Aici, în Elveția, este pentru a treia oară când mi se oferă posibilitatea să comentez, dinspre o anumită latură, cel mai mare eveniment din istoria Pământului și a omenirii. Prima oară a fost la Basel, când am putut vorbi despre evenimentul petrecut pe Golgota dinspre acea latură pe care o prilejuiește Evanghelia după Ioan; a doua oară a fost atunci când s-a putut caracteriza acest eveniment din perspectiva pe care o oferă Evanghelia după Luca; iar a treia oară este acum, când impulsul de a zugrăvi evenimentul urmează să pornească dinspre Evanghelia după Matei. Am indicat adeseori că însuși faptul că acest eveniment s-a păstrat în patru documente aparent diferite semnifică ceva foarte important. Ceea ce dă astăzi ocazia mentalității materialiste de a-și desfășura critica sa negativistă, distructivă, este tocmai interpretarea noastră antroposofică, fapt care nouă ni se pare extrem de semnificativ. Nimeni nu ar trebui să se încumete să caracterizeze o ființă sau un fapt dintr-un singur punct de vedere. Am folosit de mai multe ori o comparație: când fotografiem un copac dinspre o singură latură, nimeni nu trebuie să pretindă că în acea fotografie ar avea o redare reală a ceea ce copacul oferă în exterior privirii; dacă însă vom fotografia copacul din patru părți diferite și dacă avem astfel patru imagini diferite ce se aseamănă foarte puțin între ele, atunci prin examinarea tuturor celor patru poze vom putea obține și o vedere completă a copacului. Dacă așa stau lucrurile în mod exterior pentru un lucru oarecare, cum să credem că un eveniment ce pentru noi oamenii cuprinde în el toată amploarea, toată esența întregii existențe poate să fie circumscris dacă îl zugrăvim doar dinspre o singură latură? De aceea, faptele ce ne sunt revelate în cele patru Evanghelii nu sunt contraziceri. Dimpotrivă, ceea ce se află la baza acestui fapt este conștiența celor ce au relatat aceste evenimente grandioase că nu le pot descrie decât dinspre o latură și că omenirea va putea ajunge treptat să capete o imagine de ansamblu numai contemplând împreună aceste descrieri diferite. La fel de răbdători să fim și noi și să încercăm să ne apropiem treptat, treptat de cea mai grandioasă realitate a devenirii pământești, sprijinindu-ne pe cele patru descrieri; chiar și ceea ce putem ști, să dezvoltăm făcând apel la aceste documente pe care noi le numim Noul Testament.
Din anumite lucruri spuse anterior dumneavoastră puteți deja evalua felul în care se înfățișează cele patru puncte de plecare sau de vedere diferite ale Evangheliilor. Însă mai înainte de a face chiar și o caracterizare exterioară a acestor patru puncte de vedere, aș vrea să fac observația că în acest ciclu de conferințe nu am să încep cum se procedează astăzi când se face o descriere a istoriei apariției lor. Pentru noi cel mai bine este să facem acest lucru abia la sfârșitul ciclului nostru, când vom spune ceea ce este de spus despre istoria nașterii Evangheliei după Matei, de exemplu. Căci este, desigur, normal, și asta se poate arăta și în cazul altor științe, că istoria unei anumite probleme poate fi percepută abia după ce ai înțeles problema în sine. De exemplu, nimeni nu se poate apropia cu folos de o istorie a aritmeticii dacă nu știe nimic despre aritmetică. De altfel, peste tot prezentarea istorică se face la sfârșit, iar acolo unde nu se face aceasta se contrazice ordinea cerințelor naturale ale cunoașterii omenești. Noi vom veni, de asemenea, în întâmpinarea acestor cerințe ale cunoașterii omenești și vom încerca să examinăm conținutul Evangheliei pe care vrem s-o discutăm și apoi să trecem la o prezentare a devenirii ei istorice.
Dacă lăsăm să acționeze din exterior asupra noastră Evangheliile, putem resimți o oarecare deosebire chiar în modul lor de prezentare, în felul în care ele vorbesc. Dacă lăsați să acționeze asupra dumneavoastră cele spuse de mine în conferințele despre Evanghelia după Ioan și despre Evanghelia după Luca, veți avea și mai exact sentimentul respectiv. Dacă ne referim la Evanghelia după Ioan, trebuie să spunem că de câte ori încercăm să pătrundem în comunicările de substanță căpătăm un sentiment al măreției spirituale spre care ne înălțăm presimțind, simțim faptul că Evanghelia după Ioan ne destăinuie înălțimile cele mai sublime spre care înțelepciunea omenească își poate înălța privirea, înălțimi la care cunoașterea omenească poate avea acces treptat, treptat. Omul se află oarecum undeva jos și privește în sus spre un pisc al existenței cosmice, spunându-și: Oricât de mic ai fi ca om, Evanghelia după Ioan te face să presimți faptul că în sufletul tău parcă se cufundă ceva cu care tu ești înrudit, și te cuprinde cu un sentiment al infinitului. Când vorbim de Evanghelia după Ioan în sufletul nostru pătrunde în special măreția spirituală a ființelor cosmice înrudite cu omul.
Să ne amintim sentimentul care ne-a cuprins când am avut în față Evanghelia după Luca. Tot ce a avut atunci darul să trezească în noi această descriere a Evangheliei după Luca era ceva diferit. Dacă în ce privește Evanghelia după Ioan ceea ce ne străbate sufletul ca o adiere de vrajă atunci când ne dăruim destăinuirilor ei este în special măreția spirituală spre care privim presimțitor, în cazul Evangheliei după Luca ceea ce ne întâmpină este interioritatea, sufletescul în sine, intensitatea, am putea spune, a ceea ce este în stare să realizeze forțele de iubire ale Cosmosului, mulțimea lucrurilor pe care le pot realiza în lume forțele de jertfă, atunci când ne facem părtașii lor. Dacă Evanghelia după Ioan ne dezvăluie entitatea lui Christos Iisus în toată amploarea ei spirituală, Evanghelia după Luca ne prezintă această entitate sub aspectul capacității ei nemăsurate de jertfă și ne face să simțim tot ceea ce s-a întâmplat în cadrul evoluției de ansamblu a Cosmosului și a omenirii printr-o astfel de jertfă de iubire ce pulsează și țese prin lume ca o forță asemenea celorlalte forțe. Când lăsăm să acționeze asupra noastră Evanghelia după Luca, elementul în care țesem și trăim este cu predilecție cel al simțirii, după cum ceea ce ne întâmpină în cazul Evangheliei după Ioan este elementul cunoașterii, care ne spune ceva despre cauzele și țelurile ultime ale acestei cunoașteri. Evanghelia după Ioan vorbește mai mult cunoașterii noastre, Evanghelia după Luca mai mult inimii noastre. La fel, se poate simți ceva aparte în fiecare Evanghelie; și noi ne-am străduit, de asemenea, ca toate comentariile spiritual-științifice legate de aceste două documente să fie străbătute de această dispoziție fundamentală. Cine, la ciclurile despre Evanghelia după Ioan sau despre Evanghelia după Luca, a vrut doar să asculte cuvinte, acela cu siguranță nu a înțeles totul. Felul și modul de a vorbi erau fundamental diferite în cazul celor două cicluri de conferințe. La fel trebuie să se întâmple și de această dată, când ne apropiem de Evanghelia după Matei.
Dacă analizăm Evanghelia după Luca vedem cum în entitatea care a trăit la începutul erei noastre nou-testamentare ca Christos Iisus s-a revărsat tot ceea ce noi numim iubire omenească, așa cum a existat ea odinioară în evoluția omenirii. Dacă lăsăm ca Evanghelia după Matei să acționeze doar exterior asupra noastră, trebuie să spunem mai întâi că ea este, de fapt, un document mai complex decât celelalte două Evanghelii, sub un anumit raport chiar mai complex decât toate celelalte trei.
Și dacă vom prezenta cândva Evanghelia după Marcu, vom vedea că și aceasta este într-un fel unilaterală. Dacă Evanghelia după Ioan ne arată măreția înțelepciunii lui Christos Iisus, dacă Evanghelia după Luca ne arată puterea iubirii, într-o descriere a Evangheliei după Marcu ne va întâmpina în primul rând ceea ce străbate toate spațiile cosmice ca forță, ca puteri creatoare, ca splendoare a lumii. În cazul Evanghelia după Marcu, însă, în savurarea intensității forței cosmice este ceva grandios. Dacă ajungem să ne ridicăm într-adevăr la înțelegerea Evangheliei după Marcu este ca și cum din toate direcțiile spațiului s-ar apropia furtunos de noi forța cosmică!
Astfel, ceea ce ne întâmpină la Evanghelia după Luca este ceva ce se ridică cald-intim în suflet, ceea ce se transmite atunci când luăm cunoștință cu Evanghelia după Ioan este ceva ce ne dă speranță; iar când lăsăm să acționeze asupra noastră Evanghelia după Marcu ne cuprinde parcă un fior în fața puterii și măreției forțelor cosmice, putând chiar să cădem la pământ.
Cu Evanghelia după Matei se întâmplă altceva. Cele trei elemente, elementul cognitiv, plin de speranță și deschizător de perspective, elementul cald al sentimentului și iubirii și chiar și cel maiestuos al măreției cosmice sunt, s-ar putea spune, toate în Evanghelia după Matei. Ele sunt atât de atenuate, încât în puținătatea lor par mult mai înrudite cu omul decât apar în celelalte Evanghelii. În fața dimensiunilor uriașe ale cunoașterii, ale iubirii și ale splendorii existente în celelalte Evanghelii, am putea foarte bine, dacă le lăsăm să acționeze asupra noastră, să cădem la pământ. Toate acestea sunt și în Evanghelia după Matei, numai că în ceea ce o privește noi ne putem ține pe picioare. Din punct de vedere omenesc, tot ceea ce se spune în ea ne este mai apropiat, astfel încât noi ne putem plasa, într-un anumit sens, nu dedesubt, ci alături. Niciodată nu suntem striviți de Evanghelia după Matei, cu toate că și ea aduce ceva din ceea ce în celelalte trei Evanghelii acționează copleșitor. De aceea, această Evanghelie este cea mai general-umană dintre cele patru documente. Ea ni-L înfățișează cel mai mult pe Christos Iisus ca om, astfel încât dacă Îl lăsăm să acționeze asupra noastră dinspre ceea ce Îi este specific în Evanghelia după Matei, ne este omenește, până în ultimele sale mădulare și fapte, mult mai apropiat. Evanghelia după Matei este, sub un anumit raport, un fel de comentariu al celorlalte trei Evanghelii. Ceea ce în celelalte trei este câteodată prea amplu pentru a-l putea cuprinde cu privirea, se reduce în Evanghelia după Matei la o scară mai mică și ne devine clar. Și dacă înțelegem acest lucru, celelalte trei Evanghelii ne pot apărea într-o lumină semnificativă. Acest lucru se înțelege ușor din detalii.
Să interpretăm ceea ce urmează să fie spus acum mai întâi pur stilistic. Pentru ca în Evanghelia după Luca să ne poată fi zugrăvit faptul că puterea cea mai înaltă de jertfă și iubire existentă la această ființă pe care o numim Christos Iisus se revarsă în omenire și în lume, este adus în atenție un curent al omenirii ce descinde din timpurile cele mai străvechi ale devenirii pământești. Și Luca însuși ne descrie acest curent până departe, la începutul omenirii. În Evanghelia după Ioan, pentru a ne putea fi prezentat punctul în care omul poate începe să-și folosească cunoașterea și înțelepciunea și să ia o opțiune către țel, către această cunoaștere, se arată de la bun început că descrierea lui Christos Iisus se sprijină pe Logosul creator însuși. Aspectul cel mai spiritual pe care îl putem atinge cu cunoașterea noastră este fixat chiar de la primele propoziții ale Evangheliei după Ioan. Suntem conduși imediat spre o culme a strădaniei omenești, o culme ce poate fi evocată în sufletul omenesc. În Evanghelia după Matei avem altceva. Ea începe prin a ne arăta raporturile ereditare ale omului Iisus din Nazaret, momentul istoric, să zicem așa, de la care ele au pornit. Aici ni se prezintă raporturile ereditare din cadrul unui singur popor: este ca și cum toate însușirile pe care le găsim reunite în Iisus din Nazaret s-au însumat ereditar de la Avraam încolo, ca și cum un popor a lăsat să se scurgă în sânge, de-a lungul a de trei ori paisprezece generații, tot ceea ce a avut mai bun, pentru a da la iveală într-un mod desăvârșit într-o individualitate omenească forțele umane cele mai înalte. Evanghelia după Ioan ne introduce în infinitul Logosului. Evanghelia după Luca urcă în evoluția incomensurabilă a omenirii până la începuturi. Un popor ce se lasă cuprins cu privirea în ansamblul său, transmițându-și ereditar însușirile de la strămoșul Avraam prin șirul a de trei ori paisprezece generații, este ceea ce ne prezintă Evanghelia după Matei; așa ni-l înfățișează pe omul Iisus din Nazaret această Evanghelie.
Aici poate doar să fie indicat faptul că pentru cel ce vrea să înțeleagă cu adevărat Evanghelia după Marcu este necesar să cunoască într-o anumită privință forțele cosmologice ce străbat întreaga noastră evoluție cosmică. Căci, așa cum este prezentat Christos Iisus în Evanghelia după Marcu, ne este arătat faptul că într-o acțiune omenească ne este dat un extract, o esență a Cosmosului, o esență a ceea ce altfel trăiește ca forțe cosmice în infinitatea depărtărilor cosmice. Ni se arată că faptele lui Christos Iisus sunt într-un fel extracte ale unor acțiuni cosmice. Evanghelia după Marcu vrea să ne prezinte faptul că Omul-Dumnezeu, Christos Iisus, așa cum stă El în fața noastră pe Pământ, este oarecum un extract al acțiunii Soarelui, cu tot ce este infinit în el. Marcu ne redă, așadar, faptul că acțiunea stelară acționează prin intermediul forței omenești.
Evanghelia după Matei face și ea într-un fel legătura cu acțiunea stelară. De aceea, când ni se prezintă nașterea lui Iisus din Nazaret, imediat suntem conduși la un punct din care ar trebui să vedem marele eveniment cosmic, faptul că niște realități cosmice sunt într-o anumită legătură cu evoluția omenirii. Steaua se arată celor trei magi și îi conduce la sălașul în care se naște Iisus. Evanghelia după Matei nu ne indică însă o acțiune cosmică, așa cum o face Evanghelia după Marcu; nu cere de la noi să ne ridicăm privirea către această acțiune cosmică: ea ne prezintă trei oameni, trei magi, și efectul pe care cosmicul îl exercită asupra acestora. Iar noi ne putem îndrepta atenția spre cei trei oameni ca să avem idee despre ceea ce simt ei. Așadar, chiar și când trebuie să ne avântăm spre cosmic, suntem îndrumați spre om. Ne este prezentat reflexul cosmicului în inima omenească. Privirea nu este purtată afară, în depărtările infinite, ci ni se arată efectul cosmicului în inima omenească.
Încă o dată, vă rog să luați toate aceste remarci doar din punct de vedere stilistic; căci caracterul fundamental al Evangheliilor este acela de a prezenta lucrurile din diferite laturi. Felul și modul lor de a zugrăvi este cât se poate de caracteristic pentru ceea ce vor ele să ne spună despre marele eveniment al evoluției omenirii și Pământului.
Și aici, în Evanghelia după Matei, ceea ce este cel mai important este menționat la început, în introducere, și anume faptul că suntem trimiși la înrudirea directă de sânge a lui Iisus din Nazaret. Prin aceasta se răspunde oarecum la întrebarea: Cum a fost creată persoana fizică a lui Iisus din Nazaret? Cum se însumează toate însușirile unui popor, începând de la strămoșul Avraam, în această singură persoană, pentru ca să se poată revela în ea acea entitate pe care noi o numim entitatea Christos? Răspunsul este dat prin aceea că ni se spune: Pentru ca entitatea lui Christos să se poată încarna într-un corp fizic, acest corp fizic trebuia să posede niște însușiri pe care nu le putea avea decât dacă toate însușirile sângelui unui popor, poporul ce se trăgea din Avraam apăreau, însumate într-un extract, într-o singură persoană: Iisus din Nazaret. De aceea trebuie spus că sângele ce curge în Iisus din Nazaret conduce realmente înapoi, din generație în generație, la strămoșul poporului evreu. De aceea entitatea acestui popor, ceea ce prezintă deosebit acest popor pentru istoria omenirii, pentru evoluția omenirii și a Pământului, este concentrat în special în persoana fizică a lui Iisus din Nazaret. Ce trebuie deci să cunoaștem mai întâi atunci când vrem să descoperim intenția autorului Evangheliei după Matei referitoare la această introducere? Trebuie să cunoaștem esența poporului evreu! Trebuie să putem răspunde la întrebarea: Ce a putut oferi omenirii poporul evreu prin ceea ce îi era propriu lui?
Istoria noastră exterioară, descrierile istorice materialiste iau foarte puțin în seamă cele ce s-au menționat aici. În istoria exterioară se descriu fapte exterioare. Aici, pentru că totul se descrie abstract, putem spune că un popor stă lângă un alt popor fără nicio deosebire. Acea realitate, o realitate fundamentală pentru cel ce vrea să înțeleagă evoluția omenirii, care spune că niciun popor nu are în evoluția omenirii aceeași sarcină ca altul, ci una deosebită, este complet ignorată. Fiecare popor trebuie să vină cu o anumită contribuție la tezaurul global ce trebuie furnizat Pământului în virtutea evoluției omenirii, și fiecare astfel de aport este diferit, este cu totul special. Fiecare popor are misiunea sa bine precizată. Pe de altă parte însă fiecare popor este construit, până în cele mai mici detalii ale raporturilor fizice, în așa fel încât să-și poată îndeplini în mod corect sarcina în cadrul ansamblului general al omenirii. Cu alte cuvinte, corpurile oamenilor ce aparțin unui popor prezintă o astfel de configurație, atât a corpului fizic cât și a celui eteric și a celui astral, și o astfel de îmbinare a acestora, încât ele pot deveni instrumentul potrivit pentru acea contribuție pe care fiecare popor o are de adus omenirii. – Ce contribuție trebuie să aducă în particular poporul evreu și cum s-a edificat ulterior esența acestei participări a poporului evreu la trupul lui Iisus din Nazaret?
Dacă vrem să înțelegem misiunea poporului evreu, trebuie să intrăm mai profund în evoluția omenirii. Va fi necesar să caracterizăm mai exact unele lucruri pe care dumneavoastră le puteți găsi indicate pe scurt în cartea mea Știința ocultă în rezumat și în conferințe. Vom înțelege cel mai bine contribuția poporului evreu la evoluția generală a omenirii dacă vom caracteriza, cel puțin în linii mari, punctul de la care a pornit acea mare catastrofă din evoluția omenirii pe care noi o numim catastrofa atlanteeană.
Când catastrofa atlanteeană a început să modifice treptat, treptat toate condițiile de pe Pământ, oamenii care locuiau atunci pe vechiul continent atlanteean au început să migreze din vest spre est. În acest val ce pornea din vest au existat două curente: unul care se deplasa mai mult în partea de nord și altul care a ținut mai mult un traseu sudic. De aceea există un mare curent al omenirii format dintr-o populație atlanteeană care a traversat Europa mergând până în Asia; și dacă privim regiunea dimprejurul Mării Caspice avem o imagine aproximativă a felului în care s-a răspândit treptat acest curent de populație atlanteeană. Și mai avem un alt curent, care a traversat teritoriile din Africa de azi. Cele două convoaie de oameni au confluat apoi în Asia, formând un fel de vârtej, așa cum se întâmplă atunci când se întâlnesc două curente de apă.
Ceea ce trebuie să ne intereseze acum este să aflăm care era modul de a vedea, care era constituția sufletească a acestor popoare, sau cel puțin a maselor principale de popoare venite din Atlantida, care au fost aruncate de-a valma acolo în est. În primele timpuri ale epocii postatlanteene această constituție era într-adevăr cu totul diferită de ceea ce a devenit ea mai târziu și mai cu seamă față de ceea ce este astăzi. La toate acele mase de populații exista în general o percepție clarvăzătoare a mediului înconjurător. Oamenii mai puteau vedea încă, într-o oarecare măsură, spiritualul. Chiar și ceea ce vedem noi astăzi fizic era perceput atunci într-un fel mai spiritual. Exista deci o formă de viață și o structură sufletească mai clarvăzătoare. Ceea ce este deosebit de important este, de exemplu, că această clarvedere a populațiilor originare postatlanteene era și ea, sub un anumit raport, diferită de clarvederea populației atlanteene din perioada de înflorire propriu-zisă a civilizației atlanteene. În această perioadă de înflorire capacitatea clarvăzătoare era dezvoltată într-un grad atât de înalt, încât oamenii puteau privi în modul cel mai pur în lumea spirituală, iar revelațiile lumii spirituale produceau în sufletele omenești impulsuri spre bine. Și putem spune chiar că cel care era mai dotat pentru a privi în lumea spirituală primea, în acea epocă de înflorire a civilizației atlanteene, un impuls mai mare spre bine, și cine putea vedea mai puțin primea un impuls mai mic spre bine.
Modificările survenite apoi pe Pământ au fost, ce-i drept, de așa natură încât în ultima treime a epocii atlanteene, însă în mod deosebit în epoca postatlanteeană, au dispărut treptat tocmai laturile bune ale vechii clarvederi. Aceste părți bune ale clarvederii atlanteene au putut fi păstrate doar de către cei care parcurgeau o instruire specială în lăcașurile de inițiere. Ceea ce a rămas însă în mod natural din clarvederea atlanteeană a căpătat în timp din ce în ce mai mult un astfel de caracter, încât cele văzute de om îl conduceau foarte ușor pe acesta la contemplarea forțelor rele, a forțelor ademenitoare și ispititoare ale existenței. Cu timpul privirea clarvăzătoare a omului nu a mai fost suficient de puternică ca să contemple forțele bune. Omenirii i-a rămas în schimb posibilitatea de a contempla răul, partea seducătoare, ispititoare pentru om. Iar peste anumite teritorii ale populației postatlanteene era răspândită o formă deloc bună a clarvederii, o clarvedere ce, de fapt, era chiar un fel de ispititor.
Împreună cu această decădere a vechii forțe clarvăzătoare se producea, treptat, o dezvoltare lentă a acelei percepții senzoriale pe care noi o găsim normală pentru omenirea de astăzi. Lucrurile pe care oamenii din primele timpuri postatlanteene le vedeau cu ochii lor și pe care omul le vede astăzi cu ochii obișnuiți pe atunci nu aveau nimic ademenitor, deoarece nu existau încă forțele sufletești care să facă această ispitire. Un lucru exterior, care astăzi îl poate face atât de ușor pe cineva să devină un epicurian, nu-l putea ispiti în mod deosebit pe omul atlanteean, chiar dacă acel lucru ar fi tot ce poate fi mai ispititor astăzi. Dacă, dimpotrivă, dezvolta rudimente ale vechii clarvederi, el putea fi sedus. E1 nu mai vedea partea bună a lumii spirituale, iar lucifericul și ahrimanicul acționau cu forță asupra lui, astfel încât vedea forțe și puteri ce puteau fi pentru el ispititori și înșelători. Prin forțele vechi moștenite omul percepea, așadar, forțele luciferice și ahrimanice. Important însă era că ghizii și îndrumătorii evoluției omenirii, ce-și dobândiseră inițierea în Misterii în scopul conducerii omenirii, au luat măsuri ca oamenii, în ciuda acestei stări de fapt, să ajungă din ce în ce mai aproape de bine și de claritate.
Oamenii care după catastrofa atlanteeană s-au împrăștiat în părțile răsăritene erau însă de niveluri foarte diferite de dezvoltare. Putem spune că pe măsură ce mergem mai spre est treapta de evoluție morală și spirituală a oamenilor era cu atât mai înaltă. Într-un anumit sens, percepția exterioară, dezvoltată ca o lume nouă pentru ei, acționa cu o claritate din ce în ce mai mare; ea facea ca asupra oamenilor să acționeze din ce în ce mai pronunțat latura de măreție și splendoare a lumii exterioare. Aceasta era situația dacă se mergea mai spre est. Predispoziții puternice în acest sens le aveau în special locuitorii regiunilor situate în nordul Indiei de astăzi și până la Marea Caspică, spre Oxus și Jaxartes. Acest teritoriu din Asia Centrală a fost colonizat de un amestec de populații care, realmente, a putut oferi materialul pentru câteva curente de popoare migratoare ce s-au răspândit ulterior în diverse părți, unul dintre acestea fiind chiar poporul a cărui concepție spirituală despre lume am caracterizat-o adesea, respectiv poporul vechi hindus.
În acest amalgam de popoare din Asia Centrală, imediat după catastrofa atlanteeană, parțial chiar în timpul acestei perioade, era foarte dezvoltat simțul pentru realitatea exterioară. Totodată însă în oamenii din această regiune trăia încă o amintire vie, un fel de cunoaștere resuscitată prin amintire a celor viețuite de ei în lumea atlanteeană. Acesta era cazul cu preponderență cu masa de oameni ce a migrat în jos, spre India. Ea avea o înțelegere profundă a splendorii lumii exterioare, era cea mai avansată în observarea percepțiilor senzoriale exterioare, dar totodată în ea trăia cel mai puternic amintirea vechilor percepții spirituale din epoca atlanteeană. De aici și acest impuls puternic care s-a dezvoltat la acest popor de a se ridica în lumea spirituală, de care își amintea, și ușurința de a privi din nou în lumea spirituală – însă împreună cu sentimentul că ceea ce-i ofereau simțurile exterioare era maya sau iluzie. Așa se explică la acest popor impulsul de a nu-și îndrepta privirea în mod deosebit spre lumea senzorială exterioară, ci de a face totul pentru ca sufletul să se poată înălța – de data asta pe cale artificială, prin yoga – la trăirile din lumea spirituală, de care el avusese parte în mod nemijlocit în era atlanteeană.
Această particularitate, de a subestima lumea exterioară și a o considera drept maya sau iluzie și, de aceea, de a lăsa să acționeze doar acele impulsuri ce tind spre spiritual, era mai puțin dezvoltată la populația rămasă în nordul Indiei. Acest amestec de popoare se afla însă într-una din cele mai tragice situații. Genul de înzestrare a vechiului popor hindus consta în aceea că omul putea parcurge cu o oarecare ușurință o anumită dezvoltare-yoga, prin care reușea să se ridice în regiunile în care trăise în perioada atlanteeană. Pentru el era ușor să învingă ceea ce trebuia să considere a fi iluzie. Aceasta se întâmpla prin cunoaștere. Cunoașterea era pentru el tot ceea ce poate fi mai înalt: această lume senzorială este o iluzie, este maya; însă dacă îți dezvolți sufletul, dacă te străduiești, vei ajunge să cunoști lumea aflată în spatele lumii senzoriale! Indianul reușea, așadar, să învingă ceea ce considera a fi maya sau iluzie, ceea ce și voia de altfel să învingă, printr-un proces interior.
Cu totul altfel se prezenta situația la popoarele nordice, numite ulterior în istorie, într-un sens mai restrâns, ariene: perși, mezi, bacteri etc. Simțul pentru contemplarea exterioară, pentru intelectul exterior, era și la ele puternic dezvoltat, însă nu la fel de dezvoltat era și impulsul interior de a cuceri prin disciplină interioară, printr-un fel de yoga, ceea ce omul atlanteean deținuse în mod natural. La popoarele din nord nu exista acea amintire vie care să le permită să transforme contemplarea exterioară într-o strădanie de a birui prin cunoaștere iluzia lumii exterioare. La poporul iranian, persan sau med exista o structură sufletească prin care fiecare individ simțea ceva ce, formulat cu cuvintele noastre din ziua de azi, s-ar exprima cam așa: Dacă odinioară noi, ca oameni, trăiam în lumea spirituală, viețuiam și vedeam spiritualul, sufletescul, iar acum suntem strămutați în lumea fizică și ne aflăm în fața unei lumi pe care o vedem cu ochii noștri, pe care o cuprindem cu intelectul legat de creier, motivul pentru care s-a întâmplat aceasta nu îl găsim în om, iar ceea ce trebuie învins aici nu poate fi făcut pur și simplu în interiorul omului; cu asta nu faci mare lucru! – Iranianul ar fi spus: Când omul a coborât pe Pământ trebuie să se fi petrecut o schimbare nu numai cu el, ci cu întreaga natură și cu tot ce există pe Pământ. De aceea, nu este suficient ca noi oamenii să lăsăm cele ce sunt în jurul nostru așa cum sunt și să spunem simplu: Totul este iluzie, maya, și noi ne ridicăm în lumea spirituală! Noi ne-am schimba, să zicem, nu însă și ceea ce s-a transformat deja în lumea din jurul nostru. – De aceea el nu-și spunea: Afară se întinde maya, eu însumi voi depăși însă această maya, voi birui maya din mine însumi și voi atinge astfel lumea spirituală! – Ci spunea: Omul face parte din lumea înconjurătoare, este doar un mădular al acesteia. Dacă vrem să transformăm ceea ce este divin în om și ceea ce a coborât din înălțimile divin-spirituale, trebuie să readucem în starea inițială nu numai ceea ce există în om, ci și tot ceea ce se află în mediul înconjurător. – Aceasta a dat un impuls acestor popoare de a interveni energic în transformarea și în prefacerea lumii.
În timp ce în India se spunea: Lumea a decăzut; ceea ce oferă ea acum este maya, în nord se spunea referitor la aceasta: Desigur, lumea a coborât pe scara evoluției, noi însă trebuie să o schimbăm în așa fel încât ea să devină din nou ceva spiritual! Contemplarea, reflexia cunoscătoare, constituia caracterul fundamental al poporului indian. Acest popor încheia rapid socotelile cu lumea, numind percepția senzorială iluzie sau maya. Caracterul fundamental al poporului iranian și al celorlalte popoare din nord era puterea de acțiune, energia exterioară, voința de a transforma ceea ce există în natură. Ele spuneau: Ceea ce se află în jurul nostru a coborât din divin; omul este însă chemat să îl readucă în divin! – Acest element fundamental sădit în caracterul poporului iranian a fost ridicat pe o culme și a fost pătruns cu cea mai mare energie de către conducătorii spirituali ce proveneau din Misterii.
Putem înțelege în totalitate, chiar și exterior, cele petrecute la est și sud de Marea Caspică doar dacă facem o comparație cu ceea ce s-a întâmplat mai la nord, deci în regiunile vecine Siberiei, Rusiei de astăzi, mergând până în interiorul Europei. Acolo trăiau oameni ce păstraseră încă într-un grad înalt vechea clarvedere, la care într-o anumită măsură vechea posibilitate de percepție spirituală era contrabalansată de contemplarea senzorială, de noua facultate de gândire intelectuală. La ei exista încă în cercuri foarte largi o facultate de pătrundere în lumea spirituală. Dacă avem în vedere caracterul acestei introspecții în lumea spirituală, care la aceste populații decăzuse pe o treaptă inferioară – devenind în principal o clarvedere astrală inferioară, cum am spune astăzi –, rezultă pentru ansamblul evoluției omenirii o anumită consecință. Cel dotat cu acest tip de clarvedere devine un om cu totul aparte. El capătă o anumită predispoziție caracterologică. Se observă acest lucru în mod deosebit la popoarele ce au avut această clarvedere inferioară imprimată în caracterul popular. Un astfel de om are în principal tendința să ceară de la natura din jur cele de trebuință pentru traiul curent și de a face cât mai puțin pentru a le smulge naturii. În sfârșit, el știa la fel de bine ca omul senzorial de azi că există plante, animale și așa mai departe, că în toate acestea sunt ascunse entități divin-spirituale; el le vedea. El știa, de asemenea, că ele sunt puternicele ființe aflate în spatele entităților fizice. Le știa atât de bine, încât le pretindea să îi asigure fără mare efort existența în care l-au obligat să coboare. Am putea spune multe lucruri în ce privește expresia exterioară a predispoziției și felului de a gândi al acestor oameni dotați cu clarvedere astrală. Am menționat acum doar unul din ele.
În tot acest timp, care ne interesează pentru ceea ce avem de spus, aceste populații dotate cu o clarvedere intrată în decandență, aceste popoare nomade umblau de colo-colo ca ciobani, nesedentare, fără a-și întemeia o locuință stabilă, fără să se lege în mod deosebit de vreun petic de pământ sau să se îngrijească de ceea ce le oferea pământul, ci mai degrabă distrugând ceea ce exista în jurul lor, dacă aveau nevoie de ceva pentru a-și întreține viața; dar să facă ceva pentru ridicarea nivelului cultural, pentru transformarea pământului, pentru aceasta popoarele despre care vorbim nu aveau nicio înclinație.
A luat astfel naștere o mare și importantă contradicție, probabil una din cele mai importante ale perioadei de evoluție postatlanteene: contradicția dintre aceste populații mai nordice și populațiile iraniene. La iranieni s-a dezvoltat dorința de a interveni în evenimentele din jurul lor, de a deveni sedentari, de a obține prin muncă tot ce se poate cuceri ca om și ca omenire sau, altfel spus, de a transforma natura cu ajutorul forțelor spirituale omenești. Sub acest unghi, acesta era impulsul cel mai puternic al oamenilor. Aspectul direct opus este al acelui popor ce s-a îndreptat spre nord și care putea pătrunde cu privirea în lumea spirituală. El era, să zicem așa, la „per tu” cu entitățile spirituale, dar nu îi plăcea să muncească, nu se stabilise într-un loc și nu avea chiar niciun interes să ducă înainte munca culturală în lumea fizică.
Iată marea contradicție, probabil cea mai mare care s-a format pe planul exterior în epoca postatlanteeană și care este urmarea directă a diferitelor tipuri de evoluție sufletească. Este marea contradicție pe care o știm și din istoria exterioară, dintre Iran și Turan, numai că nu i se cunosc cauzele. Aici avem acum aceste cauze.
În nord, în mijlocul Siberiei, Turanul, acel amestec de popoare dotat într-un grad înalt cu moșteniri atavice ale unei clarvederi astrale inferioare, care datorită acestei vieți în lumea spirituală nu avea nicio înclinație și nicio predilecție de a fonda o cultură exterioară – pentru că acești oameni erau mai pasivi și de multe ori aveau drept preoți chiar magicieni și vrăjitori de factură inferioară –, acolo unde era vorba de spiritual, se dedau magiei inferioare, uneori chiar magiei negre. La sud de ei: Iranul, acele regiuni în care de timpuriu a luat naștere impulsul de a transforma prin forță spirituală omenească, cu cele mai primitive mijloace, cele ce ne sunt date în lumea senzorială înconjurătoare, în felul acesta putând lua naștere culturile exterioare.
Iată marea opoziție dintre Iran și Turan. În mituri și legende se indică într-un mod foarte frumos cum o parte din acești oameni din nord, partea cea mai avansată în direcția acestui fel de cultură, a coborât până în regiunea pe care noi am considerat-o de tip iranian. Iar când în legenda lui Dschemshid, acel rege ce și-a condus popoarele din nord în sud, spre Iran, ni se spune că el a primit de la zeul – ce va fi recunoscut treptat – pe care el l-a numit Ahura Mazdao un pumnal de aur cu ajutorul căruia urma să-și îndeplinească misiunea pe Pământ, trebuie să ne fie clar că prin pumnalul de aur al regelui Dschemshid, care și-a scos popoarele din inerția maselor turaniene, ridicându-le la un nivel înalt de dezvoltare, a fost sporită strădania spre înțelepciune, aceea care ridică forțele ajunse în decadență la un nivel mai înalt și le pătrunde și întrețese cu forța spirituală pe care omul o poate cuceri pe planul fizic. Acel pumnal de aur, sub formă de plug, a răsturnat pământul, a făcut din pământ un ogor și a adus omenirii primele și cele mai primitive descoperiri. El a continuat să acționeze și acționează și în ziua de azi în toate cuceririle culturii, de care oamenii sunt atât de mândri. Faptul că regele Dschemshid, ce a descălecat din Turan în regiunile iraniene, a primit acest pumnal de aur de la Ahura Mazdao, ce a dat oamenilor forța de a preface în folosul lor lumea exterioară senzorială, este un lucru semnificativ.
Entitatea de la care provine acest pumnal de aur este și marele inspirator al conducătorului popoarelor iraniene, pe care noi îl cunoaștem drept Zarathustra sau Zoroastru, Zerdutsch. Zarathustra era și cel care în timpuri străvechi – imediat după catastrofa atlanteeană – a înzestrat acel popor, dotat cu impulsul de a întrețese cultura exterioară cu forță spirituală omenească, cu comorile pe care el le-a putut extrage din sfintele Misterii. În acest sens, Zarathustra a trebuit să dea acestor popoare, ce nu mai posedau vechea însușire atlanteeană de a privi în lumea spirituală, noi perspective și noi speranțe pentru lumea spirituală. Astfel, Zarathustra a deschis calea, despre care noi am discutat adesea, prin care popoarele trebuiau să descopere că în corpul de lumină exterior al Soarelui avem doar trupul exterior al unei ființe spirituale superioare, pe care el a numit-o „Marea Aură”, Ahura Mazdao, în opoziție cu mica aură omenească. Prin aceasta el a vrut să indice faptul că această ființă, atunci încă foarte îndepărtată, va cobori cândva în cursul istoriei omenirii pe Pământ, pentru a se uni fizic cu el și pentru a acționa în continuare în evoluția omenirii. Zarathustra a arătat astfel oamenilor spre acea entitate ce a trăit mai târziu în istorie ca Christos.
Prin aceasta Zarathrustra sau Zoroastru a îndeplinit ceva măreț, ceva impunător. El i-a redat noii omeniri postatlanteene, omenirii desacralizate, mersul ascendent spre un spiritual și speranța că oamenii, ale căror forțe au coborât pe planul fizic, pot ajunge în spiritual. Vechiul hindus atingea, într-un anumit fel, vechea spiritualitate prin disciplina yoga. Ceea ce a adus Zarathustra urma să deschidă însă oamenilor un nou drum.
Zarathustra avea acum un protector important. Doresc să accentuez în mod expres că eu vorbesc de Zarathustra ca despre o ființă pe care grecii deja o plasau într-o epocă anterioară cu cinci mii de ani războiului troian, care deci nu are nimic de-a face cu cel pe care istoria exterioară îl desemnează cu acest nume, și de asemenea nici cu cel pomenit drept Zarathrustra în vremea lui Darius. – Zarathustra din acele timpuri vechi avusese un protector, pe care îl putem numi Guștasb, un nume devenit mai târziu obișnuit. În Zarathustra avem așadar o natură preoțească puternică ce arată spre Marele spirit solar, spre Ahura Mazdao, acea entitate ce urma să fie pentru oameni conducătorul care îi aduce din planul fizic-exterior din nou în spiritual. În Guștasb avem natura regească a omului dispus să facă tot ceea ce se poate pe planul exterior pentru răspândirea în lume a marilor inspirațiuni ale lui Zarathustra. Și era inevitabil ca aceste inspirațiuni și aceste intenții, ce s-au afirmat în vechiul Iran prin Zarathustra și Guștasb, să se ciocnească de ceea ce exista imediat mai la nord de această regiune. Prin această ciocnire s-a declanșat realmente unul dintre cele mai mari războaie care au existat în lume, despre care istoria exterioară nu pomenește prea multe deoarece s-a petrecut în timpuri străvechi. A fost o ciocnire puternică între Iran și Turan, care nu a durat decenii, ci secole la rând. Din ea a rezultat o anumită dispoziție sufletească, perpetuată mult timp în mijlocul Asiei, care ar putea fi rezumată aproximativ în următoarele cuvinte.
Iranianul, omul zarathustrian, spunea cam în felul următor: Peste tot unde ne întoarcem privirea există o lume care, ce-i drept, descinde din divin-spiritual, dar care acum se prezintă ca ceva decăzut de la înălțimea pe care o avusese odinioară. Trebuie să ne imaginăm că tot ceea ce există în jurul nostru ca animale, plante și minerale era odinioară pe un plan superior și că acum a ajuns în decadență. Omul speră însă s-o poată aduce din nou acolo sus. – Să luăm, de exemplu, un animal. Vorbim, încercând să traducem în limbajul nostru cele ce trăiau în simțirea unui iranian, cum ar vorbi, de exemplu, un învățător la școală elevilor săi când ar încerca să caracterizeze o mentalitate asemănătoare. Atunci am putea spune: Privește în jurul tău. Înainte toate acestea erau mai spirituale; acum ele au căzut pe un plan inferior, au ajuns în decadență. Să luăm, de pildă, lupul. Animalul care trăiește în lup, pe care tu îl vezi ca pe o ființă senzorială, a decăzut, a intrat într-o stare de decadență. Inainte el nu prezenta în primul rând însușirile lui rele. Tu însă, dacă în tine însuți germinează însușiri bune, dacă aduni la un loc însușirile tale bune și forțele spirituale, poți să domesticești animalul. Tu îi poți inocula propriile tale însușiri. Poți să faci dintr-un lup un câine blând care te slujește! În lup și în câine avem astfel două ființe ce caracterizează oarecum două curente universale. – Oamenii care și-au întrebuințat forțele lor spirituale pentru a acționa asupra lumii înconjurătoare și a o transforma au fost în stare să domesticească animalele, să le ridice pe o treaptă superioară, în timp ce ceilalți, ce nu și-au folosit forțele în acest sens, au lăsat animalele în starea în care se aflau, din care cauză acestea au trebuit să coboare din ce în ce mai mult. Sunt două forțe diferite. Una se afirmă în predispoziția: Dacă las natura așa cum este ea va cobori din ce în ce mai jos, totul se va sălbătici. Cealaltă în predispoziția: Eu pot însă să-mi îndrept privirea spirituală spre o putere bună, al cărei adept sunt; atunci ea mă ajută și eu pot cu ajutorul ei să înalț din nou ceea ce vrea să decadă. Această putere, spre care eu îmi pot înălța privirea, îmi poate da speranța de a evolua în continuare! – Pentru iranian această putere se identifica cu Ahura Mazdao, și el spunea: Omul poate să înnobileze forțele naturii, le poate releva doar dacă se unește cu Ahura Mazdao, cu forța lui Ormuzd. Ormuzd este un curent ascendent. Dacă omul lasă natura în starea în care este, totul ajunge să se sălbăticească. Aceasta se datorează lui Ahriman! – Apoi, în regiunea iraniană se dezvoltă următoarea predispoziție: La nord de noi trăiesc hălăduind o mulțime de oameni fără să facă nimic. Ei sunt în slujba lui Ahriman. Oamenii ahrimanici sunt cei care se mută de colo-colo, mulțumindu-se doar cu ceea ce le oferă natura, fără a face ceva pentru a o spiritualiza. Noi însă vrem să ne raliem lui Ormuzd, lui Ahura Mazdao!
Așa era resimțită acolo dualitatea lumii. Așa simțeau iranienii, oamenii zarathustrieni, iar ceea ce simțeau ei astfel o și legiferau. Ei voiau să-și organizeze viața în așa fel încât prin legile pe care le dădeau să se exprime dorința fierbinte de a urca. Aceasta a fost consecința exterioară a zarathustrismului. Așa trebuie să privim opoziția dintre Iran și Turan. Iar acel război, despre care istoria ocultă vorbește atât de mult și de precis, războiul dintre Ardșasb și Guștasb, unul fiind regele turanian, iar celălalt protectorul lui Zarathustra, acest război dintre două forțe contrare, dintre Nord și Sud, trebuie să-l privim ca o predispoziție ce a continuat să acționeze asupra celor două regiuni, Iranul și Turanul. Dacă am înțeles acest lucru, vom vedea cum de la Zarathustra pornește un anumit curent sufletesc, ce se revarsă și acționează asupra întregii omeniri.
Așa ar trebui caracterizat în primă instanță întreaga ambianță, mediul social și geografic în care a trebuit să apară Zarathustra. Iar noi mai știm că individualitatea care s-a încarnat în sângele transmis de-a lungul a de trei ori paisprezece generații de la Avraam, care în Evanghelia după Matei apare ca Iisus din Nazaret, a fost individualitatea lui Zarathustra. Pe ea a trebuit s-o căutăm înainte de toate. A trebuit să mergem acolo unde ea apare pentru prima dată în epoca postatlanteeană. Și acum se naște întrebarea: Cum se face că tocmai sângele lui Avraam, ce a trăit în Asia de Sud-Vest, sânge scurs de-a lungul generațiilor, a putut fi cel mai apt pentru o viitoare corporalitate a lui Zarathustra? Căci una din încarnările ulterioare ale lui Zarathustra este Iisus din Nazaret.
Pentru a putea răspunde la această a doua întrebare a fost nevoie să ne punem problema centrului care se manifestă în acest sânge. În individualitatea lui Zarathustra avem acest centru ce se încarnează în sângele poporului evreu. Mâine vom analiza motivul pentru care tocmai acest sânge, această seminție, a trebuit să fie cea din care Zarathustra și-a luat corporalitatea sa exterioară.
