În cele amintite de noi ieri cu privire la ridicarea celor două laturi ale inițierii la înălțimea unor procese cosmic-istorice în cadrul evenimentului christic este indicată totodată, dacă privim în ansamblu evenimentul christic, esența acestuia.
Acel gen de inițiere, asemănător cu coborârea omului în fiecare dimineață, la deșteptare, în corpurile fizic și eteric, în care însă nu își îndreaptă facultatea lui de percepție asupra mediului fizic înconjurător, ci o stimulează în vederea perceperii proceselor din corpul eteric și din corpul fizic, o astfel de inițiere exista în general în toate Misteriile ce se bazau pe sacra cultură egipteană. Cei care căutau o astfel de inițiere în sensul vechi, care deci erau dirijați și conduși în așa fel încât să poată traversa pericolele ce apăreau într-o astfel de inițiere, deveneau dintr-un punct de vedere alți oameni, niște oameni ce puteau în timpul actului consacrării să privească în interiorul lumii spirituale, mai întâi în acele forțe și entități ce participă la viața corpurilor noastre fizic și eteric.
Dacă vrem să caracterizăm acum din acest punct de vedere inițierea eseniană, putem spune: Când un esenian parcurgea cele patruzeci și două de trepte amintite și prin asta se ridica la o cunoaștere mai exactă a adevăratului său interior, a adevăratei sale naturi-Eu și a tot ceea ce îl face pe om capabil să vadă prin intermediul organelor exterioare destinate prin naștere acestui scop, un astfel de esenian era condus, după cele patruzeci și două de trepte, în afară, până la acea entitate divin-spirituală care, ca Iahve sau Iehova, a creat acel organ pe care am spus că îl avea Avraam; aceasta vedea el atunci în spirit drept organul ce era esențial pentru acea epocă. Esenianul privea așadar retrospectiv spre acea structură ființială lăuntrică a entității interioare omenești, care era un rezultat al acelei entități divin-spirituale. Într-o astfel de inițiere se urmărea așadar cunoașterea interiorului omenesc.
Ieri am caracterizat în linii generale la ce se poate aștepta omul dacă pătrunde nepregătit în interiorul său. Am spus că atunci se trezesc în om toate egoismele, tot ceea ce îl determină să își spună: Toate forțele ce sunt în mine, toate pasiunile și emoțiile aflate în legătură cu Eul meu și care nu vor să știe nimic despre lumea spirituală vreau să le am în așa fel în mine, încât să mă unesc cu ele și să pot acționa, percepe și simți doar din propriul meu interior egoist! – Pericolul în această coborâre în propriul interior este acela de a-ți exacerba la maximum egoismul. Acest pericol se abate întotdeauna, sub o anumită formă de iluzie, și asupra celor care caută astăzi printr-o dezvoltare esoterică să coboare în propria interioritate. Cu această ocazie își face apariția o suită întreagă de egoisme ce îl asaltează pe om; și dacă ele încep să se manifeste, omul, de regulă, nu crede că sunt egoisme. El crede orice altceva decât că acestea sunt egoisme. Nu putem insista îndeajuns pentru a arăta că drumul în lumile superioare este presărat chiar și în zilele noastre cu o mulțime de obstacole ce trebuie învinse. Mulți dintre cei care doresc foarte mult să parcurgă drumul spre lumile superioare, dar nu vor să întâmpine niciun fel de obstacol, care doresc deci cu ardoare să privească în lumile superioare, dar nu vor să cunoască tot ceea ce conduce de fapt într-acolo, găsesc a fi extrem de incomod să vadă apărând mereu în ei tot felul de lucruri, care oricum sunt în natura omenească. Ei vor să acceadă în lumile superioare, fără însă să se lovească de toate aceste egoisme și altele de felul acesta. Ei nu observă că adesea se manifestă egoismul cel mai cras, cel mai consistent tocmai prin nemulțumirea față de ceea ce apare, de fapt, ca regulă și despre care ei se întrebau: Nu cumva, om fiind, ar trebui să deștept astfel de puteri? Ei găsesc foarte ciudat faptul de a se întâlni cu astfel de lucruri, deși de sute și sute de ori s-a explicat că la un moment dat se poate întâmpla așa ceva. Prin aceasta nu vreau decât să atrag atenția asupra iluziilor și erorilor cărora se dedau anumiți oameni. În epoca actuală mai trebuie luat în considerare faptul că, într-un fel, omenirea a devenit comodă și ea și-ar dori să parcurgă drumul spre lumile superioare cu această comoditate, atât de dorită în viața de zi cu zi. Dar genul acesta de comodități, pe care ni le permitem în domeniile obișnuite ale existenței, nu trebuie cultivat pe calea ce duce în lumile spirituale.
În epocile de demult, cel care găsise drumul în lumea spirituală printr-o inițiere ce conducea înăuntrul omenesc era introdus mai întâi, fiindcă interiorul omenesc fusese creat de puteri divin-spirituale, în aceste puteri divin-spirituale. Atunci puteai să vezi cum lucrează forțele divin-spirituale în corpurile fizic și eteric. Un astfel de om era potrivit să devină un martor, un vestitor al secretelor lumii spirituale. El le putea împărtăși semenilor săi experiențele prin care trecuse în Misterii în timpul în care fusese introdus în propriul interior și prin aceasta în lumea spirituală. Ce implica însă așa ceva? Când un astfel de inițiat ieșea din lumile spirituale, el putea spune: Eu am privit acolo, în interiorul existenței spirituale; dar am fost ajutat! Asistenții hierofantelui mi-au dat posibilitatea să depășesc intervalul în care, fără ajutorul lor, demonii din propria mea natură m-ar fi nimicit. – Însă prin faptul că și-a datorat posibilitatea de a privi în lumea spirituală ajutoarelor din afară, el rămânea dependent pe tot restul vieții de acest colegiu de inițiere, de cei care îl ajutaseră. Forțele care l-au ajutat ieșeau împreună cu el afară, în Cosmos.
Această situație trebuia să se schimbe, trebuia depășită. Cei care urmau să fie inițiați trebuiau să devină din ce în ce mai puțin dependenți de cei ce erau învățătorii și inițiatorii lor. Căci prin acest ajutor era implicat un alt factor, un factor esențial. În cadrul conștienței noastre de zi cu zi avem un sentiment foarte clar al Eului, care se trezește în noi într-un anumit moment al existenței. Despre aceasta s-a vorbit deja în mai multe rânduri, și dumneavoastră găsiți precizat acest punct, în care omul ajunge să se considere pe sine un Eu, în cartea mea Teosofia. Este ceva la care animalul nu are acces. Dacă animalul ar putea privi în interiorul său precum omul, el nu ar găsi acolo un Eu individual, ci un Eu al speciei, un Eu-grup: el s-ar simți ca aparținând unui întreg grup. Acest sentiment al Eului se stingea într-un anume fel în vechile inițieri. Când omul intra deci în lumile spirituale, sentimentul său de Eu se estompa. Iar dacă dumneavoastră corelați tot ceea ce am spus până acum, veți găsi acest lucru îndreptățit. Această estompare era un lucru bun, căci de sentimentul Eului se leagă toate egoismele, pasiunile etc. ce vor să-l izoleze pe om de lumea exterioară. Dacă se voia ca pasiunile, emoțiile să nu atingă o anumită intensitate, sentimentul Eului trebuia diminuat. De aceea, în metodele de inițiere din vechile Misterii, chiar dacă nu se ajungea la o conștiență de vis, exista o conștiență diminuată a sentimentului de Eu. Trebuia însă lucrat mereu și mereu în sensul de a-l face pe om capabil să parcurgă inițierea în așa fel încât să-și poată păstra nealterat Eul, acel Eu pe care omul îl poartă cu sine în conștiența de veghe, de când se trezește până adoarme. Opacizarea Eului, de care era legată inițierea în vechile Misterii, trebuia să înceteze. Acest lucru, menținerea până la un grad avansat a sentimentului de Eu atunci când omul se ridică în lumile superioare, nu se putea realiza decât în timp, încet și treptat, dar el este atins deja într-o măsură foarte mare în toate inițierile în vigoare astăzi.
Dar să urmărim mai cu atenție o astfel de inițiere veche, de exemplu una eseniană din perioada precreștină. Într-un anumit fel, și această inițiere a esenienilor era legată de o diminuare a sentimentului Eului. Așadar, ceea ce în viața pământească îi dă omului sentimentul de Eu, ceea ce ia aminte la percepțiile exterioare trebuia și pe atunci reprimat. Nu e nevoie decât să observați un fapt banal din viața de zi cu zi pentru a spune: În acea stare diferită din timpul conștienței de somn în care se află în lumea spirituală, omul nu mai are sentimentul Eului; el are acest sentiment doar în timpul conștienței diurne, când privirea îi este abătută de la lumea spirituală și îndreptată în afară, spre lumea fizic-senzorială. Așa se întâmplă pentru omul pământesc actual și așa era și pentru omul pentru care a acționat Christos când a trăit pe Pământ. Pentru omul perioadei prezente a Pământului Eul, în stările normale de conștiență, nu este absolut deloc trezit pentru cealaltă lume. O inițiere creștină trebuie să constea tocmai în a menține Eul la fel de treaz în lumile superioare ca și în lumea exterioară.
Observați acum foarte atent – doar prin asta putem caracteriza ceva – momentul trezirii. Acesta ni se prezintă, așa cum am mai spus, prin aceea că omul iese dintr-o lume superioară și se cufundă în corpul său fizic și în corpul său eteric. În momentul cufundării el nu observă procesele interioare ale corpului fizic și ale corpului eteric, ci facultatea sa de percepție este abătută spre mediul înconjurător. Toate lucrurile asupra cărora cade privirea omului în momentul trezirii, tot ceea ce el cuprinde, fie prin percepție oculară fizică, fie prin percepție auditivă, fie că reflectează asupra lor cu ajutorul rațiunii legată de organul fizic al creierului, toate aceste lucruri pe care el le percepe în ambianța fizică erau denumite în limbajul vechii științe oculte ebraice „Împărăție”, Malchuth. Ne-am putea întreba: Ce anume era legat în limbajul vechi ebraic de expresia „Împărăție”? Aceasta semnifica toate lucrurile asupra cărora Eul omenesc putea poposi în mod conștient. Definiția cea mai exactă pentru ceea ce se desemna în Antichitatea ebraică prin cuvântul „Împărăție” este și aceea de locuri, situații în care Eul omenesc ,poate să rămână prezent. În limbajul vechi ebraic, prin „Împărăție” se desemnează în primul rând lumea senzorială, lumea în care omul se menține în întregime în stare de veghe cu Eul său.
Să luăm acum treptele de inițiere întâlnite în procesul de coborâre în interiorul propriu. Prima treaptă, anterioară pătrunderii în corpul eteric și a aflării tainelor acestuia, este ceva ușor de ghicit. Învelișul exterior al omului constă, după câte știm, din corpul astral, corpul eteric și corpul fizic. Mai este deci încă ceva prin care omul trebuie să treacă dacă vrea să cunoască acest tip de inițiere: el trebuie să poată contempla conștient din interior, să zicem așa, corpul său astral. Dacă vrea să coboare în interiorul corpului său fizic și eteric el trebuie să viețuiască mai întâi interiorul corpului său astral. Aceasta este poarta prin care trebuie să treacă. Atunci omul mai viețuiește încă un fapt, care este tot atât de obiectiv precum obiectele din lumea exterioară.
Dacă noi desemnăm obiectele din lumea senzorială care ne înconjoară și pe care le percepem în virtutea organizării noastre actuale drept „Împărăție”, conform limbajului nostru actual – limbajul vechi ebraic nu făcea încă o distincție atât de clară – am putea deosebi aici trei Împărății sau regnuri: regnul mineral, regnul vegetal și regnul animal. În limbajul vechi ebraic toate acestea constituiau un singur regn și se rezumau printr-o noțiune generală, cea de Împărăție, care cuprindea toate cele trei regnuri.
Așa cum atunci când ne îndreptăm privirea afară în lumea senzorială, în care Eul nostru poate fi prezent, noi vedem animale, plante, minerale, tot așa privirea celui ce se cufundă în propriul interior cade pe ceea ce poate percepe în corpul astral. Acum el nu vede toate acestea prin intermediul Eului său, ci Eul se slujește de instrumentul corpului astral. Ceea ce vede deci omul în felul acesta când posedă o altă capacitate de percepție, prin care este prezent cu Eul său în lumea în care este conectat cu ajutorul organelor sale astrale, este numit în limbajul vechi ebraic cu trei expresii. Așa cum noi avem un regn animal, unul vegetal și unul mineral, limbajul vechi ebraic numește trinitatea ce se poate observa prin prezența în corpul astral prin Nezach, Jesod și Hod.
Dacă am vrea să traducem aproximativ aceste trei expresii corespunzător limbajului nostru actual ar trebui, de asemenea, să săpăm adânc în modul în care vechiul popor ebraic simțea limba; căci traducerile lexicale obișnuite, în care se folosesc dicționare, nu ne ajută absolut deloc. Dacă vrem să înțelegem despre ce este vorba aici trebuie să facem apel din plin la simțul limbii din perioada precreștină. De exemplu, când ne referim la înșiruirea de sunete Hod trebuie să ținem seamă că ea ar vrea să desemneze un „spiritual ce apare în afară”. Așadar, rețineți: acest cuvânt ar vrea să însemne un spiritual ce se revelează spre afară, un spiritual ce trebuie conceput însă ca fiind de natură astrală. Cuvântul Nezach, în schimb, ar vrea să exprime, cu o nuanță ceva mai grosieră, acest „a vrea să te revelezi spre înafară”. Ceea ce se revelează aici este ceva pentru care, probabil, am putea folosi cuvântul „de nepătruns”.
Dacă luați manualele de fizică din ziva de azi veți găsi ceva de forma unei judecăți – dar aici nu se pune problema de logică – ce ar fi vrut să fie, de fapt, o definiție. Această definiție numește corpurile fizice ca fiind impenetrabile. Ca definiție ar fi trebuit să sune în felul următor: Numim corp fizic un corp despre care putem spune că în locul în care se află nu se mai poate afla în același timp încă un corp. Aceasta este definiția care ar fi trebuit să fie dată. În loc de aceasta se pune o dogmă: Corpurile lumii fizice au proprietatea de a fi impenetrabile – în timp ce ea ar fi trebuit să spună că într-un loc nu se pot afla simultan două corpuri. Aceasta este, de fapt, ceva ce ține de domeniul filosofiei. Revelarea în spațiu a unui corp prin excluderea oricărui alt corp – ceea ce ar vrea să fie nuanța puternic depreciată a lui Hod –, așa ceva se indica prin cuvântul Nezach. Iar ceea ce stă la mijloc este indicat prin Jesod.
Aveți astfel trei nuanțe diferite. Prima, Hod, manifestarea unei realități astrale oarecare ce se revelează în afară. Când aspectul devine atât de îngroșat încât lucrurile se apropie de noi sub forma impenetrabilității fizice, ar trebui să folosim, conform limbajului vechi ebraic, Nezach. Iar pentru nuanța intermediară ar trebui folosit cuvântul Jesod. Putem spune deci că cele trei particularități cu care sunt înzestrate în realitațe entitățile lumii astrale sunt desemnate prin aceste trei cuvinte.
Acum putem urca, să zicem așa, o treaptă mai sus în cele ce viețuește candidatul la inițierea în tainele interiorului omenesc. Dacă a depășit ceea ce este de depășit în primă instanță în corpul său astral, el intră în corpul său eteric. Atunci omul percepe deja ceva superior celor ce pot fi desemnate prin aceste trei cuvinte. Dumneavoastră puteți foarte bine întreba: De ce ceva superior? Acest lucru se datorează unui fapt deosebit, și trebuie să țineți seama de el dacă vreți să înțelegeți structura interioară propriu-zisă a lumii. Trebuie să aveți în vedere că, așa cum ni se prezintă lumea exterioară, în ceea ce nouă ni se par a fi cele mai de jos manifestări din această lume au lucrat forțele spirituale cele mai înalte. V-am făcut atenți în repetate rânduri asupra acestui aspect care apare aici, atunci când am discutat despre natura omenească.
Dacă este să descriem omul, acesta se compune din corp fizic, corp eteric, corp astral și Eu. Sub un anumit raport Eul omului este în mod cert cel mai înalt dintre mădularele sale; dar așa cum este astăzi, el este doar un bebeluș printre cele patru mădulare ale naturii umane. Din punct de vedere al predispozițiilor sădite în om el este tot ceea ce poate fi mai înalt, dar în forma în care se află acum este pe treapta cea mai de jos. În schimb, corpul fizic este, în felul său, mădularul cel mai desăvârșit, desigur nu prin meritul omului însuși, ci datorită faptului că la ființa lui au lucrat, pe toată durata fazelor Saturn, Soare și Lună, entități divin-spirituale. Și corpul astral a devenit deja mai desăvârșit decât Eul omului. Dacă deci, pentru început, privim Eul omului, el este elementul care ne este cel mai apropiat, cu care noi ne identificăm. Și putem spune: Dacă nu ești cu totul obtuz și nu vrei să-ți închizi singur orizontul nu trebuie decât să-ți îndrepți privirea spre interior pentru a recunoaște acolo Eul propriu. Gândiți-vă însă cât de departe se află omul de tainele corpului fizic omenesc! Corpul fizic este ceva la care au lucrat entități spirituale nu doar milioane de ani, ci milioane de milioane de ani pentru a-l aduce la structura de azi. La mijloc stau apoi corpul astral și corpul eteric. Corpul astral este și el, comparativ cu corpul fizic, un mădular nedesăvârșit al naturii umane; în el sunt emoții, pasiuni, pofte etc. Și prin emoțiile corpului astral omul are parte de o serie întreagă de lucruri ce lucrează direct împotriva minunatei organizări a corpului fizic omenesc, cu toate că corpul eteric stă ca un paravan între cele două. Am atras atenția, de exemplu, că omul introduce în corp o serie întreagă de toxine prin diverse alimente sau ingrediente care îi fac plăcere și care acționează asupra inimii, că dacă ar fi după corpul lui astral omul și-ar ruina foarte curând sănătatea și că sănătatea de care se bucură o datorează doar perfecțiunii desăvârșite a organizării inimii omenești, prin care ea face față timp de decenii atacurilor corpului astral. Așa este. Cu cât coborâm mai mult, cu atât întâlnim forțe mai înalte ce au lucrat la diferitele mădulare ale omului. Zeii cei mai tineri, forțele divin-spirituale cele mai tinere sunt cele care ne-au dat Eul nostru; și zei cu mult mai bătrâni au creat acea perfecțiune a mădularelor noastre inferioare pe care omul abia azi începe să o întrevadă, nicidecum însă să poată să reproducă cu uneltele sale ceea ce forțele și entitățile divin-spirituale au pus în scenă pentru om în această construcție minunată.
Această perfecțiune era văzută în special de cei care se cufundau în interiorul omenesc, de exemplu prin inițierea eseniană. Un astfel de esenian își spunea: Dacă parcurg primele paisprezece trepte ajung să intru în corpul meu astral. Acolo mă întâmpină toate pasiunile și emoțiile ce sunt în legătură cu corpul meu astral, toate relele cu care eu am prejudiciat corpul meu astral în această încarnare. Nu am ajuns însă, deocamdată, să produc la fel de mult rău corpului meu eteric, așa cum am făcut-o în corpul astral. Corpul meu eteric este încă fundamental mai divin, mai pur; el mi se arată după ce ajung să parcurg a doua serie de paisprezece trepte. – Și aici avea sentimentul: Dacă am rezistat tentațiilor corpului astral am trecut, după primele paisprezece trepte, tot ceea ce putea fi mai greu. Acum intru în sferele luminoase ale corpului meu eteric, ale cărui forțe nu am ajuns încă să le alterez, să le pervertesc.
Ceea ce vedea omul acum era desemnat în vechea știință ocultă ebraică tot cu trei termeni, care, de asemenea, pot fi cu greu redați în limbajul nostru actual; ei erau desemnați prin cuvintele Gedulah, Tiphereth și Geburah. Să încercăm să ne facem o reprezentare a celor trei domenii desemnate prin aceste trei expresii.
Putem descrie ceea ce percepea omul atunci când se unea cu corpul său eteric în felul următor: Primul cuvânt, Gedulah, acționa în așa fel încât crea o reprezentare despre tot ceea ce, în sfera spirituală, în lumea spirituală, se revelează maiestuos, măreț, despre tot ceea ce-ți dă impresia de copleșitor, impozant. În schimb, deși înrudit cu primul, cuvântul Geburah avea în el o cu totul altă nuanță a mărețului, o nuanță care și de această dată prezintă un sens diminuat al mărețului. Geburah este acea nuanță a măreției, a forței, ce exprimă faptul că deja ea se revelează în exterior, pentru a se opune, pentru a se manifesta în exterior ca entitate independentă. În timp ce de cuvântul Gedulah era legat deci sensul de acțiune prin puritatea interioară, prin entitatea interioară, de cuvântul Geburah era legat un sens care, putem spune, exprimă o acțiune agresivă, care se manifestă în exterior într-un mod agresiv. Celălalt sens al mărețului, acela al interiorității, al adăstării în sine, care se manifestă, ce-i drept, în exterior dar nu într-un mod agresiv, ci prin aceea că exprimă interior o măreție spirituală, era desemnat prin cuvântul Tiphereth, pe care noi nu-l putem reda decât dacă am combina două din noțiunile noastre, cea de bunătate și cea de frumusețe. O ființă, o natură care își exprimă propria interioritate în așa fel încât aceasta se imprimă, se întipărește în forma exterioară, ne apare ca fiind frumoasă. Iar o ființă care își exprimă în afară propria puritate interioară ne apare ca bună. Aceste două noțiuni sunt cuprinse pentru știința ocultă veche ebraică în cuvântul Tiphereth. – Așadar, când coborai în corpul eteric intrai în relație cu entități ce se manifestau prin aceste trei însușiri.
Urma apoi coborârea în corpul fizic. În corpul fizic omul facea cunoștință cu entitățile divin-spirituale cele mai bătrâne, să zicem așa, care au lucrat la ființa sa. Vă amintiți că în informările despre lumea spirituală apărute în cărțile Cronica Akasha și Știința ocultă în rezumat este prezentat modul în care s-a sădit primul germene al corpului fizic pe vechiul Saturn. Ființe spirituale înalte, sublime, Tronurile, au fost cele ce și-au jertfit propria lor substanță de voință pentru a se putea realiza primul rudiment al corpului fizic. Ființe spirituale înalte au contribuit în continuare prin munca lor, de-a lungul fazelor Saturn, Soare și Lună, la edificarea acestui corp fizic. Iar în conferințele ținute de mine la München despre „Cele șase zile ale Creațiunii” [Nota 12] am menționat că aceste entități spirituale sublime au rămas unite cu omul pe toată durata fazelor Saturn, Soare și Lună, că ele au organizat tot mai mult și mai înalt acest prim rudiment al corpului fizic omenesc, astfel încât să fie posibilă această minunată construcție care este corpul fizic, pe care o poate ocupa astăzi omul alături de alte trei mădulare ființiale, corpul eteric, corpul astral și Eul.
Dacă omul putea coborî într-adevăr înăuntrul său, el percepea ceva ce în vechea știință ocultă ebraică era considerat a avea niște însușiri pe care omul și le poate imagina doar dacă, de exemplu, se gândește la tot ce poate atinge mai înalt ca înțelepciune în sufletul lui. Omul privește în sus, să zicem așa, spre înțelepciune ca spre un ideal. El își simte ființa înălțată dacă reușește, măcar în parte, s-o umple cu înțelepciune. Cei care se cufundau în corpul fizic știau că se apropie de niște ființe care, în substanțialitatea lor, erau acel lucru din care omul nu-și poate însuși decât ceva infim, o părticică, atunci când se străduie întru înțelepciune, care nu se dobândește din știința obișnuită exterioară, ci din acea știință ce se atinge prin încercări grele ale sufletului și care nu se însușește în timpul unei încarnări, ci în multe înarnări, dar și atunci doar parțial. Căci deplina posesiune a înțelepciunii nu o poate aduce decât o continuă căutare a tuturor înțelepciunilor posibile. Omul percepea entități care se manifestă ca ființe pline de înțelepciune, ființe la care însușirea predominantă era o înțelepciune pură, manifestată energic. Această însușire a entităților pline de înțelepciune era denumită în vechea știință ocultă ebraică Chochmah, ceea ce astăzi s-ar traduce, nu total inexact, prin înțelepciune.
Există și în acest caz o nuanță mai vulgară a acestei însușiri de înțelepciune. Este o înțelepciune pe care o întâlnim și la om, dar pe care omul, de asemenea, nu o poate dobândi decât într-o mică măsură în individualitatea sa. Aici însă, la coborârea în corpul fizic, omul întâlnește astfel de entități având această însușire care în comparație cu înțelepciunea este una inferioară și pe care vechea știință ocultă ebraică o denumea Binah. Ele au într-o măsură atât de mare această însușire, încât apar ca niște entități ce strălucesc prin această însușire în toată făptura lor. Este ceea ce ar putea da la iveală omul dacă ne referim la rațiunea sa. Omul, într-adevăr, dobândește rațiune doar într-o mică măsură. Când însă avem în vedere ceea ce se înțelege prin cuvântul Binah trebuie să ne gândim la niște entități ce sunt în întregime pătrunse de ceea ce este în stare să realizeze rațiunea. Aceasta este însă o nuanță inferioară a lui Chochmah. De aceea știința ocultă veche ebraică spune, când se referă la înțelepciunea propriu-zisă, la înțelepciunea creator-productivă ce naște în ea însăși tainele lumii, spune deci când se referă la Chachmah că ea s-ar putea compara cu o țâșnitură de apă, în timp ce Binah s-ar compara cu o mare. Prin aceasta voia să se exprime gradul de îngroșare, de înăsprire a însușirii.
În sfârșit, supremul lucru spre care puteai să te ridici atunci când coborai în corpul fizic era denumit Kether. Foarte greu putem găsi o expresie care să traducă acest cuvânt. Putem indica doar simbolic acea însușire care se manifestă la entitățile divin-spirituale superioare, sublime, și pentru care noi putem avea doar o vagă presimțire. De aceea, pentru a exprima înălțimea acestei însușiri, aceasta se desemnează tot printr-un simbol. Este vorba de simbolul prin care omul este ridicat deasupra lui însuși și semnifică mai mult decât poate să semnifice de fapt: coroană. Îl vom traduce de aceea în acest fel.
Am avea astfel enunțată o scară, o ierarhie a însușirilor acelor entități pe care omul le întâlnește în regiunea în care se ridică atunci când coboară în interiorul său. Este o ridicare. O inițiere eseniană v-o puteți reprezenta având în vedere că prin aceasta omul făcea experiențe cu totul noi și avea trăiri cu totul noi, că făcea cunoștință în mod real cu ceea ce se desemnează prin aceste însușiri.
Ce trebuia însă spus în mod cu totul deosebit despre un inițiat esenian și despre tipul de inițiere eseniană, în opoziție cu inițierea practicată în rândul popoarelor din jur? Ce primea acolo în mod special?
Toate inițierile vechi luau în calcul tocmai o reprimare a ceea ce posedă omul ca sentiment al Eului, atunci când cuprinde cu privirea Malchuthul, Împărăția. De aceea putem spune: În inițiere nu puteai fi om așa cum ești când te afli în lumea exterioară. Erai într-adevăr condus în lumea spirituală, însă nu puteai fi om așa cum ești în exterior, în Împărăție. Așadar, tocmai în vechile inițieri trebuia trasată o linie fermă de demarcație între ceea ce viețuiește inițiatul și felul în care el se simțea în Eul său.
Și când se voia să se îmbrace într-o frază ceea ce era definitoriu pentru vechea inițiere din școlile oculte, când se voia să se exprime pentru profani ce era ea, trebuia să spui: Nimeni nu trebuie să creadă, dacă vrea să devină un inițiat, că are voie să păstreze același sentiment al Eului pe care îl are în Împărăție, în Malchuth. În timp ce urcă treptele el viețuiește de o manieră inexprimabilă ca măreție adevărul celor de trei ori trei însușiri; el trebuie însă să renunțe la ceea ce este sentimentul său de Eu, cel pe care îl viețuiește în lumea exterioară. Ceea ce este viețuit drept Nezach, Jesod, Hod etc. nu poate fi luat cu sine jos, în Împărăție, nu poate rămâne unit cu sentimentul obișnuit al Eului omenesc. – Aceasta era o mentalitate generală. Cine ar fi vrut să contrazică pe atunci această afirmație ar fi fost luat drept nebun, rătăcit și mincinos.
Esenienii au fost însă primii care avertizau: Va veni vremea în care tot ceea ce există sus va putea fi coborât jos, când omul va putea viețui acestea în ciuda faptului că își menține sentimentul Eului. Este ceea ce grecii au numit mai târziu βασιλεὶα τῶν οὺρνῶν. Această învățătură, că va veni unul care va aduce jos, pentru Eu, în ceea ce trăiește în Împărăție, în Malchuth, ceea ce există acolo sus, în „Împărățiile cerului”, a fost propovăduită mai întâi de esenieni. Aceasta este și ceea ce a propovăduit în cuvinte energice esenienilor săi și câtorva din jurul său Jeshu ben Pandira. Dacă am vrea să rezumăm în câteva cuvinte marcante doctrina lui, felul în care ea a fost transmisă pentru viitorime prin intermediul discipolului său Mathai, am spune aproximativ următoarele: Jeshu ben Pandira a fost primul care a spus, inspirat fiind de urmașul lui Gautama Buddha, Bodhisatva, ce cândva va deveni Maitreya Buddha: Până acum Împărățiile cerului nu puteau fi coborâte în imperiul Malchuth, căruia îi aparține Eul. Dar când timpurile se vor fi împlint și cele de trei ori paisprezece generații vor fi trecut, atunci din seminția lui Avraam, din seminția lui David, pe care noi trebuie s-o privim ca pe seminția Jesse – a jessenienilor sau esenienilor –, se va naște unul care va aduce jos în Împărăție, în care trăiește Eul, cele nouă însușiri ale Împărației cerului. – Răspândirea acestei învățături a avut drept consecință faptul că Jeshu ben Pandira a fost considerat blasfemator și omorât prin lapidare. O astfel de învățătură leza în modul cel mai grav secretul inițierii, pe care unii nu voiau să-l lase să transpară, căci ei nu voiau să înțeleagă că un lucru care este valabil pentru o anumită perioadă nu mai este valabil și pentru altă perioadă, omenirea evoluând continuu.
Și a venit timpul în care s-au adeverit cele spuse anterior, în care într-adevăr cele de trei ori paisprezece generații s-au împlint, în care din sângele poporului putea să se nască cu adevărat acea corporalitate în care s-a putut încarna Zarathustra și pe care acesta mai târziu, după ce a pregătit-o cu ajutorul instrumentelor aflate în trupul Iisusului nathanic, a putut-o jertfi lui Christos. Timpul anunțat de înainte-mergătorul lui Christos, care spunea că acum a venit vremea în care „Împărățiile cerului” se vor apropia de Eu care trăiește în Împărăția exterioară, în Malchath – s-a împlinit.
Și acum vom înțelege care a fost prima sarcină pe care și-a propus-o Christos după ce a trecut de episodul ispitirii. El a reușit să treacă de obstacolul ispitirii cu ajutorul forței propriei Sale ființe interioare, cu ceea ce noi numim la om Eul Său. El a ajuns să învingă toate tentațiile și ispitele care îl asaltează pe om atunci când se coboară în corpul astral, în corpul eteric și în corpul fizic. Și acest lucru este clar înfățișat. Sunt descrise toate egoismele, și anume într-un fel care de fiecare dată ne atrage atenția în cel mai înalt grad asupra lor.
O încercare grea cu care se confruntă cel care urmărește o evoluție esoterică – fapt absolut normal când te adâncești în propriul interior – este prostul obicei care se instalează în om de a se preocupa exclusiv de propria sa personalitate, pe care o îndrăgește mai mult decât trebuie. Într-adevăr, nicăieri nu întâlnim mai des acest fapt decât la cei care vor să ajungă în lumea spirituală. Subiectul lor predilect de discuție este propria personalitate, pe care ei o iubesc cel mai mult, căreia în fiecare oră și minut, fără încetare, îi acordă cea mai mare atenție și o observă cu toată minuțiozitatea. Dacă de obicei oamenii se lansează hotărât în problemele vieții, cei care urmăresc nu să evolueze, ci măcar să devină antroposofi încep să se preocupe exagerat de mult de propriul lor Eu; urmează tot felul de iluzii, de care mai înainte caracterul rezolut al vieții îi ținea la distanță fără probleme.
De ce se întâmplă acest lucru? Fiindcă omul nu știe prea bine ce să facă cu sine atunci când pornirile care răbufnesc din interior se unesc cu ființa sa. Nu știe de unde să le apuce, devine deodată neajutorat când este vorba de el însuși. Înainte era atent și se lăsa ușor antrenat în lucruri exterioare. Acum el este distras ceva mai mult de la acestea, este dirijat mai mult spre interior, de unde se ridică tot felul de sentimente ce zăceau în el. De ce apare așa ceva? Ceea ce ar dori el acum este să fie cu adevărat un „Eu”, să fie cu adevărat independent de lumea exterioară. Ce-i drept, la început el recade adesea în greșeala de a se complace în a fi tratat ca un copil căruia trebuie să-i spui clar ceea ce trebuie să facă. El și-ar dori să fie orice – mai puțin un om care să-și dea singur lui însuși direcția și țelul, pe care le primește din viața esoterică. Așa ceva nu este obișnuit să reflecteze. Însă el are sentimentul că dependența de lumea exterioară îl deranjează. Și cu atât mai mult apar inconvenientele când încerci să devii independent, cu cât acorzi mai mare atenție propriei egoități. Și când urmărești cu atâta patos această egoitate ți se pare extrem de penibil să nu poți scăpa de o anumită dependență corporală față de mediul înconjurător. Este vorba de faptul că oamenii trebuie să mănânce! Ți se pare extrem de trivial, dar pentru mulți această împrejurare poate să fie fatală. Din ea putem învăța ce puțin reprezentăm noi în afara mediului în care trăim. Un exemplu foarte elocvent pentru ce înseamnă dependența noastră de mediul înconjurător, fără de care nu putem trăi, este acela cu degetul de la mână; dacă l-am tăiat el se usucă. O imagine foarte banală, care ne poate arăta însă ce mult depindem de lumea înconjurătoare.
Dacă împingem la maximum această egoitate, ea se poate transforma în următoarea dorință: De-aș putea deveni independent de lumea înconjurătoare și să fiu capabil să-mi procur ca prin farmec lucrul care mă face să simt atât de tare dependența mea de lumea înconjurătoare, de care am atâta nevoie ca om obișnuit în viața fizică! Această dorință apare realmente la cei care caută inițierea. Poate apărea chiar o ură că ești dependent de ambianță și nu poți vrăji alimentele, că nu poți găsi un mijloc simplu de a le avea. Sună atât de ciudat când o spui deoarece înseși dorințele acelui om par paradoxale. Aceste dorințe apar la scară redusă imediat ce omul caută o anumită dezvoltare, dar in extremis ajung să devină absurde. Omul nu are nici cea mai mică idee că el le deține în mic pe toate. Într-atât de puternic dezvoltate, încât să-i dea iluzia că și-ar putea procura alimentele prin vrajă, că ar putea trăi prin ceva ce nu este luat din Împărăția exterioară, din Malchuth, nu sunt, desigur, la niciun om, căci omul depinde foarte mult de obișnuințele exterioare. Dar in extremis omul ar putea ajunge să creadă că, dacă măcar o dată ar ajunge să trăiască cu toată intensitatea în corpul astral și în Eu cu dorințele sale proprii, n-ar mai avea nevoie deloc de lumea înconjurătoare.
Această ispită apare, iar celui care a trebuit să o cunoască în gradul cel mai înalt, lui Christos Iisus, îi apare prin ispititorul care îi spune că El ar trebui să transforme pietrele în pâine. Aveți aici forma supremă a ispitirii. În episodul Ispitirii din Evanghelia după Matei (Matei 4, 1-11) este descrisă într-un mod minunat coborârea în propriul interior, așa cum s-a întâmplat.
După ce te-ai cufundat deja în propriul corp astral și te vezi confruntat cu adevărat cu toate aceste emoții și pasiuni, care pot face din tine cel mai mare egoist, apare acum un al doilea grad de ispitire. Când te simți confruntat cu el ai dori – deși nu l-ai depășit, deși nu te-ai imunizat față de el – să te arunci în jos, în corpul eteric și în corpul fizic. Este o situație reală ce poate fi descrisă ca o aruncare în abis. Așa și este ea zugrăvită în Evanghelia după Matei: o plonjare în ceva pe care nu ai reușit până acum să-l alterezi într-o măsură așa de mare, o plonjare în corpul eteric și în corpul fizic. Nu ar trebui însă să o faci înainte să fi învins pasiunile și emoțiile din tine. Entitatea christică știe acest lucru și îi replică ispititorului, învingând prin forța sa interioară atitudinea proprie de împotrivire: „Să nu ispitești tu însuți entitatea căreia ar trebui să i te abandonezi!” (Matei 4, 7).
Iar a treia treaptă de coborâre în propriul interior este coborârea în corpul fizic. Când această coborâre apare ca ispitire, ea se caracterizează prin ceva aparte. Ea este o viețuire pe care omul o poate avea în realitate la inițiere, o viețuire pe care trebuie să o aibă fiecare atunci când la coborârea în corpul fizic și eteric ajunge, să zicem așa, să se vadă pe sine din interior. Atunci el vede tot ceea ce există în cele trei însușiri supreme. Aceasta îi apare ca o lume. O lume care însă există doar în propria sa imaginație iluzorie, o lume pe care nu o poate vedea ca adevăr interior dacă nu străpunge învelișurile corpului fizic și nu se ridică până la entitățile spirituale înseși, care nu mai sunt în corpul fizic, ci doar lucrează în el. Dacă nu ne-am debarasat de egoitate, ispititorul lumii fizice, Lucifer, sau diavolul, este în continuare prezent. El vrea să ne facă să ne înșelăm în privința propriei ființe, promițându-ne să intrăm în posesia lumii ce ne întâmpină, dar care nu este altceva decât o plăsmuire a propriei noastre maya, a propriei noastre iluzii. Dacă acest spirit al egoității ne ține captivi, noi vedem o întreagă lume, însă o lume a iluziei și a minciunii; și el ne promite această lume. Noi însă nu trebuie să credem că aceasta este o lume a adevărului. Noi ajungem inițial în această lume; dar vom rămâne în maya, dacă nu ne debarasăm din nou de ea.
Entitatea lui Christos prezintă omenirii în mod paradigmatic, ca un model, aceste trei trepte ale ispitirii pe care le-a cunoscut. Și odată viețuite toate acestea în afara vechilor lăcașuri misteriale prin forța unei entități ce ea însăși trăiește în cele trei corporalități omenești, se dă impulsul pentru ca și omul să ajungă în viitor, în cursul evoluției omenirii, să urce cu Eul său – cu care poate să existe în Malchuth, în Împărăție – în lumea spirituală. Trebuia să se ajungă la stadiul în care să nu mai existe această graniță care separă cele două lumi, în care omul să poată să urce cu Eul, care trăiește în Malchuth, în lumile spirituale. Aceasta s-a întâmplat pentru omenire prin biruirea ispitirii descrise în Evanghelia după Matei. S-a dat un exemplu prin care o ființă care a trăit pe Pământ a putut să ducă cu sine în sferele superioare și în lumile superioare Eul acesta din Împărăție.
Ce a rezultat deci din faptul că ființa lui Christos a adus în văzul lumii, să zicem așa, în formă exterior-istorică ceea ce mai înainte se desfășura doar în spatele cortinei Misteriilor; care a fost marele câștig al pildei sale? Acesta a fost predica despre Împărăție. Și dacă la început Evanghelia după Matei descrie în mod concret episodul ispitirii, după ispitire ea descrie faza de înălțare a Eului, care poate viețui lumea spirituală în el însuși fără ca pentru asta să trebuiască să iasă în afară. Secretul acestui Eu, care se ridică în lumea spirituală în condițiile în care trăiește în Împărăția exterioară, acest secret trebuia dezvăluit acum lumii prin ființa lui Christos. După cum s-a spus, acest lucru se face în perioada ce urmează episodului ispitirii. În Evanghelia după Matei sunt inserate aici capitolele ce încep cu Predica de pe munte, și prin asta cu descrierea pe care a dat-o Christos privitor la Împărăție, la Malchuth (Matei 5-7).
Atât de profund este ceea ce trebuie să căutați în Evanghelia după Matei. În realitate, sursele și elementele acestei Evanghelii trebuie să le căutați în știința ocultă, nu numai a esenienilor, ci în special în Antichitatea ebraică și grecească. Vom căpăta totodată pentru un astfel de document acea venerație, acel sfânt respect despre care vorbeam deja la München, când spuneam că el se trezește atunci când te apropii de aceste documente, pe care ni le-au lăsat văzătorii, înarmat cu rezultatele cercetării științei spiritului. Când auzim că acestea sunt relatate de văzătorii de odinioară, simțim atunci că ei ne vorbesc din acele timpuri. Și este precum o convorbire spirituală purtată de marile individualități între ele de-a lungul secolelor ce ar ajunge până la noi, în așa fel încât cei care vor să o audă să o poată auzi. O aud, desigur, doar cei care înțeleg cuvântul – scris și în Evanghelie: „Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 11, 15). Dar așa cum odinioară a fost nevoie de foarte multe lucruri pentru ca în noi să se deștepte urechile fizice, tot așa sunt necesare multe elemente pentru ca în noi să se nască auzul spiritual, prin care să înțelegem cele ce se spun în acele grandioase, mărețe documente spirituale.
Știința spiritului mai nouă, cea pe care noi o cultivăm aici, are menirea de a ne învăța să citim din nou documentele spirituale. Doar după ce ne-am înarmat cu o percepție a Eului, a naturii Eului din Împărăție, vom putea înțelege acel capitol din Evanghelia după Matei care începe cu cuvintele: „Fericiți sunt cerșetorii de spirit; căci ei vor găsi prin ei înșiși, prin propriul lor Eu, Împărățiile cerurilor!” (Matei 5, 3). Un inițiat din vechime ar fi spus: În zadar veți căuta în propriul vostru Eu Împărățiile cerurilor! – Christos Iisus însă a spus: A venit vremea ca oamenii, dacă vor căuta Împărățiile cerurilor, să găsească spiritul în propriul lor Eu!
Evenimentul christic istoric constă în aducerea la suprafață, în lumea exterioară, a celor mai profunde mistere. În acest sens va trebui să analizăm și mai atent evenimentul christic istoric. Veți observa atunci cum trebuie tălmăcite cuvintele care în Predica de pe munte încep cu „Fericiți cei....”
