mai arătat că formele vegetale individualizate pe care le avem astăzi sub ochi nu existau așa pe vechiul Soare și nici pe vechea Lună și nici chiar încă în această nouă stare terestră, când vegetația apare ca un fel de amintire. Ceea ce exista atunci era sufletul-grupă al plantelor, ceea ce numim astăzi speciile vegetale și care pentru cunoașterea pe bază de clarvedere nu sunt simple noțiuni abstracte, ei au o existență reală în lumea spirituală. Este curios să vedem cât de puțin știu comentatorii Bibliei să interpreteze cuvântul care de regulă este tradus astfel: „Pământul producea tot felul de ierburi și de plante, fiecare după speța ei”. Ar trebui să se spună „sub formă de specii”. Iată și explicația. Sub formă de „suflete-grupă”, sub formă de „specie”, plantele existau fără a fi încă individualizate așa cum sunt astăzi. Nu vom înțelege nimic din descrierea biblică a apariției vegetației în a treia zi a Creației, dacă nu facem apel la noțiunea de „suflet-grupă”. Trebuie să avem bine întipărit în minte că nu exista atunci nici o plantă în sensul activ al cuvântului, ci formele speciilor se manifestau datorită unei activități comparabile cu o meditație cosmică; cu alte cuvinte, ceea ce creștea erau sufletele-grupă ale plantelor. Astfel, în stadiul de evoluție care este descris ca fiind a treia zi a Creației, Elohimii au separat elementul lichid de elementul solid – care este a patra stare elementară – și în această stare solidă care nu era, totuși, atunci vizibilă ochilor fizici, ci numai unei priviri clarvăzătoare, renasc formele tip ale speciilor vegetale.
Cât privește natura animală, aceasta nu poate încă să reapară. Am văzut că ea nu se manifesta decât pe vechea Lună, când s-a produs o separare și Soarele a început să iradieze din afară spre Lună. O repetare a acestui eveniment trebuia să se producă mai înainte ca evoluția să poată continua și să se ridice de la regnul vegetal la regnul animal. De aceea, după a treia zi a Creației se face referire la modul în care principiul solar, exteriorizat, împreună cu principiul lunar și acela al stelelor încep să-și exercite acțiunea în atmosfera terestră, să-și dirijeze forța din afară asupra Pământului. În timp ce înainte vedeam acțiunea lor emanând chiar din starea proprie a planetei, ceva ce vine din spațiul ceresc se alătură acum acestei acțiuni. Cu alte cuvinte, acest eveniment urma să se desfășoare în continuare în așa fel, încât la forțele proprii ale sferei terestre, care nu putea să repete în propria sa esență decât ceea ce produsese mai înainte, când forma o unitate, deci, la acele forțe ale globului pământesc, Elohimii, prin meditația lor cosmică, alătură și forțe care veneau în valuri din spațiul cosmic asupra planetei. Existența terestră se îmbina acum cu viața cosmică. Să privim deocamdată numai în felul acesta ziua a patra a Creației.
Ce provoacă acest aflux de iradiații venind din afară? Fenomenele care s-au desfășurat pe vechea Lună nu se pot repeta decât sub o formă diferită; aceasta este o necesitate naturală. Pe vechea Lună, regnul animal a apărut în măsura în care puteau participa elemente de aer și apă. Mai întâi se repetă aceasta. De aceea găsim în Geneză, în a cincea zi a Creației, o relatare extraordinar de exactă a viermuielii care începe să însuflețească aerul și apa. Este tocmai repetarea vechiului stadiu lunar sub o formă nouă și pământească.
Vedeți, aceste lucruri fac parte din categoria acelora care transformă dorința noastră de cunoaștere într-o profundă venerație față de anticele documente ale omenirii. Ceea ce cunoașterea prin clarvedere revelează, se redă în acest document care este Geneza într-un limbaj puternic și grandios. Regăsim aici tot ce s-a știut altădată: după ce a apărut această iradiere din exterior, tot ce exista pe vechea Lună în sânul elementelor de aer și apă se poate repeta. Ce ne pot spune, față de o cunoaștere care trezește toate forțele noastre sufletești, toate acele obiecțiuni zise logice care s-au adus Bibliei? Ce poate însemna ceea ce se pretinde că acest document ar fi fost elaborat într-o epocă primitivă când cunoașterea umană era încă în stadiul primei sale copilării? Într-adevăr, o frumosă copilărie e aceea care ne permite să regăsim în aceste documente cel mai elevat nivel la care putem aspira! Oare nu tocmai acelora care ne-au dat acest document trebuie să le atribuim acea spiritualitate care, doar ea, se poate ridica la nivelul acestor revelații? Nu vorbesc oare vechii clarvăzători un limbaj inteligibil în aceste documente pe care ni le-au lăsat? Înseși cunoștințele care sunt înscrise în aceste documente ne dovedesc că autorii sunt vechi clarvăzători inspirați. Și nici nu avem nevoie de probe istorice; singura probă nu poate fi furnizată decât prin cunoașterea conținutului lor.
Dacă vedem lucrurile în felul acesta, ne vom da seama că și chiar în a cincea fază a evoluției, a cincea zi a Creației, a putut să apară un element nou. Căci ceea ce trebuia să se repete se petrecuse, apăruse deja mai înainte. Principiul cel nou, pământul, solidul se poate popula de acum înainte cu animale și cu tot ce îmbracă o formă nouă. Vedem cu ce exactitate perfectă principiul „terestru” apare în a șasea zi a Creației. Căci elementul animal, despre care se spune că a apărut în a șasea zi, este legat de principiul terestru, pe care apare ca un element nou. Până în ziua a cincea totul este o repetare a stărilor anterioare care are loc la un nivel mai înalt, sub o formă nouă, dar esența însăși a pământului nu vine decât în ziua a șasea, o dată cu apariția a ceea ce era posibil numai în condiții terestre.
V-am oferit, ca să spunem așa, o privire de ansamblu a celor șase zile ale Creației. Am arătat că cei care au inclus în mod misterios întreaga lor înțelepciune în descrierea celor șase zile au avut o netă conștiență despre apariția unui element nou, și că, de asemenea, au știut că doar în sânul principiului terestru se putea realiza natura esențială a omului. Noi știm că tot ce a străbătut omul în timpul vechilor stări planetare, Saturn, Soare și Lună, nu a fost decât o fază de pregătire pentru adevărata creație a omului. La început, în timpul vechiului Saturn, s-a depus în om germenul corpului său fizic. Pe vechiul Soare s-a alăturat germenul corpului eteric, iar pe vechea Lună principiul corpului astral. Până la sfârșitul celei de a cincea zi a Creației, tot ce trăiește are în sine astralitate. Dar „Eul”, acest al patrulea element al entității umane, nu poate fi încorporat în sânul evoluției decât o dată ce s-au realizat în mod complet condițiile cerute de elementul terestru. În timpul primelor cinci zile ale Creației, Elohimii repetă deci, dar la un nivel superior, stările precedente și prin această repetare ei pregătesc de fapt elementul terestru. Datorită acestei repetiții și a faptului că ea a avut loc sub o formă nouă, superioară, Elohimii au putut modela o formă umană care să fie aptă pentru a primi un principiu nou. Și aceasta este, de altfel, încoronarea întregii evoluții.
Dar dacă ar fi avut loc o simplă repetare a stărilor anterioare, evoluția nu ar fi putut progresa decât până la nivelul elementului astral-animal. Dar încă de la începutul ciclurilor de repetare a apărut un element nou, un principiu care a dus în final la apariția elementului terestru, creându-se, în felul acesta, condițiile în care cei șapte Elohimi au putut să răspândească viața care era în ei. Am încercat deja să fac o caracterizare a ceea ce trăia în ei, comparându-i cu un grup de șapte oameni, fiecare cu aptitudinile și cunoștințele lor, diferite de la unul la altul și variate, dar care lucrau toți pentru un scop comun, pentru aceeași operă de creație. Fiecare dă celorlalți tot ce are el mai bun și din această colaborare rezultă o operă comună. Fiecare, luat separat; nu ar fi reușit să finalizeze această operă comună, dar împreună ei au avut forța de a reuși. Acești șapte oameni care colaborează la o asemenea operă conferă acesteia o amprentă care este imaginea vie din ei a scopului urmărit și după care au creat. Este un aspect esențial pe care trebuie să-l reținem, acela că cei șapte Elohimi lucrează împreună pentru a duce la bun sfârșit încoronarea acelei lucrări care constă în a încorpora formei umane tot ce putea rezulta din repetarea stărilor anterioare și care era elementul nou care apăruse, elementul terestru. În acest sens, observăm cum și limbajul Genezei capătă o altă nuanță, se schimbă. Mai înainte se spunea: „Elohimii au creat...”, „Elohimii au spus...” etc . Îți dă impresia că este vorba de ceva hotârât mai dinainte. Acum, un limbaj nou descrie încoronarea evoluției terestre: „Să facem pe om”. Aceasta este traducerea curentă. Aceste cuvinte par a fi rezultatul unei deliberări a celor șapte, așa cum se face când se hotârăște finalizarea unei opere comune. În încoronarea operei de creație se vede, deci, rezultatul colaborării dintre Elohimi, iar ca finalitate apare forma eterică umană, expresie a forțelor și facultăților pe care Elohimii le-au dobândit în decursul vechilor stadii de evoluție, Saturn, Soare și Lună.
Este un fapt de o deosebită importanță, căci scoate în evidență și pune în balanță întreaga demnitate umană. În epocile mai vechi, conștiența religioasă a resimțit mult mai viu și mai intens decât astăzi aceasta, atunci când dădea expresie sentimentelor inspirate de textul biblic. Anticul înțelept evreu era deplin conștient de această măreție. Când el evoca în sine sentimentele pe care le avea pentru cei șapte Elohimi simțea că trebuie să spună cu toată umilința și venerația pe care o are: Puternica măreție a omului în Univers provine din faptul că șapte grupe de activități divine au conlucrat la nașterea lui. Forma pe care ființa umană o are acum pe Pământ a fost un scop al Divinității. Rețineți greutatea acestor cuvinte: Un scop al zeilor este pe Pământ forma umană! Dacă avem bine întipărită această realitate în conștiența noastră, vom ști că sufletul individual are față de această formă umană o imensă responsabilitate, o obligație, aceea de a o face cât mai perfectă cu putință. Posibilitatea de a perfecționa această operă a fost dată în momentul când Elohimii au luat hotărârea ca întreaga lor activitate să se concentreze spre un țel comun. Moștenirea zeilor a fost transmisă omului pentru ca el să o împlinească întru totul, să o perfecționeze din treaptă în treaptă până la cele mai îndepărtate epoci în viitor. Să simțim acest scop cu seninătate și umilință, dar și cu energie, acesta este unul din rezultatele acestei contemplări a Universului, contemplare trezită în noi prin monumentalele cuvinte care marchează începutul Genezei. Aceste cuvinte dezvăluie originea noastră, dar totodată ne arată și țelul nostru, idealul nostru suprem. Ne simțim că suntem cu adevărat creați de Divinitate și totodată avem și sentimentul pe care drama rosacruciană* încearcă să-l trezească în scena în care inițiatul trece prin etapa pe care o exprimă cuvintele: „O, omule, simte viața care este în tine !” În acest sentiment, inițiatul își trăiește propria slăbiciune, dar și scopul divin al vieții sale. El nu mai poate pieri; înnobilat, el își simte viața ca pe o realitate; și această conștiență a avut-o când a putut să se întâlnească cu celălalt Eu al său, care este în deplină afinitate cu sufletul său, pentru că este chiar țelul său divin.
* Poarta Inițierii, despre care se vorbește în conferința introductivă. (N.Tr.)
