Din tot ceea ce am auzit deja în cadrul acestui ciclu de conferințe a reieșit în ce constă esența evenimentului christic. Acea dezvoltare omenească pe care noi am caracterizat-o ca pe o înălțare a vieții sufletești în sferele spiritului, care în timpurile precreștine nu putea fi atinsă decât în cadrul Misteriilor, și anume prin faptul că Eul – în măsura în care era dezvoltat în conștiența omenească normală – era oarecum diminuat, acea dezvoltare omenească trebuia deci să primească un impuls prin care omul să poată ajunge, într-un viitor mai îndepărtat, ca la intrarea în lumea spirituală să-și păstreze nealterată conștiența de Eu; în epoca noastră aceasta se rezumă în mod normal doar la planul fizic-senzorial exterior. Acest progres intervenit în evoluția omenirii prin evenimentul christic este în același timp cel mai mare progres care a avut loc sau va mai avea loc vreodată în evoluția Pământului și a omenirii. Cu alte cuvinte, tot ceea ce urmează să se întâmple în viitor în istoria Pământului va fi o expresie, o împlinire a marelui impuls dat de evenimentul christic.
Să ne întrebăm acum: Ce anume trebuia să intervină aici? Trebuia să se repete într-un fel, să se repete cu de-amănuntul, tot ceea ce ținea de tainele vechilor Misterii. Una dintre tainele vechilor Misterii era, de exemplu – și mai este și astăzi într-un fel –, aceea că omul, la coborârea în propriul corp fizic și eteric, viețuia în corpul astral acele ispitiri despre care am vorbit ieri. În Misteriile grecești omul trebuia, de asemenea, să înfrunte o serie de piedici și pericole, care apar atunci când ne revărsăm, când ne împrăștiem în Macrocosmos. Și acest lucru l-am descris mai precis. Aceste evenimente pe care le trăiește omul într-o direcție sau alta în cadrul inițierii au fost viețuite paradigmatic, ca impuls unic al unei individualități mari, proeminente, de către Christos Iisus. Acesta a dat un imbold oamenilor, pentru ca ei să poată parcurge treptat în cursul evoluției viitoare o astfel de evoluție, având ca punct de referință inițierea. Să vedem deci mai întâi ce se petrecea în Misterii.
Dacă este să descriem în mare ce experiențe făcea sufletul omenesc, se poate spune că toate acestea erau făcute într-o stare de conștiență a Eului mult diminuată, într-o stare pe jumătate de vis, însă interiorul, sufletescul omului, traversa anumite etape, pe care le putem caracteriza după cum urmează. Omul cunoștea o trezire a egoismului din el; el voia să devină independent de lumea exterioară. Dar – așa cum arătam ieri –, întrucât omul este dependent de lumea exterioară, întrucât el nu-și poate procura hrana printr-o vrăjitorie, ci depinde de ceea ce îi dictează corporalitatea lui fizică, este expus iluziei de a considera drept lume și splendoare interioară a acesteia exclusiv ceea ce rezultă din corporalitatea exterioară. Această experiență o făcea orice discipol, orice candidat la inițiere în Misterii, numai că într-o altă stare și la un alt nivel, mult inferior, decât Christos Iisus. Așadar, dacă cineva vrea să descrie experiențele prin care trecea discipolul vechilor Misterii și în același timp cele viețuite de Christos Iisus, atunci descrierea acestor evenimente este întru câtva asemănătoare. Căci este un fapt real că lucrurile petrecute la adăpostul și în întunericul Misteriilor au fost scoase la lumină pe planul istoriei și au devenit, pentru o singură dată, eveniment istoric.
Să presupunem acum ceva – lucru de altfel petrecut mereu în Antichitate, respectiv în ultimele secole dinainte de Christos –, și anume că un pictor sau scriitor ar fi avut știință de o procedură sau alta întreprinsă atunci când cineva trebuia inițiat și că el ar fi pictat sau ar fi descris aceasta. Un astfel de tablou, o astfel de descriere s-ar putea asemăna celei pe care ne-o oferă Evangheliile despre evenimentul christic. Ne putem imagina astfel cum în unele Misterii antice candidatul la inițiere era legat, după ce anterior parcursese anumite pregătiri, cu trupescul său, cu brațele desfăcute, de un fel de cruce, pentru a deveni liber sufletește. În această stare el rămânea un timp pentru a-și extrage sufletescul, pentru a putea îndeplini ceea ce am descris mai sus. Să zicem deci că ar fi fost pictate sau zugrăvite în scris toate acestea. Cineva din ziua de azi ar putea găsi aceasta și spune: Sunt ale cutărui scriitor sau pictor, care a consemnat niște tradiții vechi ce povestesc despre experiențele trăite în Misterii. Și tot el ar putea spune că în Evanghelii sunt consemnate și comunicate niște lucruri care, de asemenea, au existat anterior!
Putem întâlni nenumărate astfel de cazuri. În ce măsură este valabil ceea ce susțin unii am arătat în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic, în care am scris că toate tainele vechilor Misterii renasc iarăși în Evanghelii, că Evangheliile nu sunt, în fond, decât niște repetări ale unor descrieri vechi referitoare la inițierea din Misterii. Cum a fost posibil să se descrie vechiul proces misterial, comunicându-ni-se prin ce a trecut Christos Iisus? Acest lucru a fost posibil pur și simplu pentru că cele ce aveau loc în Misterii, ce se derulau în suflet ca un proces interior, au putut fi văzute petrecându-se pe plan exterior ca fapt istoric, pentru că evenimentul christic a reprodus, ridicat la rang de entitate-Eu, faptele simbolice sau chiar real-simbolice ale vechii inițieri. Să reținem acum acest fapt. Numai cel ce este ferm convins că evenimentul christic este unul istoric, că procesele care aveau loc înainte în Misterii – însă în altfel de stări omenești – s-au petrecut ca fapte istorice, numai acela poate vedea în Evanghelii similitudinea dintre biografia lui Christos și procesele din Misterii.
Pentru a fi și mai exacți, putem spune: Cei care erau capabili să înțeleagă evenimentul din Palestina au perceput atunci împlinirea profeției eseniene, Botezul în Iordan, Ispitirea, apoi ceea ce urmează după aceasta, Răstignirea și așa mai departe. Ei au putut spune: Iată, noi avem în față o viață, o viață a unei entități cosmice într-un trup omenesc. Dacă analizăm această viață sub aspectele ei cele mai importante, în punctele ei esențiale, ce putem spune privitor la aceste puncte? În mod curios, noi găsim aici anumite etape care se desfășoară în viața istorică exterioară și aceleași etape desfășurându-se în Misterii, pentru cel ce caută inițierea. Cu alte cuvinte, nu trebuie decât să luăm canonul urmat de un Misteriu și vom vedea că el este prototipul unui proces pe care ne este permis să-l descriem aici ca fapt istoric!
Acesta și este marele mister, faptul că ceva care înainte era înmormântat în întunericul templelor, care se desfășura acolo și apoi era dus afară în lume doar prin rezultatele sale, s-a derulat – pentru cei care aveau acces la contemplarea spirituală – pe scară mare, pe plan istoric, odată cu evenimentul christic. Desigur, trebuie să ne fie foarte clar că pe vremea când scriau evangheliștii nu se compuneau biografii, cum se întâmplă astăzi când se elaborează o biografie despre Goethe, Schiller sau Lessing, unde se scotocește orice colțișor, unde se culege orice petec de hârtie și se prezintă apoi tot ceea ce poate fi mai neimportant drept esențialul unei biografii. În timp ce pentru această colecție de fișiere nu se pune problema de a atinge punctele cele mai importante, evangheliștii se rezumau la a descrie esențialul din viața lui Christos Iisus. Iar acest esențial constă în faptul că viața lui Christos a fost o repetare a inițierii pe planul mare al istoriei lumii. Să ne mai mirăm că în epoca noastră și-a făcut apariția ceva ce cu adevărat îi poate deruta pe foarte mulți oameni? Și acest ceva ce îi nedumerește pe oameni ne va apărea și mai clar dacă avem în vedere cele ce urmează.
Avem o serie de mituri și legende din Antichitate. Ce sunt ele? Cine cunoaște miturile și legendele, cine știe ce sunt ele va găsi în multe din acestea o tălmăcire a întâmplărilor și faptelor pe care vechea conștiență clarvăzătoare le observa în lumile spirituale, îmbrăcate în întâmplări împrumutate din lumea sensibilă; sau va lua cunoștință de alte mituri și legende, care în esență nu sunt altceva decât niște descrieri ale faptelor care se petreceau în Misterii. Așa, de exemplu, mitul lui Prometeu este parțial o redare a celor ce se întâmplau în Misterii, la fel ca multe alte mituri, cum ar fi acela în care Pan îl ispitește pe Zeus. Acolo Zeus ne apare alături de o zeitate inferioară – așa cum putem vedea deseori exprimat în sensul grecesc – care este destinată să-l ispitească pe Zeus. „Pan ispitindu-l pe Zeus”, Zeus în vârful unei coline și lângă el Pan care îl ispitește, iată o scenă pe care o puteți găsi înfățișată în cele mai diferite feluri. În ce scop au fost date aceste reprezentări? Au fost date pentru că ele voiau să exprime procesul de coborâre a omului în interior, coborârea în corpul fizic și eteric, unde el întâlnește propria sa natură inferioară, natura-Pan egoistă. – Antichitatea este plină de astfel de reprezentări în care se descriu tot felul de încercări prin care trecea candidatul la inițiere în drumul spre lumea spirituală și ele sunt redate în mod artistic în mituri și legende.
Sunt foarte mulți oameni superficiali în ziua de astăzi – și asta îi derutează pe mulți dintre aceia care nu pot lua cunoștință sau nu vor să știe care este realitatea – care fac extraordinara descoperire că există un astfel de tablou: „Pan lângă Zeus pe un munte, Pan ispitindu-1 pe Zeus”, și spun apoi: Vedem aici foarte clar – scena ispitirii lui Christos a existat deja anterior. Evangheliștii n-au făcut deci altceva decât să preia o reprezentare plastică din Antichitate și Evangheliile nu sunt decât o combinație de astfel de reprezentări! – Și pentru că Evangheliile sunt o combinație de astfel de reprezentări, acești oameni conchid că ele nu relatează ceva important, ci sunt doar o culegere de mituri folosite pentru a vorbi despre un Christos Iisus inventat. În Germania a existato mare mișcare în care se vorbea într-un mod ușuratic pe tema dacă Christos Iisus chiar a trăit în realitate. Și se enumeră mereu, într-o necunoștință de cauză de-a dreptul grotescă – dar cu profundă erudiție –, tot felul de legende și mituri care vor să arate că scenele cutare sau cutare pe care le reîntâlnim în Evanghelii existau deja cu mult înainte. Nu există niciun indiciu, nicio probă care să-i ajute pe oamenii din ziua de azi să ajungă la o concluzie în ce privește adevărata stare de fapt, cu toate că această situație este bine cunoscută celor care știu cum stau lucrurile. Însă așa apar mișcările spirituale în ziua de azi. Ele se dezvoltă într-adevăr într-un mod grotesc!
Cu siguranță că n-aș fi amintit toate acestea, dacă n-aș fi fost pus de atâtea ori în situația de a lua atitudine împotriva obiecțiilor care se fac dintr-o direcție sau alta, aparent susținute de o profundă erudiție, față de anumite argumente și fapte pe care le prezintă știința spiritului.
Ceea ce am prezentat aici este starea de lucruri reală. Descrierile care provin din Misterii trebuie să le întâlnim și în Evanghelii, deoarece ele aplică taina inițierii la o individualitate cu totul aparte și vor să arate chiar următorul lucru: ceea ce mai înainte se producea în Misterii prin diminuarea stării de conștiență s-a petrecut ca un fapt excepțional, căci o ființă-Eu a urmat toate acele proceduri care se aplicau înainte în Misterii, fără să trebuiască să recurgă la o diminuare a conștienței Eului! – Nu trebuie să ne mirăm în acest caz atunci când se spune: Există foarte puține lucruri în Evanghelii care să nu fi existat deja anterior. Despre cele petrecute anterior nu putem spune însă decât atât: Da, omul trebuia să se ridice în Împărățiile cerurilor, nu ceea ce numim Împărățiile cerurilor să coboare spre Eu. Ceea ce este însă complet nou este că cele viețuite anterior în alte regiuni prin diminuarea Eului pot fi viețuite acum în Malchuth, în Împărăție, prin păstrarea Eului.
De aceea, după ce trece prin ceea ce Evanghelia după Matei numește „Ispitirea”, Christos Iisus ține predica despre „Împărăție”. Ce voia El să spună aici în principal? El voia să spună că trăirile la care înainte se ajungea prin estomparea Eului și acea umplere cu alte entități se pot atinge acum prin menținerea Eului. Deci esențialul în Predica de pe munte este faptul că el accentuează că cele obținute anterior într-un mod diferit se vor obține acum prin păstrarea nealterată a Eului. De aceea în viața lui Christos nu era suficientă o simplă repetare a evenimentelor petrecute în Misterii, care sunt procese din inițiere, ci era important și ceea ce se accentuează în Predica despre Împărăție: Tot ceea ce s-a promis înainte celor ce intrau în Misterii sau primeau învățăturile Misteriilor le este dat acum celor ce viețuiesc în ei entitatea Eului, dar o viețuiesc în modul în care ni l-a arătat Christos prin exemplul Lui personal.
Așadar, totul, chiar și cele referitoare la Învățătură, trebuie să se repete. Nu trebuie însă să ne mirăm că, față de învățăturile vechi, apare această deosebire de care vorbeam: ceea ce anterior nu mai putea fi atins cu ajutorul Eului acum poate fi obținut în cuprinsul lui! Să presupunem că Christos ar fi vrut să atragă atenția celor cărora voia să le împărtășească acest mare adevăr că înainte oamenii, când era vorba de învățăturile Misteriilor ce răzbăteau până la ei, întotdeauna priveau în sus spre Împărăția cerurilor și își spuneau: De acolo de sus poate veni – nu cufundându-ne însă în Eul nostru – ceea ce ne face fericiți. Atunci ar fi fost necesar ca Christos să fi păstrat ce se spunea anterior despre izvorul patern divin al existenței, căci acesta putea fi atins prin înălțare și diminuare a Eului, și să fi modificat doar anumite nuanțe mai importante. El ar fi trebuit, de exemplu, să spună: Dacă înainte s-a spus că voi trebuie să priviți în sus spre Împărățiile cerurilor, acolo unde este izvorul patern divin al existenței, și trebuie să așteptați ca el să trimită spre voi lumina din Împărățiile cerurilor, acum se poate spune: El nu doar luminează de sus spre voi, ci cele voite acolo sus trebuie pătrundă în natura cea mai profundă a omului, în natura de Eu, și să fie voite și acolo.
Să presupunem că și înainte ar fi existat toate acele fraze din „Tatăl nostru” și nu ar fi fost necesară decât această modificare: înainte se privea în sus spre vechiul spirit-Tată divin, așa că tot ceea ce există acolo se menține și continuă să privească în jos în Împărăția voastră pământească. Acum însă – ar fi spus Christos – însăși această Împărăție trebuie să coboare pe Pământ, acolo unde este Eul; iar voința care se vrea sus trebuie să se vrea și pe Pământ. – Ce rezultă de aici? Rezultă că o privire mai pătrunzătoare, cineva cu un simț mai fin pentru nuanțele de care spuneam, nici nu ar fi surprins ca frazele din „Tatăl nostru” să fi putut exista și în vechime. O privire superficială nu va remarca însă aceste nuanțe de finețe, căci pentru ea sunt neimportante. Ea nu are dezvoltat simțul pentru creștinism, căci nu îl înțelege! Iar dacă ar întâlni aceste fraze în textele din Antichitate n-ar putea spune decât atât: Iată, Evangheliștii scriu despre „Tatăl nostru”. Dar el exista și mai înainte! – Deoarece omul superficial nu sesizează nuanțele importante, va spune: „Tatăl nostru” exista și înainte! – Remarcați însă ce mare deosebire există între o interpretare adevărată a textelor și una superficială. Ceea ce este important este ca cel care sesizează nuanțele noi să le aplice la ce este vechi. Omul superficial, care nu remarcă aceste nuanțe, nu va constata însă decât că „Tatăl nostru” exista și înainte.
Am amintit aceste fapte în treacăt, și ele se cereau menționate pentru că antroposofii trebuie să se opună erudiției diletante ce își face apariția astăzi, dar care se propagă prin sute și sute de canale mediatice și apoi este luată de oameni drept „știință”. – Referitor la „Tatăl nostru” vreau să spun un singur lucru: unui bărbat i-a venit chiar în realitate ideea să adune de pe oriunde putea găsi ceva, de prin tradițiile moștenite din timpuri străvechi, de prin tot felul de pasajele talmudice, fraze ce aduceau cu „Tatăl nostru”. Nota bene: nu înseamnă și că cele adunate de respectivul bărbat se găsesc în aceeași alcătuire ca în Evanghelii; din contră, fiecare frază o întâlnim disparat ici și colo. Reducând la absurd toate acestea, s-ar putea spune la fel de bine: Primele fraze din „Faustul” lui Goethe au fost compuse în mod asemănător! Și, probabil, este posibil acum să se tragă următoarea concluzie: Exista cândva în secolul al XVII-lea un student care a căzut la examen și care apoi i-a spus tatălui său: Ah, am studiat îndeajuns, cu ardoare, dreptul! – Iar un altul care a picat la examenul de medicină îi spune ceva asemănător tatălui său: Ah, am studiat intens medicina, cu multă ardoare! – Și din acestea Goethe ar fi compus ulterior primele faze din „Faustul” său. Este o idee absurdă, dar ca principiu și metodă este exact ceea ce întâlnim astăzi în critica referitoare la Evanghelii.
O compilare de acest gen, care vrea să aducă cu „Tatăl nostru”, o puteți afla în frazele de mai jos:
„Tatăl nostru, care ești în cer, miluiește-ne pe noi; o Doamne, Dumnezeul nostru, sfințit fie numele Tău și slăvită memoria Ta, sus în cer ca și pe Pământ. Fă să domnească Împărăția Ta peste noi, acum și pururea.” Sfinții din vechime spuneau: „Îndură-Te de toți oamenii și iartă-le lor ceea ce Ți-au greșit. Și nu ne duce pe noi în ispită. Ci ne izbăvește de cel rău. Căci a Ta este Împărăția cerului și în slavă să domnești de-a pururea și veșnic.”
Acestea sunt fraze compuse în felul pe care tocmai l-am descris – este ceea ce se cheamă un „Tatăl nostru” compilat; lipsește doar nuanța despre care vorbeam și care trebuia să fie adăugată, dacă se voia să se arate marea importanță a evenimentului christic. Iar această nuanță, nemenționată în niciuna din fraze, constă în faptul că Împărăția cerului trebuie să coboare pe pământ. Se spune doar: „Fă să domnească Împărăția Ta peste noi, acum și pururea”, nu însă: „Vie Împărăția Ta la noi!” Este un lucru esențial. Un om superficial nu observă însă așa ceva. Și, deși aceste fraze sunt adunate nu din una, ci din mai multe biblioteci, mai este un lucru important din „Tatăl nostru” pe care nu-l găsim aici: „Facă-se voia Ta în cer, ca și pe Pământ.” Adică aceasta să acționeze în Eu. Aici aveți, considerând lucrurile exclusiv din punctul de vedere al științei exterioare, deosebirea dintre o cercetare aparentă și o cercetare cu adevărat serioasă, care ia în considerare toate detaliile. Și această cercetare cu adevărat serioasă este aici, numai să vrem s-o pătrundem cu înțelegerea.
Aceste fraze vi le-am reprodus intenționat dintr-o carte a lui John M. Robertson, Miturile Evangheliilor [Nota 13], un fel de Evanghelie modernă, care a fost tradusă acum și în germană pentru a fi accesibilă tuturor; căci acel domn, care a ținut atâtea conferințe legate de întrebarea dacă Iisus a trăit cu adevărat sau nu, a trebuit s-o citească în engleză. Cartea a devenit repede renumită, iar acum a fost tradusă și în germană, pentru ca oamenii să nu mai fie nevoiți s-o citească în engleză. – S-a ajuns ca un profesor de școală superioară din Germania să colinde toată țara și să țină peste tot conferințe cu tema „A trăit Iisus cu adevărat?”, și pe baza faptelor pe care le-am amintit să dea răspunsul: Din niciun document nu putem trage concluzia că cele relatate de textele vechi, că a existat o astfel de personalitate precum Iisus și că ea a trăit cu adevărat, sunt adevărate. – Printre cărțile cele mai eminente pe care trebuie să le menționăm în acest sens am enumerat și această carte a lui Robertson. Ar mai fi de spus însă, pentru a-i proteja pe antroposofi, că din această carte, din această cercetare istorică a documentelor noi testamentare, dumneavoastră veți mai putea înțelege și multe alte lucruri. Legat de aceasta aș vrea să vă mai relatez un fapt caracteristic cu totul deosebit.
Vreau să arăt aici că nu numai din paragrafele talmudice se pot aduce mărturii privitoare la precursorii, să zicem așa, ai rugăciunii „Tatăl nostru”, ci că dacă mergem cu multe milenii în urmă, peste tot, în însemnări dintre cele mai vechi, putem întâlni precursori ai acestei rugăciuni. Astfel, la pagina imediat următoare, se arată – fiindcă se spune că „Tatăl nostru” ar fi o compilație de ceva ce a existat și înainte și că nu Christos a fost primul care l-a făcut cunoscut oamenilor – că în limba caldeeană exista o rugăciune, descoperită pe tăblițele de lut, unde este invocat zeul vechilor babilonieni Merodach; și se citează câteva paragrafe din aceasta. Și acum vă rog să ascultați cu mare atenție un paragraf. El sună așa:
„(Notă de subsol). În revista «Journal of the Royal Artistic Society» din octombrie 1891, domnul T.G. Pinches a publicat pentru prima oară traducerea unei tăblițe găsită în anul 1882 la Sippara, unde în invocarea lui Merodach apar și următoarele
rânduri: «Să se pogoare a lumii bogăție în mijlocul (orașului) tău; porunca ta să se îndeplinească mereu în viitor [...]. Spiritul rău să nu își aibă sălașul în tine».”
Și savantul erudit, asupra căruia acest pasaj a făcut o atât de mare impresie, adaugă:
„Avem aici, așadar, niște norme pentru rugăciune ce sunt pe aceeași linie cu «Tatăl nostru» și, probabil, sunt anterioare cu patru mii de ani lui Christos.”
Arătați-mi dumneavoastră, ca oameni raționali, unde găsiți vreo asemănare între „Tatăl nostru” și aceste fraze! Cu toate astea, aceste fraze trec pentru bărbatul respectiv drept norme de rugăciune după care a fost compus pur și simplu „Tatăl nostru”. Astfel de lucruri sunt considerate astăzi drept cercetare adevărată în acest domeniu.
Mai există un motiv pentru care trebuie spuse aceste lucruri printre antroposofi. Căci antroposofii trebuie, de asemenea, să-și poată liniști conștiința; și conștiința lor s-ar putea simți apăsată dacă sunt nevoiți să audă tot timpul că cercetarea exterioară a stabilit un lucru sau altul, sau dacă citesc în ziare sau reviste că în Asia a fost găsită o tăbliță și că din citirea acesteia a rezultat că rugăciunea „Tatăl nostru” exista deja cu patru mii de ani înainte de Christos. Dacă se stabilește așa ceva, este totuși nevoie să întrebi pe ce bază se face aceasta. Am vrut să arăt pe ce bază se precizează aceste lucruri astăzi, atunci când se spune că ele „sunt stabilite științific”. Astfel de lucruri întâlnim la fiecare pas și antroposofii este bine să știe ce vechituri roase de cari stau în spatele argumentelor atât de des invocate împotriva antroposofiei. – Dar să mergem mai departe.
Ceea ce este important este faptul că Christos Iisus a inaugurat o evoluție a omenirii ce se fundamentează pe Eu, pe deplina prezență a Eului. El a întemeiat, a inaugurat inițierea Eului. Vom putea să ne spunem atunci că acest Eu este esențialul, centrul întregii entități omenești, că în Eu se contopește oarecum tot ceea ce înseamnă astăzi natură umană și că tot ceea ce a fost adus în lume prin evenimentul christic pentru acest Eu poate cuprinde și restul elementelor, restul mădularelor naturii umane. Acest lucru se va face, desigur, într-un mod cu totul aparte și în conformitate cu evoluția omenirii.
Ceea ce putem noi dezvolta reiese cu deosebită claritate din aceste conferințe. Cunoașterea de către om a lumii fizic-senzoriale înconjurătoare nu numai prin simțuri, ci și prin intelectul legat de creier, a început cu adevărat doar cu puțin timp înaintea evenimentului christic. Anterior, pentru ceea ce omul recunoaște cu ajutorul intelectului legat de creier exista un anumit fel de clarvedere, adică oamenii erau în posesia clarvederii. Cum stăteau lucrurile atunci o știți destul de bine din conferințele mele despre începuturile evoluției atlanteene. Dar ceea ce la începuturile evoluției postatlanteene exista încă în plenitudinea sa și cunoștea o răspândire generală sub forma unei clarvederi de o anumită intensitate începea încet și treptat să slăbească. În vremea în care s-a petrecut evenimentul christic mai existau încă mulți oameni care puteau să privească, în stări intermediare speciale de conștiență, în lumea spirituală, care puteau să fie părtași la evenimentele din lumea spirituală. O astfel de participare generală a oamenilor la evenimentele din lumea spirituală nu însemna doar că cineva care era dotat cu o astfel de clarvedere de grad inferior putea spune: Știu bine că dincolo de orice fizic-senzorial stă un spiritual, căci îl văd. Nicidecum. Pe lângă aceasta mai exista încă ceva. Constituția omului din acele timpuri străvechi era de așa natură, încât el putea deveni foarte ușor părtaș la lumea spirituală. Astăzi este relativ greu să parcurgi o evoluție esoterică în sens just și să poți deveni clarvăzător. Un ultim rest, o ultimă moștenire a acelei clarvederi din timpurile de demult o avem în fenomenul de somnambulism, și așa mai departe. Aceste stări nu pot fi considerate astăzi ceva normal. În Antichitate ele erau normale și puteau fi intensificate prin anumite procese la care se supunea natura umană. Când natura umană era înălțată până la nivelul la care să poată viețui în lumea spirituală, interveneau și alte lucruri.
Astăzi, când nu te orientezi după ceea ce este istoric, în privința a ceea ce trebuie să fie istoric decide ceea ce crezi. Dar oricâte dubii am avea astăzi, pe atunci – chiar până în perioada în care a trăit Christos – se puteau produce vindecări, de exemplu prin simplul fapt că-l faceau pe om clarvăzător. Astăzi, când oamenii au coborât mai profund pe planul fizic, acest lucru nu mai este posibil. Pe atunci însă sufletul era ușor de atins, de sensibilizat, astfel încât prin anumite proceduri el putea fi făcut clarvăzător și introdus în lumea spirituală. Și întrucât lumea spirituală reprezintă un element sănătos și trimite forțe sănătoase până în lumea fizică, prin aceasta se oferea o posibilitate de a declanșa vindecări. Să presupunem că cineva era bolnav. Se provocau astfel de procese prin care respectivul ajungea să privească în lumea spirituală. Dacă curenții lumii spirituale se îndreptau în jos, ei erau curenți vindecători ce se revărsau în entitatea sa. Vindecările constau atunci în astfel de procese. Ceea ce se descrie astăzi a fi „vindecarea din Templu” este oarecum diletantism. Totul este în devenire și evoluție. De atunci, sufletele au trecut de la clarvedere la o dispariție a clarvederii. În trecut, starea de clarvedere putea fi intensificată în așa măsură încât din lumea spirituală se revărsau în lumea fizică forțe vindecătoare și omul putea fi vindecat din spirit de anumite boli. De aceea nu trebuie să ne mirăm când evangheliștii ne spun că acum, prin evenimentul christic, s-au apropiat timpurile în care în lumea spirituală vor intra nu numai cei dotați cu vechea clarvedere, ci și cei care, datorită mersului evoluției, și-au pierdut vechea clarvedere.
Se poate spune: Să privim în trecut. Pe atunci oamenii aveau posibilitatea de a privi în lumea spirituală. Prin vechea clarvedere ei aveau acces la comorile lumii spirituale. Acum cei care, datorită cursului evoluției, n-au mai putut să privească în lumea spirituală au devenit săraci întru spirit, au devenit cerșetori de spirit. Prin faptul că Christos a adus în lume taina că forțele Împărăției cerurilor se pot revărsa în Eu – și în Eul prezent pe plan fizic-senzorial –, prin aceasta oamenii pot viețui spiritul în ei, pot fi făcuți fericiți, sau pot fi fericiți și cei care au pierdut vechea clarvedere, și prin aceasta bogăția lumii spirituale. – De aceea putea fi rostită maxima: Fericiți sunt nu numai cei care sunt bogați întru spirit prin vechea clarvedere, ci și cei săraci întru spirit sau cerșetorii de spirit; căci dacă prin Christos le-a fost deschisă calea, în Eul lor va curge ceea ce noi putem numi Împărățiile cerurilor.
În timpurile de demult, organismul omului era astfel întocmit, încât chiar în stare normală permitea o ieșire parțială a sufletului din corpul fizic, în așa fel încât prin această ieșire omul devenea clarvăzător și un bogătaș al spiritului. Prin învârtoșarea corpului fizic – care, desigur, anatomic nu se poate demonstra – omul n-a mai putut deveni un bogătaș în Împărăția cerurilor. Dacă ai vrea să descrii starea respectivă ar trebui să spui: Omul a devenit sărac întru spirit, un cerșetor de spirit; dar, prin ceea ce Christos a adus pe Pământ, el poate viețui Împărățiile cerurilor. Cam acestea sunt procesele care s-au întâmplat cu corpul fizic.
Dacă am vrea să descriem ce s-a petrecut în mod concret cu Eul omenesc, ar trebui să luăm fiecare componentă a naturii umane și să arătăm cum ar putea fi ea „înfericită” într-un mod nou. În fraza „Fericiți sunt cerșetorii de spirit; căci vor găsi în ei Împărățiile cerurilor!” este exprimat noul adevăr pentru corpul fizic. Pentru corpul eteric el ar putea fi exprimat astfel: În corpul eteric se află principiul suferinței. O ființă vie poate suferi prin vătămarea corpului său eteric doar dacă este dotată și cu un corp astral; sediul suferinței trebuie căutat însă în corpul eteric. Acest lucru îl puteți găsi descris în diferite conferințe pe care le-am ținut. – Dacă am vrea să descriem vindecările care se revărsau înainte din lumea spirituală, dacă, relativ la noul adevăr, ce intră în discuție pentru corpul eteric, ar trebui spus următoarele: Cei care suferă aici pe Pământ pot fi consolați acum nu numai prin faptul că ies din ei înșiși și intră în legătură cu lumea spirituală; dacă ei intră într-o legătură nouă cu lumea pot fi consolați în ei înșiși, deoarece în corpul eteric a intrat, prin Christos, o forță nouă. Pentru corpul eteric noul adevăr ar trebui deci să sune astfel: Cei care suferă pot fi fericiți acum nu doar printr-o cufundare în lumea spirituală, unde în starea de clarvedere se revarsă asupra lor curenții lumii spirituale, ci, dacă acum, prin identificarea cu Christos, se umplu cu noul adevăr, ei vor simți înăuntru consolarea pentru toate suferințele care există.
Ce ar trebui spus referitor la corpul astral? Dacă înainte vreme omul voia să țină în frâu emoțiile, pasiunile și egoismele corpului său astral, el își îndrepta privirea în sus, spre regiunile superioare și cerea ajutor din Împărăția cerească; el era supus anumitor proceduri care omorau instinctele devastatoare ale corpului său astral. Acum însă a sosit vremea în care, prin fapta săvârșită de Christos, omul putea primi chiar în Eul său puterea de a înfrâna și a îmblânzi pasiunile și emoțiile corpului său astral. De aceea noul adevăr referitor la corpul astral trebuia să sune acum astfel: Fericiți sunt cei blânzi prin ei înșiși, prin forța Eului; căci ei vor fi cei ce vor moșteni Pământul! – Această a treia exprimare a „Fericirilor” are un înțeles foarte profund. Încercați s-o verificați pe baza celor ce știm din știința spiritului. Corpul astral al omului a fost integrat în entitatea omenească în timpul vechii existențe lunare. Entitățile care au dobândit influență asupra omului, respectiv entitățile luciferice, și-au făcut sălaș în mod special în corpul astral. Din acest motiv omul nu poate atinge de la bun început țelul lui pământesc cel mai înalt. După cum știm, entitățile luciferice au rămas în urmă la treapta lunară și l-au împiedicat pe om să se dezvolte pe Pământ mai departe în mod corect. Acum însă, după ce Christos a coborât pe Pământ și Eul a fost impregnat de forța christică, omul putea împlini cu adevărat principiul Pământului, prin puterea pe care o găsea în el însuși de a ține în frâu influențele luciferice și de a le elimina. De aceea, acum se putea spune: Cine își înfrânează corpul său astral, cine devine puternic aici pe Pământ, astfel încât să nu se mai mânie, să nu mai vorbească fără de Eul său, cine reușește să fie calm și puternic în interiorul său pentru a-și struni corpul astral, va stăpâni cu adevărat principiul evoluției pământești. – Astfel, într-a treia rostire a „Fericirilor” aveți o formulare ce poate fi înțeleasă cu ajutorul științei spiritului.
Cum va ajunge acum omul să înalțe, să fericească prin entitatea christică care sălășluiește în el și celelalte mădulare ale ființei sale? El va reuși aceasta prin faptul că sufletescul, ca și fizicul, este cuprins într-un mod grav și demn de către forța-Eu. Dacă urcăm spre sufletul senzației, vom putea spune: Pentru ca omul să-l poată viețui în sine pe Christos trebuie să ajungă să simtă în ceea ce se cheamă sufletul senzației sale un impuls involuntar, asemănător cu cel de foame și sete din corpul fizic. El trebuie să poată înseta după sufletesc, așa cum corpul flămânzește și însetează după hrană și băutură. Ceea ce poate să atingă omul prin această sălășluire în el a forței christice este ceea ce, în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, poate fi numit în stilul vechi setea după dreptate. Și dacă în sufletul senzației sale s-a umplut cu forța lui Christos, atunci el poate găsi în sine posibilitatea de a-și astâmpăra setea după dreptate.
Deosebit de curioasă este cea de-a cincea formulare a „Fericirilor”. La ea ne putem aștepta. Ea trebuie să ne ofere ceva cu totul deosebit: trebuie să se refere la sufletul înțelegerii sau afectivității. Toată lumea care a studiat ceea ce este spus în cartea mea Știința spiritului în rezumat sau în Teosofia, sau a urmărit ceea ce se repetă de altfel de mulți ani în cele mai diverse conferințe ale mele, știe că cele trei mădulare ale sufletului omenesc – sufletul senzației, sufletul înțelegerii sau afectivității și sufletul conștienței – sunt menținute laolaltă de către Eu. Știm cu toții că în sufletul senzației Eul există încă într-o stare înăbușită, dar că în sufletul înțelegerii sau afectivității el țâșnește în afară și că abia prin acesta omul devine în întregime om. În timp ce pentru mădularele inferioare, chiar și pentru sufletul senzației, omul este stăpânit încă de puterile divine, în sufletul înțelegerii el devine o ființă independentă. În acesta se aprinde Eul. Pentru sufletul înțelegerii sau afectivității trebuie vorbit oarecum altfel decât pentru mădularele inferioare, dacă el și-a dobândit forța christică. În mădularele inferioare omul intră în relație cu anumite entități divine. Acestea acționează în elementele inferioare, în corpul fizic, în corpul eteric, în corpul astral și chiar și în sufletul senzației; iar ceea ce omul dezvoltă aici ca virtuți, și așa mai departe, se întoarce din nou la aceste entități divine. Ceea ce se dezvoltă însă în sufletul înțelegerii sau afectivității va trebui, mai ales atunci când el dezvoltă virtutea creștină, să devină o calitate omenească. Când omul însuși începe să descopere sufletul înțelegerii el devine prin aceasta din ce în ce mai puțin dependent de forțele divin-spirituale din jur. Aici avem deci ceva ce se referă la omul însuși. Dacă omul a asimilat forța christică, el poate dezvolta în sufletul înțelegerii acele virtuți ce rămân la acel om, ce nu mai sunt cerute ca răsplată de către cer, ci se întorc spre aceeași entitate, spre omul respectiv. Trebuie așadar să presimțim, așa zicând, că de la virtuțile sufletului înțelegerii se revarsă în afară ceva, că apoi revine din nou spre noi ceva identic. – Curios: A cincea formulare a „Fericirilor” ne arată într-adevăr această însușire. Ea se deosebește de celelalte formulări prin aceea că se spune – chiar dacă traducerile nu sunt chiar foarte bune, ele nu pot ascunde acest fapt – „Fericiți cei milostivi, căci aceștia pot obține milă!” Ceea ce se revarsă în afară revine de unde a plecat – în sensul arătat de știința spiritului.
În schimb, prin următoarea frază, care se referă la sufletul conștienței, intrăm într-o zonă a omului unde Eul este deja deplin conturat și unde omul se ridică iarăși într-un mod nou. Noi știm că sufletul înțelegerii sau afectivității s-a manifestat exact în perioada în care a apărut Christos. Acum ne aflăm în perioada în care urmează să se exprime sufletul conștienței și în care omul urcă din nou în lumea spirituală. Dacă la început omul devine conștient de sine, dacă la îneput în sufletul înțelegerii sau afectivității se luminează în mod conștient pe sine însuși, în sufletul conștienței el dezvoltă deplin Eul său, care acum urcă din nou în lumea spirituală. Omul care primește în el forța christică va ajunge, revărsându-și Eul său în sufletul conștienței și viețuind acolo în curățenie, va ajunge pe acest drum la Dumnezeul lui. Prin viețuirea în Eul său a lui Christos și prin ridicarea până la sufletul conștienței, omul va ajunge la Dumnezeul său. – S-a spus deja că expresia Eului în corpul fizic este sângele, care își are centrul în inimă. De aceea, în fraza a șasea ar trebui exprimat în mod concret că Eul, prin însușirea pe care el o conferă sângelui și inimii, poate să aibă parte de Dumnezeu. Cum sună fraza? „Fericiți cei curați cu inima; căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” Nu este tocmai cea mai bună traducere, dar este suficientă pentru noi. – Știința spiritului aruncă o lumină în tot eșafodajul acestor fraze minunate, pe care Christos Iisus le propovăduiește discipolilor Săi apropiați după ce a trecut de episodul ispitirii.
Următoarele fraze se referă la faptul că omul, prin dezvoltarea Sinei spirituale, a Spiritului vieții și a Omului-spirit se înalță cu trăirea sa în elementele superioare ale entității sale. De aceea ele descriu doar orientativ ceea ce va viețui omul în viitor și pe care acum îl pot trăi doar câțiva aleși. Următoarea frază se referă deci la Sinea spirituală: „Fericiți cei ce și-au coborât în ei Sinea spirituală ca un prim mădular spiritual; căci ei Copii ai lui Dumnezeu se vor numi.” În ei a pătruns deja primul element al treimii superioare. Ei l-au primit pe Dumnezeu, au devenit o expresie a divinului. – Acum se exprimă faptul că îndeosebi doar cei aleși pot ajunge să dezvolte Spiritul vieții, doar cei ce înțeleg deplin ceea ce doar viitorul va aduce și pentru ceilalți oameni. Ceea ce oamenii viitorului pot numi „completa asimilare a lui Christos în interiorul lor”, Spiritul vieții, pentru cei aleși este deja prezent. Dar pentru că acești aleși sunt singuri, ceilalți nu-i pot înțelege, iar urmarea este că deși sunt aleși ei sunt prigoniți. De aceea, referitor la cei care în prezent sunt prigoniți ca reprezentanți izolați ai unui viitor ce va urma, este rostită fraza: „Fericiți cei ce sunt prigoniți pentru dreptate; căci ei vor găsi în ei Împărăția cerurilor”. – Și ultima frază se adresează în mod cu totul excepțional doar ucenicilor celor mai intimi. Ea este cea care se referă la cel de-al nouălea mădular al omului, la Omul-spirit: „Fericiți veți fi voi când vă vor ocări și vă vor prigoni din pricina mea.”
În aceste fraze minunate, ce se referă la cele nouă mădulare ale naturii omenești, se vede modul în care se plăsmuiește Eul pentru diferitele elemente ale naturii omenești și le „înfericește” atunci când el devine un Eu christic. În Evanghelia după Matei (Matei 5, 3-11), în frazele de după scena Ispitirii, se exprimă într-un mod grandios, maiestuos, felul în care acționează forța christică pentru cele nouă elemente ale ființei umane, mai întâi în prezent și apoi în viitorul apropiat, unde cei câțiva hărăziți în care străluminează încă de pe acum Sinea spirituală mai sunt numiți și Copii ai lui Dumnezeu. Este uimitor cum în primele fraze, pentru primele mădulare deja existente, se utilizează o vorbire precisă și cum în ultimele fraze, care se referă la un viitor îndepărtat, se alunecă într-un nedefinit.
Iată acum o altă mostră de superficialitate: Imaginați-vă că cineva ar cerceta dacă nu cumva ar putea găsi în altă parte niște fraze asemănătoare și dacă nu cumva evangheliștii ar fi combinat, dacă nu chiar ar fi compilat aceste fraze din altele deja existente. Și imaginați-vă că respectivul nu ar avea nici cea mai mică idee despre ce este vorba; căci aici se face referire la natura-Eu christificată! Apoi, cum el nu remarcă progresia uimitoare a ceea ce este esențial, ar putea face următoarea observație. Nu trebuie să dați decât câteva pagini și veți găsi într-un alt capitol, „Fericirile”, o notă referitoare la un anumit Enoh, un altul decât cel obișnuit, unde sunt citate nouă „Fericiri”. Un lucru cu care respectivul se fălește în mod deosebit este că acest document ar fi fost conceput în prima perioadă a erei creștine și el este de părere că documentul, pe care noi l-am caracterizat a fi de o profundă semnificație, ar fi putut fi copiat după următoarele nouă „Fericiri” ale lui „Enoh slavonul” [Nota 14]:
Desigur, sunt foarte frumoase aceste fraze, dar dacă le analizați în structura lor de ansamblu, dacă observați ce urmăresc ele de fapt, respectiv să enumere o serie de principii bune, valabile în orice timp nu însă și într-un moment de schimbare radicală a vremurilor, caracterizată prin faptul că în lume a fost introdusă forța Eului, dacă ați vrea să comparați toate acestea cu „Fericirile” Evangheliei după Matei vă veți situa pe pozițiile pur exterioare ale celor ce compară din punct de vedere exterior religiile omenirii și, dacă găsesc ceva asemănător, se grăbesc să constate o identitate a lor și nu iau aminte la ceea ce este important.
Când știi despre ce e vorba, observi întâi că în cadrul evoluției omenirii există progres, că omenirea urcă treaptă cu treaptă și că omul se naște din nou într-un corp fizic în alt mileniu, nu pentru ca să repete ceea ce deja a mai viețuit, ci pentru a viețui etapele cu care omenirea a avansat între timp. Acesta este sensul istoriei. Și acesta este sensul evoluției omenirii. Tocmai despre acest sens al istoriei și al evoluției omenirii vorbește Evanghelia după Matei în fiecare pagină a sa!
