Acest ciclu de conferințe pe care îl prezint în fața dumneavoastră are, în intenția mea, scopul să conducă la o înțelegere profundă a Genezei. Și am rugămintea să nu pierdeți nici o clipă din vedere, în legătură cu expunerea mea, rolul hotărâtor al științei spirituale, care este acela de a se inspira direct din înseși faptele spirituale. Și în acest caz, se înțelege, problema cea mai de seamă care se pune pentru noi este să determinăm care sunt aceste fapte spirituale și, mai mult chiar, în ce constă evoluția spirituală. Când ne referim la Geneză, esențialul este să cunoaștem faptele suprasensibile care au precedat mersul sensibil, vizibil al evoluției la începutul Pământului nostru fizic. Dar o importanță tot atât de mare o are pentru noi să regăsim în tradiția diverselor popoare și în diverse epoci tot ce am putut stabili prin investigație proprie spirituală, independentă de orice alt document. În cazul acesta este posibil să găsim calea exactă pentru înțelegerea și aprecierea tradiției, fie ea oricât de îndepărtată. Vom regăsi sensul epocilor pe care le-am străbătut în încarnările noastre anterioare și vom reînnoda legătura cu tot ce ni s-a imprimat în acele timpuri străvechi. Iată, pe scurt, care este punctul de vedere, intenția fundamentală a acestui ciclu de conferințe.
Am încercat mai întâi, în aceste zile, să ne facem o idee cât mai exactă despre felul cum se regăsesc în Geneză entitățile pe care știința spirituală ni le dezvăluie și, în parte, am reușit. Am considerat întotdeauna că lumea care ne apare sub o formă sensibilă, exterioară, și nu numai nouă, dar chiar și celui care a atins treptele inferioare ale clarvederii (și, de fapt, Geneza nu descrie decât fapte pe care numai prin clarvedere le putem cunoaște), nu este în fond decât iluzie, maya. Lumea sensibilă, așa cum apare ea în fața facultății noastre de cunoaștere, este iluzie, maya. Această idee este familiară tuturor celor care cunosc învățământul antroposofic și nici unul dintre aceștia nu ignoră realitatea că nici chiar ceea ce numim lume eterică, lume astrală, regiuni accesibile treptelor inferioare de clarvedere, deși într-un sens mai elevat decât lumea materială, fac totuși parte din această iluzie. Realitatea, temeiul real al existenței nu-l atingem (și aceasta în măsura în care ne devine accesibil) decât atunci când, depășind iluzia, ajungem la izvorul cel mai profund al existenței. Dar această idee nu trebuie să rămână un simplu concept intelectual, realitatea sa trebuie să pătrundă și să străbată întreaga noastră ființă. Și totodată ar fi să cădem într-una din cele mai mari erori și iluzii pe care omul o poate atinge, de a ne îndepărta de lumea exterioară, materială și de a nu o aprecia la valoarea sa reală.
Să luăm în considerare, așa cum am făcut-o și în ultimele zile destul de des, existența elementară pe care o întâlnim imediat în spatele existenței fizice, pe care o percepem cu simțurile. Să luăm în considerare acea existență elementară pe care știința spirituală o arată ca fiind formată din elemente de pământ, de apă, de aer, de foc sau căldură, din eter de lumină, de sunet și eter de viață, să luăm deci în considerare această existență spirituală și să încercăm să ne facem o idee clară despre fiecare element în parte și care să rămână vie în noi. Ceva mai mult, să ne ferim să spunem, cu acel orgoliu intelectual pe care îl manifestă cu ușurință teosofii convinși: „Dar bine, totul nu e decât iluzie, maya!” Pentru că noi știm că prin această iluzie, prin această maya, se manifestă, se revelează entități reale și că, dacă neglijăm să studiem instrumentele și mijloacele acestor manifestări, ne lipsim de mijlocul cel mai bun de a ajunge să înțelegem viața. Când vorbim de apă, de aer și de celelalte, trebuie să vedem în ele expresia directă a unor Entități spirituale veritabile. Iar dacă vrem să ignorăm maya, să spunem că nu ne interesează, nu vom ajunge niciodată să avem o reprezentare a acestor entități care stau în spatele fiecărui lucru. Trebuia să ne fie foarte clar deci că în elementele apă, aer și așa mai departe trebuie să vedem exteriorizarea, manifestarea unor Entități spirituale.
Să studiem acum, din punct de vedere antroposofic, elementul „pământ”. Știm că el nu exista în timpul vechiului Saturn și nici în timpul evoluției vechiului Soare sau în vechea Lună. Mersul evoluției a trebuit să atingă actuala existență planetară, pentru ca elementul terestru să se alăture celorlalte elemente, căldura vechiului Saturn, aerul apărut pe vechiul Soare și elementul lichid de pe vechea Lună. Aceste etape de evoluție s-au putut desfășura datorită acțiunii directe a Entităților spirituale. Iar ceea ce numim acum corp fizic, elementul inferior al ființei noastre umane, ne apare (dacă îl considerăm în sânul existenței elementare, a elementelor) că, de fapt, s-a format el însuși, încetul cu încetul, de la primul germen de căldură de pe vechiul Saturn, apoi, în continuare, trecând prin starea gazoasă a vechiului Soare, prin starea lichidă lunară, până la starea terestră de astăzi. Corpul nostru fizic a îmbrăcat, deci, succesiv, natura fiecărui element înainte de a ajunge la existența terestră. Totodată, știm ce entități au acționat încă de la începutul evoluției la formarea corpului uman. Amintiți-vă de ceea ce am spus în această privință în lucrarea mea Știința ocultă: Pe vechiul Saturn acționau ființe spirituale care își începuseră primele stadii de evoluție în timpuri inaccesibile și care ajunseseră atât de departe încât puteau acum, printr-un imens sacrificiu, să-și ofere propria substanță care să servescă la formarea vechiului Saturn. Aceste entități, care aparțin Ierarhiilor spirituale, le numim Tronuri sau Spirite ale voinței. Această substanță primordială, rezultată din sacrificiul lor, a servit apoi drept câmp de acțiune altor entități din Ierarhie; printre acestea, Spiritele personalității au utilizat-o pentru ca să-și dezvolte atunci un stadiu de evoluție corespunzător stadiului de azi al omului. De asemenea, această substanță, sub formă de căldură, a creat primul germen al corpului nostru fizic.
Nu trebuie să ne închipuim că Spiritele voinței și-au încetat apoi activitatea. Deși își îndepliniseră pe vechiul Saturn obligația lor esențială, misiunea, ele au contituat să fie active în cursul evoluției și au rămas într-o oarecare măsură legate de elementul născut prin sacrificiul lor. Am văzut că ulterior elementul de căldură s-a transformat în element gazos, pe vechiul Soare, printr-un fel de proces de condensare, ca să spunem așa. Acest fenomen, care este, în aspectul său exterior, o coborâre a elementului căldură pentru a se transforma în element gazos, pentru maya nu este decât un proces de condensare. Dar la baza acestui proces este o acțiune spirituală, un spirit. Și pentru a pătrunde în miezul lucrurilor trebuie să vedem ce Entitate spirituală din sânul Ierarhiei a făcut ca elementul subtil al căldurii să se densifice până la stadiul de element gazos. Această acțiune este tot opera Spiritelor voinței, aceleași entități care prin sacrificiul lor au creat căldura. Pe vechiul Saturn, aceste Spirite ale voinței ajunseseră la un grad atât de elevat de evoluție, încât au putut să-și transmute propria substanță în căldură substanțială, manifestată, să-și reverse focul lor propriu în existență planetară; și, în continuare, au acționat pentru a transforma acest foc în aer, în evoluție solară, iar elementul aer, elementul gaz, în element lichid, în apă, în evoluția pe care o numim vechea Lună. În cele din urmă, au transformat elementul lichid în element terestru în timpul actualului stadiu terestru. Dacă cercetăm astăzi lumea care ne înconjoară, putem fi în măsură să spunem, în fața elementului terestru, solid, că în el acționează forțe care i-au făcut posibilă existența, iar aceste forțe sunt aceleași care au creat esența de căldură saturniană și care au densificat-o apoi, în trepte succesive, până la gradul de consistență pe care îl menține și în prezent. Dacă ne aruncăm privirea asupra acestui element solid, chiar sub aspectul său de iluzie, de maya, vom găsi în spatele lui viața și activitatea Spiritelor voinței, a Tronurilor. Aceste înalte spirite există în sânul existenței pământene. Și din acest punct de vedere povestirea biblică se luminează și mai mult.
Ceea ce se definește prin cuvântul „bara”(Bereșit bara Elohim) am văzut că reprezintă un fel de activitate de meditație, de gândire a Elohimilor. Ei creează în această meditație a lor, ca pe o amintire, ceva ce am numit a fi complexe de existență. Ar fi ceva, ce într-o oarecare măsură se petrece în noi înșine când refacem o imagine prin amintire; bineînțeles comparația trebuie înțeleasă în proporția ei adecvată, activitatea noastră nefiind decât ceva inferior. Pentru a face o comparație, am evocat un om care se culcă seara. Lumea gândirii și a sentimentelor sale se pierde pentru conștiența subiectivă. Să presupunem că ultimul gând pe care acel om l-a avut a fost al unui trandafir pe care îl avea lângă el când a adormit. Acest gând se pierde în uitare în timpul somnului, dar reapare, dimineața, când se trezește. Dacă, între timp, trandafirul a fost luat de acolo, nu mai rămâne din el decât gândul. Să observăm cu atenție, aici, două fapte: într-un caz, se evocă ideea trandafirului prin amintirea care reapare, chiar dacă trandafirul nu mai este acolo; în alt caz, dacă trandafirul a rămas pe loc, acel om are chiar percepția însăși a trandafirului. În ceea ce am putut numi ca fiind meditație de proporții cosmice a Elohimilor, vă rog să desprindeți de asemenea două fapte. Când se spune că în al treilea moment al Creației terestre a avut loc o manifestare de gândire cosmică în timpul căreia Elohimii au separat elementul lichid de cel solid și au dat acestuia numele de „pământ”, acest act de creație a ieșit din meditația Elohimilor. Dar în ceea ce emană astfel din meditația lor trebuie să vedem că Spiritele voinței fac să apară o realitate obiectivă în sânul substanței lor proprii. În felul acesta, Spiritele voinței acționează și au acționat de la început în întreaga natură terestră care ne înconjoară.
Trebuie să ne familiarizăm cu această idee că natura terestră, pe care unii dintre noi o considerăm inferioară, este în fapt manifestarea unor entități foarte înalte. Este ușor să spui, vorbind de elementul „pământ”, de elementul solid: Nu este decât materie! Iar alții sunt tentați să adauge: Ea nu are nici o legătură cu cercetarea spirituală, nu este decât o treaptă de existență inferioară! Ce ne interesează pe noi această substanță? Noi plutim prin spirit mult deasupra materiei. A vorbi așa, înseamnă să nu-ți dai seama că în ceea ce tu disprețuiești înalte Entități spirituale au lucrat din timpuri incalculabile pentru a ajunge să producă această stare solidă, așa cum o vedem astăzi. Dacă am avea o judecată corectă, ar trebui să fim pătrunși de o profundă venerație pentru entitățile care au făcut să se treacă de la substanta terestră a elementelor la ceea ce a putut solidifica scoarța Pământului; un profund respect trebuie să simțim față de entitățile pe care le numim Spirite ale voinței, care printr-o îndelungată activitate au construit solul solid pe care mergem, elementul solid pe care îl purtăm în natura terestră a corpului fizic. Spiritele voinței, pe care esoterismul creștin le numește Tronuri, sunt cele care au constituit, sau mai bine spus au condensat solul. Și tocmai de aceea esoterismul, care le-a dat numele după natura acțiunii lor asupra Pământului, le-a numit Tronuri, pentru că acestea au construit efectiv Tronurile, în care găsim un sprijin solid, pe care se consolidează tot ce trăiește pe Pământ. Sensul acestor vechi expresii merită, din partea noastră, respect și venerație.
Dacă ne ridicăm de la elementul solid sau terestru la elementul lichid, vom constata că acesta a avut nevoie de un proces de condensare mai redus decât elementul terestru; forțele care acționează aici provin de la entități care ocupă în Ierarhie un loc mai jos. Apa, sub forma sa de element, acționează în atmosferă, iar pentru condensarea ei au intrat în acțiune Spiritele înțelepciunii – Kyriatetes sau Dominații –, care ocupă un loc imediat inferior în Ierarhie, față de Spiritele voinței. Așadar, în spatele elementului solid se află acțiunea Spiritelor voinței, iar în spatele nu a apei fizice, ci a elementului lichid se află activitatea Spiritelor înțelepciunii sau Kyriatetes.
Dacă trecem apoi la elementul aer, găsim că aici acționează entități care ocupă o treaptă mai jos față de Spiritele înțelepciunii și pe care le cunoaștem ca Spirite ale mișcării, numite și Dynamis sau Virtuți. Și dacă ne vom referi la elementul de căldură, care este starea cea mai subtilă, vom găsi că aici acționează o Ierarhie care se află cu o treaptă mai jos, este ierarhia Spiritelor formei sau Exusiai, aceleași entități despre care am vorbit și pe care Geneza le numește Elohimi. Noi înșine le-am caracterizat ca fiind cei care au „clocit”, ca să spunem așa, în elementul de căldură. Urmărind în felul acesta ordinea Ierarhiilor, vedem cum totul se leagă îndată ce am găsit firul conducător.
Încercați să treziți în interiorul dumneavoastră un sentiment viu și puternic pentru tot ce am arătat până acum și veți vedea că la baza a tot ceea ce percepem cu simțurile noastre se află un element terestru, expresie a Spiritelor voinței, apoi un element lichid în care trăiesc Spiritele înțelepciunii, elementul aer ca manifestare a Spiritelor mișcării și, în sfârșit, elementul de căldură în care se exprimă Spiritele formei, Elohimii.
Ar fi o greșeală, însă, să credem că ar exista o strictă delimitare în aceste domenii sau că am putea stabili granițe precise între ele. Întreaga noastră viață terestră se bazează pe amestecul elementelor lichid, gazos (aer) și solid și pe elementul căldură, care le străbate pe toate celelalte. Nu există nici un corp solid care să nu aibă contact cu o stare oarecare de căldură: peste tot se află căldură, la toate treptele de existență elementară. Putem spune că întâlnim pretutindeni acțiunea Elohimilor, acțiune care reprezintă energia pe care o găsim în toate formele de căldură; ea este amestecată în toate celelalte elemente. În elementul de căldură trebuie să vedem, pe de o parte, manifestarea Spiritelor formei, iar pe de altă parte, totodată acțiunea Spiritelor voinței, ale înțelepciunii și ale mișcării. În cursul evoluției terestre, această căldură a pătruns în toate stadiile inferioare ale vieții. Ca urmare, în elementul solid se găsește nu numai substanța însăși, corpul Spiritelor voinței, dar trebuie să vedem că acest corp al Tronurilor este pătruns și impregnat, întrețesut de Elohimi, Spiritele formei.
Să încercăm să decoperim acum, în lumea sensibilă, aspectul exterior a ceea ce tocmai am expus acum. Am vorbit de un amestec al activităților care are loc în universul suprasensibil, între Spiritele voinței (sau Tronuri) și Spiritele formei, Elohimii. Știm că tot ce se petrece în suprasensibil se reflectă în lumea noastră sensibilă. În ce fel? Tot ceea ce este substanță la Spiritele voinței, natura lor, corpul lor, ca să spunem așa, constituie materia care se întinde în fața noastră, materia solidă. Ceea ce se consideră de obicei că este materie este o iluzie. Concepțiile pe care le avem astăzi despre materie nu sunt decât iluzii, maya. Pentru un clarvăzător, ideile imaginare despre o materie fizică nu există, ele nu sunt decât un vis van. Conceptul de materie de care vorbeste știința și filosofia nu este decât un cuvânt, o ipoteză, o fantezie. Atât timp cât ne dăm seama că acest cuvânt nu este decât o monedă de schimb, totul e în regulă; dar dacă vom crede că acest cuvânt ne pune în contact cu o realitate ne înșelăm. În partea sa teoretică, ipotetică, fizica modernă își face doar iluzii. Acolo unde ea constată fapte, unde ea descrie realul, ceea ce vedem cu ochiii, ceea ce putem stabili prin cifre, este corectă. Dar când începe să speculeze asupra atomilor, moleculelor, pe care le ia drept elemente materiale, ea începe să eșafodeze o construcție care seamănă foarte bine cu ceea ce descrie Felix Balde în prima dramă-mister* când spune în Templu: „Să presupunem că vrem să cumpărăm ceva și spunem vânzătorului: Nu te pot plăti, dar îți promit că voi face rost de bani dintr-un nor care se va condensa”. Prin această comparație puțin grosieră ne putem da seama de elementul iluzoriu al teoriei științifice care acceptă că întregul nostru Univers provine dintr-o nebuloasă primitivă; setea noastră de cunoaștere va fi plătită cu moneda pe care știința pretinde că o va furniza în acest domeniu. Este o pură fantezie de a considera ca fapt real existența atomilor așa cum se prezintă astăzi. Dacă o privim ca pe o formulă comodă care rezumă ceea ce simțurile ne arată, totul stă pe un teren ferm. Dar dacă se trece dincolo de lumea sensibilă, va trebui să se ajungă la spiritual și să se atingă esența, adică activitatea unei substanțe fundamentale care nu este altceva decât însuși corpul Tronurilor întrepătruns de energia Spiritelor formei. Cum se manifestă aceasta în lumea sensibilă? Avem în față materia solidă răspândită peste tot și vedem că nicăieri nu apare un element amorf. Starea amorfă, fără formă, nu apare decât dacă ceea ce este viu și tinde să ia formă se rupe, se disociază, se sfărâmă. Tot ceea ce este încă nediferențiat, pulbere, nu are deloc tendințe către pulverizare; este doar viața în stare de disociere. Materia ca atare tinde să ia, să îmbrace forme; tot ce este materie solidă are nevoie să atingă forma de cristal, aspiră către formă. Ceea ce am arătat că este substanța Tronurilor și a Elohimilor exprimă această tendință în sânul existenței sensibile, manifestându-se sub formă de depărtare, de întindere, de materie. Esența Tronurilor se revelează prin materia existentă și tot ce ia formă în sânul acestei substanțe este manifestarea Elohimilor, a Spiritelor formei.
* Prima dramă-mister scrisă de Rudolf Steiner este Poarta Inițierii, de care este vorba și în conferința introductivă. (N.Tr.)
Vedeți acum cât de impregnată de spiritualitate este terminologia utilizată în Antichitate. Vechii clarvăzători gândeau în felul acesta: Dacă privim materia din jurul nostru vedem în ea revelându-se esența corporală a Tronurilor, iar totul este străbătut de o energie care face ca orice să capete formă. De aici s-a dat denumirea de Spirite ale formei. Toate aceste denumiri, aceste nume sunt tot atâtea indicații asupra realității spirituale pe care o definește. Priviți impulsul care împinge materia să ia forma cristalului; veți descoperi acolo la un nivel inferior ceea ce manifestă exterior această formă de cristalizare, adică energia care întrepătrunde substanta Tronurilor și care este energia emanată de Elohimi. Aceștia sunt forjorii care din elementul de căldură, care este de fapt o substanță a Spiritelor formei, dar o substanță amorfă, scot formațiuni cristaline ale diverselor materiale. Ei sunt cei care acționează în elementul de căldură, dând în același timp viață formelor.
Dacă privim lucrurile sub acest aspect, pătrundem la temelia pe care se sprijină existența noastră și vom fi înclinați, desigur, să vedem în orice apariție exterioară o iluzie, maya, numai că nu trebuie să rămânem blocați în această idee sterilă că lumea exterioară este o iluzie. Aceasta nu ne-ar aduce nici un folos. Numai pătrunzând în elementele acestei iluzii, până la esența care stă la temelia ei, numai atunci o propoziție ca aceasta: „Lumea exterioară este o maya” își capătă sensul său adevărat și devine fecundă. Să ne obișnuim deci să vedem în fenomenele exterioare care se petrec în jurul nostru ceva ce este într-adevăr iluzie; o aparență nu e decât o aparență, nu avem ce face. Dar nu trebuie să rămânem la această concepție lipsită de valoare, nu trebuie să luăm ca definitiv caracterul de aparență, ci să străpungem vălul de aparență. În fiecare element care apare ca maya trebuie să întrevedem ceea ce stă de fapt la temelia sa.
Concepțiile noastre moderne, compuse din idei abstracte, aduc o confuzie generală, confuzie pe care clarvăzătorii din vechime nu o cunoșteau, căci pentru ei lucrurile erau mai puțin simple, ei nu vedeau peste tot forțe oarecare, așa cum vede fizică modernă, care aplică aceleași idei și în fizică și în meteorologie, de exemplu. Cine s-ar mai îndoi astăzi, după concepțiile actuale, că forțele care acționează asupra corpurilor solide nu ar fi aceleași cu cele care se regăsesc în formarea de nori și concentrația de vapori de apă? Eu știu foarte bine că fizicianul nu-și poate reprezenta lucrurile altfel decât așa cum sunt privite azi și că legile nu au sens dacă nu se pot aplica atât la formarea norilor care înconjoară globul terestru, cât și la fenomenele de pe suprafața pământului. Acest lucru nu apare atât de simplu pentru un clarvăzător. Îndată ce se ține seama de temeiurile spirituale ale existenței, uniformitatea dispare. În formarea elementului lichid, pe pământ, prin condensarea vaporilor, nu acționează aceleași entități care sunt prezente în condensarea vaporilor în atmosferă. Dacă observi apariția elementului lichid în atmosferă, clarvăzătorul nu ar putea gândi sau spune că acest element se formează acolo în același mod cum are loc pe pământ. În formarea norilor sau în condensarea apei pe pământ, intervin entități diferite. Tot ce am spus până acum în legătură cu rolul jucat de Ierarhii în existența elementelor nu se raportează decât la ceea ce are loc pe pământ, de la centrul globului până la suprafața locuibilă; aceste entități însă nu ar avea nici o putere în formarea norilor, în atmosferă. Alte entități sunt aici prezente. Filosofia naturii bazată pe fizică procedează după un principiu foarte simplu. Ea caută câteva legi fizice în care vede apoi explicația vieții și neglijează tot ce nu se înscrie în aceste legi din celelalte domenii ale existenței. Este un principiu foarte simplu: noaptea toate pisicile sunt negre, indiferent de culoarea lor! – În realitate, lucrurile nu sunt pretutindeni aceleași, ele variază, dimpotrivă, în funcție de diversele domenii în care se află.
Cine ajunge, prin investigație spirituală, să devină conștient că pe globul pământesc esența Tronurilor sau a Spiritelor voinței guvernează elementul solid, terestru, esența Spiritelor înțelepciunii guvernează elementul lichid, că în elementul gazos se află esența Spiritelor mișcării, iar în elementul de căldură găsim prezentă esența Elohimilor, acela recunoaște, încetul cu încetul, că în fenomenul de formare a apei care se condensează în atmosferă acționează entitățile care aparțin Ierarhiei Heruvimilor. În viața elementară a pământului, în elementul solid, am văzut manifestându-se acțiunea combinată a Elohimilor și a Tronurilor; dacă privim mai sus, vedem cum în elementul aer, în care guvernează Spiritele mișcării, acționează și Heruvimii, și prin aceasta elementul aer iese din domeniul Spiritelor mișcării, pentru a se putea transforma sus, în atmosferă, în nori. În atmosfera globului terestru, Heruvimii acționează într-un mod tot atât de concret ca și Tronurile, Spiritele înțelepciunii și Spiritele mișcării, care guvernează existența elementară pe pâmânt. Dacă ne gândim, apoi, la natura însăși a acestor formațiuni de nori și la elementul profund care se găsește acolo și care nu se manifestă decât uneori, din timp în timp, ajungem la fulgerele și trăznetele care izbucnesc din nori. Sunt fenomene care, ca și altele, nu apar din nimic, în spatele acțiunilor se găsesc, pentru un clarvăzător, acțiunea acelor înalte spirite pe care le numim Serafimi. Și astfel, rămânând totuși în sfera pământului, inclusiv în atmosfera sa, am ajuns să întâlnim toate treptele Ierarhiilor spirituale.
Domeniul sensibil, perceput de simțuri, ne revelează manifestări care nu sunt decât acțiunea Ierarhiilor. Ar fi o absurditate să vedem în fulgerul care țâșneste din nori același fenomen care are loc când aprindem un chibrit. Când din materie emană elementul din fulger, electricitatea, trebuie să vedem cu totul alte forțe, și anume acțiunea înaltelor Spirite ale Serafimilor. Găsim astfel că ansamblul Ierarhiilor acționează deopotrivă în lumea noastră pământeană și în afara ei, în Univers.
Dacă studiem evoluția universală așa cum este ea relatată în Geneză, vom vedea că stadiile anteriore care s-au format în timpul perioadelor vechiului Saturn, ale vechiului Soare și în vechea Lună se repetă acum, la începutul evoluției globului terestru, și că, în final, omul apare ca o încoronare a acestei evoluții. Din acest punct de vedere, putem considera relatarea Genezei ca pe o istorisire a Ierarhiilor care acționează în tot ce apare și se condensează până la acest ultim produs terestru, până la această ființă care, ea însăși, este mai întâi o entitate suprasensibilă și despre care se spune: „Și Elohimii au hotărât: Să facem pe om!” Prin această hotărâre, ei și-au reunit toată puterea lor, separată până atunci, pentru a definitiva o operă comună. Ei și-au reunit toate facultățile pe care le dobândiseră în cursul evoluției lor pentru a crea, în final, pe om. Toate Ierarhiile care au fost înaintea omului, Serafimi, Heruvimi, Tronuri (Spiritele voinței), Domnii (Kyriatetes, Spiritele înțelepciunii), Spiritele mișcării sau Tării, Spiritele formei (Puteri) sau Exusiai, sau Elohimi, Arhai sau Spiritele pesonalității, Arhangheli și Îngeri, toate aceste nouă trepte de entități le vedem acționând pentru a crea viața. Și când urmărim povestirea Genezei până la încoronarea edificiului care apare cu omul în a șasea zi, și dacă ținem seama de tot ce s-a petrecut înainte de crearea omului, vedem în tot acest îndelungat proces de evoluție deja opera tuturor Ierarhiilor, și numai cooperarea lor a făcut posibil ca, în final, să apară omul.
Acel sau acei clarvăzători care au scris Geneza au fost conștienți de această pregătire și cooperare a tuturor Ierarhiilor. Dar – și aceasta este deosebit de important – ei au fost de asemenea conștienți, au știut că pentru a atinge acest țel final, această încoronare a întregii ordini ierarhice, un ajutor superior tuturor Ierarhiilor a trebuit să intervină. Și pentru aceasta trebuie să ne înălțăm privirea dincolo de Serafimi chiar, spre o entitate divină necunoscută și doar presimțita*. Dacă urmărim, de exemplu, activitatea unui membru al Ierarhiei, să zicem activitatea Elohimilor, vedem că atât timp cât ei nu se decid încă să-și finalizeze opera prin crearea omului este suficient să-și unească forțele cu acelea ale altor Ierarhii, până la Serafimi. Dar apoi, când se hotărăsc să facă pasul final, au nevoie de un ajutor care se află deasupra Serafimilor și spre care se înalță privirea spirituală. Când Elohimii au vrut să-și lărgească activitatea creatoare până la această înălțime amețitoare pentru a primi de acolo ajutor, a trebuit să se producă ceva ce ne vom strădui să înțelegem în toată profunda sa însemnătate. A trebuit ca ei, ca să spunem așa, să se depășească pe ei înșiși, să învețe a fi capabili să meargă mai departe decât făcuseră până atunci. Pentru a-și duce la bun sfârșit opera, a trebuit ca Elohimii să dobândească forțe superioare celor avute până atunci; grupul lor a trebuit să se depășească pe sine însuși. Să încercăm să ne facem o idee despre modul cum a putut să se realizeze această depășire printr-o simplă comparație, luată din procesul de creștere a omului.
* Rudolf Steiner face aici referire la ceea ce în creștinism numim „Sfânta Treime”. (N.Tr.)
Când apare pe lume, sub forma unei mici ființe, se știe foarte bine că el nu are încă o conștiență a sa proprie, nu are conștiența de a fi o persoană. Abia după un anumit timp pronunță copilul „eu”, care exprimă coeziunea conștienței sale. Întreaga sa viață sufletească se concentrează apoi în unitatea conștienței sale. El crește reunind în această unitate diversele activități care, în timpul copilăriei, nu aveau o legătură între ele. Această centralizare reprezintă un real progres pentru om, către un stadiu superior. La fel trebuie să ne reprezentăm, păstrând proporțiile, și evoluția Elohimilor. După ce au exercitat o anumită acțiune pentru a pregăti apariția omului, însăși această pregătire îi face să extragă din ei o activitate care îi înalță pe o treaptă mai înaltă. Ca grup, ei ating o stare de conștiență centrală și nu mai sunt un grup, ci devin o Unitate. Și această unitate este o realitate. Acest moment, acest stadiu al evoluției lor este de o extremă importanță. Până acum v-am putut spune că fiecare Elohim îndeplinea o activitate individuală, fiecare venea să adauge ceva în plus la opera începută, pentru a realiza imaginea ideală după care urma să fie format omul. Omul era ca o reprezentare în care toți se reuneau.
Dar această imagine, această repezentare nu era încă o realitate și nu a devenit realitate decât atunci când ei au creat un produs comun. Această acțiune i-a înălțat pe o treaptă mai înaltă, transformând unitatea lor într-o realitate efectivă. Ei nu au mai fost acum doar un grup de șapte, ci au format un întreg, un tot atât de omogen, încât putem vorbi de o Elohimitate exprimată septuplu.
Biblia cunoaște acest fapt, că Elohimii au fost la început membrii unui grup care s-au transformat apoi într-un întreg, într-un organism unitar. Acesată unitate reală, efectivă a Elohimilor, în care fiecare este ca un organ, o găsim exprimată în Geneză prin Iahve-Elohim. Veți găsi acolo conceptul de Iahve, de Iehova, exprimat într-un mod și mai profund decât înainte. De aceea, Geneza nu vorbește la început decât de Elohim și nu începe să menționeze cuvântul Iahve-Elohim decât în momentul când Elohimii au atins treapta superioară a unității. Iată sensul profund care explică de ce la finele Creației apare deodată numele de Iahve. Trebuie să pătrundem până la izvoarele oculte pentru a înțelege acest fapt.
Ce explicații au dat exegeții Bibliei acestui fapt, mai ales în secolul al XIX-lea? Faptul că într-un loc apare conceptul de „Elohim”, iar într-altul acela de „Iahve” ar demonstra că este vorba de două versiuni ale Bibliei, pornind din două tradiții religioase diferite. Trebuie să se facă o distincție, spun acești exegeți, între ceea ce vine de la un popor care adora Elohimii și ceea ce provine de la un alt popor care adora pe Iahve-Elohim. Nu avem decât să le despărțim! S-a mers chiar până acolo, pe această cale, încât am putea avea imaginea unei Biblii „curcubeu”, în care ceea ce se presupune că vine de la o sursă să se scrie cu litere albastre, iar ceea ce vine de la altă sursă cu litere rosii. Chiar există asemenea Biblii! Nenorocirea este că trebuie adesea să separăm chiar paragrafele, așa că începutul unei fraze este în albastru, pentru că vine de la un popor, iar sfârșitul frazei în roșu, pentru că vine de la un altul. Nu ne mai rămâne decât să admirăm că cele două fragmente s-au lipit atât de miraculos și că a fost nevoie de un compilator abil care să fi reunit cele două tradiții!
În epoca noastră s-a desfășurat un mare zel pentru promovarea acestor exegeze, și când cunoaștem această chestiune se poate spune că nu a fost, poate, nici o cercetare științifică sau istorică unde să se fi consumat atâta energie ca în exegeza și teologia secolului al XIX-lea. Și acest gând ne umple de o profundă tristețe și ne face să simțim tragismul acestei situații. Cei care ar fi trebuit să descrie oamenilor lumea spirituală au pierdut orice legătură cu spiritualul. Este ca și cum s-ar spune: Stilul din partea a doua din Faust, cel în care se găsesc strofele lui Ariel, întrucât nu seamănă cu stilul din partea întâi, nu poate să fie opera aceluiași om; Goethe nu poate fi decât un mit. Raționamentul este același cu al exegetului care a pierdut orice contact cu sursele oculte, cu toată munca și devotamentul pe care le-a consacrat studiului Bibliei. Descoperim aici un aspect trofic al umanității și ne dăm bine seama cât este de necesar să ne reîntoarcem la sursele vieții spirituale. Pentru a cunoaște spiritualul, trebuie să-l căutăm sub înfățișarea sa vie. Iar această căutare se va face, căci este o aspirație irezistibilă sufletului omenesc. Să avem încredere în această dorință și aspirație a sufletului și a inimii spre un nou contact cu sursele spirituale, spre o înțelegere a sensului profund și veritabil al străvechilor documente religioase; pe această încredere se bazează forța care însuflețește munca noastră în domeniul antroposofic. Să ne pătrundem de această încredere și vom obține adevăratele fructe pe calea care ne conduce spre viața spirituală.
