Va fi necesar ca în conferințele de debut ale acestui ciclu să repetăm unele lucruri care au fost spuse atunci când am abordat Evanghelia după Luca. Anumite aspecte din viața lui Iisus Christos pot fi înțelese abia după ce am comparat aceste două Evanghelii.
Ceea ce este important în primul rând pentru înțelegerea profundă a Evangheliei după Matei este că acea individualitate despre care ne vorbește la început această Evanghelie își are obârșia, în ce privește corporalitatea, în Avraam și că prin ereditatea asigurată de-a lungul a de trei ori paisprezece generații ea a ajuns să poarte în sine un extract, să zicem așa, al întregii seminții a abrahamiților, a evreilor. Pentru cercetătorul spiritual această individualitate este una și aceeași cu cea pe care noi o considerăm a fi Zoroastru sau Zarathustra. Ieri am prezentat oarecum ambianța exterioară în care a activat Zarathustra. Va fi necesar să mai menționăm încă ceva despre ideile și concepțiile despre lume care animau cercurile lui Zarathustra. Trebuie spus că pe acel teritoriu unde în timpurile primordiale a acționat Zoroastru sau Zarathustra a înflorit o concepție despre lume ce conține în linii mari ceva extrem de semnificativ. Nu este nevoie să enunțăm decât câteva fraze din ceea ce, oricum, putem considera a fi învățătura celui dintâi Zarathustra pentru a evidenția principiile profunde care au stat la baza întregii concepții postatlanteene despre lume.
Și exterior, în istorie, ni se spune că acea învățătură, în cadrul căreia a acționat și Zarathustra, ar porni de la două principii, pe care le-am putea numi principiul lui Ormuzd, al ființei bune și luminoase, și principiul lui Ahriman, ființa rea, întunecată. Chiar în descrierea exterioară a acestui sistem religios se accentuează totodată că aceste două principii – Ormuzd sau Ahura Mazdao și Ahriman – trebuie să revină din nou la un principiu comun: Zeruane Akarene.
Ce este acest principiu unitar, oarecum străbun, din care au provenit celelalte două principii ce se confruntă în lume? De obicei Zeruane Akarene se traduce prin „timpul necreat”. Așadar, putem spune: În final doctrina lui Zarathustra revine la principiul originar, în care noi trebuie să vedem timpul imuabil ce curge necontenit în lume. Chiar în semnificația acestui cuvânt este conținută clar ideea că nu mai putem ridica întrebarea referitoare la originea acestui timp, a acestui circuit al timpului. Este foarte important să aducem clar în conștiență cel puțin o dată ideea că în contextul cosmic putem vorbi despre ceva ce interior nu ne mai dă dreptul să ne întrebăm care ar fi, de exemplu, cauzele unui astfel de principiu. Gândirea exterioară abstractă a oamenilor nu se va abține niciodată ca, atunci când se arată o cauză anume, să continue iar și iar să întrebe care este cauza acestei cauze, întorcând astfel noțiunile spre un veșnic înapoi. Dacă vrem cu adevărat să stăm bine ancorați pe solul științei spiritului trebuie să ajungem o dată, printr-o meditație temeinică, la convingerea că întrebările referitoare la origini, la cauza primordială, trebuie să înceteze undeva și că dacă de la un punct încolo continuăm să punem întrebări referitoare la cauze nu practicăm decât un simplu joc de gândire.
În cartea mea Știința ocultă în rezumat am arătat acest fapt gnoseologic. Acolo spuneam că dacă cineva vede pe o stradă niște urme el ar putea desigur întreba de unde vin acestea. Răspunsul poate fi: De la roțile unui vehicul. Se poate întreba, în continuare, unde sunt plasate roțile vehiculului. Mai putem întreba: De ce au fost lăsate urmele? și să obții răspunsul: Fiindcă el mergea pe stradă. Se poate întreba în continuare: De ce mergea pe stradă? și să primești răspunsul: Fiindcă avea de transportat oameni pe acea stradă. – În tot acest șir de întrebări poți ajunge într-un final să presupui deciziile care l-au făcut pe acel om să folosească vehiculul. Dacă în continuare nu te oprești, după ce ai aflat că omul a avut această intenție, și întrebi care sunt cauzele acesteia, atunci seriozitatea demersului cade în derizoriu și rămâi captiv într-un joc al interogațiilor.
Așa este cazul și cu problemele majore ale concepțiilor despre lume. Undeva trebuie să te oprești. Trebuie să te oprești să întrebi ce ar fi stat la baza învățăturilor zarathustrismului, să te oprești la momentul în care timpul se scurge liniștit. Zarathustrismul împarte timpul în două părți, sau mai bine spus el deduce din timp două principii: unul bun, un principiu al luminii, pe care ieri am putut să vi-l caracterizez destul de concret drept principiul Ormuzd, și unul rău, un principiu al întunericului, principiul Ahriman. La baza acestei concepții străvechi persane se află un lucru extrem de important, și anume faptul că tot răul care există în lume, tot ceea ce în proiecția sa fizică trebuie desemnat ca întunecat, nu a fost la origine ceva rău, ceva întunecat. Am atras atenția chiar că gândirea persană străveche vedea, de exemplu, lupul, care într-un anumit fel reprezintă ceva sălbatic, ceva rău, ca pe un animal în care lucrează principiul Ahriman, că lupul a alunecat pe panta coborâtoare, pornind de la o ființă căreia la origine nu-i putem tăgădui binele. Conform concepției persane, conform concepției ariene străvechi, la baza oricărei deveniri se află principiul că răul a luat naștere prin faptul că la un moment dat un lucru, care în forma sa inițială fusese ceva bun, a păstrat această formă și într-o epocă ulterioară, adică în loc să se schimbe, să progreseze, și-a conservat forma care fusese adecvată cândva. Concepția persană străveche deduce, pur și simplu, tot răul, tot ceea ce este întunecat din faptul că forma unei ființe, care anterior fusese una bună, a rămas și într-o epocă ulterioară la fel, în loc să se schimbe corespunzător. Din ciocnirea unei atare forme ființiale – perpetuate dintr-o epocă anterioară în una ulterioară – cu ceva ce a progresat ia naștere lupta binelui cu răul. Astfel, după concepția persană străveche lupta dintre bine și rău nu este altceva decât lupta dintre ceva ce are o formă corectă în prezent și ceva ce aduce în prezent forma sa veche. Așadar, răul nu este un rău absolut, ci doar un bine strămutat, ceva ce a fost bun într-o epocă anterioară. Acolo unde trecutul și viitorul nu intră deocamdată în conflict, timpul neseparat, timpul nedivizat în momentele sale clar individualizate curge liniștit.
Această concepție este una profundă și o întâlnim pe teritoriul primelor populații postatlanteene, în zarathustrism. Această concepție, pe care o putem considera și principiul fundamental propriu-zis al zarathustrismului, include în sine, dacă este privită în mod just, chiar ceea ce noi am putut caracteriza ieri dinspre o anumită latură, pe care am putut-o vedea reliefându-se cu atâta putere la populațiile ce s-au sprijinit pe învățăturile lui Zarathustra. Vedem la toate aceste populații credința în necesitatea ca aceste două momente, desprinse oarecum din curentul uniform al timpului însuși, să se contrapună unul altuia în timp și abia în decursul timpului să fie biruite. Vedem necesitatea ca noul să se nască și vechiul să se mențină, prin echilibrarea celor două Cosmosul și mai cu seamă Pământul putând treptat să-și atingă țelul. Acest mod de a privi lucrurile pe care l-am caracterizat acum se află însă și la baza evoluției pe un plan superior a tot ceea ce a rezultat din zarathustrism. După ce în timpurile pe care le-am caracterizat ieri zarathustrismul și-a stabilit sediul în acele regiuni, el a acționat peste tot unde a apărut. Și vom vedea imediat cu ce putere extraordinară a acționat el asupra întregii epoci care a urmat. El a avut această calitate prin faptul că în tot ceea ce a acționat, și a acționat profund, a picurat câte puțin din opoziția vechi–nou.
Zarathustra a putut acționa atât de profund asupra epocilor care au urmat datorită faptului că în perioada în care el s-a ridicat la treapta cea mai înaltă de inițiere posibilă pentru acel timp au fost cooptați, au fost atrași doi discipoli. Eu i-am menționat deja. Pe unul l-a instruit în ce privește tainele spațiului fizic aflat în jurul nostru, deci cu privire la tainele simultanului; pe celălalt l-a învățat tainele succesiunii în timp, tainele timpului, ale evoluției. Despre aceste lucruri am mai amintit deja. Am spus că într-un moment bine precizat al perioadei de discipolat al celor doi mari ucenici intervine ceva cu totul special în poziția acestora față de Zarathustra, și anume faptul că învățătorul poate jertfi ceva din propria sa entitate pentru elevii săi. Iar Zarathustra, cel din epoca zarathustriană, a jertfit pentru discipolii săi propriul său corp astral și propriul său corp eteric. Individualitatea lui Zarathustra, entitatea sa cea mai profundă, s-a menținut intactă în sine în vederea unor încarnări viitoare. Corpul astral însă, acel înveliș astral în care el trăise ca Zarathustra în vremurile stră-străvechi ale evoluției postatlaneene, era într-atât de perfect, atât de pătruns de întreaga entitate a lui Zarathustra încât nu se risipea, nu dispărea precum învelișurile astrale ale celorlalți oameni, ci rămânea intact în sine. Astfel de învelișuri umane, îmbinate datorită profunzimii individualității care le-a purtat în modul cel mai perfect, pot rămâne în cursul evoluției intacte. Corpul astral al lui Zarathustra a fost unul dintre acestea. Și unul dintre discipoli, cel care a primit de la Zarathustra învățătura spațiului și secretele a tot ceea ce străbate simultan spațiul nostru senzorial, acest discipol s-a născut din nou în personalitatea numită în istorie Toth, sau Hermes al egiptenilor. Acest discipol reîncarnat al lui Zarathustra, care, după cum ne arată cercetarea ocultă, a fost destinat să devină acel Hermes al egiptenilor sau Toth, a trebuit nu numai să fixeze în sine toate învățăturile primite de la Zarathustra într-o încarnare precedentă, ci în afară de aceasta a trebuit să le consolideze, în așa fel încât prin procedeele cunoscute în sfintele Misterii să i se încorporeze, să i se înfiltreze corpul astral conservat al lui Zarathustra însuși. Astfel, individualitatea acestui discipol al lui Zarathustra s-a născut din nou ca Hermes sau Toth, și acestuia i-a fost încorporat corpul astral al lui Zarathustra însuși. În Hermes al egiptenilor, avem, așadar, direct un mădular al entității zarathustriene. Cu acest mădular și cu ceea ce a adus cu sine din timpul discipolatului zarathustrian Hermes a făcut tot ceea ce este măreț și plin de însemnătate în cultura egipteană.
Pentru a se putea întâmpla ceea ce s-a infăptuit prin acest misionar, prin acest mesager al lui Zarathustra, a trebuit desigur să existe și o populație dotată în mod corespunzător. Hermes, discipolul lui Zarathustra, a găsit terenul propice pentru ceea ce el putea sădi doar la acel amestec de populații ce au migrat pe o direcție mai mult sudică din regiunile atlanteene și s-au stabilit în părțile răsăritene ale Africii și care și-au conservat o mare parte din felul de clarvedere din perioada atlanteeană. Acolo ființa sufletească a populației egiptene s-a ciocnit de ceea ce a putut da Hermes, prin aceasta dezvoltându-se cultura egipteană.
Aceasta era însă o cultură de un gen cu totul aparte. Imaginați-vă toate acele secrete despre spațiu și simultaneitatea existentă în spațiu primite de Hermes ca un dar prețios de la învățătorul său Zarathustra. Tocmai prin acestea Hermes avea în el bunul cel mai de preț pe care îl deținea Zarathustra. Am amintit de mai multe ori că o caracteristică a învățăturii lui Zarathustra este aceea că ea le atrăgea atenția oamenilor asupra globului solar, asupra luminii solare și a corpului de lumină al Soarelui, arătându-le că acest corp solar este doar învelișul exterior al unei entități spirituale înalte. Zarathustra i-a împărtășit așadar lui Hermes secretele sale privitoare la cele existente simultan în spațiu, care se află la baza întregii naturi, care avansează continuu în timp de la epocă la epocă și care de fiecare dată se arată într-o formă nouă. Hermes stăpânea cunoștințele despre Soare, despre ceea ce provine și se dezvoltă datorită Soarelui. Aceste cunoștințe el le-a putut sădi în sufletele oamenilor proveniți din rândul populației atlanteene, deoarece aceste suflete putuseră odinioară ele însele privi, printr-un dar înnăscut, în interiorul secretelor solare și păstraseră ceva din aceasta în amintire. Totul se încadra într-o linie evolutivă progresivă. Progresiv evoluau atât sufletele celor ce trebuiau să primească înțelepciunea lui Hermes, cât și Hermes însuși.
Cel de al doilea discipol al lui Zarathustra a cunoscut o altă inițiere. El a primit secretele ce se referă la cursul timpului, și de aceea a trebuit să preia totodată ceva ce în evoluție este parcă învălmășit, precum vechiul și noul, ceva ce acționează precum contrariile, polar. Și pentru acest discipol Zarathustra a jertfit o parte din entitatea sa, astfel încât atunci când cel de-al doilea discipol s-a reîncarnat el a putut primi această jertfă. Deci, în timp ce individualitatea lui Zarathustra s-a păstrat, învelișurile s-au desprins de el; aceste învelișuri, întrucât au fost purtate de o individualitate atât de puternică, au rămas intacte și nu s-au risipit. Acest al doilea discipol, care a primit înțelepciunea timpului, a căpătat într-un anumit moment al încorporării sale următoare corpul eteric al lui Zarathustra, spre deosebire de celălalt discipol ce primise înțelepciunea spațiului, ce căpătase corpul astral al acestuia, corpuri pe care Zarathustra le jertfise. Acest al doilea discipol, reîncarnat, al lui Zarathustra nu este altul decât Moise. Corpului eteric al lui Moise i se atașează în fragedă copilărie corpul eteric al lui Zarathustra, păstrat în stare intactă. Textele religioase, ce se bazează cu adevărat pe surse oculte, toate fac trimitere într-un mod tainic la aceste secrete pe care ni le revelează cercetarea ocultă. Când Moise, discipolul reîncarnat al lui Zarathustra, urma să primească corpul eteric conservat al lui Zarathustra, cu el a trebuit să se petreacă ceva cu totul deosebit. Înainte să primească, ca orice om obișnuit, impresiile corespunzătoare din mediul înconjurător și înainte ca în individualitatea sa să poată coborî impresiile din lumea exterioară, în entitatea sa a trebuit să fie infiltrat ceea ce urma să primească în mod miraculos ca moștenire de la Zarathustra. Acest lucru este povestit printr-o întâmplare simbolică, care spune că el este pus într-un coșuleț și i se dă drumul în jos pe fluviu, fapt ce aduce cu o inițiere curioasă. O inițiere constă în aceea că un om rămâne un anumit timp izolat de lumea exterioară, în care timp în el este infiltrat ceea ce acesta trebuie să primească. Deci, atunci când Moise era astfel izolat, lui i s-a inoculat la un moment dat corpul eteric conservat al lui Zarathustra, prin care a putut să înmugurească acea minunată înțelepciune temporală pe care i-o mijlocise odinioară Zarathustra, cu care acum el a fost înzestrat și pe care a revelat-o în imagini succesive care, și ele, erau adecvate poporului său. De aceea, marile tablouri ale Genezei ne pot apărea la Moise ca imaginațiuni exterioare ale înțelepciunii temporale ce venea de la Zarathustra. Ele erau știința, înțelepciunea renăscută pe care el o primise de la Zarathustra. Ea a putut să se consolideze înăuntrul său tocmai prin faptul că primise de la Zarathustra învelișul eteric.
Pentru un proces atât de important al evoluției omenirii cum este cel al inaugurării unei mișcări culturale nu este însă suficient să existe doar un inițiat, ci și un germen popular corespunzător, adică potrivit să primească ceea ce poate sădi o astfel de mare individualitate. Iar dacă vrem să analizăm germenele popular, solul popular în care Moise a putut să sădească ceea ce i-a fost lăsat moștenire de către Zarathustra, este bine să ne referim la o anumită particularitate a înțelepciunii lui Moise însuși.
Într-o încarnare anterioară Moise a fost, așadar, discipolul lui Zarathustra. El a primit atunci înțelepciunea timpului și acel secret pe care l-am indicat spunând că în toate timpurile se ciocnesc un anterior și un ulterior, prin aceasta luând naștere o contradicție. Dacă Moise s-ar fi interpus cu această înțelepciune în evoluția omenirii, el ar fi trebuit să intre în conflict cu înțelepciunea de celălalt tip, cu înțelepciunea lui Hermes. Așa s-a și întâmplat. Putem spune că Hermes a primit de la Zarathustra înțelepciunea directă, înțelepciunea solară, să zicem așa, adică cunoașterea a ceea ce trăiește tainic-ființial în învelișul fizic exterior al luminii și al corpului solar, deci ceea ce parcurge un drum direct. La Moise situația era alta. Moise primise acea înțelepciune pe care omul o păstrează nu în corpul astral, ci în corpul eteric, mai dens. El primise acea înțelepciune care nu doar își îndreaptă privirea în sus, spre Soare, tot întrebându-se ce emană din ființa Soarelui, ci înțelege și ceea ce se contrapune luminii solare, văpăii solare; ceea ce se uzează în noi, cu toate că nu suntem lăsați a fi deteriorați de aceasta, ceea ce a devenit terestru, dens, ceea ce se ridică din pământ ca ceva îmbătrânit, întărit: este vorba deci de înțelepciunea pământească ce trăiește de fapt în înțelepciunea solară dar care este totuși înțelepciune pământească. Secretele devenirii pământești, ale modului în care omul evoluează pe Pământ și în care a evoluat substanțialitatea terestră de când Soarele s-a separat de Pământ, iată ce primise Moise. Dar asta, dacă analizăm problema nu exterior, ci interior, constituie chiar motivul pentru care în învățăturile lui Hermes ne întâmpină ceva ca un fel de opoziție flagrantă față de înțelepciunea lui Moise.
În prezent există desigur anumite concepții care atunci când analizează astfel de lucruri procedează după principiul: Noaptea toate pisicile sunt gri! Ele văd atunci peste tot doar ceea ce este identic și sunt foarte încântate când găsesc în doctrina hermesiană, de exemplu, același lucru ca în doctrina mozaică: aici o trinitate, dincolo o trinitate, acolo pătrimea, aici pătrimea. Asta nu este însă suficient, căci este ca și cum cineva l-ar iniția pe un altul într-ale botanicii și nu i-ar arăta, de exemplu, prin ce se deosebește trandafirul de garoafă ci doar ce este identic la cele două. Cu asta nu ajungem nicăieri. Noi trebuie să știm prin ce se deosebesc entitățile, chiar și înțelepciunile între ele. Trebuie, de asemenea, să știm că înțelepciunea mozaică era cu totul deosebită de înțelepciunea hermetică. Ambele își au originea în Zarathustra; dar așa cum și unitatea se divide și se manifestă sub diverse forme, la fel și Zarathustra a dezvăluit celor doi discipoli ai săi aspecte total deosebite ale aceleiași realități.
Dacă lăsăm să acționeze asupra noastră înțelepciunea hermesiană găsim ceea ce umple cu lumină lumea noastră, găsim ceea ce ne arată originea Cosmosului și felul în care acționează lumina în cadrul lui. În înțelepciunea lui Hermes nu găsim însă noțiunile care să ne arate că în întreaga devenire acționează simultan un anterior și un ulterior, cum în felul acesta trecutul intră în luptă cu prezentul și întunericul se opune luminii. Înțelepciunea hermesiană nu conține, în fond, nimic din ceea ce înseamnă înțelepciune terestră, care ne face să înțelegem cum au evoluat Pământul și oamenii după separarea Pământului de Soare. Misiunea deosebită a înțelepciunii mozaice a fost tocmai aceea de a-i explica omului felul în care a evoluat Pământul după despărțirea lui de Soare. Moise trebuia să aducă înțelepciunea terestră, Hermes pe cea solară. Așadar, în Moise, prin amintirea a tot ceea ce a primit de la Zarathustra, luminează devenirea, evoluția terestră a omului. El pornește oarecum de la terestru. Acest terestru este însă separat de Soare, conține într-un anume fel estompat solarul. Terestrul îi iese în întâmpinare Soarelui și se întâlnește cu el. De aceea a fost nevoie ca înțelepciunea pământească a lui Moise să se întâlnească și în fapt, în existența concretă, cu înțelepciunea solară a lui Hermes. Aceste două direcții diferite au trebuit să se ciocnească. Lucrul acesta ne este înfațișat într-un mod cu totul minunat și exterior prin ciocnirea lui Moise și a inițierii lui cu înțelepciunea hermesiană. Nașterea în Egipt a lui Moise, strămutarea poporului lui în Egipt, ciocnirea poporului lui cu poporul egiptean al lui Hermes sunt reflexe exterioare ale ciocnirii înțelepciunii solare cu înțelepciunea terestră, cele două înțelepciuni care își au sorgintea în Zarathustra dar care trebuiau să evolueze în curente complet diferite pe Pământ, să interacționeze și să decadă în final.
O anumită înțelepciune aflată în legătură cu metodele folosite în Misterii se exprimă însă întotdeauna într-un mod cu totul special privitor la secretele cele mai profunde ale faptelor omenești, și nu numai. În conferințele ținute de mine la München referitoare la Tainele creațiunii biblice am atras deja atenția asupra dificultăților extraordinar de mari de a exprima într-un limbaj exterior cât de cât accesibil niște adevăruri profunde ce privesc nu numai pe om, ci și evenimentele cosmice. Deseori cuvintele noastre sunt realmente niște cătușe, căci ele au sensul lor caracteristic, elaborat timp îndelungat. Și când, cu marile înțelepciuni ce ni se dezvăluie în suflet, încercăm să ne apropiem de limbă și vrem să turnăm în cuvinte cele ce ni se descoperă interior, ia naștere o luptă împotriva acestui instrument atât de slab al limbii, care, dintr-un anumit punct de vedere, este cu totul neîndestulător.
O enormă trivialitate, afirmată în cursul secolului al XIX-lea și de cultura modernă, repetată însă cu obstinație în epoca hârtiei de ziar, este aceea că orice adevăr real ar trebui exprimat într-un mod simplu și că limba, cu formele ei de exprimare, ar fi chiar etalonul potrivit care indică dacă cineva deține sau nu un adevăr. Această frază este doar o expresie care arată că aceia care o exprimă nu sunt în posesia adevărului propriu-zis, ci doar în posesia acelor adevăruri ce au fost transmise de-a lungul secolelor prin intermediul limbii și au fost reformulate puțin diferit. Pentru astfel de oameni limba este suficientă și ei nu simt lupta pe care trebuie s-o duci uneori cu ea. Numai că această luptă se ivește în suflet extraordinar de puternic atunci când ai de spus ceva măreț și puternic.
La München am specificat deja faptul că în drama-misteriu Poarta inițierii, la sfarșitul primei scene, cea a „camerei de meditație”, s-a dat o luptă puternică cu limba. Ceea ce trebuia spus de către hierofante discipolului este ceva ce nu se poate mula decât într-o măsură extrem de mică pe tiparul rudimentar al limbii.
În Misteriile sfinte se exprimau însă chiar cele mai profunde secrete. De aceea întotdeauna în Misterii se simțea insuficiența, slăbiciunea instrumentului verbal și inadecvarea lui în a elabora imagini pentru ceea ce vrei să spui de fapt. De aceea Misteriile au simțit întotdeauna nevoia să caute mijloace de exprimare adecvate pentru ceea ce sufletul viețuia interior; iar dintre cele mai slabe s-au dovedit a fi acelea pe care omul le-a folosit pentru scopuri exterioare, pentru uzul curent timp de secole. Din contră, cele mai potrivite s-au dovedit imaginile căpătate atunci când îți îndreptai privirea în depărtările spațiului: constelațiile, răsăritul unui astru într-un moment anume, ocultarea unui astru de către un altul la o dată anume. Ceea ce obțineai astfel putea fi foarte bine folosit pentru a exprima ceea ce se petrece într-un fel în sufletul omenesc. Aș vrea să caracterizez pe scurt acest lucru.
Să presupunem că la un moment dat trebuie să se petreacă un mare eveniment, că un suflet omenesc a devenit îndeajuns de matur pentru a-l face cunoscut mai departe poporului, sau că el ar vrea să exprime faptul că acel popor sau o parte a omenirii a dobândit ea însăși un anumit nivel de maturitate și s-a ridicat în evoluție pe o anumită treaptă. Să presupunem că acel om ar vrea să arate poate dintr-o cu totul altă latură că în rândul acelui popor s-ar afla o individualitate, că în acel moment punctul culminant al evoluției acelei individualități ar fi coincis cu punctul culminant al evoluției sufletului poporului. Cum ar fi descris acel om această coincidență pentru a exprima unicitatea ei? Tot ce s-ar putea spune într-un asemenea caz cu ajutorul limbii nu ar avea un efect suficient de putemic pentru a transpune în simțirea noastră întreaga semnificație a acestui eveniment grandios. De aceea el a fost exprimat în felul următor: coincidența forței maxime a unei anumite individualități cu forța maximă a unui anumit suflet al poporului este ca și cum Soarele s-ar afla în constelația Leului și își trimite de acolo razele sale de lumină. Pentru a înfațișa plastic forța unui anumit eveniment în cadrul evoluției omenirii s-a ales imaginea leului. S-a ales ca mijloc de exprimare pentru ceea ce se petrece în omenire, ceva ce se oferă privirii în exterior, în spațiul cosmic. De acolo, din mersul aștrilor s-au luat expresiile utilizate în istorie atunci când se voia să se menționeze fapte spirituale ce urmau să intervină în omenire.
Când spui că Soarele se află în constelația Leului, de exemplu, și că printr-un eveniment ceresc, cum este cel al suprapunerii Soarelui peste o anumită constelație, se exprimă simbolic un eveniment ce are loc în cursul evoluției omenirii, se poate la fel de bine întâmpla să existe persoane dispuse întotdeauna să trivializeze lucrurile, să răstălmăcească cele spuse, afirmând că înainte toate evenimentele ce se refereau la istoria omenirii erau încriptate mitic în procese împrumutate din lumea stelară și că în realitate tot ceea ce se petrecea în omenire se exprima prin imagini ce proveneau din sfera constelațiilor cerești. În realitate, adevărul este exact pe dos față de ceea ce le place unora să bagatelizeze.
Această legătură cu Cosmosul, exprimată prin imagini luate din existența cosmică, ar trebui să ne trezească o anumită venerație față de tot ceea ce auzim în legătură cu marile evenimente din cursul evoluției omenirii. Există însă și o legătură tainică între întreaga existență cosmică și ceea ce se petrece în existența omenească. Ceea ce se petrece pe Pământ este o oglindă a ceea ce se petrece în Cosmos.
Sub un anumit raport și mersul divergent al înțelepciunii solare a lui Hermes și al înțelepciunii pământești a lui Moise, așa cum s-a manifestat el în Egipt, este într-un fel o imagine, o oglindă a modului în care se acționează afară, în Cosmos. Când priviți anumite acțiuni ale Soarelui ce radiază pe Pământ și alte acțiuni ale Pământului sub formă de reflectare în spațiul cosmic nu este indiferent unde se întâlnesc aceste acțiuni în spațiu; în funcție de apropierea mai mare sau mai mică de Pământ, și efectul coincidenței undelor radiate cu cele reflectate poate fi unul diferit. Ciocnirea înțelepciunii hermetice cu înțelepciunea mozaică în vechiul Egipt era înfățișată însă în Misterii într-un mod ce în esență ar putea fi comparat cu ceea ce cosmologia noastră spiritual-științifică prezintă a se fi întâmplat în Cosmos. Noi știm că la origine a avut loc o despărțire a Soarelui de Pământ, că apoi Pământul a rămas un timp unit cu Luna și că apoi o parte a Pământului s-a separat la rândul ei de Pământ, formând corpul ceresc ce se deplasează prin spațiu în jurul Pământului. Pământul a respins la rândul lui, a retrimis în spațiul cosmic spre Soare o parte a sa, sub formă de Lună. O astfel de „emanație” a Pământului ca răspuns la acțiunea Soarelui a fost și procesul ciudat petrecut la întâlnirea înțelepciunii pământești a lui Moise cu înțelepciunea solară a lui Hermes în Egipt.
De-a lungul perioadei care a urmat după separarea de înțelepciunea solară, înțelepciunea mozaică – în calitatea ei de înțelepciune terestră – a fost ceva despre care se poate spune că s-a dezvoltat ca știință a Pământului și a omului, însă în așa fel încât ea s-a orientat spre Soare și a preluat ceea ce venea de la el ca înțelepciune directă și s-a pătruns cu aceasta. Ea trebuia să se pătrundă însă numai până la un anumit grad cu înțelepciunea solară directă, după care trebuia să continue singură și să se dezvolte independent. Din acest motiv înțelepciunea mozaică a rămas în Egipt atât cât a trebuit ca să poată asimila ceea ce avea nevoie; după aceea a urmat „Ieșirea copiilor lui Moise din Egipt", pentru ca elementele înțelepciunii solare să poată fi digerate de către înțelepciunea terestră și duse în mod independent mai departe.
În înțelepciunea mozaică trebuie așadar să deosebim două elemente: un element unde înțelepciunea mozaică se dezvoltă în sânul înțelepciunii hermesiene, unde ea este înconjurată oarecum din toate părțile de înțelepciunea hermesiană și o asimilează; apoi, după ieșirea din Egipt, ea se dezvoltă separat, dezvoltă mai departe în propriul ei sân înțelepciunea hermesiană, cunoscând în această fază de dezvoltare trei etape. Încotro urmează să evolueze înțelepciunea mozaică? Care este sarcina ei? – Sarcina ei trebuie să fie aceea de a regăsi drumul înapoi spre Soare. Ea a devenit înțelepciune pământească. Moise este zămislit, cu tot ceea ce i-a dat Zarathustra, ca un indicator pământesc. El trebuie să regăsească drumul înapoi spre Soare. El îl caută în urmă în diferite etape, prima fiind aceea în care se impregnează cu înțelepciunea hermesiană; după aceea el se dezvoltă în continuare. Experiența pe care o face pe acest drum se poate descrie cel mai bine tot cu ajutorul imaginilor cosmice. Când cele ce se petrec pe Pământ radiază din nou în spațiu spre Soare, ele întâlnesc pe acest drum mai întâi pe Mercur. Noi cunoaștem că ceea ce în astronomia obișnuită este numit Venus după terminologia ocultă este Mercur, după cum ceea ce în mod obișnuit este numit Mercur este în sens ocult Venus. Deci pe drumul de la Pământ la Soare primul element întâlnit este de natură mercuriană, apoi cel de natură venusiană și la sfârșit cel de natură solară. De aceea Moise a trebuit să dezvolte cele moștenite de la Zarathustra în procese sufletești interioare în așa fel, încât la întoarcere ele să poată găsi din nou solarul. Ele trebuiau deci să crească până atingeau un anumit grad de dezvoltare. Înțelepciunea sădită de el în cultura lumii a trebuit să se dezvolte în modul care i-a fost dat poporului său. De aceea, el reface în sens invers ceea ce Hermes a adus pe cale directă, precum radiația solară, după ce mai întâi a asimilat ceva din înțelepciunea hermesiană.
Se mai spune că Hermes, care mai târziu a fost numit Mercur, Toth, a adus poporului său arta și știința, știința exterioară lumească, arta exterioară lumească, sub o formă în care să poată fi folosită de poporul său. Moise însuși a trebuit să pătrundă în alt mod, oarecum opus, până la acest stadiu Hermes-Mercur, a trebuit să refacă în sens invers înțelepciunea hermesiană. Acest lucru este prezentat în mersul pe care l-a cunoscut poporul evreu până în momentul epocii și guvernării lui David, regele psalmist și profetul lui Dumnezeu, care a acționat ca preot, a purtat spada, dar a știut să mânuiască și instrumentele muzicale. David, Hermes, Mercur al poporului evreu, așa ne este el zugrăvit. Acel curent al populației evreiești cunoaște acum o atare dezvoltare, încât reușește să creeze o cultură hermesiană, mercuriană, independentă. În epoca regelui David înțelepciunea hermesiană ajunsese până în regiunea lui Mercur.
În continuare, în mersul ei înapoi înțelepciunea lui Moise a ajuns în punctul ce corespunde regiunii lui Venus, dacă putem spune așa. Regiunea Venus a fost atinsă de către ebraism în perioada în care înțelepciunea mozaică, respectiv ceea ce se revărsase secole la rând sub această formă, a trebuit să se unească cu un element cu totul diferit, cu o direcție de înțelepciune ce venea oarecum din cealaltă parte. Așa cum ceea ce este reflectat de Pământ întâlnește undeva în spațiu, în drumul spre Soare, planeta Venus, la fel înțelepciunea mozaică s-a întâlnit în captivitatea babiloniană cu ceea ce radiase din cealaltă parte, dinspre Asia. În evoluția ei cu totul aparte înțelepciunea poporului evreu s-a întâlnit în captivitatea babiloniană cu cele comunicate, sub o formă mult atenuată, în Misteriile babiloniene și caldeene. Așa cum un călător care a plecat de pe Pământ, cunoscând ce este acolo, ar străbate regiunea lui Mercur și ar ajunge în regiunea lui Venus pentru a primi aici lumina solară ce cade pe el, tot așa înțelepciunea mozaică a primit învățăturile pornite direct din sanctuarele zarathustrismului, perpetuate sub o formă mult atenuată în Misteriile și lăcașurile de înțelepciune caldeene și babiloniene. Aici înțelepciunea mozaică s-a unit cu ceea ce reușise să treacă dincolo, în regiunea Tigrului și Eufratului.
Aici s-a mai întâmplat ceva. Moise s-a întâlnit în fapt cu ceea ce pornise odinioară din Soare. Nu el însuși, ci moștenirea pe care el a lăsat-o poporului său, înțelepciunea ebraică, care s-a contopit în lăcașurile pe care ea a trebuit să le frecventeze în timpul captivității babiloniene direct cu solarul acelei înțelepciuni. Căci în acea vreme acolo, pe Tigru și Eufrat, în lăcașurile misteriale de care înțelepții evrei au luat cunoștință, propovăduia Zarathustra reîncarnat. În perioada captivității babiloniene Zarathustra însuși s-a reîncarnat în Babilon, unde a propovăduit o parte a înțelepciunii pe care el o dăduse odinioară, pentru a reprimi acum o altă parte a ei. El s-a reîncarnat de multe ori, iar în încarnarea lui ca Zaratos sau Nazaratos a fost învățătorul evreilor strămutați în Babilon, unde aceștia au făcut cunoștință cu sanctuarele acelor regiuni.
Astfel, înțelepciunea mozaică se întâlnește, confluează în curgerea ei cu ceea ce Zarathustra însuși a putut deveni după ce a părăsit lăcașurile misteriale izolate îndepărtate și s-a mutat în lăcașuri din Asia de Sud-Vest. Căci acolo Zarathustra a devenit învățătorul discipolilor inițiați ai Caldeei, învățător atât al unora care erau inițiați, cât și al altora care acum primeau fecundarea înțelepciunii lor mozaice de la curentul care le-a ieșit în întâmpinare. Acest lucru înseamnă că acum ei reprimeau de la Zarathustra însuși, în încarnarea acestuia ca Zaratos sau Nazaratos, învățăturile pe care el le predase odinioară strămoșului lor, Moise. Acesta a fost destinul înțelepciunii mozaice. Originea ei merge până la Zarathustra; ea a fost strămutată într-un ținut străin. A fost ca și cum o ființă solară ar fi fost coborâtă cu ochii legați pe Pământ și pusă să găsească din nou, într-un marș în direcție inversă, ceea ce pierduse.
Moise a fost deci discipolul lui Zarathustra. În existența sa în cadrul culturii egiptene, în interiorul lui a străluminat tot ceea ce îi dăduse odinioară Zarathustra. A fost însă ca și cum el n-ar fi știut, izolat fiind pe insula-Pământ, de unde răsărea lumina în el. A pornit atunci în direcția a ceea ce fusese odinioară Soare. În Egipt el a ieșit în întâmpinarea înțelepciunii hermesiene, ce adusese pe cale directă, și nu reflectată ca la Moise, înțelepciunea zarathustriană. După ce curentul înțelepciunii mozaice a asimilat suficient de mult de la aceasta a continuat să se dezvolte în mod direct. După ce în epoca lui David a ajuns să întemeieze un hermetism direct, o știință și o artă proprii, a pornit în direcția Soarelui, de unde venise de fapt, într-o formă ce la început a trebuit să se arate oarecum mascată.
În lăcașurile de inițiere babiloniene străvechi, Zarathustra, ce fusese și învățătorul lui Pitagora, învăța exclusiv într-un mod ce era accesibil unui corp fizic, în care ești dependent de instrumentele pe care ți le oferă acesta. Dacă Zarathustra voia să dea expresie într-o formă nouă, corespunzătoare progresului epocii, întregului spirit solar pe care îl manifestase odinioară și pe care îl transmisese lui Hermes și lui Moise, el trebuia să aibă un înveliș corporal care să poată fi un instrument adecvat pentru noua epocă. Zarathustra a putut da din nou la iveală toate învățăturile, pe care le-a transmis lui Pitagora, erudiților evrei și înțelepților caldeeni și babilonieni în stare să îl asculte atunci, în secolul al VI-lea înainte de Christos, doar sub o anumită formă, condiționată de un corp precum cel născut în vechiul Babilon. Învățăturile pe care el le preda erau într-o formă ce s-ar putea asemăna realmente cu lumina Soarelui, dar care nu cade direct pe Pământ, ci este interceptată mai întâi de Venus; era ca și cum înțelepciunea zarathustriană nu se înfățișa într-o formă originară, ci într-una atenuată, moderată. Pentru ca înțelepciunea zarathustriană să fi putut acționa în forma sa specifică ar fi fost necesar ca Zarathustra să se fi înconjurat mai întâi cu un corp adecvat. Acest corp adecvat putea fi creat doar într-un mod cu totul aparte, ce ar putea fi caracterizat după cum urmează.
Ieri am spus că în Asia existau trei tipuri de suflete ale popoarelor: cel indian în sud, cel iranian și cel turanian în nord. Am specificat că aceste trei tipuri sufletești au luat naștere prin deplasarea curentului nordic al populației atlanteene spre Asia, unde a iradiat. Un alt curent a străbătut toată Africa, trimițându-și ultimele vlăstare până dincolo, în elementul turanic. Acolo unde curentul nordic, cel care cobora din Atlantida în Asia, s-a ciocnit cu cel care s-a răspândit în Africa venind din Atlantida a luat naștere un amestec aparte de populație din care s-a născut mai târziu populația ebraică. Cu această populație s-a întâmplat ceva cu totul deosebit. Tot ceea ce am spus că s-a transmis ca un fel de clarvedere astral-eterică, ajunsă în stare de decadență la anumite populații și transformată în ceva rău prin faptul că în ultima fază a devenit o clarvedere exterioară, s-a răsfrânt, la acei oameni care au format poporul ebraic, în interior. A luat o cu totul altă direcție. În loc să se arate ca o clarvedere astrală inferioară, având ca ultim rest al clarvederii atlanteene o direcție de acțiune exterioară, a apărut la acest popor sub o formă ce acționa organizator în interiorul trupului. Ceea ce exterior reprezenta ceva decadent, ceva care, pentru că rămăsese conservat, devenise un element decadent al clarvederii străbătut de un element ahrimanic, s-a transformat în ceva progresist, devenind o forță activă în interiorul omului, o forță organizatoare înăuntrul lui. La poporul evreu ea nu s-a consumat într-o clarvedere retrogradă, ci a metamorfozat corporalitatea, făcând-o astfel mai desăvârșită în mod conștient. Tot ceea ce în cultura turaniană ajunsese la decadență a acționat mai departe la poporul evreu creator și reconfigurator.
De aceea noi putem spune: În corporalitatea poporului evreu, perpetuată din generație în generație prin rudenia de sânge, acționa tot ceea ce străbătuse epoca drept forță de contemplare exterioară, care, dacă voia să ființeze în continuare în elementul său just, trebuia să apară pe un alt palier al contemplării. Tot ceea ce conferise atlanteenilor forța de a privi spiritual în spațiu și în regiunile spirituale, sălbăticită la turanieni sub forma unui rest clarvăzător, acționa la acest mic popor evreu spre interior. Divin-spiritualul din cultura atlanteeană acționa la acest popor în interior, plăsmuia organe și de aceea putea strălumina în cadrul sângelui lui drept conștiență a lui Dumnezeu înăuntru. La poporul evreu era ca și cum tot ceea ce atlanteeanul vedea atunci când își îndrepta privirea clarvăzătoare în toate direcțiile spațiului ar fi apărut dinspre interior, imprimat în forul cel mai lăuntric ca o conștiență organică, conștiența lui Iahve sau Iehova, conștiența lui Dumnezeu în interior. Unit cu sângele său acest popor îl găsea pe Dumnezeu, care era răspândit în spațiu, și știa că acest Dumnezeu trăiește în interiorul său, în pulsația sângelui său.
După ce am văzut, așadar, ieri cele două laturi opuse, iranismul și turanismul, iar azi s-a arătat opoziția dintre turanianism și ebraism, observăm că partea decadentă a turanienilor pulsează într-un mod progresist și într-un element ce urmează să apară mai târziu în sângele poporului evreu. În interior este simțit, reînvie tot ceea ce vedea atlanteeanul. Aceasta se rezumă într-un singur cuvânt, în cuvântul Iahve sau Iehova. Dumnezeu, care pentru clarvederea atlanteeană se arăta îndărătul tuturor ființelor, trăiește invizibil, însă simțit interior, ca și cum s-ar concentra într-un singur punct – centrul conștienței divine. El este Dumnezeul care a trăit în sângele lui Avraam, Isaac și Iacov, care se trasmite mai departe prin sângele generațiilor poporului evreu și conduce aceste generații din destin în destin. În acest mod exteriorul s-a interiorizat. Începe să fie viețuit, nu numai privit. El nu mai este denumit cu o mulțime de nume diferite, ci cu un singur nume, cu „Eu sunt Eu sunt-ul!” A primit o înfățișare complet nouă. În timp ce în epoca atlanteeană omul îl găsea pretutindeni acolo unde El nu era – afară în lume – acum îl găsea acolo unde El își avea centrul, în Eul său. Îl simțea în sângele care curgea de-a lungul generațiilor. Marele Dumnezeu al Lumii a devenit acum acel Dumnezeu al poporului evreu, Dumnezeul lui Avraam, Iacov și Isaac, care curge în sânge de-a lungul generațiilor.
Așa au fost puse bazele acestei populații, pe care o vom analiza mâine în ce privește misiunea interioară cu totul aparte pe care ea a avut-o pentru evoluția omenirii. Astăzi n-am putut decât să sugerăm un prim punct al calității sângelui acestui popor, în care s-a concentrat în interior tot ceea ce în epoca atlanteeană omul lăsase să pătrundă în el dinspre afară. Vom vedea ce taine se ascund în toate aceste lucruri, pe care noi doar le-am atins, și vom cunoaște natura particulară a acelui popor din care Zarathustra și-a putut lua corpul, pentru a deveni cel pe care noi îl denumim Iisus din Nazaret.
