Pentru a ajunge la o înțelegere deplină a existenței, am urmărit evoluția dintr-un anumit punct de vedere și am putut constata, în mai multe rânduri, că tot ce ne înconjoară, tot ce percepem este în evoluție. Este foarte util, foarte necesar să ne facem o idee cu adevărat grandioasă despre această evoluție și să o urmărim până în domeniile unde, în zilele noastre, nu se mai vede nimic, în sensul că ea a dispărut din conștiența noastră modernă; să luăm ca exemplu domeniul vieții lăuntrice, al vieții sufletești a omului. Ne facem, de obicei, o idee foarte superficială despre evoluția care se manifestă evident în viața fiecăruia dintre noi, de la naștere și până la moarte. Dar când această privire superficială o aplicăm întregii omeniri, gândul ne duce la o evoluție care ar porni de la stadii inferioare ale vieții animale și se ajunge, chiar ținând seamă de fapte cunoscute, la o pură ipoteză fantezistă, după care cel mai de sus a pornit de la cel mai de jos, și deci omul din animal. Îmi este desigur imposibil să trasez în câteva conferințe, cu toate detaliile pe care altădată le-am expus, ce evoluție grandioasă a străbătut conștiența umană. Actuala noastră conștiență, întrega noastră viață interioară, a fost precedată de o altă formă de conștiență, pe care adeseori am denumit-o ca fiind o clarvedere de natură inferioară. Conștiența modernă îngăduie omului să-și reprezinte obiectele care îl înconjoară cu ajutorul percepțiilor sensibile. Conștiența de clarvedere inferioară care a precedat actuala conștiență o putem examina numai întorcându-ne în evoluție până la stadiul planetar al vechii Luni.
Diferența cea mai izbitoare, cea mai caracteristică între stadiul lunar și cel actual, terestru, constă în faptul că vechea conștiență lunară a evoluat de la un fel de conștiență imaginativă la conștiența obiectivă, la percepția obiectivă pe care o avem în prezent. Sunt deja mulți ani de când eu insist asupra acestui punct; îl găsiți, de altfel, expus în primele articole publicate în revista „Lucifer-Gnosis” referitoare la „Cronica Akasha”*. Aceste articole insistau asupra faptului că vechea percepție imaginativă de vis pe care omul o avea în acele timpuri îndepărtate s-a transformat și a devenit conștiență actuală, terestră, pe care ne-o dă în prezent percepția obiectivă a lumii exterioare, adică ceea ce noi considerăm ca fiind obiecte în spațiu în opoziție cu viața noastră interioară, cu ființa noastră intimă. Această distincție pe care o facem între obiectele exterioare și propria noastră viață lăuntrică, forul nostru interior reprezintă caracteristica actualei noastre stări de conștiență. Când percepem un obiect, de exemplu, un trandafir, noi spunem: Trandafirul este acolo, în spațiu, separat de noi, noi ne aflăm în alt loc decât el. Percepem trandafirul și ne facem o reprezentare a lui. Această reprezentare este însă în noi, trandafirul este în afară, dar reprezentarea lui este în noi. A face o netă deosebire între ceea ce este înăuntru și ceea ce este în afara noastră, iată ce caracterizează conștiența terestră. Conștiența pe care omul o avea pe vechea Lună nu era așa. Ființele care posedau acea conștiență lunară imaginativă nu puteau face această deosebire. Imaginați-vă că în timp ce contemplați trandafirul nu ați avea conștiența că el este în afara voastră, în raport cu trăirea voastră interioară, ci ați simți că esența acestui trandafir nu se află numai în spațiul care-i dă formă, ci s-ar găsi răspândit în tot spațiul și că totodată ar fi și înăuntrul vostru. Să mergem chiar mai departe. Imaginați-vă că vă întoarceți privirea spre Soare și că nu simțiți că el este deasupra iar voi dedesubt, ci ați avea conștiența că în timp ce aveți reprezentarea Soarelui, acesta este în voi; conștiența voastră s-ar sesiza mai mult sau mai puțin de această impresie. Deosebirea între ce este în afara voastră și ceea ce este înăuntrul vostru nu ar exista. Dacă reușiți să vă faceti o idee precisă despre acest aspect, veți înțelege care este prima trăsătură esențială a conștienței care există pe vechea Lună.
* Între anii 1903–1908 Rudolf Steiner a editat revista „Lucifer Gnosis”, în care a publicat o serie de articole. Cele la care se referă aici, au apărut și în volumul Din Cronica Akasha, GA 11. (N.Tr.)
O altă caracteristică a acestei conștiențe constă în aceea că lucrurile nu-i apar ca lucruri, ci ca imagini sau simboluri, așa cum se întâmplă în vis chiar și azi. Visul, de exemplu, transformă un foc, care este o realitate în afară, și-l redă sub forma simbolică a unei ființe strălucitoare; cam în felul acesta percepea vechea conștiență umană obiectele exterioare, sub formă de imagini. Mai există și o a treia diferență esențială față de conștiența noastră actuală. Ceea ce numim astăzi mediu înconjurător, plantele, mineralele, ceilalți oameni, toate celelalte obiecte sensibile, nimic din acesta nu exista pentru conștiența din stadiul lunar. Ceea ce exista, era o stare de vis inferioară chiar celei care se produce astăzi când, la om, se trezește clarvederea, forța de clarviziune conștientă. Prima trezire a acestei conștiențe de clarvedere nu ne pune neapărat în legătură, la început, cu ființe exterioare nouă, ceea ce constituie chiar o sursă de numeroase iluzii pentru cei care, prin dezvoltarea lor interioară, clădesc în ei forțele clarvederii.
Pregătirea pentru trezirea forțelor de clarvedere se face în mod treptat; există mai întâi o primă treaptă, în cursul căreia se manifestă lucrurile cele mai diverse. Ar fi o greșeală să crezi că tot ce percepi atunci ar fi o realitate în lumea spirituală. În misterul rosacrucian Poarta Inițierii, Johannes Thomasius trece prin această etapă a clarvederii astrale. Vă reamintesc acele scene când Johannes, cufundat în meditație, se află în fața scenei și simte cum, în fundul sufletului, se deschide lumea spirituală și apar fel de fel de imagini, din care prima este aceea a Spiritului elementelor, sub forma unor oameni pe care îi întâlnise în viață. Johannes Thomasius cunoscuse pe profesorul Capesius și pe doctorul Strader, pentru că îi întâlnise pe plan fizic și-și făcuse cu această ocazie o anumită imagine despre ei, o anumită reprezentare. Când apoi, sub greutatea unei mari dureri, i s-a deschis, ca să spunem așa, facultatea de clarvedere, Johannes întâlnește din nou pe Capesius și pe Strader; dar sub o formă extraordinară. Îl vede pe Capesius întinerit, așa cum arăta la vârsta de douăzeci și cinci de ani și nu așa cum era acesta când Johannes se afla în starea de meditație. Și nici pe Strader nu-l vede așa cum este acum, ci așa cum va fi când, în această încarnare, va îmbătrâni. Nu se poate exprima ce apare în sufletul lui Johannes Thomasius decât făcând să se deruleze pe scenă imaginile care trec în mod real în sufletul lui Johannes datorită stării sale de meditație. Johannes s-ar înșela profund dacă ar lua aceste imagini drept iluzii. Singura atitudine posibilă față de ceea ce vede este să-și spună că el nu poate încă să știe dacă este o iluzie sau realitate; dacă este o realitate spirituală în afara lui (cum ar fi, de exemplu, lectura a ceea ce este înscris în Cronica Akasha), sau dacă este un produs al Eului său. S-ar putea să fie, de altfel, ambele situații deodată și trebuie să lase deschise cele două posibilități. Ceea ce îi lipsește acum este facultatea de a discerne între realitatea spirituală și conștiența imaginativă. El trebuie să recunoască acest lucru. Abia în momentul când se dezvoltă conștiența devachanică și când el percepe în Devachan realitatea spirituală a unei ființe pe care o cunoscuse pe planul fizic – Maria – poate Johannes să discearnă partea reală și partea imaginativă a viziunilor sale anterioare. În cursul evoluției sale esoterice, omul trece printr-un stadiu când este înconjurat de imagini, iar el este încă incapabil să facă deosebirea între realitate și imagine. În tabloul din misterul rosacrucian, de care am amintit, apar natural realități spirituale veritabile. De exemplu, în scena de mai sus, Capesius este într-adevăr imaginea sa reală din tinerețe și care a rămas încrisă în Cronica Akasha, iar Strader este, tot așa, imaginea reală a bătrâneții, înscrisă de asemenea în Cronica Akasha. Aceste imagini sunt reale, dar Johannes nu este sigur de aceasta.
Acest stadiu, când deosebirea între imagini nu se poate stabili și când omul nu posedă încă decât o conștiență de vis, a fost parcurs pe vechea Lună. Facultatea de discernământ a apărut abia mai târziu. Să reținem și faptul că un clarvăzător se cufundă, mai întâi, într-un fel de conștiență imaginativă. Totuși, pe vechea Lună, imaginile care apăreau erau cu totul diferite față de obiectele pe care le percepem acum prin conștiența noastră obiectivă, terestră; acest caracter se păstrează și la începutul pregătirii de clarvedere, când nu se văd ființe spirituale exterioare, ci doar imagini. Ce sunt aceste imagini care apar astfel? Ceea ce se manifestă în acest prim stadiu nu este expresia unor ființe spirituale reale, ci, dacă pot spune așa, apare mai întâi un fel de conștiență a organelor de percepere, o reprezentare în imagini, o proiecție în spațiu a ceea ce se petrece înăuntrul nostru. După acest prim stadiu, când clarvăzătorul începe să dezvolte în el forțe interioare, el poate, ca să luăm un exemplu concret, să simtă ca și cum două globuri strălucitoare s-ar proiecta în spațiu și să aibă imaginea colorată a celor două globuri. Dacă și-ar închipui că acestea sunt două realități, ar fi probabil o eroare. În orice caz, în acel moment sunt forțele de clarvedere ce acționează în el și care, proiectate în spațiu, apar ca două globuri corespunzând cu ceea ce se petrece în corpul astral al clarvăzătorului și cu ceea ce aprinde forța de viziune în cei doi ochi ai săi. Această forță de viziune se proiectează sub forma celor două globuri. Forțele interioare ale clarvăzătorului apar ca fenomene în spațiul astral, și el ar cădea într-o gravă eroare dacă ar lua aceasta drept o manifestare a unor ființe spirituale exterioare lui.
O eroare și mai mare încă poate să apară când, la început, se ajunge, printr-o metodă oarecare, să se audă voci și să fie luate, de asemenea, ca fiind realități exterioare. Este eroarea cea mai mare în care se poate cădea, deoarece nu poate fi vorba decât de un ecou al fenomenelor interioare. Viziunile colorate, imaginile, reprezintă, în general, viața lăuntrică sub o formă destul de pură; vocile, în schimb, nu exprimă de obicei decât viduri care se produc în suflet. Pentru cel care ajunge să audă aceste voci, cel mai bine ar fi să nu le ia în seamă. În orice caz, la început, această conștiență imaginativă nu trebuie privită decât cu multă circumspecție. Ea nu este decât un fel de conștiență a organelor de percepere, o proiecție a Eului în spațiu. Pe vechea Lună lucrurile erau la fel, dar de o manieră perfect normală. Omul nu percepea nimic altceva decât ce se petrecea în sinea lui.
M-am referit în multe ocazii la aceste cuvinte importante ale lui Goethe: Ochiul este făcut de lumină, pentru lumină. Trebuie să ghicim în aceste cuvinte un sens foarte adânc. Toate organele omului au fost create sub acțiunea mediului înconjurător. Numai o concepție superficială, care nu vede decât un singur aspect al adevărului, poate crede și afirma că fără ochi omul nu ar putea percepe lumina. Dar celălalt aspect al adevărului este că fără lumină nu s-ar fi putut niciodată forma ochiul, după cum fără sunet nu ar fi existat urechea ș.a.m.d. Dintr-un punct de vedere mai profund, întreaga concepție kantiană rămâne la suprafața lucrurilor, pentru că nu vrea să vadă decât o latură a adevărului. Lumina care parcurge spațiul cu undele sale este cauza directă a organului vederii. Pe vechea Lună, sarcina esențială a entităților care au luat parte la evoluția lumii noastre a fost aceea de a făuri organele sensibile. A fost necesar ca mai întâi aceste organe să fie create înainte de a acționa. Dacă acum dispunem de o conștiență obiectivă, acest lucru a fost posibil pentru că în prealabil au fost create organele necesare. Organele simțurilor au fost formate chiar pe vechiul Saturn în structura lor pur fizică, de exemplu, ochiul ca o cameră neagră, asemănătoare cu aceea a aparatului de fotografiat. Numai că aparatele pur fizice nu pot percepe nimic. Ele sunt ajustate conform legilor fizice. În epoca lunară, aceste organe au fost interiorizate. În timp ce pe vechiul Saturn ochiul era ca și un aparat fizic, pe vechea Lună, datorită acțiunii luminii venind din afară, a fost transformat într-un organ de percepere, de conștiență. Trăsătura esențială a activității lunare este aceea că organele sensibile au fost, ca să spunem așa, trase din entitățile înseși. Pe Pământ, de exemplu, lumina acționează asupra plantelor și întreține în ele viața și flora întreagă este rezultatul acestei acțiuni. Pe vechea Lună, lumina nu acționa însă așa; pe atunci lumina dădea naștere organelor sensibile, iar ceea ce omul percepea, era tocmai această acțiune asupra propriilor sale organe. El percepea, deci, imagini și acestea i se păreau că umpu întreg spațiul cosmic. De fapt, ele nu erau decât expresia acestei activități a elementelor în organele de simț. Și astfel, omul asista la propria sa transformare, la modul în care ochii se formau sub acțiunea Entităților spirituale, la acțiunea acestora asupra lui însuși. Lumea exterioară era percepută ca ceva interior, căci Universul întreg lucra la orânduirea sa interioară. El nu putea face deosebire între afară și înăuntru. El nu percepea Soarele în afara lui, nu putea face o separare între el și Soare; în schimb, simțea cum i se deschid ochii, iar aceștia luau forma unei imense percepții vizuale care umplea tot spațiul. Perceperea Soarelui era deci un fapt de natură interioară.
Așadar, conștiența lunară are caracterul unei percepții de imagini, dar aceste imagini reprezentau devenirea, formarea interioară a vieții sale psihice. Omul lunar era închis în astral și simțea viața sufletului ca fiind în afara lui. Dacă în prezent am percepe viața sufletească sub această formă, fără a putea simți o diferență între obiectele exterioare și reflexul vieții interioare, ar fi ceva patologic, în timp ce pentru conștiența lunară era ceva normal. Omul asista în forul său interior la munca entităților care au devenit mai târziu Elohimi, ca și cum, de exemplu, ați simți, în prezent, cum vă curge sângele prin vene.
Pentru a încheia aceste considerații, trebuie să spunem că această conștiență a fost, în fond, singura posibilă pe vechea Lună, căci ceea ce se petrece acum pe Pământ trebuie să fie în armonie cu ansamblul Cosmosului. O conștiență ca aceea pe care o avem în prezent, cu posibilitatea de a distinge ce este în afara noastră de ceea ce este înăuntrul nostru, cu perceperea obiectelor exterioare net distinctă de lumea interioară sufletească nu a fost posibilă decât prin faptul că evoluția a depășit stadiul lunar și a trecut la stadiul terestru și, totodată, o altă formație a apărut în sistemul cosmic, îndeosebi separarea elementului lunar de cel terestru și separarea elementelor între ele, ceea ce nu fusese cazul pe vechea Lună. Ne-am putea face o idee despre vechea Lună imaginându-ne lumea actuală încă unită cu Pământul, iar celelalte planete, inclusiv Soarele, cu totul altfel constituite. În aceste condiții, nu putea exista decât o conștiență imaginativă. A fost necesară o schimbare, Cosmosul nostru să ia forma actuală, exterioară Pământului, pentru a se putea dezvolta în acest sens conștiența obiectivă, pe care o avem astăzi.
Conștiența obiectivă a fost rezervată omului pentru această fază a evoluției în care se găsește astăzi. Mai înainte, și aceast aspect trebuie subliniat, nu numai omul nu o avea, ci și Ierarhiile spirituale. O judecată superficială ar putea să-și închipuie că Ingerii, de exemplu, pentru că se află pe o treaptă superioară și erau la stadiul de oameni pe vechea Lună, ar fi avut atunci o conștiență asemănătoare cu cea pe care o are omul în prezent. Ar fi o idee greșită, căci nu acesta era cazul, iar ceea ce îi deosebește de om este tocmai faptul că au străbătut treapta de om cu o altă conștiență. Nimic nu se repetă de două ori la fel. Fiecare moment al evoluției nu se produce decât o dată și nu repetă identic un moment anterior. Astfel că, pentru ca să poată apărea conștiența omului terestru, conștiența obiectivă, au trebuit să se producă toate evenimentele care au condus și au culminat cu formarea Pământului; a fost nevoie ca omul să devină ceea ce este. Conștiența obiectivă ar fi fost cu neputință în stadiul precedent al evoluției. Când în fața noastră apare un obiect, el ne apare ca fiind în afara noastră. Dar conștiența anterioară a Entităților spirituale nu putea face deosebirea între afară și înăuntru, iar cuvinte ca acestea: „ceva vine spre noi” nu ar fi avut nici un sens. Nici Elohimii, și mai ales ei, nu ar fi putut vorbi astfel; ei puteau, de exemplu, spune doar așa: Noi trăim și acționăm în Univers; noi creăm și percepem în Creație creația noastră. Nici un obiect nu stă în fața noastră, nimic nu ne apare în față. Faptul de a spune: „În fața noastră apare un obiect, anumite realități se exprimă în spațiul exterior, în afara noastră, sunt deosebite de noi”, ei bine, acesta nu exista nici chiar pentru Elohimi, decât atunci când evoluția a atins stadiul terestru. Pe vechea Lună, Elohimii se simțeau ca acționând în lumină, care strălucea din Soarele de atunci. Ei nu puteau spune decât așa: Noi ne simțim în această lumină, simțim cum ne cufundăm o dată cu ea în acele ființe care sunt oamenii acelei epoci; noi străbatem spațiul în această lumină. Ei nu puteau spune: Noi vedem lumina în afara noastră. Acest fapt cu totul nou aparține numai Pământului.
Și când găsim în Geneză aceste cuvinte esențiale și care corespund unui anumit grad de evoluție: „Și Elohimii au spus: Să fie lumină!” înseamnă că un factor nou a intervenit în evoluție, pentru ca ei să nu se mai simtă incluși în lumină, ci aceasta să le apară reflectată de obiecte, iar lucrurile să le apară ca fiind din afara lor. Cel care a scris Geneza exprimă această nouă realitate, adăugând: „Și Elohimii au văzut lumina”. Nimic nu este de prisos în acest străvechi document, nici un cuvânt nu este în plus. Și ar fi foarte bine dacă oamenii ar învăța de aici, între altele, să nu scrie nimic care să nu aibă un conținut substanțial, să nu spună vorbe goale. Autorul Genezei nu folosește nici un cuvânt inutil, nici o înfloritură de stil pentru a descrie crearea Luminii. El nu lasă pe Elohimi să spună, văzând lumina, că sunt mulțumiți de ce au făcut. Ceea ce era esențial, elementul nou care apăruse în mersul evoluției, îl concentrează în aceste cuvinte: „Elohimii au văzut lumina”, la care mai adaugă ceva: „Ei au văzut că lumina era bună (frumoasă)”.
În limba ebraică nu este o prea mare diferență între „frumos” și „bun”, același cuvânt are ambele semnificații. Ce înseamnă, în general, dacă despre un lucru se spune că este frumos sau bun? În sanscrită și chiar în germană sensul apare în spatele cuvântului. Cuvântul „frumos” cuprinde toate celelalte cuvinte care, în toate limbile, înseamnă ceva de natură spirituală care ia o expresie exterioară. A fi frumos înseamnă că spiritul interior apare în afară. Și astăzi încă există cea mai bună părere despre cuvântul „frumusețe”, înțelegându-se prin aceasta că o ființă spirituală pare a se manifesta la suprafața unei forme fizice. Când spunem despre o statuie de marmură că este frumoasă? Când ea trezește prin forma sa exterioară iluzia că este vie, că spiritul trăiește în ea. Spiritul care ia o formă sensibilă, iată ce este „frumosul”.
Cuvintele Genezei: „Elohimii au văzut lumina” conțin acel fapt specific al evoluției terestre și înseamnă totodată că ceea ce nu putea fi simțit decât subiectiv apare acum din afară, că spiritualul se manifestă exteriorizat. Textul obișnuit: „Elohimii au văzut lumina și au văzut că este frumoasă” s-ar putea prezenta în felul următor: „Și Elohimii au devenit conștienți că elementul în care până atunci se aflau cufundați se prezenta acum ca fiind în afara lor”; și în acest fenomen ei simțeau că spiritualul era în spatele a ceea ce se exprima acum în forme exterioare, și acest spritual era cuprins în cuvântul „frumos”. Vom înțelege temeinic Geneza dacă nu ne vom mărgini să vedem doar fraze ticluite, ci ne vom strădui să aflăm ce secrete se ascund în realitate în aceste cuvinte. Această strădanie ne va conduce mult mai departe decât majoritatea comentariilor care ne dau numai explicații șterse, plate.
Să pășim acum mai departe. Am văzut că stadiul lunar nu a putut să se constituie decât separându-se de ceea ce era de natură solară; în timpul evoluției terestre a fost necesar ca, din nou, elementul solar să se separe de elementul terestru; numai prin această dualitate se poate realiza o viață conștientă. Dar această separare a elementului terestru mai este legată și de faptul ca elementul lunar și cel solar să-și modifice starea, să-și transforme natura proprie. Observați Soarele actual din punct de vedere strict fizic; nu veți vedea în el stările pe care, pe Pământ, le numim stare lichidă și solidă. Cel mult se poate spune că Soarele atinge doar starea gazoasă. Aceasta este concepția despre Soare a fizicii. Ceea ce forma, altădată, o unitate s-a separat.
Prin atingerea stadiului de evoluție terestru, s-a produs un fel de condensare, de coborâre, de la elementul de căldură până la elementul terestru, solid. În ceea ce privește stările elementare mai subtile, eterul de lumină, de sunet și de viață, acestea au impregnat Pământul venind din afară. Dar în ce privește elementul solar, care s-a separat de cel terestru, nu putem presupune un proces asemănător. Mai curând putem spune: există mai întâi prima și cea mai subtilă stare elementară, cea care conține și dă viață, apoi ceea ce numim eterul de număr sau de sunet, după care eterul de lumină și eterul de căldură; în sfârșit, aerul sau gazul, apa și pământul sau solidul. Acestea sunt cele șapte stări elementare. În sfera elementului terestru nu ne putem ridica decât până la elementul de căldură, în general. Căldura penetrează Pământul, întregul element terestru, în timp ce, în schimb, despre elementul lumină se poate spune că Pământul participă la acesta numai în măsura în care și alte entități care se află în jurul Pământului participă la viața acestuia. Lumina radiază din Soare către Pământ. Dacă am dori să localizăm cele trei elemente superioare: eterul de lumină, eterul de sunet și eterul de viață ar trebui să le asociem mai curând cu elementul solar, iar cele trei elemente inferioare, pământ, apă, aer, cu elementul terestru. Cât despre căldură, aceasta este legată atât de elementul solar, cât și de cel terestru. Ceea ce produce viață este legat deci de elementul solar.
Natura solară s-a separat de ansamblu, pentru prima dată, în timpul evoluției lunare. Atunci lumina a fost primul element care a acționat, dar nu ca lumină vizibilă. Și am văzut că textul din Geneză: „Și Elohimii au văzut lumina” nu s-ar fi putut referi la perioada evoluției lunare. Atunci nu s-ar fi putut spune decât așa: „Și Elohimii străbăteau spațiul în lumină, trăiau în lumină, dar nu o vedeau”. La fel ca și astăzi, când cineva care înoată nu vede apa, dar se mișcă în acest element, tot astfel, lumina nu era vizibilă, dar ea constituia mediul în care se desfășura activitatea prin spațiul cosmic. Lumina a fost reflectată de obiecte abia în stadiul de evoluție al Terrei.
Trebuie deci să ne așteptăm, natural, ca ceea ce se petrecuse pentru lumină în timpul vechii evoluții lunare să se întâmple la fel, în timpul evoluției terestre, pentru eterul de sunet; cu alte cuvinte, în timpul evoluției terestre s-a petrecut același lucru cu eterul de sunet care se petrecuse cu eterul de lumină, pe vechea Lună. În consecință, ceea ce numim sunet spiritual să nu fie perceptibil Elohimilor, așa cum este acum lumina. Dacă Geneza voia, deci, să ne facă să înțelegem că evoluția progresează de la activitatea eterului de lumină spre cel de sunet, trebuia să spună: „Și Elohimii au văzut apărând în procesul de devenire a Pământului lumina și au văzut că aceasta era frumoasă” și să nu spună, în continuare: „Și Elohimii au perceput în această perioadă eterul de sunet”, ci mai curând „E trăiau și acționau în acest eter”. Geneza nu putea să descrie ziua a doua a Creației ca și cum Elohimii percepeau activitatea care făcea să se separe substanțele de sus de cele de jos. Ea nu putea spune, de exemplu, despre această activitate a Elohimilor că „ei o percepeau”. Geneza a trebuit să renunțe la expresii ca: „a percepe”, „a fi frumos” . Toate acestea corespund cu ceea ce am putut constata prin cercetările în domeiul Știintei spirituale. Clarvăzătorul care a scris Geneza a trebuit deci să renunțe, când a scris despre ziua a doua a Creației, la expresii ca aceasta: „Și Elohimii au văzut…”
Citiți textul Genezei. În prima zi, se spune că Elohimii au văzut lumina și au văzut că ea era frumoasă. În ziua a doua a Creației, în cele mai multe traduceri, după ce prima zi se terminase, Dumnezeu spune: „Să fie o tărie, o întindere în mijlocul apelor și să se despartă ape de ape… Și a fost așa. Și Dumnezeu a numit întinderea Cer. Și a fost seară și a fost dimineață, ziua a doua”. Expresia utilizată în ziua întâi a Creației nu mai este utilizată în ziua a doua. Povestirea Genezei este exact asa, cum ne puteam aștepta, pe baza constatărilor stabilite prin știința spirituală.
O dată în plus, exegeții nu au știut cum să rezolve această enigmă. Unii au crezut că dacă expresia nu revine pentru ziua a doua este o omisiune a celui ce a scris Cartea. Dar trebuie să fie bine stabilit un lucru, și anume că Geneza nu are nici un cuvânt în plus, nici un cuvânt în minus. Autorul Genezei nu a uitat nimic. Există un motiv profund pentru ca în ziua a doua a Creației această expresie să nu mai fie utilizată. Este încă unul din acele fapte, cum am mai arătat deja, care trebuie să ne umple de o imensă venerație pentru acest străvechi document care este Geneza. Avem multe de învătat de la acești antici scriitori care nu aveau nevoie să presteze nici un jurământ pentru a urma cu strictețe următoarele principii: „Nu adăugați nimic, nu omiteți nimic din ceea ce ați învățat că este adevărul”. Ei erau profund convinși că fiecare cuvânt este sacru și că nici unul nu este inutil.
Am reușit, în felul acesta, să pătrundem în profunzimea sa cuprinsul primei și celei de a doua zile a Creației. Acela care află prin cercetare spirituală sensul ascuns al lucrurilor și care studiază apoi Biblia își spune, pe drept cuvânt, că este o adevărată minune să descopere că cele mai mici amănunte pe care le-a revelat prin cercetarea sa spirituală pot fi regăsite la anticul clarvăzător care a participat la redactarea Genezei. Și dacă această minune se confirmă, un adevărat sentiment de admirație pune stăpânire pe el, sentiment ce trebuie să pătrundă toate inimile, pentru ca să resimtă caracterul sacru al acestui străvechi și venerabil document care este Geneza.
