Oricine ia în mână Evanghelia după Luca și analizează capitolul în care se explică descendența Iisusului tratat acolo de-a lungul generațiilor scurse până la el este de la bun început frapat de faptul că intenția autorului coincide cu ceea ce s-a spus ieri aici, și anume că, în același sens în care o entitate, o forță divină, să zicem așa, trebuia să pătrundă corpul fizic și corpul eteric al Iisusului solomonic, tot așa o forță divină trebuia să pătrundă corpul astral și Eul acelei personalități pe care noi o cunoaștem drept Iisusul nathanic, Iisusul Evangheliei după Luca. Și în Evanghelia după Luca se spune foarte clar că această entitate divină, această forță divină poate fi ceea ce este datorită faptului că linia ereditară ce străbate toate generațiile de până la ea pornește direct de la acea treaptă a omenirii în care omul nu a intrat încă în existența terestră printr-o primă încarnare fizic-senzorială. Vedem cum Evanghelia după Luca explică descendența Iisusului său prin șirul de generații, spunem noi, care merge până la Adam, până la Dumnezeu. Acest lucru nu vrea să spună altceva decât că, dacă vrem să găsim respectivul principiu din corpul astral și Eul Iisusului nathanic, trebuie să urcăm până la acea stare a omului în care el nu a fost afectat de o încarnare pământească fizic-senzorială, în care el nu părăsise existența divin-spirituală și încă mai adăsta în sânul sferelor spirituale, în așa fel încât putem considera acel om o ființă divină, o ființă ce ține de Dumnezeu. În sensul expunerilor antroposofice de până acum, acest moment, în care omul nu s-a încarnat încă în elementele existenței terestre, în care încă se mai afla într-o sferă divin-spirituală, trebuie să îl localizăm undeva în vechea epocă lemuriană. Evanghelia după Luca urmărește Iisusul său efectiv până la acea epocă depărtată în care omul nu părăsise încă natura sa divin-spirituală și în care nu acționase încă asupra lui ceea ce noi numim influența luciferică.
În realitate, Misteriile care își conduceau discipolii până la gradul de inițiere pe care ieri l-am caracterizat drept o cunoaștere a marilor mistere ale spațiului cosmic voiau să-l înalțe pe om deasupra a tot ceea ce este pământesc, sau mai bine spus deasupra a tot ceea ce el devenise în decursul existenței terestre. Ele voiau să arate felul în care putem vedea lumea atunci când nu o privim prin prisma instrumentelor pe care le-am căpătat odată cu acea epocă în care a avut loc influența luciferică. Cum se arată Universul privirii clarvăzătoare când omul se dispensează de percepția prin intermediul corpului fizic și eteric, când devine liber față de orice influență pământească ce se apropie de el, aceasta era prima mare întrebare pe care și-o punea discipolul misterial. Într-o astfel de stare se afla omul în mod natural înainte să pășească într-o încarnare terestră și înainte să fi devenit „Adamul pământesc” de care vorbește Biblia și Evanghelia după Luca în mod special. Așadar există doar două căi care să-l facă pe om să fie un om divin-spiritual: pe de o parte este înalta inițiere a marilor Misterii; pe de altă parte să nu se fi produs într-o anumită epocă pământească, în era lemuriană, căderea omului divin, coborârea la ceea ce Biblia numește „omul pământesc” – căci „Adam” nu înseamnă altceva decât „om pământesc”, un om ce a părăsit starea divin-spirituală și s-a înveșmântat cu elementele pământești – ci să se fi rămas la o treaptă elementară a existenței omenești, în care această coborâre încă nu s-a produs.
După tot ce am expus aici poți fi frapat de faptul că nu sunt pomenite totuși decât șaptezeci și șapte, spunem noi, de generații sau trepte ale existenței, de trepte genealogice. Deja la Evanghelia după Matei putem fi surprinși de faptul că nu sunt menționate decât patruzeci și două de generații de la Avraam până la Christos. Dacă luăm numărul de ani avut în vedere de obicei pentru o generație, vedem că el este prea mic ca să putem ajunge până la Avraam. Celor care ridică această obiecție trebuie să le atragem atenția că pentru timpurile de demult, pentru epocile patriarhilor ce au existat înainte de Solomon și David, o generație avea o durată ceva mai mare decât mai târziu. Dacă vrem să stabilim cât de cât corect niște date istorice pentru trei dintre aceste generații – de exemplu pentru Avraam, Isaac și Iacov – nu avem voie să luăm în calcul o cifră care ar rezulta presupunând o durată medie valabilă astăzi pentru o generație; pentru aceste trei generații trebuie să avem în vedere cifra de aproximativ două sute cincisprezece ani. Acest lucru rezultă și din cercetarea ocultă. Faptul că pentru acele timpuri arhaice durata unei generații trebuie evaluată la o cifră mai mare decât este ea astăzi rezultă și mai clar pentru generațiile de la Adam până la Avraam. Pentru șirul de generații de la Avraam încolo, oricine își poate da seama că durata unei generații era și mai mare; căci deja vârstele la care patriarhii Avraam, Isaac și Iacov au avut un fiu, un fiu moștenitor, erau din ce în ce mai mari. Și dacă astăzi se atribuie unei generații cifra de treizeci și trei de ani, cei care au scris Evanghelia după Matei luau pentru acele timpuri vechi pe bună dreptate în calcul cifre de șaptezeci și cinci, optzeci și chiar mai mulți ani pentru o generație. Trebuie însă să accentuăm că, în Evanghelia după Matei, de la Iisus la Avraam se au în vedere oameni individuali. Nu la fel stau lucrurile când urcăm de la Avraam în sus și ne referim la numele menționate de Evanghelia după Luca. Aici trebuie neapărat să ne amintim un lucru ce pentru mentalitățile materialiste ale oamenilor din ziua de azi pare ceva incredibil, dar care este totuși adevărat.
Ceea ce astăzi numim memorie, conștiența coeziunii noastre ca ființă, amintirea permanenței entității noastre interioare, ajunge pentru omul normal cel mult până în primii ani ai copilăriei. Omul modern, dacă își urmărește viața din trecut, descoperă că undeva memoria lui se întrerupe brusc. Cineva își amintește mai mult din copilărie, altcineva mai puțin, dar pentru absolut toți oamenii memoria se rezumă la viața personală, ba mai mult, nici nu cuprinde întreaga viață personală până în ziua nașterii. Dacă conștientizăm în special care erau facultățile sufletești, particularitățile conștienței oamenilor în vechime, dacă ne amintim că atunci când mergem în urmă pe firul evoluției omenirii întâlnim timpuri în care o anumită stare de clarvedere era o conștiență normală pentru om, nu ni se va mai părea ceva uimitor dacă spunem – și cercetarea spirituală o confirmă – că în acele timpuri, relativ nu prea îndepărtate, conștiența era cu totul alta, în ce privește facultatea de memorare, decât a devenit ea mai târziu.
Dacă mergem deci dincolo de timpurile pe care Biblia le numește timpurile lui Avraam, întreaga conformație sufletească, și în special memoria, era totuși altfel decât a devenit mai târziu. Și dacă mergem și mai departe de Avraam, până în epoca altanteeană și pe tot parcursul ei, trebuie să spunem că atunci memoria era cu totul altceva. În primul rând, atunci omul nu-și amintea ca acum doar trăirile personale din viața sa proprie. Memoria lui trecea chiar dincolo de naștere, el amintindu-și cele trăite de tatăl său, de bunicul său și așa mai departe. Memoria era ceva ce curgea prin sângele unui șir întreg de generații. Abia mai târziu ea s-a restrâns la un timp individual și la o viață individuală.
Și dacă în timpurile anterioare se foloseau nume – felul în care se dădeau numele în epocile de demult ar necesita astăzi un studiu aparte –, ele semnificau atunci cu totul altceva decât ceea ce suntem noi obișnuiți să le atribuim. Iar ceea ce încearcă să spună filologia exterioară în legătură cu aceasta este diletantism. Înainte numele erau utilizate în cu totul alt mod. Pe atunci era imposibil să legi un nume de lucruri sau ființe într-un mod atât de exterior ca astăzi. În timpurile vechi numele erau ceva ființial, ceva legat spiritual de o ființă sau un lucru și prin sunetul lui exprima caracterul intim al acelei ființe. Numele trebuiau să fie un ecou al esenței respectivei ființe. Timpurile de azi nu au deloc habar de toate acestea, căci altfel n-ar fi fost posibil să apară cărți precum Critica limbii de Fritz Mauthner [Nota 9], care analizează în mod doct toate cercetările moderne, toată critica savantă asupra limbii din ultimii ani, nu însă și ceea ce era esențial în limbă în trecut. În vechime numele care se dădea unui om nu era aplicat unui singur individ, pentru persoana sa, ci era legat de ceva ce era păstrat prin memorie. Astfel, numele era utilizat atât timp cât dura amintirea. Așa, de exemplu, Noe nu era un singur individ. Numele de Noe semnifică faptul că un om oarecare își amintește întâi propria sa viață și apoi ceea ce s-a întâmplat înainte de naștere, respectiv viața tatălui său, a bunicului său și așa mai departe, atât cât îl ținea memoria. Un nume se folosea pentru un șir întreg de oameni, pentru atâta cât se întindea firul amintirii. La fel și numele de Adam, Set sau Enoh; ele rezumau un număr de persoane, fiecare cu cât putea să-și amintească din trecut cu ajutorul memoriei. Dacă deci în trecut se spunea că cineva se cheamă Enoh, aceasta însemna că într-o anumită persoană – fiul altei persoane cu nume diferit – se năștea un fir nou al memoriei; el nu-și mai amintea atunci de cei de dinaintea lui. Acest fir nou al memoriei nu înceta însă odată cu moartea primului Enoh, ci se transmitea de la tată la fiu, la nepot și așa mai departe, până ce în sfârșit lua naștere un nou fir al memoriei. Se utiliza același nume atât timp cât dura acest nou fir al memoriei. În șirul de generații, de exemplu când vorbim de Adam, sunt mai multe persoane care poartă acest nume.
Evanghelia după Luca utilizează, bineînțeles, în acest sens numele, căci ea vrea să spună: Acea forță a entității divin-spirituale care a fost cufundată în Eul și corpul astral al Iisusului nathanic noi trebuie s-o urmărim până departe, acolo unde omul a coborât pentru prima dată într-o încarnare pământească. Așadar, în Evanghelia după Luca avem la început nume pentru personalități diferite. Dacă însă mergem mai sus de Avraam, intrăm într-o epocă în care memoria durează mai mult, iar ceea ce se păstrează prin amintire la mai multe personalități ca un fel de Eu noi îl vom desemna și în realitate cu un singur nume.
Astfel, vă va fi mai ușor să concepeți că cele șaptezeci și șapte de nume pe care le pomenește Evanghelia după Luca se extind efectiv pe durate foarte mari de timp, chiar până în momentul în care entitatea pe care noi o putem desemna ca entitatea divin-spirituală a omului s-a încarnat pentru prima dată într-un trup fizic-senzorial omenesc. Al doilea lucru pe care trebuie să-l reținem aici este acela că discipolul care, în marile Misterii, reușea după șaptezeci și șapte de trepte să-și purifice sufletul de tot ceea ce a influențat omenirea de-a lungul existenței pământești ajungea la acea stare care astăzi nu poate fi atinsă decât dacă omul se eliberează de trupul fizic și trăiește în corpul astral și Eu. Atunci el se putea revărsa peste întregul sistem cosmic înconjurător, peste lumea din care s-a născut și Pământul nostru. Dacă se întâmplau toate acestea, discipolul ajungea până la acea entitate divin-spirituală care a infiltrat în corpul astral și Eul Iisusului nathanic.
Prin Iisusul nathanic se voia a se descrie nu ceea ce omul a dobândit datorită condițiilor pământești, ci ceea ce el are ca natură cerească. Astfel, Evanghelia după Luca ne înfățișează entitatea divin-spirituală care a străbătut, care a impregnat corpul astral și Eul Iisusului lui Luca. Evanghelia după Matei descrie entitatea divin-spirituală care, pe de o parte, a acționat în Avraam pentru ca în el să ia naștere organul interior pentru dobândirea conștienței lui Iahve, iar pe de altă parte a acționat de-a lungul a patruzeci și două de generații în corpul fizic și în corpul eteric și cuprinde o linie ereditară de patruzeci și două de generații.
Am menționat deja ieri că învățături cum sunt cele ale Evangheliei după Matei despre proveniența sângelui lui Iisus din Nazaret se propovăduiau, erau făcute cunoscute în acele comunități pe care noi le putem numi de terapeuți și esenieni și că în sânul acestor comunități a acționat Jeshu ben Pandira, care avea să pregătească epoca lui Christos Iisus. El trebuia să pregătească cel puțin câteva lucruri, și anume să arate că după un anumit moment, după scurgerea a patruzeci și două de generații după Avraam, poporul ebraic este suficient de matur, să zicem așa, încât individualitatea lui Zarathustra să se poată încarna într-o mlădiță a liniei lui Avraam, într-o mlădiță a liniei solomonice a casei lui David. Aceste lucruri se propovăduiau anticipat. Pe lângă aceasta, în acea vreme mai exista, desigur, o experiență misterială. În acele timpuri, lucrurile despre care vorbim nu numai că se învățau în școlile eseniene. În aceste școli existau chiar elevi ce parcurgeau practic cele patruzeci și două de trepte, astfel încât deveneau clarvăzători și puteau contempla acea entitate ce a descins de-a lungul a patruzeci și două de generații. Prin aceste învățături lumea trebuia să fie lămurită. Esenienii aveau ca misiune să facă să existe înțelegere, cel puțin la câțiva oameni, pentru ceea ce urma să fie Christosul.
Și am menționat deja drumul curios pe care acea individualitate omenească, încarnată în sângele despre a cărui compoziție vorbește Evanghelia după Matei, a trebuit să îl ia inițial. Știm că acel mare învățător originar, cunoscut sub numele de Zarathustra sau Zoroastru, a predicat în Răsărit acea învățătură, asupra căreia noi am insistat deja, care l-a făcut apt tocmai pentru această încarnare. Știm că el a fost inițiatorul culturii hermesiene a Egiptului, jertfindu-și pentru aceasta corpul astral, care i-a fost imprimat după aceea lui Hermes. Mai știm apoi că el și-a jertfit corpul eteric de atunci, care a fost păstrat pentru Moise, și că Moise, când a creat elementele care au stat la baza culturii sale, avea în el corpul eteric al lui Zarathustra. Zarathustra însuși s-a putut încarna mai târziu în alt corp astral și în alt corp eteric. Pe noi ne interesează acum în mod special încarnarea din secolul al VI-lea dinaintea erei noastre a lui Zarathustra în persoana lui Zaratos sau Nazaratos, în vechea Caldee, unde a avut ca discipoli pe înțelepții și magicienii caldeeni și unde în special discipolii oculți cei mai înțelepți ai poporului evreu, aflat în captivitate, au putut veni în contact cu el. Toți cei șase sute de ani care au urmat au fost, pentru școlile oculte ale Caldeei, marcați de tradițiile, de ceremoniile și cultele ce proveneau de la Zarathustra în persoana lui Zaratos sau Nazaratos. Și toate generațiile de discipoli oculți caldeeni, babilonieni, asirieni și așa mai departe, care au trăit în acele regiuni ale Asiei, au venerat la modul cel mai înalt numele acestui mare maestru al lor, al lui Zarathustra, sub denumirea schimbată de Zaratos sau Nazaratos. Ei așteptau cu dor următoarea încarnare a marelui lor învățător și conducător, căci el va reapărea după șase sute de ani. Taina acestei reaparații le era cunoscută; ea trăia, să zicem așa, ca ceva ce îi lumina înăuntru dinspre viitor.
Când timpul s-a împlinit și sângele pentru noua încarnare a lui Zarathustra a fost pregătit, cei trei soli, cei trei magi înțelepți de la Răsărit, au pornit la drum. Ei știau că vor fi călăuziți spre locul unde urma să se producă noua încarnare a lui Zarathustra de însuși veneratul lor maestru, precum o stea. Cea care i-a călăuzit, precum o stea, pe cei trei magi spre locașul în care s-a născut Iisusul Evangheliei după Matei a fost însăși entitatea marelui învățător. – Chiar și acest lucru poate fi dovedit pe cale exterioară, filologic, prin faptul că înainte se obișnuia să se folosească drept nume pentru oameni cuvântul „stea”. Nu numai din cercetarea spirituală poți ajunge la concluzia că prin steaua care i-a călăuzit pe înțelepți trebuie subînțeles Zarathustra însuși – știința spiritului, prin sursele ei, ne spune mai clar decât orice altceva că cei trei magi au urmat atunci steaua lui Zarathustra, „steaua de aur”, că el i-a condus la locul unde voia să se încarneze – ci și din faptul că se obișnuia să se folosească pentru anumite individualități omenești superioare cuvântul „stea”.
Așadar, cu șase sute de ani înainte de era noastră magii de la Răsărit au fost împreună cu acea individualitate care s-a încarnat ca Iisus al Evangheliei după Matei. Zarathustra însuși i-a călăuzit pe magi; ei au mers pe urmele lui. Căci steaua care i-a călăuzit pe magi și se îndrepta spre Palestina, care i-a condus pe magi pe drumurile lor din Misteriile răsăritene ale Caldeei spre Palestina, unde Zarathustra se pregătea pentru următoarea lui încarnare, era, să zicem așa, imboldul lui Zarathustra.
Acest mister privitor la încarnarea viitoare a lui Zarathustra, a lui Zaratos sau Nazaratos, era cunoscut și în Misteriile caldeene. Însă misterul despre sângele poporului iudaic, care trebuia să fie vasul potrivit, atunci când timpurile se vor fi apropiat, pentru noua corporalitate a lui Zarathustra, acest mister era propovăduit de acei învățați din Misteriile eseniene care, să spunem așa, fuseseră ridicați la această înălțime prin patruzeci și două de trepte.
În principal erau deci două categorii de oameni care, inițial, știuseră ceva despre secretul Iisusului Evangheliei după Matei. Pe de o parte erau inițiații caldeeni, care învățau despre individualitatea care urma să se încarneze în sângele evreesc dinspre latura zarathustriană; pe de altă parte erau esenienii, care cunoșteau din afară, dinspre latura sangvină, dinspre latura corporală despre venirea ei. Doctrina despre sosirea Iisusului Evangheliei după Matei, a Iisusului care cândva urma să împlinească în totalitate condițiile despre care am vorbit, dar și altele pe care le vom caracteriza în continuare, era propovăduită deja de aproximativ o sută și mai bine de ani.
Un astfel de discipol esenian era îndrumat într-o asemenea ascensiune timp de mulți ani, trecând prin multe purificări și exerciii sufletești, prin patruzeci și două de trepte, pentru ca în final să ajungă să vadă, să zicem așa, misterele corpului fizic și ale corpului eteric. Cel care urma să se încarneze acolo, care urma să se încarneze în acest sânge, cobora treptele în sens invers; el avea toate facultățile pe care un discipol esenian le putea atinge doar după probe lungi și grele, pe parcursul a patruzeci și două de trepte. Despre cel ce urma să coboare acolo trebuia să se spună că avea din capul locului capacitățile de a dezvolta astfel de predispoziții. – Ele erau înnăscute, așa se spunea în comunitățile de esenieni. În principal însă, exercițiile și purificările sufletești cultivate în comunitățile eseniene erau într-un fel o continuare a unei școli oculte, ce oricum dăinuia din timpuri străvechi în cadrul iudaismului.
În iudaism a existat întotdeauna ceea ce se chema nazireat sau nazireanism. Acesta consta în niște metode bine stabilite de dezvoltare sufletească și corporală, pe care orice om – chiar înainte de a fi apărut sectele de esenieni și terapeuți – le aplica asupra lui însuși. Nazireenii foloseau o metodă care consta într-un fel de dietă, care și astăzi poate fi cumva utilă dacă omul vrea să avanseze mai rapid decât de obicei în dezvoltarea sa sufletească. Ei se abțineau în special de la orice consum de carne sau vin. Prin aceasta își ușurau într-o oarecare măsură sarcina, deoarece carnea îl poate împiedica pe căutătorul spiritual în evoluția sa. Abținerea de la consumul de carne – și asta nu vrea să fie defel o propagandă pentru vegetarianism – are un efect favorizant în toate aceste eforturi. Omul care renunță la consumul de carne devine mai rezistent sufletește și se dovedește mai puternic când este vorba de a învinge piedicile și rezistențele pe care le opun corpurile fizic și eteric. El dobândește o capacitate sporită de a îndura, însă bineînțeles nu numai pentru că s-a abținut de la carne, ci în primul rând pentru că și-a fortificat sufletul. Dacă doar se abține de la carne nu obține altceva decât niște modificări ale corpului său fizic; dacă nu există însă și ceva dinspre latura sufletească care să străbată corporalul, abstinența de la carne nu are niciun rost.
Așadar, acest nazireanism s-a perpetuat. Esenienii l-au continuat însă sub o formă mult mai severă a practicilor; ei au mai adăugat la acestea și lucruri complet diferite, așa cum v-am arătat ieri și alaltăieri, dar în special ei se abțineau de la consumul de carne. Prin aceasta, acei oameni ajungeau relativ repede să-și extindă capacitatea de a-și aminti și de a vedea ce a fost dincolo de patruzeci și două de generații, au învățat să pătrundă cu privirea în tainele Cronicii Akasha. Ei deveneau ceea ce s-ar putea numi mugure originar al unei ramuri, un mugure de pom sau plantă ce proliferează de-a lungul a multor generații. Ei nu erau doar niște vlăstare complet separate de pomul mare al omenirii, ei simțeau firele care îi legau de copacul restului omenirii, nu erau ca aceia care s-au separat de trunchiul de bază și a căror memorie se limita la propria personalitate. În comunitățile de esenieni, astfel de oameni erau numiți cu un cuvânt care, de asemenea, voia să exprime „o ramură vie”, nu una tăiată. Aceștia erau oameni care se simțeau ca făcând parte din șirul de generații, nu se simțeau rupți de copacul omenirii. Discipolii care în esenianism urmau în mod expres această direcție, care parcurseseră cele patruzeci și două de trepte, erau numiți „nezeri”.
Și în această clasă a nezerilor, Iisus, fiul lui Pandira, cel pe care ieri l-am numit învățător al comunității de esenieni, a avut un discipol devotat, un discipol credincios. Căci acest Jeshu ben Pandira, pe care ocultiștii îl cunosc destul de bine, a avut cinci discipoli, fiecare dintre ei preluând o anumită ramură din învățătura mare, generală a lui Jeshu ben Pandira și dezvoltând-o pentru sine. Acești cinci discipoli ai lui Jeshu ben Pandira purtau următoarele nume: Mathai, Nakai, al treilea, pentru că era un discipol deosebit al clasei nezerilor, purta chiar numele de Nezer, apoi Boni și Thona. Acești cinci discipoli sau ucenici ai lui Jeshu ben Pandira, care o sută de ani înaintea erei noastre a cunoscut, așa cum s-a mai spus, o moarte de martir pentru blasfemie și erezie, au propagat, să zicem așa, învățătura vastă și cuprinzătoare a lui Jeshu ben Pandira în cinci ramuri diferite. După moartea lui Jeshu ben Pandira, prin discipolul Mathai – așa ne arată cercetarea spirituală –, s-a transmis în special învățătura despre pregătirea sângelui pentru Iisusul care trebuia să apară, Iisusul Evangheliei după Matei. Învățătura privitoare la dispoziția sufletească interioară adecvată vechiului nazireat, dar și noului nezerianism, a fost propagată de către celălalt mare discipol al lui Jeshu ben Pandira, de către Nezer. Lui Nezer i s-a atribuit în special sarcina de a întemeia o mică colonie. În Palestina exista o serie întreagă de astfel de colonii ale esenienilor și în fiecare se cultiva o anumită latură a esenianismului. Nezerianismul, pe care avea să-l ducă mai departe în special discipolul Nezer, urma să fie cultivat în primul rând într-o colonie ce ducea o existență foarte retrasă și tainică, într-un locșor, într-o colonie foarte mică, ce ulterior în Biblie a căpătat numele de Nazaret. Acolo, în Nazaret – Nezeret –, a existat o colonie de esenieni întemeiată de Nezer, discipolul lui Jeshu ben Pandira. Acolo existau oameni – ei trăiau într-un regim relativ sever – ce cultivau vechiul nazireat. De aceea, după cele prin care a trecut Iisusul Evangheliei după Matei după fuga în Egipt și revenirea de acolo, nu se putea ceva mai potrivit și mai prețios pentru el decât acea atmosferă a nezerianismului în care a fost adus. Acest lucru este indicat și prin cuvântul corespunzător din Evanghelia după Matei ce se referă la întoarcerea din Egipt: El a fost adus într-un mic sătuc, Nazaret, „ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin proroci: că el va deveni un nazarinean” (Matei 2, 23). – Această frază, pentru că traducătorii nu cunoșteau exact sensul celor scrise și a ceea ce s-a intenționat să se spună, a fost tradusă în cele mai diferite feluri. De fapt, era vorba că acolo exista o colonie de esenieni unde Iisus trebuia să-și petreacă primii ani ai copilăriei și să crească.
Acum însă, înainte să trecem la celelalte detalii, respectiv la relațiile cu Iisusul Evangheliei după Luca, să mai observăm doar, în linii mari, un singur lucru legat de Iisusul Evangheliei după Matei. Tot ceea ce este descris la început în Evanghelia după Matei conduce la misterele pe care Jeshu ben Pandira le propovăduia în esenianism și pe care ulterior discipolul său, Matei, le-a transmis mai departe ca învățătură. Primele mistere din Evanghelia după Matei ne trimit deja la acest discipol, Matei. Prin tot ceea ce provine, să zicem așa, dinspre această latură pe care o caracterizează Evanghelia după Matei s-au pregătit corpurile fizic și eteric ale lui Iisus din Evanghelia după Matei, chiar dacă, bineînțeles, în cadrul celor patruzeci și două de generații se mai adaugă și influențele asupra corpului astral. Chiar dacă am spus că în timpul primelor paisprezece generații intră în discuție corpul fizic, că în timpul următoarelor paisprezece generații corpul eteric și în ultimele paisprezece generații – de la captivitatea babiloniană – corpul astral, trebuie totuși să reținem faptul că tot ceea ce a fost pregătit, în felul acesta, așa cum se cuvine pentru Zarathustra, nu i-a servit acestei puternice individualități decât în măsura în care ea era corp fizic și corp eteric.
Și acum amintiți-vă ce vă spuneam mereu, că fiecare om în evoluția sa personală dezvoltă între naștere și șapte ani cu precădere corpul fizic, că în următorii șapte ani, între schimbarea dentiției și pubertate, dezvoltă în special corpul eteric; abia apoi corpul astral urmează să se dezvolte liber. Evoluția corpului fizic și a corpului eteric trebuia să ajungă la un apogeu și să fie desăvârșită de Zarathustra în noua încarnare, în corpurile fizic și eteric pregătite de-a lungul generațiilor începând cu Avraam. Ulterior însă, după ce a ajuns să dezvolte până la capăt corpul eteric, cele ce i-au fost pregătite nu i-au mai fost de ajuns, și el a trebuit să purceadă la dezvoltarea corpului astral.
La aceasta se adaugă acum evenimentul cutremurător și uimitor, fără de care noi nu putem înțelege tot marele Misteriu despre Christos Iisus. Individualitatea lui Zarathustra s-a dezvoltat în timpul copilăriei, până la vârsta de doisprezece ani, în corpurile fizic și eteric ale Iisusului din Evanghelia după Matei. Momentul pe care aici în regiunile noastre îl localizăm în jurul vârstei de paisprezece–cincisprezece ani se petrecea la acea individualitate – aceasta și datorită climei – ceva mai devreme. Atunci, la doisprezece ani, s-a atins tot ceea ce se putea atinge în corpurile fizic și eteric corespunzător pregătite ale liniei solomonice. Și atunci individualitatea lui Zarathustra a părăsit pur și simplu acest corp fizic și acest corp eteric despre care se vorbește la început în Evanghelia după Matei și a trecut în Iisusul Evangheliei după Luca. Căci din conferințele despre Evanghelia după Luca știm deja că prin povestirea despre Iisus la doisprezece ani în Templu, așa cum o descrie Luca, acolo unde copilul Iisus le răspunde părinților săi în așa fel încât aceștia nu-l pot nicidecum înțelege, unde el este complet altul (Luca 2, 42-50), s-a vrut de fapt să se spună că acolo individualitatea lui Zarathustra, care până atunci și-a avut evoluția în corpul fizic și corpul eteric al Iisusului solomonic, a pătruns dintr-odată înăuntrul său. – Astfel de lucruri, oricât de greu credibile sunt pentru concepția materialistă profană actuală despre natură, există totuși în viața omului. Uneori se întâmplă ca o individualitate să treacă dintr-un corp în alt corp, iar atunci s-a întâmplat așa ceva. Individualitatea lui Zarathustra a părăsit corpul său inițial și a pătruns în cel al Iisusului Evangheliei după Luca, unde se pregătise cu precădere corpul astral și purtătorul Eului.
Așa a fost posibil ca de la doisprezece ani Zarathustra să-și continue evoluția sa în corpul astral și în Eul Iisusului nathanic, pregătite în mod special. Faptul acesta ne este relatat cât se poate de elocvent în Evanghelia după Luca, în pasajul care vorbește despre acea întâmplare extraordinară, în care Iisusul de doisprezece ani stă în Templu printre rabini și spune lucruri ce sună foarte curios. Cum se explică aceasta, cum a putut Iisusul liniei nathanice să facă acest lucru? El a putut face aceasta pentru că în acel moment în el s-a „transferat” individualitatea lui Zarathustra. Până atunci Zarathustra nu a mai vorbit din acest copil care la vârsta de doisprezece ani a fost adus la Ierusalim; de aici și schimbarea atât de puternică a caracterului, datorită căreia părinții nu-l mai recunosc atunci când îl găsesc stând printre rabini.
Avem deci de-a face cu două perechi de părinți, ambele numindu-se Iosif și Maria – mulți se numeau așa pe vremea aceea; dar ca să deduci din numele Iosif și Maria ceva în maniera în care înțelegem noi astăzi numele este ceva ce contrazice orice cercetare adevărată –, și cu doi copii Iisus. Despre unul dintre aceștia, Iisusul liniei solomonice a casei lui David, ne înștiințează genealogia Evangheliei după Matei. Celălalt copil, Iisusul liniei nathanice, este fiul unei alte perechi de părinți, iar despre el ne vorbește Evanghelia după Luca. Cei doi copii cresc și se dezvoltă împreună până la vârsta de doisprecece ani. Aceasta o puteți vedea în Evanghelii. Evanghelia vorbește întotdeauna corect. Evangheliile le-au fost ascunse oamenilor atât timp cât nu s-a dorit ca ei să afle adevărul sau când ei înșiși nu au dorit să-l audă. Ele însă vorbesc întotdeauna corect, trebuie doar să le înțelegi.
Iisusul din linia nathanică crește bucurându-se de o imensă profunzime interioară. Era însă mai puțin iscusit în a-și însuși cunoștințe și înțelepciune exterioară. Deținea însă o cordialitate, o capacitate de iubire absolut nelimitate, deoarece în corpul său eteric trăia o forță din perioada în care omul nu a coborât încă într-o încarnare pământească, în care el mai ducea o existență divină. Existența divină se manifesta în el printr-o capacitate nelimitată de a iubi. Acest copil era deci puțin adaptat pentru ceea ce oamenii și-au însușit de-a lungul încarnărilor prin intermediul instrumentelor corpului fizic; în schimb, sufletul său, interiorul său era din plin și infinit străbătut de căldura iubirii. Profunzimea sa interioară era atât de mare, încât cei ce știau de asta au fost frapați de interioritatea cu totul extraordinară a acestui băiat. Lucruri ce altminteri se deprind doar în contact cu lumea exterioară Iisusul Evangheliei după Luca le putea face, într-un fel, chiar de la început: el pronunța chiar imediat după ce s-a născut anumite cuvinte, pe care cei din jurul lui le înțelegeau. Astfel, el avea o înzestrare nativă foarte mare în ce privește facultățile interioare, dar era extrem de stângaci tocmai în ce privește aptitudinile ce se puteau dobândi pe Pământ, în decursul generațiilor. Și cum să nu fie uimiți în cel mai înalt grad părinții când dintr-odată, atunci, li s-a arătat în cadrul acelei corporalități un băiat care era plin de tot ceea ce se cheamă înțelepciune exterioară, de lucruri ce trebuie însușite cu ajutorul instrumentelor exterioare. Această formidabilă și subită transformare a fost posibilă doar pentru că în acel moment individualitatea lui Zarathustra din Iisusul solomonic s-a transferat în acest Iisus din linia nathanică. În momentul de care am amintit, când părinții îl căutau pe băiat în Templu, prin acesta vorbea Zarathustra, Zaratos.
Zarathustra, desigur, dobândise toate acele facultăți ce se pot însuși prin folosirea instrumentelor corpului fizic și corpului eteric. El a trebuit să-și aleagă linia sangvină a ramurii solomonice și corporalitatea pregătită prin ea deoarece acolo erau forțele puternice și ele fuseseră dezvoltate la maximum. Din această corporalitate el a luat ceea ce a putut lua, și a unit-o apoi cu ceea ce provenea din acea interioritate ce caracteriza faptura Iisusului Evangheliei după Luca, ce descindea dintr-o epocă în care omul nu coborâse încă într-o încarnare pământească. Aceste două lucruri s-au unit acum într-unul singur. Acum avem în fața noastră o singură entitate. Și, în plus, aș adăuga eu, mai suntem atenționați asupra încă unui lucru deosebit: nu numai părinții Iisusului Evangheliei după Luca au sesizat o transformare deosebită, o transformare pe care ei nu o puteau bănui. Această transformare se vedea și exterior. De ce atunci când băiatul Iisus este găsit de către părinții săi printre rabini în Templu se menționează în mod expres: „Și el a coborât cu ei și a venit în Nazaret [...]. Și Iisus sporea în înfățișarea sa fizică exterioară plăcută, în deprinderile cele mai nobile și în înțelepciune?” (Luca 2, 51-52). De ce sunt pomenite aceste trei însușiri? Deoarece ele i se potriveau în mod special abia acum, când individualitatea lui Zarathustra era în el.
Fac această remarcă în mod explicit pentru că aceste trei cuvinte sunt traduse de obicei în Biblie în felul următor: „Și Iisus sporea în înțelepciune, cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni.” Aș dori să știu dacă o Evanghelie chiar are nevoie să spună: un băiat de doisprezece ani crește în vârstă. În traducerea lui Weizsăcker găsiți chiar: „Și Iisus sporea în înțelepciune și înfățișare și cu harul la Dumnezeu și la oameni.” Dar de fapt nu se avea în vedere nimic din toate acestea, ci se dorea să se spună că în copilul Iisus nathanic era o individualitate care nu trăia doar în interior, ca mai înainte când nu se făcea cunoscută în exterior, ci că acum, pentru că a ajuns să își formeze un corp fizic desăvârșit, a trecut și în exterior, în înfățișarea fizică plăcută. Dar nici însușirile ce se cultivă cu precădere în corpul eteric, acele deprinderi ce se însușesc și se formează în corpul eteric prin contactul cu viața, nu existau anterior în Iisusul nathanic. În acesta se revela o predispoziție puternică pentru facultatea de a iubi, și pe acesta se putea clădi acum în continuare. Această predispoziție exista înă acolo de la bun îneput, ea nu putuse să se imprime în deprinderi. Dar acum acolo era cealaltă individualitate, care avea în ea forțele pe care le confereau corpurile fizic și eteric complet evoluate, și acum deprinderile puteau să se arate și exterior și să se toarne în corpul eteric. Este al doilea lucru în care sporea copilul Iisus. Al treilea lucru, „în înțelepciune”, este deja mai ușor de înțeles. Iisusul Evangheliei după Luca nu era înțelept; el era în cel mai înalt grad o ființă iubitoare. Dar sporirea în înțelepciune era conferită prin faptul că în ea a intrat individualitatea lui Zarathustra.
Am spus deja, atunci când am discutat despre Evanghelia după Luca, că nu există o problemă deosebită pentru ca o personalitate care a fost părăsită de individualitatea sa și încă mai deține celelalte trei corpuri, corpul fizic, corpul eteric și corpul astral – căci ele rămân pe loc –, să mai trăiască încă un timp. Ceea ce a rămas însă din Iisusul solomonic a zăcut o perioadă, și curând după aceea a murit definitiv. Aceasta înseamnă că Iisusul pe care îl găsim propriu-zis în capitolul întâi al Evangheliei după Matei a murit relativ curând după vârsta de doisprezece ani. Avem deci la început nu un copil Iisus, ci doi; ulterior, acești doi devin unul.
Uneori textele vechi exprimă lucruri foarte curioase, pe care, fără îndoială, apoi trebuie să le înțelegi; și le poți înțelege doar dacă cunoști realitățile respective. Vom mai reveni cu detalii asupra modului în care cei doi copii se reunesc; acum vom mai menționa doar un lucru.
În așa-numita Evanghelie a egiptenilor se găsește un pasaj curios, care chiar din primele secole era privit ca fiind eretic, pentru că în cercurile creștine nu se voia să se audă adevărul sau nu se voia a fi lăsat să iasă la lumină. Există însă ceva ce s-a păstrat ca o Evanghelie apocrifa, în care se spune că „mântuirea va veni în lume atunci când cei Doi vor deveni Unu și când exteriorul va deveni precum interiorul”. Această frază este expresia exactă a unei stări de fapt luată din realitățile oculte, pe care tocmai v-am descris-o. Mântuirea depinde de acest lucru, ca doi să devină unu. Și ei au devenit unu atunci când individualitatea lui Zarathustra, la doisprezece ani, a trecut în Iisusul nathanic și interiorul s-a transpus în exterior. Forța sufletească a Iisusului din Evanghelia după Luca era o interioritate foarte puternică. Dar această interioritate a devenit un exterior atunci când individualitatea lui Zarathustra, care s-a dezvoltat pe linia exteriorului, a corpului fizic și a corpului eteric ale Iisusului solomonic, a pătruns această interioritate și a saturat-o, oarecum, cu forțele deplin evoluate ale corpului fizic și ale corpului eteric. Atunci, din interior, o forță puternică a străpuns acest corp fizic și acest corp eteric ale Iisusului nathanic, ieșind în afară, astfel încât exteriorul a putut deveni acum o expresie a interiorului, a acelui interior care mai înainte ca individualitatea lui Zarathustra să fi pătruns copilul Iisus al Evangheliei după Luca rămăsese în interior. – Astfel, cei doi au devenit unu.
Noi l-am urmărit pe Zarathustra drept copilul Iisus al Evangheliei după Matei, începând de la nașterea sa până la doisprezece ani, când și-a părăsit corpul originar și a îmbrăcat corporalitatea Iisusului nathanic, pe care a dezvoltat-o mai departe, a dezvoltat-o până când mai târziu, ajunsă la o anumită înălțime, a putut-o jertfi sub forma celor trei corpuri, pentru a primi acea entitate pe care apoi noi o desemnăm drept Christos.
