Trebuie foarte bine precizat că Iisus, fiul lui Pandira, Jeshu ben Pandira, nu are nicio legătură de rudenie sau de altă natură cu personalitatea sau individualitatea despre care vorbim noi ca fiind Iisusul Evangheliei după Matei sau Iisusul Evangheliei după Luca sau al altei Evanghelii, că deci acel Jeshu ben Pandira care a trăit cu un secol înainte de era noastră, deci înainte să fi avut loc evenimentul de pe Golgota, care a fost lapidat și. apoi spânzurat de un copac, nu trebuie confundat cu cel despre care vorbim noi când ne referim la Evanghelii. Aș vrea să observ doar un lucru: dacă vrei să te referi la personalitatea lui Jeshu ben Pandira, dacă vrei să arăți că ea a existat, nu este nevoie inițial de o cunoaștere ocultă, de o facultate clarvăzătoare; acest lucru se poate citi în orice text vechi evreiesc sau talmudic. Întotdeauna s-a făcut această confuzie și ea a apărut pentru prima dată în secolul al II-lea al erei noastre. Dacă deci am spus explicit că în acest sens Iisus, fiul lui Pandira, nu are nimic de-a face cu Iisusul Evangheliilor, trebuie să reținem pe de altă parte încă o legătură istorică între cele două personalități, de data aceasta însă constatată doar prin cercetare spiritual-științifică. Această legătură însă o putem înțelege în profunzimea ei doar dacă ne mai referim o dată în câteva cuvinte la evoluția omenirii și la conducătorii ei.
Când ne ridicăm privirea la acele ființe, la acele individualități care sunt marii conducători ai omenirii ajungem în cele din urmă la o serie de individualități înalt evoluate, pe care cel mai bine le-aș desemna cu termenul de Bodhisatvi, pentru că teoria, să zicem așa, despre aceștia a fost stabilită în Orient. Există o serie întreagă de astfel de Bodhisatvi. Misiunea lor este de a fi mari învățători pentru omenire, de a face să se reverse în omenire din lumile spirituale, prin școlile de Misterii, ceea ce trebuie să manifeste în funcție de maturitatea la care au ajuns oamenii într-o anumită epocă. Și se poate spune: Acești Bodhisatvi se înlocuiesc unul pe altul de la epocă la epocă; întotdeauna unul din Bodhisatvi îi ia locul predecesorului. Pentru actuala epocă ne interesează cei doi Bodhisatvi amintiți de noi adesea atunci când ne-am referit la evoluția omenirii: acel Bodhisatva care a devenit Buddha ca fiu al regelui Suddhodana și cel care a căpătat rangul de Bodhisatva ca succesor al primului și care, pentru că funcția de Bodhisatva durează ceva timp, este și în prezent și, conform cercetării clarvăzătoare, putem spune că va fi și în următorii două mii cinci sute de ani. Atunci, acest Bodhisatva se va ridica la același rang la care s-a ridicat și predecesorul său când a trecut la rangul de Buddha. Bodhisatva aflat actualmente în funcție va fi avansat atunci la rangul de Maitreya Buddha. Toate acestea sunt în concordanță cu înțelepciunea orientală.
În conducerea evoluției omenirii, de care noi vorbim ca despre o conducere prin învățători, avem Bodhisatvi care își urmează cu schimbul unul altuia. Pe toți aceștia noi trebuie să-i considerăm a fi mari învățători ai evoluției omenirii și să nu-i confundăm cu ceea ce este sursa acestei învățături, de la care Bodhisatvii primesc învățăturile pe care trebuie de fiecare dată să le ofere omenirii de-a lungul evoluției. Va trebui să ne imaginăm oarecum un colegiu de Bodhisatvi în mijlocul căruia se află sursa vie a învățăturilor acestora. Această sursă vie nu este altul decât cel pe care noi îl desemnăm, în limbajul nostru obișnuit, cu numele de „Christos”. Toți Bodhisatvii primesc de la Christos învățăturile pe care ei le dau în cursul timpului oamenilor.
Cât timp este Bodhisatva, acesta se dedică cu predilecție învățăturii, doctrinei, căci, după cum am văzut, dacă a urcat la rangul de Buddha el nu mai coboară pe Pământ pentru a se încarna într-un corp fizic. Putem din nou să spunem, în deplină concordanță cu filosofia orientală, că Gautama Buddha, care a trăit o ultimă încarnare într-un corp fizic ca fiu al regelui Suddhodana, nu cunoaște de atunci decât încorporări ce merg până la corpul eteric. În conferințele despre Evanghelia după Luca am reliefat care a fost misiunea următoare a acestui Bodhisatva devenit Buddha. Am văzut că la nașterea Iisusului Evangheliei după Luca, așa-numitul Iisus nathanic, care este altul decât Iisusul Evangheliei după Matei, în corpul astral al acestui Iisus nathanic, pe care ni-l zugrăvește în primul rând Evanghelia după Luca, a pătruns într-un fel entitatea lui Buddha, care atunci era încorporată până la nivelul corpului eteric. Din acest motiv putem spune: De la încorporarea ca Gautama Buddha această ființă nu s-a mai aflat aici pentru a propovădui o învățătură, ci pentru a acționa în mod viu. El a devenit o forță reală care intervine din spiritual în lumea noastră fizică. Este cu totul altceva a acționa prin învățătură și a acționa prin ceva viu, prin forța de creștere. Bodhisatva este un învățător până în momentul în care devine Buddha; din acel moment el devine o forță vie ce intervine organizator, vivifiind într-o privință oarecare. Așa a intervenit Buddha în organismul Iisusului nathanic pe care ni-l descrie Luca și așa s-a comportat el în conformitate cu noua sa demnitate.
Începând din secolul al VI-lea înainte de Christos și până în epoca noastră, în locul acelui Bodhisatva care atunci a devenit Buddha a urmat, în șirul de mari învățători, un succesor al lui, cel care mai târziu va deveni Maitreya Buddha. De aceea, învățătura de care omenirea a avut nevoie începând din perioada în care a acționat Gautama Buddha, fiul regelui Suddhodava, trebuie s-o căutăm acolo unde își exercită inspirația urmașul acestuia, acolo, să zicem așa, unde el transmite discipolilor lui, elevilor lui, inspirația privitoare la cunoștințele pe care ei trebuie să le împărtășească lumii. – Ieri am atras deja atenția că un instrument prin care acționa acest Bodhisatva era, de exemplu, tot ceea ce era în legătură cu comunitățile de terapeuți și de esenieni și că una dintre cele mai importante, dintre cele mai proeminente și mai pure personalități ale comunităților de esenieni a fost Iisus, fiul lui Pandira. Învățătura acelui Bodhisatva trebuie să o vedem deci răspândindu-se în omenire prin intermediul esenienilor.
Comunitățile propriu-zise de esenieni au dispărut, ca învățătură mai profundă, relativ curând după intervenția pe Pământ a evenimentului christic – de acest lucru vă puteți convinge și prin intermediul istoriei exterioare. De aceea nu trebuie să vi se pară de necrezut când spun că, în principal, comunitățile de terapeuți și de esenieni erau esențialmente organizate pentru ca din regiunile spirituale, din sferele Bodhisatvilor să poată ajunge jos cele necesare pentru înțelegerea marelui și importantului eveniment al apariției lui Christos. Cele mai importante învățături care i-au fost date omenirii pentru a înțelege evenimentul christic proveneau de la comunitățile de terapeuți și esenieni. Într-o oarecare măsură, Iisus, fiul lui Pandira, a fost destinat a fi inspirat, în direcția acelor învățături ce ar fi putut face înțeles Misteriul de pe Golgota, de către Bodhisatva, cel care va deveni Maitreya Buddha și care a acționat în comunitățile de esenieni. Ceva mai precis în legătură cu terapeuții și esenienii poate fi aflat doar prin cercetare spiritual-științifică. Istoria exterioară știe foarte puțin despre ei. Și noi nu ne vom sfii, să zicem așa – întrucât suntem într-un cerc antroposofic, care știe cum să ia astfel de lucruri –, să extragem ceea ce este necesar din secretele terapeuților și esenienilor pentru a ajunge la o înțelegere mai profundă a Evangheliei după Matei și, de asemenea, a celorlalte Evanghelii. Vom descrie aceste secrete în modul în care trebuie să gândească un om de știință a spiritului despre terapeuți și esenieni.
Lucrul esențial pe care se punea accentul în aceste comunități ce au înflorit deci cu un secol înainte de evenimentul christic pentru a-l pregăti ca doctrină era felul în care se facea inițierea membrilor terapeuți sau esenieni. Aceștia parcurgeau o inițiere cu totul specială în vederea înțelegerii – o înțelegere prin contemplare clarvăzătoare – importanței ebraismului, a abrahamismului pentru evenimentul christic. Este chiar misterul comunităților de terapeuți și esenieni. Adepții lor erau inițiați în a pătrunde clarvăzător mai exact aspectul pomenit mai sus. Un astfel de esenian trebuia să învețe să întrevadă în primul rând importanța cu totul aparte pe care a avut-o Avraam pentru poporul evreu, pentru ca apoi să poată aprecia cu adevărat faptul că în Avraam trebuie să vedem un fel de strămoș originar al poporului evreu, că în el a fost sădită acea predispoziție despre care v-am vorbit în ultimele ore, predispoziție filtrată apoi prin multe generații și transmisă ereditar prin sânge. Un esenian trebuia să poată pătrunde prin propria lui contemplare în acest mister.
Pentru a putea înțelege că printr-o astfel de personalitate, precum cea a lui Avraam, se poate întâmpla ceva important pentru întreaga evoluție a omenirii trebuie să aveți foarte clar în minte o frază, un adevăr important, și anume că întotdeauna când o anumită personalitate este predestinată să fie un instrument deosebit pentru evoluția omenirii este necesară intervenția directă, nemijlocită, a unei entități divin-spirituale.
Aceia dintre dumneavoastră care au participat la München la reprezentația dramei Misteriul rosicrucian [Nota 8] sau au citit-o vor fi știind că una din părțile cele mai importante ale conflictului constă în aceea că hierofantele o face atentă pe Maria că ea nu-și poate împlini misiunea decât dacă, realmente, o entitate superioară își exercită influența; și prin aceasta în ea se produce într-adevăr ceva ce poate fi numit o separare a mădularelor superioare de cele inferioare, astfel încât mădularele inferioare pot fi atunci luate în posesie de un spirit inferior. – Tot ceea ce găsiți scris în drama Misteriul rosicrucian vă poate atenționa, dacă o lăsați să acționeze asupra sufletelor dumneavoastră și nu o tratați superficial, asupra unor mari taine ale evoluției omenirii.
Întrucât Avraam fusese predestinat să joace un rol important de acest gen în evoluția omenirii a fost necesar ca în structura lui interioară să pătrundă acel spirit pe care înainte, în epoca atlanteeană, omenirea îl percepuse drept spiritul care urzește și însuflețește lumea exterioară. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima dată cu Avraam, și atunci a putut avea loc o modificare a modului de contemplare spirituală. Desigur, pentru a se putea întâmpla toate acestea a fost necesară intervenția unei entități spirituale. O entitate divin-spirituală a sădit oarecum în organismul lui Avraam germenele tuturor organismelor ce urmau să descindă din el pe firul genealogic.
Un esenian din acea vreme își spunea deci: Ceea ce a facut propriu-zis poporul evreu pentru a putea deveni purtătorul misiunii christice a fost sădit pentru prima dată ca predispoziție prin acea ființă misterioasă pe care nu o putem afla decât dacă urcăm în sus pe firul generațiilor până la Avraam, unde ea s-a furișat în organizarea interioară a acestuia, pentru ca apoi să acționeze prin sânge, ca un fel de spirit al poporului, în poporul evreu. Dacă vrem deci să înțelegem acest secret ultim, să-i zicem așa, al evoluției omenirii, trebuie să urcăm până la acest spirit care a sădit acel germene și să-l căutăm acolo unde el încă nu se strecurase în organismul lui Avraam. De aceea, esenianul spunea: Dacă omul vrea să se ridice la acel spirit al poporului evreu care l-a inspirat și care a stat propriu-zis la originea lui, dacă vrea să-l recunoască în puritatea sa, el trebuie să parcurgă o anumită evoluție, ca esenian sau terapeut, prin care să se purifice de toate influențele lumii exterioare care s-au exercitat de atunci, de la evenimentul abrahamic, asupra sufletului omenesc. Căci esenianul spunea: Ființa spirituală pe care o poartă omul în sine și toate entitățile spirituale ce concură la devenirea omenirii trebuie contemplate, în puritatea lor, doar în lumea spirituală; în noi ele sunt impurificate datorită forțelor lumii fizic-senzoriale.
După concepția esenienilor – și acest lucru, desigur, este absolut corect pentru un anumit domeniu al cunoașterii – orice om care trăia atunci pe Pământ avea în el toate impuritățile care s-au adunat în sufletul omenesc de-a lungul timpului, care tulburau vederea liberă a acelei ființe spirituale ce a sădit în Avraam predispoziția caracterizată mai înainte. Drept urmare, fiecare esenian trebuia să-și purifice sufletul de tot ceea ce s-a suprapus peste acea predispoziție originară, încețoșând, să zicem așa, vederea acelei ființe ce locuia în sângele generațiilor; abia după aceea ea putea fi contemplată în mod corect. Toate purificările sufletești și exercițiile esenienilor aveau ca scop eliberarea sufletului de influențele și caracteristicile perturbatoare transmise de-a lungul generațiilor, ce nu mai permiteau contemplarea ființei spirituale care l-a inspirat pe Avraam; căci omul, după cum vedem, nu are în el doar ființa sa spiritual-sufletească cea mai profundă, ci și ceea ce a încețoșat-o și a impurificat-o prin moștenirile ereditare.
Există apoi o lege spiritual-științifică, pe care esenienii au putut-o descoperi în special prin cercetarea lor și prin contemplare clarvăzătoare, care spune că influența eredității încetează efectiv abia după ce ai urcat patruzeci și două de trepte pe linie strămoșească. Atunci poți spune că ai eliminat din sufletul tău tot ceea ce s-a suprapus peste ce a fost la început. Cu alte cuvinte, moștenești ceva de la tată și de la mamă, ceva de la bunici și așa mai departe, însă cu cât urci mai mult în trecut pe linie strămoșească scad și influențele impurificatoare transmise pe cale ereditară, pentru ca după patruzeci și două de generații să nu mai existe nimic din acestea. În acel punct influența eredității înetează. Din acest motiv, purificările esenienilor aveau ca scop ca, prin exerciții interioare și printr-o instruire atentă, să elimine din interior toate impuritățile acumulate în suflet de-a lungul a patruzeci și două de generații. Fiecare esenian trebuia să parcurgă exerciții interioare și căi mistice grele pentru a ajunge la așa ceva; ele îl conduceau, după ce trecea prin patruzeci și două de trepte, să-și purifice sufletul. Erau efectiv patruzeci și două de trepte bine definite pe care trebuia să le parcurgă interior, după care știa că s-a eliberat de toate influențele lumii senzoriale, de toată necurățenia ființei sale interioare moștenită ereditar.
Urcând astfel din treaptă-n treaptă, esenianul ajungea la sfârșit să-și simtă entitatea cea mai profundă, sâmburele central al ființei sale, înrudită cu divin-spiritualul. De aceea el își spunea: Parcurgând cele patruzeci și două de trepte eu urc până la Dumnezeul de care depind. Esenianul avea o concepție foarte clară despre cum se poate ridica la înălțimea unei ființe divine care încă nu s-a cufundat în materie. El cunoștea care este drumul în sus. Știa aceasta din proprie experiență. Dintre toți care trăiau atunci pe Pământ, terapeuții și esenienii erau singurii care știau ceva corect în legătură cu un eveniment precum cel abrahamic. Ei știau că acesta depindea de ereditatea transmisă prin șirul de generații. Știau că dacă vrei să urci până la o ființă care a apucat să intre pe o linie ereditară și să ajungi în punctul în care ea nu s-a cufundat încă în materie trebuie să urci patruzeci și două de trepte, corespunzător a patruzeci și două de generații. Atunci o poți găsi. Dar esenienii mai știau ceva. Ei știau că după cum omul, pentru a ajunge la această ființă divină, trebuie să urce patruzeci și două de trepte, care corespund la patruzeci și două de generații, tot așa această ființă divină, dacă vrea să pătrundă până în sângele omenesc, trebuie să coboare patruzeci și două de trepte, trebuie deci să parcurgă calea invers. Dacă omul are nevoie de patruzeci și două de trepte pentru a urca la Dumnezeu, tot așa Dumnezeu are nevoie de patruzeci și două de trepte coborâtoare pentru a deveni om printre oameni.
Așa propovăduiau esenienii. Așa propovăduia mai cu seamă Jeshu ben Pandira printre esenieni, inspirat fiind de Bodhisatva. De aceea, o învățătură a esenienilor era că ființa care l-a inspirat pe Avraam, în sensul de a primi în propria sa organizare germenele dumnezeirii, avea nevoie de patruzeci și două de generații pentru a cobori până la deplina umanitate.
Dacă știm acest lucru, știm și sursa din care a izvorât cunoașterea pe care a avut-o autorul Evangheliei după Matei, și anume faptul că el a cercetat chiar aceste patruzeci și două de generații. Iar Iisus, fiul lui Pandira, este cel care le-a atras atenția esenienilor în primul rând asupra unui lucru. El a trăit un secol înainte ca cele patruzeci și două de generații să se fi încheiat. Mai era nevoie de un secol ca acest lucru să se întâmple. El le-a atras atenția esenienilor că drumul celor patruzeci și două de trepte nu-l puteau parcurge decât până la un anumit grad, până acolo unde ei se puteau referi la fapte istorice, și că în continuare nu-l mai puteau face decât prin har de sus, dar că va veni un timp când acest lucru va fi ceva natural, când se va naște un om care va avea posibilitatea ca prin propriul lui sânge să poată urca atât de sus, încât spre el să coboare acea forță dumnezeiască de care are nevoie pentru a etala întregul spirit al poporului evreu, spiritul-Iahve, în sângele poporului evreu. De aceea, Jeshu ben Pandira învăța următoarele: Pentru ca Zarathustra, aducătorul Ahurei Mazdao, să se poată încarna într-un corp omenesc trebuie ca acel corp omenesc să fie astfel pregătit, încât ființa divin-spirituală care îl umple să fi coborât patruzeci și două de generații.
Cu aceasta am arătat că izvorul acelei doctrine genealogice cu care începe Evanghelia după Matei pornește de la comunitățile de esenieni. Dacă vrem să înțelegem deplin aceste realități trebuie, desigur, să mai indicăm un fapt de mare profunzime al acestei chestiuni.
Tot ceea ce se află în legătură cu evoluția omului, cu dezvoltarea lui, ne vine în întâmpinare din două direcții – și asta din simplul motiv că omul este o ființă duală. Dacă privim omul în timpul conștienței sale diurne, cele patru mădulare ființiale ale sale ne apar unite, și noi nu ne putem da seama imediat de ce el este o ființă divizată. Noaptea însă, când avem, de asemenea, în fața noastră întreaga entitate omenească, această entitate ne apare clar divizată în două părți: în cea care rămâne în lumea fizică drept corp fizic și corp eteric și în cea care iese din corpurile fizic și eteric drept corp astral și Eu. Omul este alcătuit oarecum din aceste două părți. Când vorbim de apartenența omului la lumea fizică, aceasta nu înseamnă altceva decât corp fizic și corp eteric. Tot ceea ce omul are de îndeplinit, toate treburile pe care el le are de rezolvat în lumea fizică privesc doar corpurile fizic și eteric, cu toate că ziua, în starea de veghe, la asta participă și restul mădularelor. În timpul stării de veghe, ziua, omul acționează în interiorul celorlalte două corpuri prin Eu și corpul astral; în timpul somnului el le lasă în grija lor. În realitate însă, în momentul în care omul adoarme, din spațiul cosmic încep să acționeze forțe și entități care străbat ceea ce omul a abandonat, astfel că avem de-a face cu o influență continuă din Cosmos asupra corpului fizic și a corpului eteric al omului. Ceea ce mai rămâne din noi în pat și ceea ce este latura exterioară a ființei noastre, respectiv corpul fizic și corpul eteric, este circumscris în cadrul a patruzeci și două de generații; aici avem de-a face cu ereditatea. Dacă deci începem cu prima generație și luăm tot ceea ce ține acolo de ființa fizică și mergem mai departe pe firul descendenților, după patruzeci și două de generații nu mai rămâne nimic din predispozițiile cele mai importante întâlnite la prima verigă. Deci, ceea ce ființează și emană forță într-un corp fizic și corp eteric omenesc pe care îl avem în față se epuizează propriu-zis în de șase ori șapte generații. Toate caracteristicile transmise pe cale ereditară pe care le putem găsi la aceste două corpuri trebuie să le căutăm la strămoși, însă doar în cuprinsul a patruzeci și două de generații. Dacă urcăm mai sus, nu mai găsim nimic din acestea; tot ceea ce a aparținut unei generații anterioare a dispărut. Dacă privim așadar latura exterioară a unei entități omenești, forța care o animă străbate patruzeci și două de generații.
Evoluția omenească în timp se bazează deci pe un raport numeric. Să analizăm mai exact acest raport numeric; este foarte important să-l avem în vedere. Să-l observăm așa cum se vrea el a fi analizat atunci când încercăm să înțelegem chiar succesiunea genealogică prezentată în Evanghelia după Matei.
Tot ceea ce are legătură cu corpul fizic se rezumă la patruzeci și două de generații, pentru că tot ceea ce are legătură cu timpul, tot ceea ce se referă la evoluția în timp este legat de cifra șapte. De aceea și evoluția ce merge mai sus de ceea ce se moștenește fizic-ereditar, ce este dincolo de aceasta, era legată la esenieni de cifra șapte. Un esenian spunea: Tu ai de parcurs de șase ori șapte etape, adică patruzeci și două de trepte; treci apoi la următoarele șapte trepte, care sunt încununarea cifrei șapte, care prin șapte ori șapte dă cifra patruzeci și nouă. Ceea ce însă se află dincolo de patruzeci și două de trepte nu mai trebuie numărat printre forțele și entitățile care sunt active în corpurile fizic și eteric. De fapt, întreaga evoluție a corpului fizic și a corpului eteric se încheie cu adevărat abia după regula cifrei șapte, după de șapte ori șapte generații; dar prin ultimele șapte generații se obține deja o metamorfoză completă; aici nu mai există nimic din prima generație. Deci, ceea ce ne interesează pe noi trebuie să-l căutăm în cuprinsul lui de șase ori șapte. Când însă cifra șapte este completă, avem deja ceva ce trebuie să recunoaștem că este nou. În domeniul în care intrăm după cele patruzeci și două de generații nu mai avem de-a face cu o existență omenească, ci cu una supraomenească. Deosebim deci de șase ori șapte generații ce se mențin în întregime în legătură cu Pământul și ceea ce este deasupra acestora, a șaptea grupă de șapte, care deja conduce în afara Pământului; aceasta este fructul pentru lumea spirituală. După de șase ori șapte iese la iveală fructul, care apoi la de șapte ori șapte trece dincolo, în lumea spirituală.
Din acest motiv, cei de la care a pornit Evanghelia după Matei spuneau: Corporalitatea fizică de care s-a servit Zarathustra trebuia să fie atât de matură, încât după patruzeci și două de generații să se găsească deja la începutul spiritualizării, a îndumnezeirii, să fie deja acolo unde ea intră în procesul numit Deificatio. – Ea, deci, se află deja la începutul celei de-a patruzeci și treia generații, însă nu o începe, ci se lasă străbătută de o altă entitate, cea care se încorporează în Iisus din Nazaret ca spiritul lui Zarathustra. Astfel, prin împlinirea misterului numerelor s-a produs tot ceea ce putea conferi sufletului lui Zarathustra corpul cel mai potrivit, sângele cel mai potrivit, în persoana lui Iisus din Nazaret. Prin aceasta, pentru evoluția omenirii s-a pregătit tot ceea ce se referă la corpul fizic și corpul eteric.
Într-un om însă, deci și în cel care urma să fie purtătorul entității christice, nu există doar un corp fizic și un corp eteric, ci și un corp astral și un Eu. Trebuiau deci făcute toate preparativele corespunzătoare nu numai pentru corpurile fizic și eteric, ci și pentru corpul astral și Eu. Preparativele pentru un eveniment de o asemenea amploare nu puteau fi efectuate inițial pe o singură persoană, ci pe două. Corpul fizic și corpul eteric au fost pregătite în persoana despre care vorbește la început Evanghelia după Matei. Corpul astral și Eul au fost pregătite în persoana pe care o cunoaștem din Evanghelia după Luca drept Iisusul nathanic. Pentru primii ani aceasta a fost o personalitate diferită. În timp ce Iisusul Evangheliei după Matei a primit corpurile fizic și eteric corespunzătoare, Iisusul Evangheliei după Luca trebuia să primească corpul astral corespunzător și suportul de Eu corespunzător. Cum s-a putut face aceasta?
Am văzut că forțele celor patruzeci și două de generații au trebuit pregătite într-un mod cu totul special, pentru a putea fi realizate mădularele ființiale care i-au fost necesare Iisusului din Evanghelia după Matei. Au trebuit să fie pregătite însă și corpul astral și Eul, pentru ca în final toate cele patru mădulare să poată conviețui în mod corespunzător. Cum au putut fi ele reunite este o chestiune despre care vom mai discuta. – Așadar, în ce privește Iisusul Evangheliei după Luca au trebuit făcute de asemenea pregătiri corespunzătoare. Să analizăm pentru aceasta esența stării de somn.
Am spus că acele indicații, provenite de la o clarvedere inferioară, conform cărora în formațiunea cețoasă ce plutește în apropierea corpurilor fizic și eteric ale omului care doarme este conținută întreaga entitate astrală și entitate-Eu sunt o pură invenție, căci în realitate în starea de somn, când omul iese din corpul fizic și corpul eteric, el se extinde în tot Cosmosul, în ceea ce ține de Cosmosul nostru. Acesta și este secretul somnului nostru, faptul că noi ne extragem din întregul Cosmos, din lumea astrală – de unde și cuvântul corp astral, corp care este revărsat în lumea stelelor –, forțele pe care apoi, la trezire, când trebuie să ne cufundăm din nou în corpul fizic și în corpul eteric, le luăm cu noi. Prin ceea ce putem absorbi din Cosmos noi ieșim din somn întăriți și fortificați.
Ce trebuie să se întâmple cu omul astăzi – dar la fel era și pe vremea lui Christos Iisus – pentru ca el să devină clarvăzător într-un sens superior? Astăzi, în stare normală, când omul iese cu corpul său astral și cu Eul din corpurile fizic și eteric, el devine inconștient. Conștiența clarvăzătoare trebuie adusă însă în situația – prin scoaterea din activitate a corpurilor fizic și eteric – de a putea vedea doar cu instrumentul corpului astral și al Eului. Atunci conștiența clarvăzătoare devine părtașe la lumea stelelor și percepe ceea ce există în ea; și nu numai că vede ce există în lumea stelelor, dar se și ridică în înalturile ei. După cum conștiența eseniană se ridica pe firul generațiilor în timp, la baza căruia stă cifra șapte, tot așa și omul trebuie să parcurgă toate treptele ce îi dau posibilitatea de a percepe clarvăzător spațiul cosmic.
Eu am mai indicat deja în repetate rânduri în ce constau pericolele, atât pentru o dezvoltare într-un sens cât și pentru o dezvoltare în celălalt sens. În cazul esenienilor era vorba în principal de o coborâre în corpul fizic și în corpul eteric pentru a-l găsi acolo, după ce au parcurs patruzeci și două de generații, pe Dumnezeu. La ei era ca și cum cineva care se trezește din somn nu ar mai vedea lumea din jurul lui, ci s-ar cufunda în corpurile fizic și eteric pentru a contempla acolo forțele acestora, cu alte cuvinte, pentru a-și percepe din interior propriul exterior. La trezire omul nu intră conștient în corpurile fizic și eteric. El este ferit de acest lucru prin faptul că în momentul trezirii conștiența sa este abătută de la forțele corpului fizic și ale corpului eteric și orientată asupra lumii din jur. În aceasta constă esența a ceea ce faceau esenienii. Ei învățau să perceapă forțele ce proveneau de la patruzeci și două de generații, să facă abstracție de tot ceea ce întâlnește privirea în exterior și să se cufunde în propriile corpuri fizic și eteric și acolo să vadă ce trăiește în sensul misterului lui șase ori șapte, al celor patruzeci și două de generații.
În același fel trebuie să se înalțe omul cu viețuirea atunci când vrea să se ridice în Cosmos, când vrea să cunoască misterele ce se află la baza întregului Cosmos. Acesta este mai puternic. Dacă omul se cufundă în propriul lui interior este expus pericolului de a fi atacat doar de forțele acestui lăuntru, de pofte, pasiuni și alte trăiri care stau în adâncul sufletului, pe care în mod obișnuit el nu le ia în seamă, de care nici nu are habar, căci s-a obișnuit, prin educație exterioară, să se mențină la distanță de cunoașterea acestor forțe. El nu are absolut deloc posibilitatea de a se lăsa cuprins de ele deoarece imediat ce se trezește din somn privirea îi este distrasă de către lumea exterioară. Dacă, deci, la coborârea în propriul interior există pericolul de a fi cuprins, să zicem așa, de impulsurile cele mai josnice și de forțele cele mai egoiste ale propriei tale naturi, când vrei să-ți extinzi viețuirea la nivelul întregului Cosmos apare un alt pericol, pe care nu-l putem caracteriza mai exact decât spunând că cine trăiește un astfel de moment, când la adormire nu intră în stare de inconștiență iar corpul astral și Eul devin pentru el un instrument pentru perceperea lumii spirituale, acela este lovit de o orbire puternică, ca și când acel om s-ar expune razelor solare. El este orbit de măreția colosală a celor văzute, dar mai cu seamă de starea de totală bulversare a impresiilor.
După cum treptele pe care trebuia să le parcurgă omul după metoda eseniană, pentru a învăța să recunoască tot ceea ce se transmite prin ereditate corpurilor fizic și eteric, pot fi caracterizate printr-un raport numeric tainic de șase ori șapte, la fel există un raport numeric tainic care exprimă felul în care omul ajunge să cunoască tainele cosmice, tainele marelui Univers. De aceste taine ne putem apropia cel mai bine dacă, tot așa, ne slujim de ceva ce există de la sine afară în Cosmos, de mișcări și constelații, de formele de exprimare din stele, de ceea ce este înscris oarecum în stele. – Așa cum prin de șase ori șapte trepte răzbatem până la tainele lăuntrului omenesc, tot așa putem prin de douăsprezece ori șapte, deci prin optzeci și patru de trepte, să ne înălțăm la tainele spirituale ale Universului. Dacă ai parcurs aceste de douăsprezece ori șapte = optzeci și patru de trepte, ajungi în punctul în care labirintul acelor forțe spirituale cosmice nu te mai orbește, în care omul a cucerit cu adevărat liniștea prin care se poate orienta în acest mare labirint, prin care acest labirint este descâlcit. Și acest lucru era propovăduit într-un anumit sens de către esenieni.
Dacă omul devine clarvăzător în modul descris, atunci la adormire el se împrăștie în ceva ce se exprimă prin taina numărului doisprezece ori șapte. La atingerea acestui doisprezece ori șapte însă el se află deja în spiritual, căci deja după terminarea lui unsprezece ori șapte el a ajuns la granița tainelor Universului. Așa cum șapte ori șaptele se află deja în spiritual, tot așa și doisprezece ori șapte este în spiritual. Dacă vrea să parcurgă acest drum pentru a ajunge în spiritual omul are nevoie de unsprezece ori șapte trepte, respectiv trebuie să parcurgă unsprezece ori șapte trepte în corpul astral și Eu. Aceasta se exprimă în scrierea stelară, cifra șapte provenind de la cele șapte planete și cifra doisprezece de la cele douăsprezece constelații zodiacale, care arată cele ce urmează să se întâmple în spațiul cosmic. După cum cele șapte planete se mișcă în cadrul celor douăsprezece constelații, acoperindu-le pe rând pe fiecare, tot așa omul trebuie să parcurgă de șapte ori douăsprezece trepte pentru a se integra în spațiul cosmic, respectiv de șapte ori unsprezece trepte pentru a ajunge în spiritual.
Astfel, ca să folosim o imagine, putem concepe sfera spiritualului răspândită în cele douăsprezece constelații ale zodiacului și omul însuși așezat în centru. Spiritualul însă are o astfel de dispunere încât, dacă vrei să-l atingi, nu este suficient să pornești radial dinspre centru și să te reverși în exterior, ci trebuie să te răspândești în formă de spirală, ca și cum te-ai roti după șapte spirale, la fiecare rotire în spirală parcurgând toate cele douăsprezece constelații. Astfel, există de șapte ori douăsprezece puncte prin care trebuie să treci. Omul se răspândește în Cosmos în mod treptat și în formă de spirală – toate acestea sunt, desigur, doar un simbol pentru ceea ce viețuiește omul –, iar dacă reușește să parcurgă astfel pentru a șaptea oară cele douăsprezece constelații, se va afla deja în sânul divin-spiritualului. Atunci, în loc să privească din centrul său în Cosmos, privește dinspre periferia spirituală, dinspre cele douăsprezece puncte spre interior, și contemplă ceea ce există în lumea exterioară. Dacă vrei să vezi ce există în lume trebuie să treci prin toate acestea. Nu este suficient să te situezi într-un punct de vedere, ci întotdeauna în douăsprezece. Cine voia să răzbată în sus la divin-spiritual trebuia să treacă prin unsprezece ori șapte trepte ascendente. Când ajungea la cel de-al doisprezecelea șapte era cu totul înăuntrul spiritualului.
În acest fel, dacă corpul astral și Eul voiau să ajungă la divin ele trebuiau să parcurgă douăsprezece ori șapte, respectiv unsprezece ori șapte trepte. Tot așa, dacă divinul vrea să coboare și să modeleze un Eu omenesc, trebuie să treacă prin unsprezece ori șapte trepte coborâtoare.
Când Evanghelia după Luca voia deci să descrie acele forțe spirituale ce au făcut posibil ca trupul astral și Eul să devină purtători ai lui Christos, ea trebuia să arate că forța divin-spirituală a trebuit să coboare unsprezece ori șapte trepte. Este ceea ce cu adevărat ne zugrăvește Evanghelia după Luca. Fiindcă Evanghelia după Luca ne prezintă o altă personalitate, o personalitate pentru care au fost pregătite corpul astral și Eul, ea nu descrie șase ori șapte generații, precum Evanghelia după Matei, ci unsprezece ori șapte trepte succesive, prin care Dumnezeu însuși – acest lucru este spus în mod explicit în Evanghelia după Luca – a dirijat ceea ce a coborât în individualitatea Iisusului Evangheliei după Luca. Dacă numărați treptele umane menționate în Evanghelia după Luca, prin care forța divină a fost coborâtă din înalturi, obțineți șaptezeci și șapte de trepte (Luca 3, 23-38).
Întrucât Evanghelia după Matei ne descrie misterul care stăpânește procesul de coborâre a forței divine ce modelează treptat corpul fizic și eteric, acolo trebuie să domnească cifra șase ori șapte. În Evanghelia după Luca, întrucât ea ne descrie coborârea forței divine ce plăsmuiește corpul astral și Eul, apare numărul unsprezece ori șapte. De aici putem vedea din ce adâncimi spirituale sunt luate toate aceste lucruri, putem vedea că în realitate în Evanghelia după Matei și în Evanghelia după Luca sunt indicate tainele inițierii, tainele succesiunii treptelor care sunt necesare pentru coborârea divin-spiritualului într-o individualitate omenească și pentru pătrunderea în Cosmos.
De ce și în Evanghelia după Luca s-a dat o succesiune genealogică și de ce taina despre Christos Iisus – cum că de la Dumnezeu și Adam până la Iisusul Evangheliei după Luca sunt șaptezeci și șapte de generații – a fost comunicată, într-o perioadă în care acest mister se propovăduia doar la foarte puțini oameni, despre toate acestea vom vorbi în continuare mâine.
