Episodului Ispitirii, pe care noi l-am putut înfățișa ca impuls pentru un anume tip de inițiere, i-a urmat istorisirea etapei de propovăduitor de învățături vechi într-o formă complet nouă a lui Christos Iisus către ucenicii Săi, și apoi descrierea posturii nu doar de propovăduitor de învățături ci și, dacă putem folosi această expresie, de forță, de forță vindecătoare pentru oameni. Acestea sunt povestite în vindecările care au avut loc. Apoi, ieri am făcut trecerea care, după cum spuneam, presupune o oarecare bunăvoință pentru înțelegere. Această bunăvoință rezultă dintr-o prelucrare a cunoștințelor spiritual-științifice asimilate în cursul anilor. Am facut trecerea spre acel tip aparte de învățătură vie, prin transmitere de forțe, forțe ce porneau de la Christos Iisus și radiau, să zicem așa, în sufletele ucenicilor Săi. Și am mai încercat, atât cât s-a putut prin cuvinte omenești, să exprimăm un puternic mister. Am înercat să atragem atenția asupra particularității acestei doctrine pe care Christos Iisus avea să le-o împărtășească ucenicilor Săi. El era un fel de punct de convergență, o ființă care cumulează, care concentrează forțele venite din Macrocosmos în sfera Pământului. Aceste forțe, ce urmau să se reverse în sufletele ucenicilor, nu puteau fi adunate la un loc decât ca urmare a însușirilor ce au putut fi reunite în entitatea lui Christos Iisus. Forțele care de obicei îi parvin omului doar inconștient în timpul stării de somn afluau din depărtările cosmice spre ucenici prin intermediul entității lui Christos Iisus ca forțe de instruire și de vivifiere ale Cosmosului însuși. Desigur, nu putem caracteriza în detaliu aceste forțe, care sunt forțe luminatoare despre existența cosmică, decât dacă ne referim la diversele constelații care există în Cosmos. Asupra acestui mister vom mai face referire astăzi, în măsura în care Evanghelia după Matei îl menționează. Mai înainte însă să încercăm să înțelegem în ce fel trebuiau ucenicii să sporească în înțelepciune pământească, în înțelepciune raportată la condițiile pământești, prin faptul că forțele lui Christos Iisus se revărsau asupra lor. Ei trebuiau să crească, să zicem așa, în ei înșiși, trebuiau să crească în modul cel mai divers în ce privește viața lor, în ce privește înțelepciunea lor vie.
Acum, ni se arată un lucru de-a dreptul curios în ce privește creșterea unuia dintre ucenici sau apostoli. Dar noi vom putea înțelege acest lucru aparte, cu totul special în viața unui apostol, doar dacă îl extragem dintr-un context mai larg. Trebuie să ne fie clar că omul, în cursul evoluției omenirii, progresează. Noi nu am parcurs degeaba o încarnare după alta în cadrul primei perioade de cultură postatlanteeană, în perioada hindusă, în perioada de cultură persană, apoi în cea egipteano-caldeeană, în cea greco-latină și așa mai departe; noi parcurgem aceste încarnări ca pe o mare școală a vieții, pentru ca în fiecare dintre aceste încarnări să asimilăm ceva din condițiile existente în aceste perioade de cultură, să asimilăm ceva de la lumea înconjurătoare. Prin aceasta noi creștem treptat. În ce constă această creștere a omului de-a lungul diferitelor epoci ale evoluției omenirii?
După cum știm din noțiunile elementare dobândite din antroposofie, entitatea omenească se compune din mai multe mădulare ființiale. Enumerate în sensul nostru, acestea sunt: corp fizic, corp eteric, corp astral, unit cu corpul astral sufletul senzației, apoi sufletul înțelegerii sau afectivității, sufletul conștienței. Avem apoi mădularele superioare ale naturii omenești, spre care urmează să ne înălțăm. Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit. În fiecare dintre epocile de cultură postatlanteeane ne-a fost dat efectiv câte ceva pentru aceste mădulare ale naturii noastre omenești. Astfel, în prima epocă, în epoca veche indiană, omului i s-au atașat unele forțe prin care a devenit, în corpul său eteric, mai mult decât fusese înainte. Ceea ce îi fusese imprimat sub acest raport corpului său fizic se petrecuse deja în ultima perioadă a epocii atlanteene. Odată cu corpul eteric încep însă să se dezvolte acele daruri ce urmează să-i parvină omului în timpul perioadei postatlaneene. Astfel, în timpul epocii indiene vechi i-au fost date forțele ce trebuiau să-i fie implantate corpului său eteric; apoi, în epoca străveche persană i-au fost conferite forțele ce trebuiau să-i fie implantate corpului său astral, corpului senzațiilor; în timpul epocii egipteano-caldeeane i-au fost date forțele pentru sufletul senzației. În timpul celei de-a patra perioade de cultură, în epoca greco-latină, i s-au imprimat forțele sufletului înțelegerii sau afectivității; acum noi trăim în epoca în care sufletului conștienței urmează să-i fie imprimate în mod gradual forțele corespunzătoare pe această linie. Deocamdată omenirea nu a progresat foarte mult în acest demers. Va veni apoi o a șasea epocă postaltanteeană, în care în natura omenească se vor imprima forțele Sinei spirituale, iar într-a șaptea stare de cultură forțele Spiritului vieții. După aceasta noi privim spre epoci viitoare îndepărtate, în care în omenirea normală urmează să fie imprimat Omul-spirit sau Atma.
Și acum să privim această evoluție omenească raportată la omul individual. Modul în care trebuie să-l privim pe om în prezent a fost practicat dintotdeauna de cei care știau, din Misteriile sacre, anumite lucruri despre raporturile adevărate ce trebuie să domnească aici. La fel au trebuit și ucenicii, treptat, treptat, să învețe să-l privească pe om prin intermediul forței însuflețitoare, povățuitoare, ce emana de la Christos Iisus și era transferată asupra lor. De aceea noi putem spune: Dacă privim omul – cum este el acum sau cum era pe vremea lui Christos Iisus –, vedem că în el sunt sădite predispoziții, asemănător cu ce se întâmplă cu o plantă, care există chiar dacă nu are decât niște frunze verzi, nu încă floare și fruct. Dacă privim o astfel de plantă care nu are decât niște frunze verzi, noi știm: atât timp cât există, planta are sădite în ea predispozițiile spre floare și fruct, pe care le va dezvolta dacă totul decurge normal. Pe cât de sigur este că dintr-o plantă, chiar dacă deocamdată nu are decât niște frunze verzi, va crește floarea și fructul, tot atât de sigur este că din om, care pe vremea lui Christos Iisus nu avea decât sufletul senzației și sufletul înțelegerii sau afectivității, va crește sufletul conștienței, care apoi se va deschide Sinei spirituale, pentru ca treimea cea mai înaltă să poată să se reverse ca ceva nou, ca un dar divin spiritual, în el. De aceea noi putem spune: Omul se dezvoltă din ceea ce există în el ca zestre, ca însușiri sufletești. După cum planta care nu are decât frunze verzi ajunge să dezvolte floare și fruct, tot așa omul, din sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței, dezvoltă un fel de floare a ființei sale, pe care o aduce în întâmpinarea a ceea ce se pogoară de sus ca dar divin, astfel ca după primirea Sinei spirituale să poată străbate o cale nouă în înălțimile evoluției omenirii.
În acest fel oamenii, care pe vremea lui Christos Iisus ajunseseră să-și dezvolte normal doar latura exterioară, puteau spune: Abia acum sufletul înțelegerii sau afectivității este dezvoltat în mod normal. El însă nu poate primi deocamdată o Sine spirituală. Însă din același om care a dezvoltat până acum cel mult sufletul înțelegerii sau afectivității se va naște ca un copil al său, ca rezultat al eforturilor sale, sufletul conștienței, care ulterior se va putea deschide Sinei spirituale.
Dar ceea ce trebuia să dezvolte omul conform întregii sale entități, ca să spunem așa, ca floare a lui, ceea ce a răsărit din el acolo, ceea ce a rezultat din natura sa, cum se numea acest lucru în Misterii? Cum trebuia numit el, prin urmare, și în cercul din preajma lui Christos Iisus, dacă ucenicii voiau cu adevărat să avanseze? El era numit – dacă vrem să-l traducem în limba noastră – cu expresia „Fiul omului”; căci cuvântul grecesc υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου nu are nicicum semnificația restrânsă pe care o atribuim noi cuvântului „fiu”, ca „fiu al unui tată”, ci aceea de urmaș, de vlăstar al unei entități, de ceva ce răsare dintr-o entitate precum floarea care iese dintr-o plantă care până atunci nu avusese decât frunze. De aceea, cât timp oamenii normali nu dezvoltaseră încă în sufletul conștienței acea floare a entității lor, cât timp încă nu aveau în ei nimic din acel υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου, se putea spune: Da, oamenii normali nu au dezvoltat deocamdată nimic din „Fiul omului”, dar, desigur, întotdeauna trebuie să existe oameni care devansează specia lor, care dețin deja într-o epocă timpurie știința și viața unei epoci ulterioare. Printre conducătorii omenirii trebuie să existe astfel de exemplare care, exterior, arată ca toți ceilalți oameni, care interior au dezvoltat deja în epoca a patra, unde în mod normal este dezvoltat doar sufletul înțelegerii sau afectivității, aptitudinea sufletului conștienței, în care luminează Sinea spirituală. – Și astfel de „Fii ai omului” au existat. Ucenicii lui Christos Iisus trebuiau, prin urmare, să se apropie de înțelegerea naturii și entității acestor conducători ai omenirii.
Atunci Christos Iisus, pentru a se convinge mai întâi cum gândesc discipolii Săi cei mai intimi, ucenicii Săi, îi întreabă: Spuneți-mi un lucru, despre ce ființă, despre ce om se poate spune că este Fiu al omului pentru acest neam? – Cam în felul acesta ar trebui pusă întrebarea, dacă am formulat-o în sensul documentului aramaic sacru care este Evanghelia după Matei; căci eu am atras deja atenția că în traducerea grecească, dacă ea este corect înțeleasă, lucrurile se prezintă mai bine decât în interpretarea noastră de astăzi, dar că, în ciuda acestui fapt, în mod necesar unele lucruri au devenit neclare prin traducerea din documentul original aramaic. Așadar, să ni-L imaginăm pe Christos Iisus stând înaintea ucenicilor Săi și întrebându-i: Care este părerea care predomină referitoare la întrebarea: Care dintre oamenii de dinaintea acestei seminții, aflată deja în epoca greco-latină, ar fi Fii ai omului? Atunci ei i-au enumerat pe Ilie, Ioan Botezătorul, Ieremia și alți profeți de odinioară. Ucenicii știau, datorită forței povățuitoare transmisă lor prin Christos, că acei conducători primiseră în ei forțe prin care s-au înălțat până la a deveni purtători ai Fiului omului. Cu aceeași ocazie unul dintre ucenici, care de obicei este numit Petru, a dat un alt răspuns (Matei 16, 13-16).
Pentru a înțelege acest alt răspuns trebuie să lăsăm să fie incrustate în sufletul nostru cele ce tocmai am arătat în zilele din urmă că reprezintă misiunea lui Christos Iisus în sensul Evangheliei după Matei, și anume că prin impulsul christic pentru omenire s-a oferit posibilitatea de a dezvolta conștiența deplină a Eului, de a aduce la maximă înflorire ceea ce stă ascuns în acest „Eu sunt”. Cu alte cuvinte, în viitor și în inițiere ar trebui ca oamenii să se integreze în așa fel în lumile superioare, încât conștiența de Eu, pe care astăzi, ca oameni normali, o avem doar pentru lumea fizică, să se mențină pe tot timpul aflării noastre în lumile superioare. Pentru a fi posibil acest lucru a fost necesar ca Christos Iisus să parcurgă o existență în lumea fizică. În consecință, putem spune: Christos Iisus este reprezentantul acelei forțe ce i-a conferit omenirii conștiența deplină a „Eu sunt”-ului.
Am arătat deja în mod special că de obicei interpretările de factură liberală ale Evangheliilor, sau chiar de orientare antievanghelică, nu accentuează lucrul cel mai important. Ele observă mereu că anumite succesiuni de cuvinte din Evanghelii, și așa mai departe, apăruseră deja mai înainte undeva. Așa, de pildă, ele ar putea arăta că însuși conținutul Fericirilor exista deja anterior. Dar – și noi trebuie mereu să atragem atenția asupra acestui lucru – ceea ce mai înainte nu exista, ceea ce nu putea fi atins prin păstrarea conștienței de Eu va putea fi o caracteristică a tuturor oamenilor prin impulsul lui Christos! Acest lucru este deosebit de important. Am examinat fiecare element al Fericirilor și am arătat că în prima frază trebuie să zicem: „Fericiți sunt cerșetorii de spirit”, deoarece, ca urmare a evoluției omenirii, sărac întru spirit este cel ce nu mai poate pătrunde cu privirea în lumea spirituală în sensul vechii clarvederi. Consolarea și iluminarea le-o dă însă Christos: Chiar dacă nu mai pot privi în lumea spirituală prin vechile organe de clarvedere, ei vor putea privi acum prin ei înșiși, prin Eul lor, căci: „Ei vor găsi Împărățiile cerurilor prin ei înșiși!” (Matei 5, 3). La fel și a doua frază: „Fericiți cei ce îndură aici suferință” (Matei 5, 4). Ei nu mai au nevoie să se ridice în sferele lumii spirituale prin vechea capacitate de clarvedere; ei își vor dezvolta Eul de așa manieră, încât pot accede în lumea spirituală. Pentru aceasta însă Eul trebuie să asimileze din ce în ce mai mult forța care a ancorat o dată pe Pământ în Christos ca într-o entitate unică.
Oamenii din prezent ar trebui să cugete cu adevărat tocmai la astfel de lucruri: Nu degeaba este folosit în fiecare frază a Fericirilor din Predica de pe munte un cuvânt grecesc care este foarte important: ὅτι αὐτῶν ἐστιν ἡ βασιλεία τῶν οὐρανῶν. Dacă luăm deci prima frază: „Fericiți sunt cerșetorii de spirit”, în continuare ar trebui să se spună: „În ei înșiși” sau „prin ei înșiși vor cunoaște Împărățiile cerurilor”. Peste tot se insistă asupra acestui „în ei înșiși”; în a doua frază, în a treia frază și așa mai departe mereu se repetă acest lucru. – Îmi cer scuze dacă acum am să fac o referire ceva mai trivială pentru ceva măreț din epoca noastră. Epoca noastră va trebui să se hotărască în a aplica cuvântul αὐτῶν „auton” – folosit de noi pentru „automobil” – nu doar pentru mașini, să înțeleagă acest cuvânt nu doar în cel mai exterior mod. Ea va trebui să se hotărască să înțeleagă și în mod spiritual sensul de exclusivitate al lui ὅτι αὐτῶν folosit de noi pentru punere în funcțiune. Epoca noastră poate s-o ia ca o atenționare: Referitor la mașini ei îi place să folosească „punre în funcțiune prin sine însuși”; cât privește însă acel lucru care mai înainte se afla în afara conștienței de Eu și care în toate Misteriile antice de până la Christos era viețuit în afara conștienței de Eu, omenirea ar trebui, de asemenea, să învețe „punerea în funcțiune prin sine însuși”, astfel încât încet, încet omul să poată deveni el însuși creator al acestor lucruri. Omenirea actuală va învăța să înțeleagă tocmai acest lucru, dacă se va pătrunde de impulsul christic.
Dacă avem în vedere acest lucru, vom spune: Întrebarea pe care Christos Iisus a pus-o pe de altă parte ucenicilor mai înseamnă ceva, un lucru cu totul special. Prima dată El a întrebat: Cine din cei care au fost conducătorii acestui neam poate fi considerat Fiu al omului? Iar ucenicii răspund arătând diverși conducători. După aceea mai întreabă ceva. El voia să-i facă pe ucenici să înțeleagă treptat natura Sa proprie, să înțeleagă ce reprezintă El pentru egoitate. Aceasta se află ascuns în cealaltă întrebare: „Cin credeți voi că sunt Eu?” Și „Eu sunt”-ul trebuie accentuat de fiecare dată în mod deosebit în Evanghelia după Matei. Atunci Petru dă un răspuns care voia să spună că el nu Îl desemnează pe Christos doar ca Fiul omului, ci și ca – noi putem traduce acest cuvânt așa cum se obișnuiește – „Fiul Dumnezeului cel viu”. Ce înseamnă „Fiul Dumnezeului cel viu” în opoziție cu „Fiul omului”? Pentru a înțelege acest concept trebuie să aducem unele completări la cele discutate anterior.
Spuneam că omul evoluează ascendent, în așa fel încât dezvoltă în entitatea lui sufletul conștienței, în care poate să-și facă apariția Sinea spirituală. Odată ce el a dezvoltat însă sufletul conștienței, ar trebui într-un fel ca din partea cealaltă să-i vină în întâmpinare Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit, astfel încât floarea sa ce se deschide să poată primi această Triadă superioară. Această evoluție ascendentă a omului noi o putem reprezenta și grafic, ca pe o plantă ce se dezvoltă de jos în sus:
Omul se deschide în sufletul conștienței și din partea cealaltă îi vine în întâmpinare Sinea spirituală sau Manasul, Spiritul vieții sau Buddhi și Omul-spirit sau Atma. Aceasta este deci ceva ce-i vine oarecum în întâmpinare omului de sus, ca un spirit fecundator. În timp ce cu restul mădularelor omul crește de jos în sus și se deschide ca floare în ceea ce este Fiul omului, din partea cealaltă, de sus, trebuie să-i vină în întâmpinare, dacă el vrea să progreseze și să primească conștiența deplină a Eului, cel ce îi aduce Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit. Și cine este reprezentantul a ceea ce îi este adus de sus, care indică spre cel mai îndepărtat viitor al omului? Primul dar pe care îl primim este Sinea spirituală. Al cui reprezentant este cel care va aduce la noi darul Sinei spirituale? Acesta este Fiul Dumnezeului care trăiește, este Spiritul vieții, „Fiul Dumnezeului cel viu”!
Christos Iisus întreabă deci în acea clipă: Ce trebuie să le parvină oamenilor prin impulsul meu? Trebuie să le parvină acel principiu spiritual însuflețitor superior! Astfel „Fiul omului”, ce crește de jos în sus, stă față în față cu Fiul lui Dumnezeu, „Fiul Dumnezeului cel viu”, ce crește de sus în jos. Noi trebuie să-i deosebim. Aceasta era însă o întrebare grea și pentru ucenici. Dificultatea acesteia vă va apărea cu toată claritatea dacă vă gândiți că ucenicii sunt primii care primesc tot ceea ce au primit deja oamenii cei mai simpli prin Evanghelii după venirea lui Christos Iisus. Ucenicii au trebuit să primească toate acestea prin forțele moralizatoare, prin fortele de instruire vii ale lui Christos Iisus. Printre forțele pe care ei deja le dezvoltaseră nu exista capacitatea de înțelegere pentru ceea ce putea să dea un răspuns la întrebarea: Al cui reprezentant sunt eu? Aici se indică faptul că unul dintre ucenici, pe nume Petru, răspunde: „Tu ești Christos, Fiul Dumnezeului cel viu” (Matei, 16, 16). În acel moment acesta era un răspuns care, dacă ne este permis să spunem așa, nu venea din forțele spirituale normale ale lui Petru. Și Christos Iisus – încercăm să prezentăm lucrurile cât mai viu, apelând într-un anumit sens la capacitatea de a vizualiza plastic –, privindu-l pe Petru, a trebuit să-și spună: Faptul că din această gură a ieșit acest răspuns, care, să zicem așa, trimite spre o epocă viitoare foarte îndepărtată, este deja mult. – Și prin ceea ce era în conștiența lui Petru, dacă prin intelect sau prin forțele la care s-a ridicat prin inițiere a putut da acest răspuns, Christos trebuie să fi spus: Răspunsul nu a ieșit din ceea ce Petru știe în mod conștient, aici vorbesc acele forțe mai profunde din om pe care el le poate transforma abia treptat în forțe conștiente.
Purtăm în noi un corp fizic, un corp eteric, un corp astral și un Eu. Prin transformarea forțelor corpului astral, ale corpului eteric și ale corpului fizic noi ne înălțăm la Sinea spirituală, Spiritul vieții și la Omul-spirit. Aceste lucruri sunt prezentate foarte des în știința spiritului elementară. Însă forțele pe care le vom dezvolta cândva în corpul nostru astral drept Sine spirituală se găsesc deja în el; numai că ele sunt acolo de la puterile divin-spirituale și nu au fost dezvoltate de noi. La fel, și în corpul nostru eteric există deja un Spirit al vieții divin-spiritual. De aceea și spune Christos privindu-l pe Petru: Ceea ce a vorbit acum în conștiența ta nu a vorbit din tine; acest ceva tu îl vei dezvolta abia în viitor; de fapt, el este în tine, dar tu nu știi deocamdată nimic despre el. Ceea ce există deocamdată în carnea și sângele tău nu poate să vorbească în felul în care ai grăit: „Tu ești Christos, Fiul Dumnezeului cel viu”, ci aici vorbesc forțele divin-spirituale situate adânc sub pragul de conștiență, chiar cele mai profunde din câte există în om. – În Petru a vorbit în acel moment principiul tainic sublim, cel pe care Christos îl numește „Tatăl din ceruri”, forțele din care de fapt s-a născut Petru și de care el nu este încă conștient. De aici și cuvintele: „Nu ceea ce ești tu acum ca om, din carne și sânge, ți-a descoperit ție aceasta, ci Tatăl meu din ceruri” (Matei 16, 17).
Totodată Christos se simte nevoit să mai adauge ceva. El a trebuit să spună: În Petru am în față o natură, un ucenic având o constituție omenească în așa fel întocmită, încât prin forțele dezvoltate deja de conștiență, prin întreaga modalitate de a acționa a spiritului, forța-Tată din el nu este deranjată; această forță omenească subconștientă este atât de puternică, încât el poate clădi pe ea, dacă se lasă cu totul în seama acestei forțe omenești subconștiente. Acest lucru este partea importantă din el, a putut spune Christos. Ceea ce există astfel în el există însă în fiecare, numai că omul nu este încă suficient de conștient de aceasta; acest lucru se va dezvolta abia în viitor. Dacă ceea ce am de adus omenirii, pentru care eu sunt impulsul, urmează să se dezvolte în continuare și să-i cuprindă pe oameni, aceasta trebuie să se bazeze pe ceea ce Petru tocmai a exprimat: „Tu ești Christos, Fiul Dumnezeului cel viu!” Pe această stâncă din om, pe care încă n-au distrus-o talazurile conștienței deja dezvoltate ce o izbesc mereu, pe acest spirit-Tată care vorbește aici vreau să clădesc ceea ce urmează să răsară din ce în ce mai mult din impulsul meu. – Și dacă oamenii dezvoltă acest fundament, va rezulta ceea ce va fi omenirea impulsului christic. – Acest lucru este spus în cuvintele: „Tu ești Petru și pe această stâncă vreau să clădesc ceea ce poate să dea naștere unei comunități umane, ceea ce poate să alcătuiască o sumă de oameni ce se va situa de partea impulsului lui Christos!” (Matei 16, 18).
Aceste cuvinte din Evanghelia după Matei nu trebuie luate atât de ușor pe cât o arată discuțiile din ziua de azi – căci aproape în toată lumea sunt dispute aprinse în jurul lor. Ele nu pot fi înțelese decât dacă sunt extrase din adâncurile acelei înțelepciuni ce constituie totodată înțelepciunea misterială.
Și acum să spunem clar și răspicat încă un lucru, și anume că, realmente, Christos Iisus clădește pe baza forței mai profunde, inconștiente existentă în Petru, căci în clipa următoare Christos pomenește despre evenimentele care se vor întâmpla imediat după aceea. El începe să vorbească despre ceea ce urmează să se desfășoare ca Misteriu al Golgotei. Dar trece și momentul în care a vorbit partea mai profundă din Petru; acum vorbește ceva ce este deja conștient. El nu poate înțelege, nu poate crede ceea ce vrea să spună Christos când arată că urmează să vină suferință și moarte. Și când vorbește conștientul din Petru, care își dezvoltase deja propriile forțe conștiente, Christos trebuie să-l dojenească, spunând: Acum nu vorbește niciun Dumnezeu, ci ceea ce tu ai dezvoltat deja ca om; extinderea acestei conștiențe nu are nicio valoare; ea provine de la o învățătură care vrea să amăgească, ea vine de la Ahriman, de la Satana! – Acest lucru se afirmă prin cuvintele: „Mergi înapoia mea, Satano! Sminteală îmi ești; căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Christos îl numește pe loc Satană; el folosește chiar cuvântul Satană pentru Ahriman, în timp ce în restul Bibliei pentru luciferic se folosește cuvântul Diavol. Aici, în realitate Christos folosește cuvântul potrivit pentru iluzie, căreia Petru încă trebuie să i se dăruiască.
Așa se petrec lucrurile realmente. Ce face din asta critica modernă, literatura de popularizare a Bibliei? Ea a descoperit: Este totuși imposibil ca Christos Iisus să stea față în față cu Petru și o dată să spună despre el: Doar tu ai înțeles că în fața ta se află un Dumnezeu! și altă dată, imediat după aceea, să-l numească Satană. După care comentatorii Bibliei spun: De aici trebuie să conchidem că numele de Satana, pe care Christos trebuie să i-l fi adresat lui Petru, a fost intercalat ulterior de altcineva, deci avem de-a face cu un fals. – Adevărul este că părerea referitoare la sensul mai profund al acestor cuvinte, formată în prezent pe baza cercetării filologice, nu are nicio valoare dacă nu este precedată de înțelegerea obiectivă a textelor biblice. Abia după înțelegerea reală a Bibliei este posibil ca omul să poată spune și ceva real despre istoria nașterii textelor respective.
Între cele două afirmații pe care le-am menționat se mai află însă încă una. Pe aceasta o vom putea înțelege doar dacă avem în vedere o învățătură misterială străveche și totuși mereu actuală, și anume că omul, așa cum se află el pe Pământ, dar nu numai omul în sine, ci orice comunitate omenească, este într-un fel o imagine a ceea ce se petrece în Cosmosul mare, în Macrocosmos. Am putut descrie aceasta în mod special atunci când am discutat despre descendența lui Iisus din Nazaret. Am văzut cum cuvântul rostit lui Avraam înseamnă, de fapt: „Urmașii tăi trebuie să fie o imagine a ordinii stelare din cer” (1 Moise 22, 17). Ordinea din cer a celor douăsprezece constelații și a traiectoriilor planetelor când parcurg zodiacul trebuie să se repete prin cele douăsprezece triburi și ceea ce trăiește poporul iudaic de-a lungul a de trei ori paisprezece generații. Așadar, în succesiunea generațiilor, cu modul ei particular de ereditate – prin legăturile de sânge din cele douăsprezece neamuri –, trebuie să fie o reflectare a raporturilor macrocosmice. Acest lucru i-a fost spus lui Avraam.
În clipa în care îl are în față pe Petru, care în natura sa mai profundă înțelege ce anume este dat odată cu impulsul christic – respectiv forța spirituală revărsată de sus prin intermediul Fiului Dumnezeului cel viu –, Christos Iisus știe că El îi poate face atenți pe cei din jur că pe Pământ începe ceva nou, că acum poate fi dată o nouă imagine. Dacă pentru Avraam în legăturile de sânge a fost dată imaginea raporturilor cosmice, acum trebuie formată o imagine în raporturile etic-moral-spirituale a ceea ce poate deveni omul prin Eul său. Dacă oamenii vor înțelege, în același sens în care înțelege Petru prin natura sa superioară, ce este Christosul, ei nu vor întemeia numai comunități sau orânduiri bazate pe legăturile de sânge, ci și comunități în care vor țese în mod conștient legătura iubirii de la suflet la suflet. Aceasta înseamnă: așa cum în sângele iudaic, prin firele ce au străbătut generațiile, s-a îmbinat ceea ce trebuia să se unească în neamul omenesc după modelul Macrocosmosului, și după cum ceea ce s-a separat în seminția omenească s-a separat tot după ordinea din ceruri, la fel acum ar urma să se nască din Eul conștient, sub raporturi etic-moral-spirituale, ceea ce îi separă sau îi adună în iubire pe oameni. Orânduirile oamenilor ar trebui formate sau armonizate pornind din Eul conștient. Acest lucru este subînțeles în continuarea răspunsului pe care El i l-a dat lui Petru: „Ceea ce tu vei lega pe Pământ – ceea ce va lega natura mai profundă din tine – este același lucru cu ceea ce este legat în ceruri, și ceea ce aceeași natură dezleagă aici jos este dezlegat și în ceruri” (Matei 16, 19).
În vechime, întreaga importanță a legăturii dintre oameni stătea în rudenia de sânge. Omul trebuie însă să se integreze din ce în ce mai mult în uniuni spirituale, morale, etice. Dacă avem în vedere aceasta, putem spune: Pentru om trebuie să ajungă să însemne ceva ceea ce el întemeiază drept comunitate. În limbaj antroposofic, aceasta înseamnă: karma individuală a omului trebuie să se unească cu karma comunităților. Acest lucru îl puteți afla cu prisosință din cele ce s-au realizat în anii care au trecut. După cum prin faptul că dăruiesc ceva unui sărac nu se contravine ideii de karmă, tot așa nu se contravine ideii de karmă atunci când karma individuală a unui om este preluată de către o comunitate. Comunitatea poate prelua destinul fiecărui individ. Unirea karmei poate fi în așa fel făcută încât comunitatea să împărtășească, să suporte împreună, karma individului. Cu alte cuvinte, poate interveni următoarea situație în ce privește ordinea morală: un membru al unei comunități comite o faptă injustă. Acest lucru, fără îndoială, se va înscrie în karma fiecărei persoane, și ea trebuie împlinită în cadrul conexiunii mari, a întregii lumi. Se poate găsi însă un alt om care să spună: Te ajut eu să duci până la capăt karma! – Karma trebuie împlinită, însă un altul îl poate ajuta. Tot așa, comunități întregi îl pot ajuta pe cel ce a făcut un lucru injust. Individul poate avea o karmă strâns împletită cu cea a comunității, astfel încât comunitatea, considerându-l un membru al său, acceptă conștient să compătimească cu el și să pună umărul la indreptarea lui, acceptă conștient să preia ceva ce îl privește personal; astfel comunitatea poate spune: Tu, individ, ai făcut un lucru injust, însă noi intervenim pentru tine! Noi preluăm ceea ce poate duce la indreptarea karmei. – Dacă acea comunitate vrea să se numească „Biserică”, atunci Biserica își asumă obligația să ia asupra ei păcatele individului, să poarte în comun karma lui. Nu este vorba de ceea ce se numește astăzi iertarea păcatelor, ci de o legătură reală, de o luare asupra sa a păcatelor. De aceea, se pune problema ca o comunitate să ia în mod conștient aceste păcate asupra ei.
Dacă este înțeleasă în această modalitate „legarea” și „dezlegarea”, atunci la fiecare iertare a păcatelor, dacă este just înțeleasă, ar trebui să te gândești la obligația ce îi revine de aici comunității. Prin faptul că firele individului sunt împletite cu karma întregii societăți se țese o rețea. Și această rețea trebuie, prin ceea ce a adus Christos pe Pământ din lumile spirituale, să fie, în ce are ea mai caracteristic, o imagine a ordinii din ceruri, cu alte cuvinte karma individului trebuie să se unească cu karma generală conform ordinii lumii spirituale, adică nu întâmplător, ci astfel încât organismul comunitar să devină o reflectare a ordinii din ceruri. Prin aceasta, această scenă a așa-zisei mărturisiri a lui Petru capătă pentru cei ce încep să o înțeleagă un sens infinit de profund. Ea este fondarea, să zicem așa, ctitoria omenirii viitorului clădită pe natura de Eu. În această convorbire intimă dintre Christos și ucenicii Lui cei mai apropiați se petrece un transfer al forței pe care Christos o aduce pe Pământ din Macrocosmos spre ceea ce uce- nicii urmează să fondeze. De aici înainte în Evanghelia după Matei este dată, pas cu pas, o îndrumare spre trepte superioare a ucenicilor, spre forța solară și forța cosmică ce poate intra în ei, forță pe care entitatea christică o adună pentru a o transfera ucenicilor. După cum bine știm, o latură a inițierii înseamnă ieșirea în afară, în Macrocosmos. Și pentru că Christos este impulsul către o astfel de inițiere, El îi conduce pe ucenici, însoțindu-i afară, în Cosmos. Așa cum fiecare candidat, atunci când parcurge această inițiere, crește conștient în cuprinsul Macrocosmosului și puțin câte puțin face cunoștință cu el, la fel Christos măsoară cu pasul, să zicem așa, Macrocosmososul, arată pretutindeni forțele ce intră în joc acolo și le transferă ucenicilor.
Ieri am arătat deja într-un loc cum se întâmplă aceasta. Să ne reprezentăm cât mai exact scena: Un om adoarme. În pat rămân corpul fizic și corpul eteric, în timp ce corpul lui astral și Eul sunt revărsate în Cosmos, iar forțele Cosmosului pătrund în aceste mădulare. Dacă Christos ar veni acum spre el, El ar fi acea entitate ce îi apropie și îi luminează, ce îi conștientizează aceste forțe. Exact asta se întâmplă în scena despre care vă spuneam: Ucenicii călătoresc în ultima strajă a nopții; ei văd atunci că ceea ce au considerat la început a fi o nălucă este Christos, care lasă să se reverse în ei forța Macrocosmosului (Matei 14, 25-26). Aici este prezentat în mod palpabil faptul că Christos îi conduce pe ucenici spre forțele Macrocosmosului.
Următoarele scene din Evanghelia după Matei nu prezintă altceva decât felul în care Christos îi conduce pe ucenici pas cu pas în afară, pe căile pe care merge cel ce urmează a fi inițiat. Este ca și cum Christos însuși parcurge aceasta și îi conduce pe ucenicii Săi de mână spre lăcașurile spre care este dus cel ce trebuie inițiat. Am să vă arăt ceva prin care dumneavoastră veți putea vedea cât se poate de bine cum Christos îi conduce pe ucenici pas cu pas în afară, în Macrocosmos.
Atunci când ai concepte vii despre lumea spirituală și când forțele clarvăzătoare ți-au crescut îndeajuns iei cunoștință de foarte multe lucruri pe care mai înainte nu le-ai cunoscut. Recunoști, de exemplu, legătura care există între raporturile succesive de creștere ale plantei. Materialistul va spune despre plantă: Aici am o floare – presupunem că este o floare ce produce fructe –, din ea se va naște sămânța. Sămânța poate fi luată, poate fi pusă în pământ, acolo ea putrezește și apare o plantă nouă ce poartă la rândul ei semințe. Se trece așa de la un proces vegetal la altul. Gândirea materialistă va spune că ceva anume din bobul de sămânță care putrezește trece în noua plantă. Materialistul nu poate gândi altfel decât că ceea ce trece mai departe nu poate fi decât ceva material, desigur, ceva mic și neînsemnat. Dar nu este așa. În realitate, întreaga plantă este distrusă din punct de vedere material. Se produce un salt în ce privește materialul, iar noua plantă, material vorbind, este ceva cu totul nou. Efectiv are loc o replăsmuire.
Când vom cunoaște raporturile cele mai importante din Univers vom ajunge să înțelegem și să aplicăm la întregul Macrocosmos această lege deosebită, și anume că în ce privește raporturile materiale se produc efectiv salturi. Acest lucru a fost exprimat în Misterii într-un mod cu totul deosebit. Acolo se spunea: Cel ce urmează a fi inițiat trebuie, la ieșirea în Macrocosmos, să cunoască pe o anumită treaptă forțele ce provoacă aceste salturi. Dacă mergem într-o anumită direcție în Cosmos, facem cunoștință cu ceva ce poate fi exprimat prin cuvintele: Se iau în ajutor constelațiile. Ele sunt ca un fel de litere. Dacă ne extindem în acest fel într-o anumită direcție, putem viețui saltul de la strămoș la urmaș, fie pe tărâmul vegetalului, al animalului, al umanului, sau chiar al existenței planetare; căci și la trecerea de la Saturn la Soare, de exemplu, s-a produs o dispariție completă a ceea ce era material. Spiritualul a rămas, tot ceea ce era material a dispărut. Spiritul a fost cel care a provocat saltul. La fel s-a întâmplat la trecerea de la stadiul Soare la stadiul Lună și de la stadiul Lună la stadiul Pământ. Același lucru se întâmplă cu lucrurile cele mai mari cât și cu cele mai mici. – Există două semne care simbolizează fenomenul de salt, unul vechi, care oferă o reprezentare mai plastică, mai imaginativă, și unul nou. Pe cel nou îl puteți găsi în calendare. Pe măsură ce evoluția înaintează, vechiul se încolăcește spre interior, aproximativ în formă de spirală, iar evoluția cea nouă se naște din cea veche ca o a doua spirală, care evoluează de la interior spre exterior. Evoluția nouă nu se produce însă în sensul că ea se racordează direct la cea veche, ci între sfârșitul celei vechi și începutul celei noi există un mic salt, după care ea merge mai departe.
Obținem astfel această figură: două spirale încolăcite una în alta, în mijloc existând un mic salt. Este semnul zodiei Racului, care vrea să ne simbolizeze creșterea înspre afară, în Macrocosmos, și de asemenea nașterea unui nou vlăstar în cadrul unei evoluții.
Mai exista însă și un alt semn pentru reprezentarea acestor raporturi. Oricât de curios vi s-ar părea, el era figurat printr-un măgar și mânzul său, strămoșul și urmașul. Aceasta voia să simbolizeze tranziția propriu-zisă de la o stare la alta. De fapt și în vechile simbolizări semnul Racului era reprezentat deseori printr-un măgar și mânzul său. Nu este lipsit de importanță să știm acest lucru. Pentru om este foarte important ca el să înțeleagă că și la urcarea în Macrocosmos, când omul se extinde în lumea spirituală, există o astfel de tranziție importantă, însă după aceea el trebuie să se conecteze la tipuri de iluminare cu totul noi. Acest lucru este înfățișat foarte corect în limbaj stelar dacă ne reprezentăm Soarele fizic trecând prin constelația Racului și, după ce atinge punctul culminant, coborând din nou. La fel se întâmplă și atunci când candidatul la inițiere efectuează întâi urcarea în lumea spirituală pentru a face cunoștință cu aceste forțe și apoi, după ce le-a cunoscut, le coboară pe Pământ pentru a le pune în slujba omenirii.
Acest discurs al lui Christos în fața ucenicilor este relatat atât în Evanghelia după Matei (Matei 21, 1-11), cât și în celelalte Evanghelii. Felul cum o spune ucenicilor nu este doar prin cuvânt, ci înfățișându-le imaginațiunea, imaginea vie a ceea ce El însuși face atunci când se îndreaptă spre acea înălțime spre care omenirea urmează să se ridice treptat, în cursul evoluției sale. Aici El folosește imaginea măgarului și a mânzului său; aceasta înseamnă că îi conduce pe ucenici la înțelegerea celor ce în lumea spirituală corespund constelației Racului. Aceasta este deci o expresie pentru ceva petrecut în cadrul raportului spiritual-viu dintre Christos și ucenicii Săi. Faptul este de o maiestate și măreție ce nu pot fi exprimate prin cuvintele omenești ale unei limbi oarecare, ci prin aceea că Christos îi introduce pe ucenici în raporturile lumii spirituale, iar în raporturile fizice le creează copiile pentru lumea macrocosmică. Aici El îi conduce pe până în punctul în care forțele celui inițiat devin din nou utile pentru omenire. Această înălțime pe care stă acum nu poate fi indicată decât spunând: El se află la înălțimea Soarelui în semnul Racului! De aceea nu trebuie să ne mire că Evanghelia după Matei atrage atenția în acest loc că viața lui Christos pe Pământ a ajuns în punctul ei maxim. Ea ne indică acest lucru cu toată forța prin cuvintele: „Osana întru cele de sus!” Aici fiecare sunet este astfel ales încât prin ceea ce se întâmplă acum ucenicii se maturizează, pentru ca tot așa, prin cele ce se petrec în ei, în omenire să poată să se maturizeze ceea ce a putut fi introdus în evoluția omenirii prin Christos Iisus.
Și episodul Paștelui evreiesc care urmează nu este atunci altceva decât o revărsare, de data aceasta real-vie, a ceea ce trebuia să se reverse în ucenici ca învățătură și apoi să se reverse magic în omenire prin forțele ce au izvorât din Misteriul de pe Golgota. În felul acesta trebuie înțeles tot ceea ce urmează în Evanghelia după Matei. Vom înțelege atunci că autorul Evangheliei după Matei a fost tot timpul conștient că trebuie să atragă atenția asupra contrastului, să zicem așa, dintre învățătura vie care a fost auzită în înălțimile cosmice și care este valabilă pentru ucenici și ceea ce poate fi revelat celor din afară, care nu sunt receptivi la forțele lui Christos Iisus însuși. De aceea și acele afirmații din discuțiile cu rabinii și fariseii, pe care le vom analiza mâine. Astăzi însă vom mai atrage atenția asupra faptului că Christos Iisus, după ce i-a îndrumat pe ucenici atât cât s-a putut și i-a condus la lăcașurile la care ajunge cel ce este inițiat, le-a mai pus în vedere că dacă merg pe acest drum vor viețui ei înșiși integrarea în lumea spirituală a Macrocosmosului. El le spune că ei înșiși au predispoziția spre inițiere, că ea îi așteaptă și că ei se vor avânta în lumea macrocosmică, unde vor putea cunoaște din ce în ce mai bine natura adevărată a lui Christos, ca a unei ființe ce umple toate spațiile spirituale și care și-a avut imaginea în Iisus din Nazaret. Christos trebuia să le spună discipolilor Săi că ei se maturizează în sensul acestei inițieri, că devin inițiați ai omenirii. El i-a mai putut atenționa pe discipoli că spre o inițiere independentă se poate avansa doar lăsând ca interiorul să se maturizeze cu răbdare și perseverență.
Ce anume trebuie să se maturizeze în interiorul omului atunci când acest interior devine tot mai puternic și omul își dezvoltă forța superioară, forța de clarvedere? Trebuie să se maturizeze predispozițiile sale, în așa fel încât el să poată primi forțele Sinei spirituale, ale Spiritului vieții și ale Omului-spirit. Când anume acea forță de sus va strălumina în el, când anume va face ea din om un inițiat, un participant la Împărățiile cerurilor, asta depinde de momentul în care omul poate deveni matur; depinde de karma fiecăruia. Cine cunoaște acest lucru? Îl cunosc doar cei mai mari inițiați. Cei aflați pe treptele inferioare de inițiere nu îl știu încă. Dacă o individualitate oarecare este matură să se integreze în lumea spirituală, vine și ora acestei integrări. Ea sosește, desigur, dar vine când omul nu se așteaptă, vine „ca un fur în noapte” (Matei 24, 43). Dar în ce fel se integrează omul în lumea spirituală?
Misteriile vechi, și într-o oarecare măsură și Misteriile mai noi, aveau trei trepte pentru inițierea macrocosmică. Prima treaptă era cea în care omul se integra astfel încât percepea tot ceea ce se poate percepe prin Sinea spirituală. Aici el nu este numai un om în sensul nou, ci s-a ridicat la ceea ce, în sensul Ierarhiilor, se cheamă natura de Înger; este Ierarhia aflată imediat deasupra omului. Astfel, în Misteriile persane cel ce se integra în Macrocosmos astfel încât în el devenea activă Sinea spirituală era numit fie „Persanul”, deoarece unul ca el nu mai era un individ separat ci aparținea Îngerului poporului persan, fie era numit direct Înger, sau Natură divină. Următoarea treaptă este cea în care Spiritul vieții se trezește în mod corespunzător. Un om aflat pe o astfel de treaptă era numit, în sensul Misteriilor persane, fie „Erou solar”, fiindcă el primea atunci forța Soarelui, se înălța de jos până la forțele Soarelui, de unde se transmite Pământului forța spirituală a Soarelui, fie ,,Fiu al Tatălui”. Iar cel în care răzbătea Atma sau Omul-spirit era numit în vechile Misterii „Tată”. Acestea erau cele trei trepte pentru cel ce urma să fie inițiat: Înger, Fiu sau Erou solar și Tată.
Doar inițiații de cel mai înalt rang au putința de a judeca când se poate trezi în om inițierea. De aceea Christos spunea: Inițierea va veni atunci când voi veți avansa pe calea pe care eu v-am condus acum. Voi veți accede în Împărățiile cerurilor, însă ceasul nu este cunoscut nici Îngerilor, inițiați cu Sinea spirituală, nici Fiului, inițiat cu Spiritul vieții, ci doar inițiaților de cel mai înalt grad, inițiații cu „Tatăl”. – De aceea, aici răsună din nou către noi un cuvânt al Evangheliei după Matei, întru totul conform cu tradiția misterială. Și vom vedea că vestirea Împărăției cerurilor nu este altceva decât o prezicere care se face ucenicilor că ei vor viețui inițierea. Faptul că El are în vedere acest lucru reiese în special și din cele ce exprimă Christos Iisus în Evanghelia după Matei (Matei 24). Dacă citim corect pasajul despre care este vorba aici putem aproape palpa faptul că Christos vrea să facă trimitere la anumite precepte referitoare la ridicarea în Împărățiile cerurilor vehiculate în acea vreme. Această ridicare în Împărățiile cerurilor era luată în sens material, existând credința că întreg Pământul ar trebui să se înălțe la cer, când de fapt ar fi trebuit să știi că doar unii candidați la inițiere reușesc aceasta prin inițierea lor; ceea ce înseamnă că unii își formau părerea că în curând va avea loc o transformare a Pământului în ceruri în sens material. Și Christos mai atrage atenția în mod special că vor veni mulți care vor afirma aceasta. El îi numește profeți mincinoși și Mesia falși (Matei 24, 24). De aceea este extrem de ciudat că și în ziua de azi există unii comentatori ai Evangheliilor ce fabulează, spunând că concepția despre o Împărăție divină ce se apropie în sens material ar fi fost o învățătură a lui Christos Iisus însuși. Cine poate citi într-adevăr Evanghelia după Matei știe că ceea ce are în vedere Christos Iisus este un proces spiritual spre care se înalță candidatul la inițiere, spre care însă, în cursul evoluției Pământului, se înalță și restul omenirii ce urmează lui Christos, se înalță însă în timp ce și Pământul însuși se spiritualizează.
Și dinspre această latură este necesar să scrutăm mai adânc întreaga structură a Evangheliei după Matei. Vom nutri atunci față de această Evanghelie acea mare venerație, în special și pentru că în nicio altă Evanghelie nu putem fi conduși atât de ușor în situația de a trage pur și simplu cu urechea la felul în care Christos Iisus mai întâi îi instruiește pe discipolii Săi din punctul de vedere al Eului. Îi vedem pe ucenici stând în jurul Lui și vedem cum prin trupul omenesc acționează forțele Cosmosului. Vedem cum El îi conduce de mână, pentru ca ei să poată lua cunoștință de ceea ce poate să învețe un candidat la inițiere. Spionăm tot felul de raporturi omenești, așa cum se pot ele forma în jurul lui Christos Iisus. Aceasta face din Evanghelia după Matei un document atât de apropiat nouă ca oameni. Prin Evanghelia după Matei învățăm să-l cunoaștem cu adevărat pe omul Iisus din Nazaret, purtătorul lui Christos. Facem cunoștință cu tot ceea ce determină el pe măsură ce se coboară în natura omenească. Da, chiar și aspectele cerești sunt îmbrăcate în Evanghelia după Matei în raporturi cât se poate de omenești.
Cum se prezintă aceasta și în cazul celorlalți, nu doar pentru cei ce trec prin inițiere, despre aceasta în următoarea conferință, și ultima.
