Dacă privim evoluția omenirii în sensul științei spiritului, felul în care avansează ea din treaptă în treaptă, cel mai important lucru în cadrul acestei evoluții omenești ar trebui să ne apară faptul că omul, încorporându-se mereu și mereu de-a lungul diferitelor epoci, urcă, atinge grade de perfecțiune superioare, pentru ca în cele din urmă, încet, încet, să facă astfel încât țelurile adecvate fiecărei trepte de dezvoltare planetară să devină forțe active în interiorul cel mai profund al său. Vedem astfel pe de-o parte omul în ascensiune, care în această evoluție ascendentă are în vedere țelul său divin. Omul însă nu ar putea niciodată ajunge la astfel de înălțimi dacă nu i-ar veni întru câtva în ajutor anumite entități, care în cadrul Totului universal au străbătut alte căi decât el. Din timp în timp, în evoluția noastră pământească coboară ființe din alte sfere – așa am putea exprima aproximativ acest lucru – și se unesc cu evoluția pământească, pentru a-l ridica pe om la înălțimea la care se află ele însele. Acest lucru îl putem exprima groso-modo, chiar și pentru stările planetare anterioare ale existenței noastre pământești, în felul următor: Încă pe treapta vechiului Saturn entități sublime, Tronurile, și-au jertfit substanța lor de voință pentru ca din aceasta să poată fi format primul germene al corpului fizic omenesc. Acesta este doar un exemplu în mare. Însă tot timpul există ființe care o iau înaintea omului în evoluție, care se coboară până la nivelul său – expresia poate fi foarte bine folosită în acest caz –, se unesc cu evoluția omenească prin faptul că din timp în timp locuiesc într-un suflet omenesc, într-o entitate omenească, cum se spune, primesc înfațișare omenească sau, exprimat mai trivial, se manifestă ca o forță în sufletul omenesc, pătrunzând acest suflet, inspirându-l; o astfel de ființă însuflețită de un zeu poate acționa mai eficient în cadrul evoluției umane decât o face de obicei un om.
Epoca noastră, ce caută să niveleze totul, să pătrundă totul cu reprezentări materialiste, nu privește cu plăcere astfel de lucruri. Vreau să spun că epoca noastră nu mai păstrează decât un ultim rudiment din această concepție. Faptul că un om oarecare ar fi pătruns într-un anume fel de către o entitate coborâtă din lumile superioare, care îi vorbește lui, omului, înseamnă pentru omul modern, dacă vreodată cineva este dispus să creadă așa ceva, o superstiție îngrozitoare. Totuși omul a păstrat un rudiment din această credință chiar și în epoca noastră materialistă, deși el îmbracă acest rudiment într-o credință în minuni ce-i rămâne inconștientă; adică și-a păstrat o disponibilitate de a crede în genii, în personalități geniale ce apar când și când. Din masa mare de oameni răzbat la suprafață și pentru conștiența modernă obișnuită genii despre care se spune: În sufletul lor germinează alte facultăți decât întâlnim de obicei în natura omenească. În timpul nostru cel puțin se mai crede în astfel de genii. Sunt însă și cercuri în care nu se mai crede în genii și se vrea scoaterea lor din discuție, căci în cadrul modului de gândire materialist nu mai există un simț real pentru viața spirituală. Totuși, în cercuri largi există această credință în genii. Și dacă nu vrem să ne oprim la o credință goală trebuie să spunem că printr-un geniu care vrea să ducă mai departe evoluția omenirii vorbește o altă forță din natura umană decât forțele omenești obișnuite. Desigur, dacă avem în vedere învățătorii ce cunosc cu adevărat această stare de geniu, înțelegem că într-un astfel de caz în care apare un om de o asemenea factură, care devine dintr-odată posedat de ceva bun, măreț și puternic, o forță spirituală a coborât și a luat oarecum în stăpânire locul în care trebuie să acționeze asemenea entități, și anume interiorul omului însuși.
Gânditorului antroposof ar trebui de-aici înainte să-i fie limpede existența acestor două posibilități: o înălțare a omului către înălțimile divine și o coborâre a entităților divin-spirituale în corpuri omenești sau suflete omenești. În Misteriul rosicrucian, într-un anumit pasaj, s-a atras atenția că dacă în evoluția omenirii urmează să se întâmple ceva important trebuie, să zicem așa, ca o ființă divină să se unească cu un suflet omenesc și să-l pătrundă. Aceasta este o cerință a evoluției omenirii.
Pentru a înțelege relația dintre acest fapt și evoluția noastră spirituală terestră, să ne amintim că la începuturile sale Pământul era încă unit cu Soarele, care astăzi există separat în Cosmos. Ulterior, într-un trecut stră-străvechi, Soarele și Pământul s-au despărțit. Firește, antroposoful știe că în cazul unor asemenea fenomene nu este vorba doar de o separare materială a materiilor pământească și solară, ci de o plecare a entităților divin-spirituale unite cu Soarele sau cu alte planete materiale. După separarea Pământului de Soare anumite ființe spirituale au rămas unite cu Pământul, în timp ce alte ființe spirituale au rămas unite cu Soarele, deoarece ele, aflându-se pe o treaptă de dezvoltare superioară condițiilor terestre, nu-și puteau continua evoluția cosmică pe Pământ. Avem astfel situația în care un tip de entități spirituale a rămas mai mult unit cu Pământul, în timp ce alte entități își exercitau de pe Soare acțiunile lor asupra existenței terestre. După separarea Soarelui avem, să zicem așa, două scene de desfășurare a evenimentelor: scena terestră cu entitățile sale și scena solară cu entitățile sale. Acum, acele entități spirituale ce pot sluji omului dintr-o sferă superioară sunt tocmai acele entități ce și-au mutat, împreună cu Soarele, scena lor de activitate în afara Pământului. Dintre entitățile ce aparțin scenei solare fac parte entitățile care din timp în timp se unesc cu oamenii de pe Pământ, pentru a conduce mai departe evoluția și dezvoltarea pământească a umanității.
În miturile popoarelor găsim mereu și mereu astfel de „Eroi solari”, astfel de entități ce vin din sferele spirituale și acționează în cadrul evoluției omenirii. Un om străbătut, pătruns de o astfel de entitate solară este, în ce privește aspectul exterior sub care ni se înfățișează în primă instanță, o entitate care, de fapt, este mult mai mult decât ne arată ea nouă. Exteriorul este o iluzie, este maya, și îndărătul mayei se află ființa propriu-zisă, pe care nu o poate depista decât cel ce scrutează adâncurile cele mai profunde ale unei astfel de naturi.
În Misterii se știa și se știe încă de acest aspect dual al mersului evoluției omenirii. Se deosebeau și se deosebesc, să zicem așa, spirite divine ce coboară din sferele spirituale pe Pământ și oameni ce se străduie să se ridice de pe Pământ, oameni care caută inițierea în tainele spirituale. – Cu ce fel de entitate avem de-a face însă în cazul lui Christos?
Am văzut ieri că în ceea ce am numit „Christos, Fiul Dumnezeului cel viu” avem de-a face cu o entitate care coboară. Dacă ar fi să o desemnăm cu un cuvânt din fllosofia orientală, am putea-o numi o entitate „avatarică”, un zeu care coboară. Avem de-a face însă cu o astfel de entitate coborâtoare doar de la un anumit punct încolo. Ce anume ne face să ne apară astfel ne-o arată toți cei patru evangheliști, Matei, Marcu, Luca și Ioan. În momentul Botezului în Iordan această entitate coboară, să zicem așa, din domeniul existenței solare pe Pământul nostru și se unește cuo entitate omenească. Trebuie să ne fie însă clar că această entitate solară este, în sensul celor patru evangheliști, mai mare decât toate celelalte entități avatarice, decât toate celelalte ființe solare care au coborât vreodată. De aceea ea pretinde, să zicem așa, ca dinspre om să vină în întâmpinare o entitate omenească special pregătită.
Așadar, despre ființa solară, despre „Fiul Dumnezeului cel viu” care vine în întâmpinarea omului în scopul evoluției sale ne vorbesc toți cei patru evangheliști. Despre omul care crește din celălalt sens pentru a putea primi această ființă solară nu ne vorbesc însă decât autorii Evangheliilor după Matei și Luca. Ei ne relatează modul în care omul de treizeci de ani năzuiește spre clipa cea mare, în care el însuși poate să primească în sine Ființa solară. Și pentru că entitatea pe care noi o desemnăm drept entitatea christică este una atât de universală, atât de atotcuprinzătoare, nu este suficient ca învelișurile corporale și trupești ce pot primi această Ființă solară să fie pregătite în mod simplu. Pentru aceasta este necesar ca Ființei solare ce coboară să-i vină în întâmpinare un înveliș fizic și un înveliș eteric pregătite în mod cu totul special. De unde au venit ele, acest lucru l-am văzut când am analizat Evanghelia după Matei. Însă din acea entitate din care au fost formate, în sensul Evangheliei după Matei, învelișurile fizic și eteric pentru acea Ființă solară, din sângele a patruzeci și două de generații ale poporului ebraic, din aceleași învelișuri nu puteau fi pregătite în același timp și învelișul astral și nici purtătorul Eului propriu-zis. Pentru aceasta era necesară o organizare specială, ce a fost obținută printr-o altă entitate omenească, despre care vorbește Evanghelia după Luca atunci când ne descrie anii de tinerețe ai așa-numitului Iisus nathanic. Am văzut apoi că cei doi, Iisusul Evangheliei după Matei și cel al Evangheliei după Luca, devin una în momentul în care entitatea despre care vorbește Evanghelia după Matei, și anume individualitatea lui Zarathustra, care a luat mai întâi în posesie învelișurile trupești ca entitate-Eu, îl părăsește pe Iisusul de doisprezece ani al lui Matei și pătrunde în Iisusul nathanic al Evangheliei după Luca pentru a trăi mai departe acolo și pentru a dezvolta corpul astral și purtătorul de Eu cu ajutorul însușirilor pe care și le-a cucerit în trupul fizic și trupul eteric special pregătite ale Iisusului lui Matei, pentru ca apoi să se poată maturiza mădularele superioare și în al treizecilea an în ele să poată coborî din sferele superioare Entitatea lui Christos.
Dacă am vrea să descriem întregul mers al evenimentelor în sensul Evangheliei după Matei ar trebui să spunem că autorul Evangheliei a avut în vedere în primul rând întrebarea: Ce corp fizic și corp eteric sunt necesare pentru a permite Entității christice să se preumble cândva pe Pământ? Și din tot ceea ce aflase în această privință el răspunde în felul care urmează. Pentru ca să poată fi pregătite aceste corpuri a fost necesar ca în poporul ebraic, timp de patruzeci și două de generații, să se dezvolte plenar toate predispozițiile sădite odinioară în Avraam, astfel ca prin această ereditate să se poată naște acel corp fizic și acel corp eteric necesare. Și el răspunde mai departe la această întrebare spunând: Un astfel de corp fizic și un astfel de corp eteric ar putea oferi aceste instrumente numai dacă ele sunt folosite mai întâi de individualitatea lui Zarathustra, individualitatea cea mai mare pe care a pregătit-o omenirea în vederea primirii și înțelegerii lui Christos. Ea le poate folosi doar cât timp ele oferă posibilitatea unei evoluții, adică până la doisprezece ani; după aceea ea trebuie să părăsească corpul Iisusului lui Matei și să treacă în corpul Iisusului lui Luca. Acum, autorul Evangheliei după Matei își întoarce privirea din direcția spre care fusese orientată până atunci spre Iisusul lui Luca, urmărind în continuare viața lui Zarathustra până la treizeci de ani. Acesta este momentul în care Zarathustra a reușit să aducă și corpul astral și purtătorul de Eu la un nivel suficient de înalt încât să poată jertfi acum totul, pentru ca de sus Spiritul solar, esența sferelor spirituale, să le poată lua în posesie. Acest lucru ne este indicat în episodul Botezului în Iordan.
Dacă ne mai aducem încă o dată aminte de acea despărțire a Soarelui de Pământ și de faptul că odată cu aceasta s-au separat de Pământ și acele entități al căror conducător suprem este Christos, vom spune: Există entități care își extind acțiunea asupra Pământului doar treptat, după cum și Christos și-a putut impune influența Sa asupra Pământului abia în decursul timpului. De separarea Soarelui mai este legat un episod. Aici trebuie să ne amintim ceva care, de asemenea, a fost menționat în repetate rânduri: faptul că vechea existență saturniană era una relativ simplă în ce privește substanțialitatea. Era o existență de foc sau căldură. Pe vechiul Saturn nu existau încă aer și apă, dar nici eterul luminii. Acesta apărut abia în timpul existenței solare. Apoi, în timpul existenței lunare s-a adăugat, ca o stare ulterioară de condensare, elementul apă și, ca o nouă stare de rafinare, eterul sunetului. Și, în cursul existenței pământești, s-a adăugat ca stare de condensare solidul, starea pământească, iar ca stare de diluare, de rarefiere, ceea ce noi numim eterul vieții. Avem, așadar, pe Pământ căldura, aerul sau forma gazoasă, starea apoasă sau fluidă și starea solidă sau pământească, iar ca stări de rarefiere eterul luminii, eterul sunetului și eterul vieții, starea cea mai fină de eter pe care o cunoaștem.
Pe de altă parte, odată cu separarea Soarelui a avut loc nu numai o dislocare din Pământ a materiei solare, ci și o plecare a spiritualului. El a revenit pe Pământ, însă abia treptat și niciodată complet. Acest lucru l-am expus deja la München cu ocazia analizei referitoare la „Cele șase zile ale Creațiunii”, motiv pentru care nu voi face aici decât o scurtă trecere în revistă. Dintre stările mai înalte, oarecum eterice, omul percepe pe Pământ căldura, eterul căldurii și, de asemenea, lumina. Ceea ce percepe el ca sunet este doar un reflex al sunetului propriu-zis, care există în lumea eterică; este o materializare. Când vorbim de eterul sunetului avem în vedere suportul acestuia, ceea ce este cunoscut drept „armonie a sferelor”, care poate fi auzită doar prin claraudiție. Soarele, în starea fizică de acum, trimite, desigur, pe Pământ lumina sa, dar în Soare trăiește și această stare superioară.
S-a spus deja de mai multe ori: Când oamenii ajung să știe acest lucru vorbesc precum Goethe; ceea ce spune el nu este o vorbă goală:
„Prin zvon de sfere înfrățite
Planete, Soare, sună-ntruna,
S-aude ca un mers de tunet
Cutreierul dintotdeauna”.
Aici se face aluzie la armonia sferelor, la ceea ce trăiește în eterul sunetului. Acest lucru însă omul nu-l poate viețui decât dacă el însuși se înalță prin inițiere, sau dacă o Ființă solară se coboară pentru a împărtăși aceasta unui om ales să devină un instrument al evoluției pentru ceilalți oameni. Pentru un astfel de om Soarele răsună, armoniile sferelor încep să devină parceptibile. – Deasupra eterului sunetului se mai află eterul vieții. Și după cum la baza sunetului obișnuit stă ca un conținut superior, ca ceva interior, sufletesc, cuvântul, rezonanța sau sensul, tot așa, de eterul vieții este legat sensul, cuvântul, același care în persana mai târzie era numit „Honover” și pe care evanghelistul Ioan îl numește „Logos”, un sunet plin de sens, care îi este propriu Ființei solare.
Printre oamenii dăruiți cu har, care în cursul timpului au stat înaintea acestui Soare răsunător, a acestui Soare vorbitor, cu toate entitățile lui, nu ca niște surzi, să zicem așa, s-a aflat încă de la începuturile evoluției noastre postatlanteneene Zarathustra. Și nu este deloc un simplu mit, ci purul adevăr că Zarathustra a fost instruit și el de către Cuvântul solar. El devenise capabil să primească, să recepteze acest Cuvânt solar. Ce erau, în fond, toate acele învățături impresionante, maiestuoase pe care vechiul Zarathustra le oferea discipolilor săi? Ele pot fi caracterizate spunând: Zarathustra era un instrument și prin el răsuna sunetul, sensul cuvântului solar însuși. De aceea, legenda persană vorbește despre Cuvântul solar ce se vestește prin gura lui Zarathustra, vorbește despre Cuvântul tainic aflat îndărătul existenței solare. Astfel, atunci când vorbește de corpul astral al Soarelui ea vorbește de Ahura Mazdao; ea vorbește însă și de Cuvântul solar, care ulterior a fost numit Logos, în traducere grecească.
Dacă ne uităm la vechiul Zarathustra vedem că el, chiar dacă era o personalitate atât de înaltă, nu era pe atunci atât de inițiat pentru a primi în mod conștient ceea ce trebuia să fie spus omului, vedem că o astfel de personalitate era însuflețită oarecum de un Preaînalt, până la care ea nu reușise să se înalțe. Zarathustra putea transmite învățături de la Ahura Mazdao pentru că lui i s-a dezvăluit Ahura solară, pentru că în el răsuna entitatea spirituală Ahura Mazdao, pentru că prin el vorbea Cuvântul solar, Marea aură, Lumina lumii. Exterior-corporalul Dumnezeului solar, care triinitea anticipat oamenilor efectele sale, exista într-un fel încă de când oamenii înșiși nu aveau un corporal pe Pământ. Cuvântul solar era atunci mai mult interiorul. – Am putea spune astfel, oarecum în sensul lui Zarathustra, că el îi învăța pe ucenicii săi în felul următor: Vouă trebuie să vă fie limpede că îndărătul luminii solare fizice se află o lumină spirituală. După cum în spatele omului fizic există astralul său, aura sa, tot așa, în spatele Soarelui se află Marea aură. Acest Soare fizic trebuie privit însă, într-un fel, drept corpul de lumină al unei entități ce cândva va cobori pe Pământ; el este întru câtva exterior-trupescul unei ființe pe care o putem cunoaște prin contemplare spirituală, și în acest trupesc mai există un interior, un sufletesc. Așa cum prin sunet se exprimă un sufletesc, tot astfel prin intermediul Aurei solare pătrunde Cuvântul solar, Logosul solar. Zarathustra i-a putut promite omenirii că o dată va coborî din sferele divin-spirituale Marea aură, Ființa de lumină și că sufletul Ființei de lumină va fi Cuvântul solar. Iată care este primul lucru – izvorul prim – ce trebuie căutat la vechiul Zarathustra. La Zarathustra noi trebuie să căutăm un fel de înțelepciune profetică despre venirea Aurei solare și a Cuvântului solar.
În continuare, din epocă în epocă, s-a transmis prin Misterii faptul că omenirii i-a fost profețită venirea Logosului solar, a Cuvântului solar. Și, neîntrerupt, aceasta a fost marea consolare și speranță a celor ce în cursul evoluției omenirii tânjeau după un Înalt. Iar spiritele solare mai mici ce s-au unit cu Pământul, care în principiu erau mesageri ai Cuvântului solar, ai spiritului Luminii solare, ai Aurei solare, puteau da învățături tot mai exacte.
Aceasta era una dintre laturile tradiției misteriale, așa cum s-a transmis ea de-a lungul epocilor. Cealaltă latură era aceea că oa- menii trebuie să învețe, și chiar să exerseze practic, că se poate urca treptat în întâmpinarea a ceea ce coboară aici pe Pământ. În perioada precreștină nimeni nu-și putea imagina însă că un om slab, un om oarecare ar putea să se ridice fără probleme la înălțimea marii Ființe solare, a Conducătorului spiritelor solare, a lui Christos. Era imposibil ca un individ să poată atinge printr-o inițiere oarecare așa ceva. De aceea, Evanghelia după Matei spune că pentru a da naștere unui asemenea om au fost necesare toate sevele poporului ebraic. Pe de altă parte, în Evanghelia după Luca se arată că în șaptezeci și șapte de trepte succesive a fost filtrat cel mai bun exemplar de om din câte ar fi putut exista pentru a se asigura trupul corespunzător pentru Ființa cea mai aleasă ce avea să coboare pe Pământ.
Acum, desigur, cei care trebuiau instruiți în Misterii, asupra cărora trebuia acționat, nu erau întotdeauna oameni care își puteau însuși totalitatea sarcinilor aflate înaintea omenirii sau care trebuiau fi atinse de către un om în toată evoluția sa, ci mai degrabă se avea de-a face cu oameni slabi. De aceea, în Misteriile vechi cei care urmau să fie inițiați în tainele misteriale se împărțeau în anumite clase, ce trebuiau să se apropie de taine în modul cel mai diferit. Existau unii care erau îndrumați în special spre cum ar putea trăi exterior un om, spre ce ar trebui să săvârșească omul exterior ca să poată fi un instrument potrivit, un templu al Ființei solare care cobora. Existau însă și altfel de discipoli ai Misteriilor, cei ce trebuiau atenționați mai mult asupra a ceea ce ar trebui să dezvolte sufletul în sine în totală liniște, dacă el ar vrea să ajungă la înțelegerea, la simțirea și viețuirea unui Spirit solar. Puteți oare să vă imaginați că în Misterii era ceva natural să existe discipoli care aveau, să zicem așa, sarcina de a-și organiza viața exterioară într-un anume mod și care din fragedă pruncie erau în mod corespunzător supravegheați pentru ca trupul lor să cunoască o astfel de evoluție încât ei să poată deveni purtători, temple ale Ființei solare ce cobora? Așa se întâmpla în timpurile de odinioară și așa a rămas în principiu și în timpurile mai noi, numai că acest lucru nu este remarcat de către concepțiile materialiste exterioare.
Să presupunem că vine vremea în care din sferele spirituale urmează să coboare o ființă superioară pentru a da din nou un impuls omenirii. Cei ce slujesc în Misterii trebuie să aștepte momentul în care are să se producă un astfel de eveniment; ei au sarcina să tălmăcească semnele timpului. În totală liniște și renunțare și fără să facă mare caz de aceasta ei așteaptă momentul în care Dumnezeu va cobori din înălțimile cerești pentru a-i da omenirii un imbold spre înainte. Sarcina lor este însă și aceea de a observa dacă printre oamenii din exterior nu există o personalitate care să poată fi dirijată și îndrumată, astfel încât ea să fie în stare să primească o astfel de entitate. Dacă ființa ce urmează să coboare este una deosebit de înaltă trebuie, în principiu, ca omul respectiv să fie îndrumat din cea mai fragedă pruncie pentru a deveni templu al unei astfel de ființe. Aceasta se și întâmplă, numai că faptul rămâne neobservat. Abia ulterior, când se descrie viața acestor oameni, se descoperă în ea anumite repetabilități. Chiar dacă din punct de vedere exterior condițiile de viață sunt diferite, viețile lor prezintă totuși o anumită similitudine. De aceea se poate indica acest lucru: Dacă ne îndreptăm privirea în urmă în cursul evoluției omenirii, descoperim ici și colo entități ce prezintă o anumită asemănare chiar și în ce privește biografia exterioară. Acest lucru nu poate fi contestat. Faptul a atras atenția chiar și cercetătorilor moderni. Iar în operele erudite de uz curent, nu însă foarte profunde, dumneavoastră puteți găsi tabele cu asemănările care apar în biografiile unor astfel de personalități. Așa, de exemplu, la profesorul Jensen [Nota 19] din Marburg puteți găsi sintetizate asemănările dintre biografiile lui Ghilgameș din vechiul Babilon, a lui Moise, a lui Iisus, a lui Pavel. Acolo el expune niște tabele foarte nostime. El extrage anumite trăsături din viața tuturor acestor personalități – aceste trăsături individuale se pot compara foarte bine –, de unde rezultă niște asemănări paradoxale, care te uimesc, asemănări în fața cărora spiritul nostru materialist rămâne consternat. Desigur, concluzia care se trage de aici este că un mit a fost copiat după un altul, că autorul care a descris viața lui Iisus a copiat biografia babilonianului Ghilgameș, că biografia lui Moise nu este decât o pastișă a unui epos antic. Și ultima concluzie care se trage este aceea că niciunul dintre aceștia, nici Moise, nici Iisus, nici Pavel, nu ar fi existat ca persoană fizică! De obicei oamenii nici nu bănuiesc cât de departe a ajuns astăzi așa-numita cercetare în ceea ce privește această interpretare materialistă a problemei.
Această similitudine a biografiilor provine din faptul că aceste personalități, pregătite să primească o ființă dumnezeiască, trebuie efectiv să fie conduse, dirijate, chiar din copilărie. Și nu trebuie să ne mirăm câtuși de puțin de acest lucru când pătrundem sensul mai profund al mersului evoluției Cosmosului și al omenirii. De aceea mitologia comparată, și în principiu orice încercare de a stoarce cu orice preț similitudini din mituri, nu reprezintă decât un joc mai elevat. De aici nu rezultă nimic important. Căci la ce ajută să constați că viața eroului neamț Siegfried prezintă trăsături asemănătoare cu viața unui erou grec sau a oricărui alt erou? Este de la sine înțeles să existe așa ceva. Nu este absolut deloc important cum arată veșmintele cuiva ci persoana care le îmbracă! Nu este important că viața lui Siegfried decurge într-un anumit fel, ci individualitatea care se găsește înăuntru. Dar aceste lucruri nu pot fi constatate decât prin cercetare ocultă.
Așadar, ceea ce trebuie să analizăm noi acum este că astfel de oameni, pregătiți să devină temple pentru o ființă ce trebuie să ducă omenirea pe o treaptă superioară, trebuie să fie conduși în viață într-un anume mod și că de aceea, în linii mari, viața lor este necesar să cunoască un mers asemănător, paralel. De aceea, din timpuri străvechi în templele misteriale au existat întotdeauna prescripții referitoare la ce trebuie să se întâmple cu astfel de oameni: Printre astfel de prescripții existau și în cadrul comunităților de esenieni unele ce se referau la Christos Iisus. Ele arătau cum ar trebui să fie ființele umane care mai târziu s-au dezvoltat ca Iisus solomonic și Iisus nathanic pentru a putea veni în întâmpinarea inaltei Ființe solare, Christos.
Nu toți însă erau inițiați în toate. Existau diferite clase, tipuri de inițiați. Existau unii cărora le era clar în special ce anume trebuia să îndeplinească o ființă omenească ce se pregătea în vederea coborârii lui Dumnezeu, pentru a putea fi demnă să-L primească pe Dumnezeu. Și existau alții care, trivial vorbind, cunoșteau cum se comportă Dumnezeu atunci când se arată într-un om, când se arată sub forma unui geniu, să zicem așa. Căci nici acest lucru nu reușesc să pătrundă oamenii în ziua de azi, faptul că și geniile au elemente asemănătoare când iau în posesie un om. Dar astăzi nu se scriu biografii din punctul de vedere al spiritului. Dacă, de exemplu, ai vrea să descrii geniul lui Goethe pornind din spirit, ai descoperi similitudini paradoxale, de exemplu, cu geniul lui Dante, Homer, Eschil. Astăzi însă nu se scriu biografii care să pornească de la spirit, ci se întocmesc fișiere ce indică toate nimicurile din viața unor astfel de oameni. Acestea îi interesează mult mai mult pe oameni. Și avem astfel o culegere copioasă de fișe referitoare la viața lui Goethe, dar încă nicio descriere adevărată a ceea ce a fost Goethe de fapt. Da, într-o anumită privință omenirea se declară astăzi, și asta cu o uriașă superioritate, incapabilă să urmărească evoluția geniului din personalitatea omenească. Există foarte mult tendința de a evidenția la marii noștri poeți cele mai timpurii forme ale unei creații poetice și de a preamări în aceste forme adolescentine prospețimea și spontaneitatea, care trăiesc ca ceva elementar, în timp ce în anii de mai târziu ei le-ar fi pierdut și ar fi îmbătrânit. Realitatea care se ascunde însă aici este aceea că oamenii, în aroganța lor, nu vor să-i înțeleagă decât pe poeții adolescentini și nu să cunoască cum au evoluat ei de-a lungul vieții. Oamenii își fac o virtute din a susține că ei se opresc la tinerețe; ei îl disprețuiesc pe bătrân și nu bănuiesc câtuși de puțin că nu bătrânul a devenit „bătrân”, ci ei înșiși au rămas niște copii! Acesta este un flagel foarte răspândit. Dar, fiind atât de adânc înrădăcinat, nici nu trebuie să ne mirăm că există atât de puțină înțelegere pentru faptul că o ființă dumnezeiască poate să ia în posesie o personalitate omenească și că exprimarea acestor divinități în diferite ființe umane în epoci diferite este, în fond, asemănătoare.
Tocmai pentru că este greu să cunoști aceste corelații profunde, s-au împărțit aceste domenii pe clase. De aceea nu trebuie să ne mirăm că în anumite grupe ale Misteriilor se învăța cum trebuie să se pregătească omul pentru a accede la Ființa divină, în timp ce în alte clase se învăța modul în care interiorul Ființei de lumină, Logosul, Cuvântul solar, conținut în aura Ființei solare, coboară spre Pământ.
În Christos avem, așadar, cel mai complicat proces de coborâre din câte există. Și n-ar trebui să ne mirăm câtuși de puțin dacă, pentru a înțelege această faptă uriașă, puternică, ar fi fost necesari chiar mai mult de patru oameni. Patru însă au încercat aceasta. Doi dintre ei, autorul Evangheliei după Matei și cel al Evangheliei după Luca, s-au străduit să prezinte personalitățile ce urcau în întâmpinarea Ființei solare ce cobora; Matei în ce privește corpurile fizic și eteric, iar Luca în ce privește corpul astral și suportul Eului. Marcu, în schimb, nu se preocupă de ceea ce urcă în întâmpinarea Ființei solare. El descrie Aura solară, Marea aură, Corpul de lumină, Lumina spirituală ce acționează prin spațiile cosmice și înăuntrul făpturii lui Christos Iisus. De aceea el începe direct cu Botezul în Iordan, unde se pogoară Lumina lumii. Iar în Evanghelia după Ioan ni se înfățișează sufletul acestui Spirit solar, Logosul, Cuvântul solar, Interiorul. Tocmai de aceea Evanghelia după Ioan este cea mai esoterică dintre Evanghelii.
Aveți astfel faptele distribuite și entitatea complicată a lui Christos Iisus zugrăvită dinspre patru laturi. De aceea toți cei patru evangheliști ni-L descriu pe Christos în Iisus din Nazaret. Însă fiecare dintre cei patru autori ai Evangheliilor este silit într-o oarecare măsură să rămână la punctul de vedere de la care a plecat; căci de acolo și-a câștigat privirea clarvăzătoare pentru a putea descrie mai bine această Ființă complicată. – Să aducem încă o dată în fața ochilor acest lucru, pentru ca el să ne pătrundă cu adevărat în suflet.
Matei este silit să-și îndrepte privirea spre nașterea Iisusului solomonic și să urmărească modul în care sunt pregătite forțele corpurilor fizic și eteric, cum aceste învelișuri sunt lepădate de Zarathustra și cum apoi el transferă în Iisusul Evangheliei după Luca ceea ce a dobândit în corpurile fizic și eteric ale Iisusului solomonic. Aici autorul Evangheliei după Matei trebuie să urmărească ceva ce nu a prezentat la început. El are în vedere în principal elementul de la care a pornit: destinele celor ce au fost dobândite și cucerite de Iisusul solomonic și transferate în Iisusul nathanic. El urmărește mai puțin elementarul din corpul astral și suportul de Eu al Iisusului Evangheliei după Luca și mai mult ceea ce s-a transmis mai departe din Iisusul său. Iar când zugrăvește Ființa solară care a coborât, el are în vedere în special facultățile pe care Iisus le-a putut dobândi prin faptul că și-a dezvoltat corpul fizic și corpul eteric în Iisusul solomonic. Acestea mai erau încă vizibile la Christos; căci aceste însușiri existau în El, iar Matei urmărește cu o atenție deosebită această latură a lui Christos Iisus pe care a avut-o în vedere la îneput, deoarece era importantă pentru el.
Autorul Evangheliei după Marcu își îndreaptă de la bun început atenția asupra Spiritului solar care s-a coborât din cer. El nu urmărește o ființă pământească; ceea ce se preumbla acolo în corp fizic nu reprezintă pentru el decât un mijloc pentru a înfățișa ceea ce a acționat în ea ca Spirit solar. El atrage de aceea atenția asupra a ceea ce poate să urmărească, și anume asupra modului în care acționează forțele Spiritului solar. Iată de ce atât de multe lucruri par să fie identice la Matei și la Marcu; ei au însă puncte de vedere diferite. Matei zugrăvește mai mult caracterul de înveliș și atrage atenția în special asupra felului în care se prezintă în anii din urmă însușirile căpătate în primii ani; și face această descriere urmărind, de asemenea, modul deosebit în care acționează aceste însușiri. Autorul Evangheliei după Marcu, în schimb, se folosește doar formal de Iisusul fizic ce își poartă pașii pe Pământ, pentru a arăta ce poate săvârși Spiritul solar pe Pământ. În această privință se merge până la detaliu. Dacă vreți să înțelegeți cu adevărat Evangheliile până în ultimele detalii ale lor trebuie să țineți seama de faptul că evangheliștii aveau permanent în atenție obiectivul pe care și l-au fixat la început.
Autorul Evangheliei după Luca va avea de aceea în mod deosebit în atenție latura mai importantă pentru el: corpul astral și suportul de Eu, deci nu ceea ce această entitate viețuiește ca personalitate fizică exterioară, ci ceea ce ea viețuiește drept corp astral, care este purtătorul sentimentelor și senzațiilor. Corpul astral mai este și purtătorul însușirilor creatoare. Din corpul astral se revarsă tot ceea ce înseamnă compasiune și milostenie, iar Christos Iisus a putut fi acea ființă milostivă tocmai pentru că El avea corpul astral al Iisusului nathanic. De aceea Luca își îndreaptă privirea de la bun început spre tot ceea ce înseamnă milă, spre tot ceea ce poate săvârși Christos Iisus ca urmare a faptului că poartă în sine acest corp astral.
Iar autorul Evangheliei după Ioan are în vedere faptul că lucrul cel mai înalt ce poate acționa pe Pământ, interiorul Spiritului solar, este adus prin intermediul lui Iisus. Pe el nu-l interesează în primul rând viața fizică a lui Christos. Privirea lui se îndreaptă de la îneput spre tot ce poate fi mai sublim, spre Logosul solar, iar Iisusul fizic nu reprezintă pentru el decât un mijloc de a urmări modul în care se comportă Logosul solar în omenire. Și acest aspect spre care și-a ațintit privirea la îneput rămâne mereu în atenția sa.
Noi privim învelișurile noastre exterioare, corpul fizic și corpul eteric, ca niște oameni care dorm. În aceste două elemente trăiesc toate forțele ce provin de la entitățile divin-spirituale care au lucrat timp de milioane și milioane de ani pentru a edifica acest templu al corpului fizic. În acest templu noi trăim din era lemuriană și de atunci nu am încetat să-l șubrezim. Dar el a ajuns inițial la noi după ce a trecut prin etapele Saturn, Soare și Lună. Pe atunci în el trăiau și țeseau naturi divine. Și dacă ne uităm la corpul nostru fizic, putem spune: El este un templu pe care ni l-au pregătit zeii din materie solidă. – Iar în corpul nostru eteric avem ceva ce conține, desigur, substanțialitățile mai fine ale entității omenești, numai că omul nu le poate vedea deoarece a devenit incapabil să le perceapă datorită influențelor luciferice și ahrimanice. În acest corp eteric trăiește și ceea ce aparține Soarelui. În el răsună ceea ce acționa ca armonie a sferelor, ceea ce este perceptibil în spatele elementului pur fizic de la zei. De aceea noi putem spune despre el: În corpul eteric trăiesc divinități înalte, în special cele înrudite divinităților solare. – Privim astfel spre corpul fizic și spre corpul eteric ca spre cele mai desăvârșite mădulare ale entității noastre. Dacă le-am abandonat în timpul somnului sau dacă ele s-au desprins de noi, ele rămân așa cum sunt plămădite și țesute în noi de entitățile divine.
Autorul Evangheliei după Matei a trebuit să-și îndrepte cu prioritate atenția și în continuare asupra corpului fizic al lui Christos Iisus, asupra căruia privise la îneput. Dar corpul fizic, material, nu mai exista, căci el fusese părăsit încă de la doisprezece ani. Divinul însă, forțele, ele s-au transferat odată cu el în celălalt corp fizic, cel al Iisusului nathanic. Acest corp fizic al lui Iisus din Nazaret era atât de desăvârșit deoarece El și-a îmbibat corpul cu forțele pe care le-a adus cu sine din corpul Iisusului solomonic. Să ne reprezentăm acum felul în care autorul Evangheliei după Matei își îndreaptă privirea spre Iisus care moare pe cruce. Tot timpul el avusese privirea ațintită spre obiectivul pe care îl urmărea cu prioritate, spre acel punct pe care și-l fixase de la bun început. Spiritualul părăsește acum corpul fizic și odată cu el iese și ceea ce fusese preluat ca element divin. Autorul Evangheliei după Matei și-a îndreptat atenția spre momentul separării interiorului lui Christos Iisus de acest divin din natura lui fizică. Iar vechile cuvinte misteriale, ce întotdeauna răsunau atunci când natura spirituală a omului ieșea din corpul fizic pentru a putea privi în lumea spirituală: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Tu m-ai preamărit, m-ai glorificat! – el le preschimbă, privind spre corpul fizic, spunând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Și autorul Evangheliei după Matei și-a îndreptat toată atenția spre acest moment, spre acest cuvânt „părăsit”.
Autorul Evangheliei după Marcu ne descrie însă felul în care se apropie forțele exterioare ale Aurei solare, modul în care Aura solară, corpul Ființei solare, se unește cu corpul eteric. Corpul eteric se află în aceeași situație în care se află corpul nostru eteric în timpul somnului. Așa cum în timpul somnului forțele exterioare ies odată cu noi în afară, tot așa ele au ieșit împreună cu Iisus la moartea fizică a acestuia. De aceea și în Evanghelia după Marcu găsim aceleași cuvinte (Marcu 15, 34).
Autorul Evangheliei după Luca își îndreaptă, de asemenea, privirea, la moartea lui Christos Iisus, spre ceea ce avusese de la bun început în atenție: spre corpul astral și purtătorul de Eu. De aceea el nu ne spune aceleași vorbe. El își îndreaptă toată atenția spre celelalte însușiri legate de corpul astral, ce în acel moment cunoaște maxima sa dezvoltare, milostenia și iubirea. Și de aceea el consemnează cuvintele: „Tată, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!” (Luca 23, 34). Acesta este un cuvânt de iubire ce nu poate veni decât din corpul astral, asupra căruia autorul Evangheliei după Luca și-a îndreptat atenția de la bun îneput. Iar ceea ce poate exista mai înalt ca smerenie și devotament izvorăște din acest corp astral, asupra căruia Luca își menține ațintită privirea până la sfârșit. De aici și cuvintele sale de încheiere: „Tată, în mâinile tale încredințez duhul meu!” (Luca 23, 46).
Ioan însă descrie ceva ce de fapt este împrumutat de la pământ, dar care urmează să fie intregrat de om în ordinea pământească: sensul ordinii pământești, ce sălășluiește în Cuvântul solar. De aceea el și-a îndreptat atenția în principal spre ceea ce se împlinește pe Golgota dinspre cruce în jos ca element ordonator. El ne descrie faptul că în acel moment Christos instaurează o frăție superioară celei ce se bazează pe rudenia de sânge. Frățiile anterioare au dăinuit prin legăturile de sânge. Maria este mama ce a avut copilul, ca mamă după sânge. Prin Christos Iisus se statuează ceva care vrea să unească în iubire un suflet cu altul. Discipolului pe care El îl iubea nu i-o dă pe mama după sânge, ci îi dă în spirit pe propria mamă. Înnoind astfel legăturile vechi, pe care omenirea le-a pierdut de la origini, de pe cruce răsună în jos: „Acesta este fiul tău!” și „Aceasta este mama ta!” (Ioan 19, 26-27). Astfel, ceea ce ca sens ordonator fonda comunități noi, iată ceea ce se revarsă în pământ prin fapta lui Christos ca sens al eterului vieții, care ordonează viața.
Îndărătul a tot ceea ce zugrăvesc evangheliștii avem așadar o faptă, fapta lui Christos. Fiecare însă face o descriere din punctul de vedere adoptat de el de la bun îneput, deoarece modul în care era solicitată mintea fiecărui evanghelist era de așa manieră, încât acesta trebuia să-și îndrepte privirea clarvăzătoare spre ceea ce fusese pregătit; și atunci el nu mai dădea atenție la altceva. De aceea noi trebuie să spunem: Acest eveniment de largă cuprindere nu ne apare contradictoriu prin faptul că este zugrăvit din patru unghiuri diferite ci, din contră, abia atunci când reușim să îl cuprindem din toate cele patru unghiuri îl înțelegem mai bine. Și tot acum găsim cât se poate de natural ca mărturisirea lui Petru, asupra căreia am atras atenția ieri, să se găsească doar în Evanghelia după Matei, nu și în alte Evanghelii. Marcu ni-l zugrăvește pe Christos ca forță solară, ca forța cosmică universală ce a acționat aici, în Pământ, numai că într-un mod nou. Așadar Marcu ne descrie forța maiestuoasă a Aurei solare în efectele ei elementare. Iar Evanghelia după Luca, atunci când ne descrie interiorul lui Christos Iisus, ne zugrăvește în special corpul astral, individualitatea omenească separată, felul cum trăiește omul pentru sine. Căci în corpul astral omul trăiește pentru sine. Aici se găsește aspectul individual cel mai profund, aici el crește în sine însuși. În ceea ce privește corpul astral, omul nu este inițial sociabil; forța de socializare, prin care omul intră în relație cu alți oameni, se află în corpul eteric. De aceea, Luca nu are niciun fel de afinitate, niciun fel de disponibilitate pentru a vorbi de vreo comunitate ce ar trebui întemeiată. Iar cel care descrie entitatea-Eu, autorul Evangheliei după Ioan, nici măcar atât.
În schimb, autorul Evangheliei după Matei, care ni-l descrie pe Christos Iisus ca om, are o înclinație cu totul deosebită de a ne înțișa chiar și acele întâmplări omenești ce rezultă prin faptul că un Dumnezeu s-a perindat cândva pe Pământ în formă omenească. Evanghelistul care ni-l zugrăvește pe Christos Iisus în entitatea Sa cea mai omenească trebuia să descrie tot ceea ce a putut fonda aici Dumnezeu ca om printre oameni, ca raporturi între oameni ce pot fi desemnate prin cuvântul comunitate sau grup de apartenență, deoarece el de la bun început și-a îndreptat privirea spre cum acționează Christos ca om prin ceea ce ia din corpul fizic și din corpul eteric. De aceea, dacă avem o înțelegere interioară pentru aceste lucruri, vom găsi cât se poate de natural ca doar în Evanghelia după Matei să apară aceste cuvinte foarte controversate: „Tu ești Petru, și pe această stâncă vreau să clădesc comunitatea mea” (Matei 16, 18). Dacă ne uităm la toate discuțiile referitoare la aceste cuvinte din Evanghelia după Matei purtate de teologi de cele mai diverse coloraturi din ziua de astăzi, vom găsi întotdeauna doar niște motive cu totul particulare, cu totul aparte de a accepta sau a respinge aceste cuvinte, însă în niciun caz o înțelegere a sensului lor profund. Cei care le contestă fac acest lucru pentru că ele sunt reprezentate de comunitatea exterioară a Bisericii catolice, pentru că organizarea Bisericii catolice s-a întemeiat pe ea. Prin aceasta ele pot fi, eventual, folosite în mod abuziv; dar asta nu este o dovadă că trebuie interpretate întâi în favoarea Bisericii catolice. Cei care le combat nu știu nici ei să aducă vreun argument împotrivă, pentru că nu văd răstălmăcirile. Acești domni sunt într-o postură foarte ciudată. Astfel, unul arată că Evanghelia după Marcu ar fi cea care s-ar afla la originea tuturor celor patru Evanghelii; apoi ar fi Evangheliile după Matei și Luca, care ar fi într-un anumit fel copiate și completate după Evanghelia după Marcu; și ar fi explicabil ca autorul Evangheliei după Matei, ca și autorul Evangheliei după Luca, să fi adăugat ceva diferit la cele transcrise. Autorului Evangheliei după Matei i-a venit, de exemplu, ideea, întrucât voia în mod special să sprijine comunitatea, să introducă acele cuvinte: „Tu ești Petru, și pe această stâncă vreau să clădesc comunitatea mea.”
Desigur, pentru unele cuvinte textul ajuns până la noi nu ne este de folos, deoarece nu se poate dovedi că în anumite texte vechi ar exista aceste cuvinte sau acele cuvinte. În ce privește însă aceste cuvinte ale Evangheliei după Matei, ele fac parte din bunul cel mai sigur al Evangheliilor; căci nu există nici cea mai mică posibilitate de a le contesta sub raport filologic. Multe cuvinte, prin modul foarte complicat de transmitere a lor, se pot într-adevăr pune sub semnul întrebării; dar în ce privește cuvintele mărturisirii lui Petru: „Tu ești Christos, Fiul Dumnezeului cel viu” și celelalte cuvinte: „Tu ești Petru și pe această stâncă vreau să clădesc comunitatea mea, iar porțile iadului nu o vor birui” împotriva lor nu se poate obiecta din punct de vedere filologic nimic. Și nici nu se obiectează. Nu există nicăieri un text vechi pe baza căruia să se poată obiecta ceva împotriva acestor cuvinte. S-ar putea eventual spera ca din textele găsite în ultima vreme să rezulte niște obiecții; dar tocmai în aceste texte nu putem citi paragraful respectiv, întrucât acel pasaj este foarte deteriorat. Așa spune cel puțin expertiza filologică. Firește, dumneavoastră trebuie să vă bazați pe cele relatate de cei ce au văzut aceste manuscrise.
Astfel, despre acest paragraf noi nu putem afirma că ar fi o reproducere după altceva. Aceste cuvinte, chiar conform filologiei exterioare, fac parte din fondul cel mai sigur, lucru pe care noi îl înțelegem cât se poate de bine din însăși natura Evangheliei după Matei. Aici vedem cât de bine este descris Christos Iisus ca om. Și dacă am câștigat această cheie, putem încerca la orice ușă: atunci Evanghelia după Matei nu va mai avea secrete pentru noi. Vom înțelege chiar și parabolele pe care le spune Christos către discipolii Săi și, de asemenea, către cei mai din afară.
Ieri am arătat că omul se dezvoltă de jos în sus, că el urcă treptat până la sufletul conștienței, care reprezintă floarea la care se poate înălța sufletul omenesc, că el se înalță în așa fel încât îi vine în întâmpinare impulsul lui Christos. Cele cinci componente ființiale ale sufletului omenesc, corpul eteric, corpul astral, sufletul senzației, sufletul înțelegerii sau afectivității, sufletul conștienței, primite în cursul a cinci epoci de cultură, cresc de jos în sus. Omul le poate folosi pentru a le forma, a le dezvolta, a le utiliza, astfel încât ele să capete în el acel conținut care să permită ca, la momentul potrivit, să poată fi pătrunse de impulsul christic. Omenirea se poate dezvolta în așa fel încât în viitor toți oamenii să fie de partea lui Christos. Ei trebuie însă să dezvolte de jos în sus aceste cinci componente în mod corespunzător. Dacă nu fac aceasta, nu vor putea deveni maturi pentru a-L primi pe Christos. Dacă în decursul diferitelor lor încarnări ei nu se vor ocupa de aceste mădulare, dacă nu le vor forma în mod corespunzător pentru a-L primi pe Christos, atunci Christos poate să vină, însă ei nu se pot uni cu El – ei „nu și-au turnat ulei în lămpile lor”! Aceste cinci mădulare pot fi lăsate, de asemenea, fără ulei. Toți aceia care nu au luat ulei în lămpile lor sunt simbolizați printr-o frumoasă și minunată parabolă, cea a celor „cini fecioare fără minte”, care, pentru că nu au avut grijă la timpul potrivit să-și aprovizioneze lămpile cu ulei, nu se pot uni cu Christos; însă cele cinci care au uleiul se pot uni la ceasul potrivit cu Christos (Matei 25, 1-13). Toate aceste parabole ce se bazează pe cifre au un tâlc adânc, luminând înăuntrul acelui impuls pe care Christos l-a putut aduce omenirii.
Și mai departe. Pe cei ce asistau din exterior la învățătura Sa, El i-a făcut, de asemenea, să înțeleagă că și ei privesc unele lucruri exterioare nu chiar pur material, după aspectul lor nemijlocit, ci ca un semn pentru altceva. El voia să le atragă atenția asupra propriei lor gândiri, asupra propriului lor mod de a gândi. El cere să i se dea o monedă, le arată imaginea împăratului încrustată pe ea, pentru a-i face atenți că prin monedă se mai exprimă ceva deosebit, ceva ce nu există intrinsec în metalul gol, respectiv apartenența la o stăpânire deosebită, apartenența la o anumită stăpânire. „Ceea ce este al Cezarului, dați Cezarului; este al Cezarului”, iar acest lucru este arătat prin imagine, nu prin metalul gol. Dar învățați, voia el să spună, să-l priviți pe om și în felul acesta, să considerați cele din el ca suportul și templul Dumnezeului cel viu. Priviți-l pe om la fel cum ați privi o monedă; învățați să vedeți în el imaginea lui Dumnezeu; atunci veți recunoaște că omul aparține lui Dumnezeu (Matei 22, 15-22).
Toate aceste parabole au și o latură mai profundă decât cea comună, banală, care li se atribuie de obicei. Această latură mai profundă o descoperim dacă știm că Christos nu s-a slujit de ele așa cum se obișnuiește adesea astăzi, în epoca hârtiei de ziar. Christos scoate aceste parabole din însăși natura omenească, El le folosește astfel încât, dacă omul merge mai departe cu gândirea, dacă o extinde la întreaga sa natură, să fie silit să facă peste tot ceea ce este obișnuit să realizeze într-un anumit domeniu. Dacă am vrea să-i arătăm omului modul irațional în care se poate prezenta un lucru, ar trebui să-i spunem că e nevoie ca el să treacă cu gândirea sa de la un anumit domeniu la altul.
Când, de exemplu, au apărut pentru prima dată persoane care au născocit tot felul de „mituri solare” despre Buddha, Christos și așa mai departe, oamenii au început să se sature. Astăzi se întâmplă din nou ca toate aceste figuri să fie prezentate ca „mituri solare”. Atunci respectivii și-au spus [Nota 20]: Prin această metodă, prin care unui anumit eveniment mai important i se alipește în mod exterior o imagine mitică, un semn stelar, putem face orice. Dacă cineva vine și demonstrează că în spatele vieții lui Christos se ascunde un mit solar, pentru a demonstra că Christos Iisus nu ar fi trăit, prin aceeași metodă putem dovedi că Napoleon n-ar fi existat niciodată. Și acest lucru se poate face cel mai ușor spunând: Napoleon are numele zeului solar Apollon. Litera „N” dinaintea numelui nu înseamnă în grecește o negație, ci o întărire; de aceea, Napoleon – N'Apollon – ar fi chiar un fel de Supra-Apollon. Se poate merge după aceea mai departe și face o analogie curioasă. Gândiți-vă la descoperirea făcută de profesorul german de filosofie Drews [Nota 21], care pornind de la asemănarea unor nume precum Iisus, Iosua, Iason și așa mai departe a descoperit că Iisus n-a existat. Tot așa putem găsi niște rezonanțe curioase la numele mamei lui Napoleon, Letiția, care se aseamănă cu Leto, mama lui Apollon. Se poate merge și mai departe și spune: Apollon, Soarele, are în jurul său douăsprezece constelații – Napoleon a avut în jurul său doisprezece mareșali, care nu vor să fie altceva decât expresii simbolice ale constelațiilor zodiacale distribuite în jurul Soarelui. Și nu degeaba eroul mitologic Napoleon a avut exact șase frați și surori, pentru că împreună cu ei rezulta cifra șapte, exact numărul șapte câte planete sunt. Așadar, Napoleon nu a trăit în realitate!
A fost o satiră spirituală la adresa interpretărilor simbolice, ce joacă un rol atât de mare astăzi. Oamenii nu învață, în fond, niciodată ceva; altfel ei ar fi trebuit să știe că aceeași metodă care se folosește astăzi pentru a demonstra că Napoleon n-a existat a apărut cu mult timp în urmă. Dar omenirea nu învață nimic; căci după aceeași metodă se demonstrează astăzi că Iisus n-ar fi trăit niciodată.
Aceste lucruri ne arată, prin urmare, că față de ceea ce ne relatează Evangheliile referitor la cel mai mare eveniment al lumii este necesar, desigur, să ne apropiem cu o anumită pregătire, chiar o pregătire interioară. Totodată trebuie să ne fie clar că în această problemă înșiși antroposofii pot păcătui foarte ușor. Mișcarea antroposofică nu este câtuși de puțin scutită de acel joc cu tot felul de simboluri împrumutate din lumile stelare. Tocmai de aceea am vrut în acest ciclu de conferințe, unde de asemenea am vorbit despre marile evenimente din evoluția omenirii făcând referire la limbajul stelar, să arăt modul cu adevărat just în care a fost folosit acest limbaj, în care corelațiile au fost înțelese cu adevărat.
Apropiați-vă cu această pregătire de punctele de culminație ale Evangheliilor. Am atras deja atenția asupra Botezului și asupra episodului vieții și morții, ca fiind două etape ale inițierii. Aș mai avea de adăugat că Christos Iisus, după ce i-a condus pe ucenicii Săi la punctul în care aceștia au putut privi ieșirea în Macrocosmos a ființei celei mai intime a omului, în care ei au putut contempla dincolo de moarte, nici aici nu înfățișează o înviere în sensul comun, așa cum este înțeleasă ea de multe ori. Este cu totul în sensul Evangheliei după Matei ceea ce spune Pavel – luați cuvintele și înțelegeți-le cu adevărat, exact ca în Evanghelia după Ioan, unde de asemenea se arată foarte clar acest lucru. Pavel l-a văzut pe Christos ca Înviat prin evenimentul Damascului, și el accentuează în plus că a avut aceeași trăire de care au avut parte și ceilalți frați, cei doisprezece și cei cinci sute, în același timp (1 Corinteni 15, 3-8). Așa cum L-a văzut pe Christos tot așa L-au văzut și ceilalți după Înviere.
Acest lucru ne este indicat suficient de clar în Evanghelie, acolo unde ni se spune că Maria din Magdala, care Îl văzuse pe Christos doar cu câteva zile în urmă, după Îniere Îl ia drept grădinarul, deoarece nu observă nicio asemănare cu El (Ioan 20, 11-18). Dacă El i s-ar fi înfățișat așa cum arăta cu câteva zile în urmă, confuzia ar fi fost exclusă; ar fi fost imposibil să se întâmple. Nici dumneavoastră nu puteți crede că poate exista cineva care îl vede pe un altul și după câteva zile nu îl mai recunoaște sub aceeași figură. De aceea nouă trebuie să ne fie clar că de fapt s-a produs o transformare. Și dacă urmărim Evangheliile cu exactitate ne apare drept o consecință necesară să recunoaștem că prin tot ceea ce s-a petrecut în Palestina, prin Misteriul de pe Golgota, ochii ucenicilor s-au deschis și L-au putut recunoaște pe Christos așa cum era El, Spiritul ce țese și este activ fără întrerupere în lume, cum era El după ce și-a predat corpul fizic pământului, dar rămânând la fel de activ cum fusese și în corpul fizic, acum însă pentru pământ.
Evanghelia după Matei ne spune și ea suficient de clar, cuvintele sale fiind poate printre cele mai semnificative ce pot fi întâlnite într-un document vechi, că ceea ce ar trebui remarcat în special este faptul că Christos a trăit o dată aici într-un corp fizic omenesc; că acesta nu este însă un simplu eveniment, el este o cauză, un impuls. De aici decurge un efect. Cuvântul solar, Aura solară, despre care vorbea cândva Zarathustra ca despre ceva existent în afara Pământului, a devenit prin Christos Iisus ceva ce s-a cununat, s-a unit cu Pământul și așa va rămâne. Ceea ce s-a unit atunci cu Pământul nu fusese unit cu el și înainte.
Nouă, antroposofilor, ne revine sarcina să înțelegem acest lucruri. Ca urmare, noi conștientizăm că Christosul înviat S-a făcut înțeles ca spirit ochilor deveniți clarvăzători ai ucenicilor, a putut arăta că El străbate acum ca spirit întreaga existență pământească și a putut spune: „Mergeți acum și luați-vă drept ucenici toate neamurile și botezați-le pe ele în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și învățați-le să păzească toate câte v-am poruncit eu vouă! Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul Pământului” (Matei 28, 19-20). Știința spiritului vrea să ne aducă la cunoștință ce anume a început să se producă atunci, faptul că Aura solară s-a unit cu Aura pământească, că ea poate fi văzută de cel al cărui ochi spiritual s-a deschis și că această Aură solară din Aura pământească, devenită vizibilă pentru Pavel, poate fi auzită, dacă auzul nostru interior se deschide pentru a înțelege Cuvântul solar, așa cum a fost posibil pentru Lazăr, cel inițiat de Christos Iisus însuși. Știința spiritului are scopul de a ne pregăti și a ne arăta că acest lucru este un fapt. Știința spiritului este o interpretă a ceea ce s-a întâmplat sub raportul evoluției spirituale a lumii. Și fiind așa ceva, ea va fonda în realitate ceea ce și Christos Iisus a vrut să fondeze, în sensul în care reiese și din Evanghelia după Matei.
O frază din Evanghelia după Matei este tradusă de obicei cu totul fals. Este vorba de frumoasa, minunata frază: „Eu nu am venit pe acest Pământ pentru a alunga pacea, ci pentru a alunga sabia!” (Matei 10, 34). Cel mai frumos, cel mai minunat cuvânt de pace a fost, din păcate, preschimbat în cursul timpului în contrarul său. Entitatea christică s-a impregnat în existența spirituală terestră pentru a izbăvi treptat Pământul de tot ceea ce introduce discordie și dizarmonie în omenire. Iar știința spiritului va fonda pacea dacă va putea fi cu adevărat creștină, să zicem așa, adică să unească religiile. Și dacă înțelege fapta celui mai mare fondator de pace, ea va putea uni nu numai ce există în regiunile din imediata noastră apropiere, ea va putea aduce pace realmente pe întreaga întindere a Pământului. Fără îndoială, nu este în spiritul celui mai mare fondator de pace ca tot felul de fanatici să meargă de la un colț la altul al Pământului și să impună cu de-a sila o învățătură creștină îngustă unui popor cu totul diferit, care nu deține niciuna dintre premisele de a primi o doctrină creștină în forma în care s-a conturat ea la un alt popor. S-ar face o mare greșeală dacă în epoca noastră s-ar încerca să se transmită în Orient doctrina creștină așa cum s-a cristalizat ea într-un loc sau altul. Noi, ca antroposofi, am atras atenția de multe ori că Christos nu aparține numai „creștinilor”, că El este, în fond, aceeași ființă spre care arăta Zarathustra ca fiind Ahura Mazdao și spre care arătau cei șapte Rishi indieni ca fiind Vishva Karman. Noi ne aflăm în Vest și știm când se vorbește de Christos, atunci când în Est se întrebuințează alte cuvinte.
Noi vrem să-L înțelegem pe Christos astfel încât această înțelegere să fie în concordanță cu evoluția omenirii, cu progresul oamenilor. Și ne este limpede că despre Christos nu ne pot lămuri documente și cunoștințe care Îl resping pe Christos, ci doar aceia care pot purta conștient în ei înrâurirea vie a lui Christos însuși. Și mai știm că dacă vorbim într-un mod adecvat unor popoare care Îl resping pe Christos, dacă vorbim în spiritul nostru creștin despre Vishva Karman, despre Ahura Mazdao, ei ne înțeleg, chiar dacă nu încercăm să le impunem vreun nume, și că vor ajunge de la sine la înțelegerea lui Christos. Noi nu vrem să le impunem pe Christos ca nume. Dacă nu suntem doar antroposofi, ci ocultiști, ne este clar că numele sunt absolut indiferente și că importantă este ființa ce se află îndărătul numelui. Dacă în acest moment ne-am putea convinge că putem desemna ființa aflată în Christos cu un alt nume am face-o. Căci ne interesează adevărul și nu o anume preferință a noastră, pentru că locuim într-un anume colț al Pământului sau aparținem unui anumit popor. De asemenea, nu trebuie nici să nu ni se spună că Îl putem înțelege pe Christos cu mijloace inadecvate, cu mijloace ce s-au sustras influenței lui Christos; acest lucru nu-l poate face nimeni. Christos poate fi găsit și la alte națiuni, dar El trebuie studiat cu mijloacele ce decurg de la Christos însuși.
Nimeni nu trebuie să le reproșeze antroposofilor că Ei nu vor să studieze creștinismul cu ajutorul unor forme ce nu provin din creștinismul însuși. Christos nu poate fi înțeles cu nume orientale; nu-L vedem deloc pe Christos în acest caz, ci trecem pe alături, crezând că probabil L-am văzut. Ce ar fi dacă ni s-ar pune în seamă că vrem să-L înțelegem pe Christos pe tărâm teosofic din punctul de vedere al concepției orientale? Ar trebui să ne împotrivim ideii că Christos ar fi adus din Orient. Așa ceva nu vrem; am fi siliți însă prin aceasta să aducem Occidentul după Orient și să creăm noțiunea de Christos după tipicul acestuia. Așa ceva nu poate și nu trebuie să se întâmple, nu dintr-o aversiune față de Orient, ci pentru că noțiunile orientale, ce își au o origine mai veche, nu sunt suficiente pentru a-L înțelege pe Christos. Christos nu poate fi înțeles decât pornind de la acea linie evolutivă care începe cu Avraam și în care intră apoi Moise. Dar în Moise a pătruns entitatea lui Zarathustra. Și atunci noi trebuie să-l căutăm mai departe pe Zarathustra, să vedem modul în care el își extinde influența asupra lui Moise. Iar mai departe nu trebuie să-l căutăm pe Zarathustra în scrierile vechi ale zarathustrismului, ci trebuie să vedem cum el se reîncorporează ca persoană în Iisus din Nazaret. Noi trebuie să avem în vedere mereu evoluția! Tot așa, nici pe Buddha nu trebuie să-l căutăm în locul în care era cu șase sute de ani înaintea erei noastre, ci acolo unde ni-l zugrăvește Evanghelia după Luca, când el strălucește din înălțimi după ce din Bodhisatva a devenit Buddha, și strălucește în corpul astral al Iisusului Evangheliei după Luca. Acolo îl avem pe Buddha și cunoaștem felul în care a avansat.
Vedem, de aici, efectiv cum se armonizează și conlucrează religiile pentru a determina progresul adevărat al omenirii. Nu se pune problema să predicăm doar niște principii antroposofice, ci să le convertim în sentiment viu, sau să vorbim de toleranță și să fim intoleranți pentru că avem o preferință pentru un anume sistem religios de pe Pământ. Devenim toleranți atunci când îl măsurăm pe fiecare cu propria lui măsură și orice lucru îl înțelegem din el însuși. – Cu siguranță nu este vina noastră și nicio preferință specială a noastră că diferitele sisteme religioase au conlucrat în mod evident pentru a da naștere creștinismului. În mod cert, în înălțimile spirituale, unde au acționat marile entități spirituale, lucrurile se petrec cu totul altfel decât aici pe Pământ, unde au lucrat adepții lor. Acești adepți de pe Pământ au convocat, de exemplu, în perioada în care adevăratul Buddha coborâse pentru a inspira corpul astral al Iisusului Evangheliei după Luca, un conciliu în Tibet pentru a alipi de numele lui Buddha o doctrină ortodoxă. Așa se întâmplă de fiecare dată: adepții de pe Pământ cred în ceva ce își face efectul cu întârziere; ființele spirituale acționează însă între timp în continuare pentru ca omenirea să poată avansa. Omenirea avansează însă cel mai bine atunci când oamenii încearcă să-și înțeleagă divinitățile, când încearcă să parcurgă un progres asemănător cu cel al zeilor, pe când aceștia privesc în jos, spre oameni. Aceasta trebuie să ne producă un sentiment viu, o înțelegere vie pentru ceea ce am văzut că stă scris în diferitele Evanghelii.
Ați văzut că, legat de cele trei Evanghelii, în fiecare din ele noi am putut vedea ceva diferit. Odată, când vom studia și Evanghelia după Marcu, vom avea ocazia să descoperim o cosmologie deosebit de intimă, întrucât Ahura Mazdao, ce acționează în tot spațiul cosmic, poate fi zugrăvit de fapt printr-o corelație justă cu Evanghelia după Marcu, după cum secretele sângelui omenesc, legăturile de ereditate ale individului cu filonul popular din care se trage ne-au apărut în fața sufletului în descrierile Evangheliei după Matei.
Considerați cele descrise de mine în aceste zile ca fiind o latură a marelui eveniment christic și fiți convinși că nici pe departe nu a fost spus încă totul. Probabil nu a sosit încă timpul de a se spune – poate doar în cercurile cele mai restrânse să fie posibil – tot ceea ce poate fi dezvăluit despre aceste mari Misterii. Însă lucrul cel mai bun ce poate decurge din toată această înșiruire de fapte este că noi le primim nu numai cu rațiunea și intelectul nostru, ci le unim cu fibrele cele mai intime ale vieții noastre sufletești, cu întreaga noastră afectivitate și cu întreaga noastră inimă și le lăsăm să trăiască mai departe. Cuvintele Evangheliilor, dacă le imprimăm în inimă, devin forțe care ne străbat cu totul și care, dacă le înțelegem cu adevărat, dezvoltă o forță de viață extraordinară. Și vom vedea că această forță o ducem cu noi afară, în viață. Iar astăzi, când sunt nevoit, în cadrul acestui ciclu, să spun ultimele cuvinte, cum am făcut adesea la sfârșitul ciclurilor noastre de vară, aș dori să fac aceasta referindu-mă la cel mai frumos, din punct de vedere uman, dintre documentele creștine, la Evanghelia după Matei.
Ce ne spune în mod deosebit Evanghelia după Matei, în care de la bun început ne apare vizat însuși omenescul lui Christos Iisus? Chiar dacă considerăm că distanța dintre un om oarecare de pe Pământ și acel om ce l-a putut primi pe Christos este încă enorm de mare, în Evanghelia după Matei ni se dezvăluie – dacă o privim cu smerenie – valoarea omului și de ce este el demn. Căci chiar dacă propria noastră natură este încă foarte, foarte departe de natura lui Iisus din Nazaret, noi putem totuși să ne spunem: Purtăm în noi natura umană, iar aceasta se arată prin aceea că ea poate primi în sine pe Fiul lui Dumnezeu, pe Fiul Dumnezeului cel viu; din această primire poate izvorî făgăduința că Fiul lui Dumnezeu poate de aici înainte rămâne unit cu existența spirituală a Pământului și că, atunci când Pământul va ajunge la final, toți oamenii vor fi pătrunși de substanța și entitatea christică, în măsura în care ei înșiși o vor în ființa lor cea mai profundă. Avem nevoie de smerenie, îndeosebi atunci când cultivăm un asemenea ideal. Căci dacă nu-l cultivăm în smerenie putem deveni orgolioși și aroganți, putem să ne gândim doar la ceea ce am putea deveni noi ca oameni și să nu ne amintim cât de puțin suntem încă în stare să facem pentru a ajunge acolo. Smerenie și modestie, de asta este nevoie în viețuirea acestui ideal. Dacă îl înțelegem în felul acesta, el ne apare atât de măreț și copleșitor, atât de maiestuos și puternic în strălucirea sa, încât ne invită, cu toată gravitatea, la smerenie. Smerenia ce ne cuprinde pentru că am întrevăzut adevărul acestui ideal nu ne poate însă copleși cu totul. Dacă am întrevăzut adevărul, oricât ar fi de mică forța în noi, ea ne va purta mereu mai sus și mai sus, spre țelul nostru divin.
În Misteriul rosicrucian sunt atinse toate tonalitățile de care avem nevoie pentru aceasta: o dată, în scena a doua, în care Johannes Thomasius, aflat sub impresia cuvântului „O, omule, cunoaște-te pe tine!”, rămâne ca și zdrobit, și altă dată când sub imperiul cuvântului „O, omule, viețuiește-te pe tine!”, jubilând de bucurie, este înălțat în depărtările Cosmosului. Dacă păstrăm aceasta în fața ochilor ni se va dezvălui totodată și maiestatea și măreția ce ne întâmpină în Iisusul Evangheliei după Matei, care ne obligă la smerenie și ne arată micimea noastră, dar care ne indică și adevărul interior și realitatea interioară care ne smulg acelor neputințe ce ne apar ca un abis al micimii noastre, în comparație cu ceea ce ar trebui să fim și putem deveni. Și dacă prin cunoaștere, vreodată, vom vrea să ne simțim copleșiți față de ceea ce poate să însemne măreția divin-umană în om, va trebui totuși, dacă avem bunăvoința necesară, să viețuim ceva din impulsul divin, din „Fiul Dumnezeului cel viu”, să ne amintim de Christos Iisus, care, în momentele în care noi ne putem viețui acest Eu, al cărui suprem reprezentant este El, ne-a adresat în cuvinte lapidare pentru toate timpurile ce vin îndemnul: „O, omule, viețuiește-te!”
Dacă înțelegem astfel omenescul din Evanghelia după Matei – de aceea ne și este ea cea mai apropiată dintre Evanghelii –, din ea vom primi curaj pentru a trăi, forță și speranță pentru a sta drept în munca noastră de zi cu zi. Vom înțelege atunci cel mai bine ce au vrut să fie aceste cuvinte.
Luați cu dumneavoastră aceste cuvinte și încercați să cugetați la ele. Niciodată nu poate fi spus foarte mult. Veți fi însă mereu îmboldiți în inima și sufletul dumneavoastră să extrageți din ele ceea ce urmează. Și puteți fi convinși: când ați găsit sensul just legat de evenimentul christic, ele sunt două cuvinte vii. Și dacă lăsați să răsune în inimile dumneavoastră ecoul acestor cuvinte, veți găsi în ele mai mult decât atunci când vă adresați doar memoriei exterioare. Cele ce s-au spus trebuie să fie un impuls. Căutați însă rezultatele, efectele acestui impuls în propria dumneavoastră inimă. Este posibil să mai găsiți în ele și altceva, cu totul diferit față de ce a fost spus și ați putut afla aici în acest timp foarte scurt.
