Se cuvine ca astăzi, când ne reluăm activitatea Ramurii noastre de la Berlin, să privim puțin înapoi la ceea ce a străbătut sufletele noastre din momentul în care am început anul trecut, în același mod ca azi, munca la Ramura de la Berlin.
Vă amintiți precis faptul că aproximativ cu un an în urmă, cu prilejul Adunării Generale de atunci a Secțiunii noastre Germane, eu am ținut în Ramura de la Berlin conferința despre sfera entităților Bodhisattvas [Nota 1]. Prin conferința despre misiunea entităților Bodhisattvas în lume urma să fie inițiată ceea ce ne-a preocupat apoi în principal în decursul adunărilor noastre pe Ramură din iarna precedentă: o considerare a problemei lui Christos, și anume esențialmente în legătură cu Evanghelia după Matei [Nota 2].Noi am realizat astfel de considerații asupra problemei lui Christos în cele mai diferite moduri, în legătură cu alte Evanghelii: cu Evanghelia după Ioan și Evanghelia după Luca [Nota 3]. Și noi am indicat faptul că în viitor vom proceda la o aprofundare în continuare a acestei probleme a lui Christos printr-o considerație care se va lega esențialmente de Evanghelia după Marcu.
Noi nu am realizat aceste considerații în privința problemei lui Christos în sensul că am fi căutat o simplă explicație a Evangheliilor. Aș spune că eu am rostit adesea aici, într-un mod de-a dreptul radical, că ceea ce are de spus știința spirituală despre evenimentele din Palestina ar trebui să poată fi spus și dacă nu ar exista niciun document istoric exterior despre aceste evenimente din Palestina. Căci, în fond, determinant pentru descrierea evenimentului Christos nu este pentru noi ceea ce se află în vreo carte sau în vreun document, ci ceea ce se află în documentul spiritual veșnic, lăuntric, Cronica Akasha, care trebuie descifrat prin conștiența clarvăzătoare. A fost menționat adesea aici ceea ce trebuie să ne reprezentăm prin aceasta. Și apoi ne raportăm la Evanghelii în așa fel încât comparăm ceea ce am aflat mai întâi prin propria noastră cercetare spirituală, cu ceea ce ne este dat – așadar în privința evenimentelor din Palestina – în Evanghelii sau în alte documente ale Noului Testament. Și în orice caz, am aflat în felul acesta că noi învățăm să citim aceste documente străvechi abia prin aceea că pătrundem fără ele în tainele referitoare la evenimentele din Palestina și că tocmai prin faptul că noi cercetăm fără a fi influențați de aceste documente străvechi evenimentele corespunzătoare, putem spune că înalta noastră prețuire și venerare a acestor documente străvechi crește într-o măsură absolut deosebită.
Dar dacă noi nu privim numai la interesul imediat, și anume temporar, al întrunirii noastre, ci privim și la faptul că întreaga formație a prezentului nostru necesită oarecum o nouă înțelegere a documentelor creștinismului, atunci trebuie să ne fie clar faptul că prin știința spirituală suntem chemați nu numai să ne satisfacem propria nevoie de cunoaștere a evenimentelor din Palestina, ci că noi suntem chemați să traducem din știința noastră spirituală în limbajul nevoilor culturii actuale ceea ce avem noi de spus despre importanța evenimentului Christos pentru întreaga evoluție a omenirii. Pentru aceasta nu este însă suficient să ne limităm la contribuția pe care au adus-o secolele de până acum la înțelegerea problemei lui Christos și a staturii entității lui Christos. Căci dacă aceasta ar fi suficientă pentru nevoile de formare a omului prezentului, nu ar exista atât de mulți oameni în ziua de azi care nu-și mai pot aduce în acord, în armonie, nevoia lor de adevăr cu ceea ce a fost transmis în domeniul creștin și care chiar neagă, într-o anumită privință, ceea ce ne-a fost relatat despre evenimentele din Palestina și ceea ce a fost crezut secole de-a rândul. Toate acestea ne pot indica faptul că în epoca actuală a devenit necesară o nouă înțelegere, o nouă deschidere față de adevărurile creștine.
Acum, pe lângă multe altele care ne pot apropia de cercetarea adevărurilor creștine, există un mijloc ce poate deveni deosebit de rodnic pe tărâmul cercetării noastre. Acesta constă în faptul că noi ne extindem privirea, ne extindem lumea de sentimente și senzații dincolo de orizontul pe care l-a avut omenirea față de lumea spirituală în secolele trecute. Modul în care noi ne putem extinde orizontul ne poate fi adus înaintea sufletelor printr-un indiciu foarte simplu și apropiat.
Recunoaștem cu toții în Goethe – pentru a aborda cel mai apropiat spirit mare al culturii noastre occidentale – un spirit titanic. Și multe dintre considerațiile noastre ne-au arătat profunzimea concepției spirituale ascunsă în personalitatea lui Goethe. Considerațiile noastre ne-au condus și la a recunoaște faptul că noi înșine ne putem ridica la înălțimi spirituale prin faptul că pătrundem în structura sufletului lui Goethe. Dar noi putem să-l cunoaștem pe Goethe oricât de bine, ne putem adânci pe cât se poate de mult în ceea ce ne-a dat el – dar este ceva pe care nu-l putem găsi totuși la el și pe care trebuie să-l avem în ziua de azi dacă e ca privirea noastră să se extindă în mod corect și orizontul nostru să ajungă la necesitățile spirituale cele mai stringente. Nu găsim nicăieri la Goethe vreun indiciu în privința faptului că lui i s-ar fi revelat ceea ce putem noi învăța în ziua de azi, ceea ce putem face rodnic în ziua de azi, dacă preluăm în noi acele concepte ale evoluției spirituale ale omenirii care au devenit posibile abia prin deschiderea documentelor spirituale din secolul XIX: dacă preluăm cuceririle vieții orientale. Căci acolo noi găsim unele concepte prin intermediul cărora nu vom fi în niciun caz îndepărtați de înțelegerea lui Christos, ci care, dacă sunt preluate în mod corect, ne vor conduce tocmai la o prețuire corectă și deplină a lui Christos Iisus. De aceea, am crezut și eu că o considerare a problemei lui Christos nu poate fi inițiată mai bine decât printr-o expunere a misiunii marilor individualități spirituale ale omenirii, care intervin din când în când într-un mod absolut sesizabil în evoluție și pe care noi le desemnăm printr-un concept preluat din filosofia orientală drept Bodhisattvas. Astfel de concepte, cum este, de exemplu, cel de Bodhisattvas, nu a existat secole de-a rândul în dezvoltarea spirituală occidentală. Și abia atunci când ne orientăm în funcție de aceste entități ne înălțăm în mod corespunzător la cunoașterea a ceea ce a fost Christos pentru omenire, a ceea ce poate fi El și va fi necontenit.
Vedem astfel cum un perimetru amplu al evoluției spirituale a omenirii poate fi făcut rodnic pentru ca noi să înțelegem într-un mod demn ceea ce ne revine să înțelegem pentru formarea noastră și pentru cultura actuală, pentru viața spirituală în mijlocul căreia ne situăm. Și încă dintr-un alt punct de vedere a fost important ca noi să lăsăm să se perinde privirea noastră spirituală – acolo unde a fost posibil – asupra ultimelor secole, ca noi să afirmăm diferența dintre un om de la sfârșitul secolelor XIX și XX și un om din secolul XVIII sau XIX, ca noi să revelăm faptul că în urmă cu un secol în Europa s-a știut de-a dreptul puțin despre Buddha și budism. Dar ultimul nostru țel, impulsul propriu-zis și țelul strădaniei noastre, în direcția căruia lucrăm, este dispoziția lăuntrică, sentimentul, senzația care cuprinde sufletul nostru atunci când el este atins de marile adevăruri spirituale. Căci nu contează atât de mult faptul că noi vrem să știm una sau alta, ci căldura sentimentului, căldura senzației, sentimentul nobil al voinței care urcă din sufletul nostru atunci când marile adevăruri ale omenirii pătrund în acest suflet. Și în Ramurile noastre de lucru, mai important decât conținutul textual al celor spuse, este dispoziția lăuntrică și valul de sentiment care poate domni în fiecare Ramură a noastră atunci când cuvintele se întrețes în spațiu. Aceste sentimente, aceste senzații, sunt multiple. Iar dintre sentimentele care ar trebui să se afle tocmai acum și aici în fața sufletelor noastre, cel mai important este acela care trebuie să se dezvolte treptat cu necesitate în noi: venerația față de cunoașterea marilor adevăruri spirituale, sentimentul că aceste mari adevăruri spirituale sunt de așa natură încât noi ar trebui să ne apropiem de ele cu o venerație plină de sfială și să nu credem că putem cuprinde o astfel de realitate măreață în câteva cuvinte încropite la repezeală, prin câteva reprezentări dobândite cu rapiditate.
Adeseori am folosit comparația că nu ne putem reprezenta un copac ce se află în fața noastră dacă pictăm o imagine a sa dintr-un singur punct de vedere, ci că trebuie să mergem în jurul lui și să-l pictăm din diverse direcții. Căci abia prin reunirea acestor diverse imagini obținem o impresie generală a ceea ce este copacul. Dar această comparație urmează să ne picteze în suflete modul în care trebuie să ne relatăm la marile realități spirituale. Trebuie să ne fie limpede faptul că noi nu putem deloc înainta într-o cunoaștere reală sau presupusă a realităților mai înalte dacă ne apropiem de lucruri dintr-o singură parte. Și deși realitatea este sau poate fi întrutotul conținută în vederea unui lucru, nu trebuie niciodată să ne lăsăm deturnați de sentimentul că toate reprezentările noastre pot fi perspective dobândite dintr-un singur punct de vedere. Și dacă ne pătrundem de acest sentiment vom voi cu drag să reunim toate reprezentările, senzațiile și sentimentele care ne fac posibil să aruncăm lumină din cele mai diferite direcții asupra marilor realități ale existenței. Timpul nostru necesită acest lucru. În vremea noastră se va dezvolta tot mai mult nevoia de a privi lucrurile din cele mai diferite direcții. De aceea, noi nu ne mai închidem în ziua de azi față de vreo altă concepție sau părere, față de o altă cale înspre lucrurile superioare, care diferă de propria noastră cale sau propria noastră cultură. Și noi am încercat să menținem în decursul ultimilor ani acest principiu, care ne poate duce la o adevărată smerenie a cunoașterii, chiar și în cadrul a ceea ce ne-a oferit însăși dezvoltarea culturii occidentale. Și noi nu am îndrăznit niciodată – și îmi este îngăduit să spun că în adâncul sufletului meu a fost înscris faptul că o asemenea cutezanță nu trebuie să fie niciodată posibilă în acest loc – să oferim un sistem, o privire de ansamblu pur și simplu asupra marilor evenimente pe care noi le reunim sub denumirea problema lui Christos. Și am spus întotdeauna: Noi ne apropiem de aceasta dintr-un anumit punct de vedere, iar o altă dată am spus: Acum ne apropiem dintr-un alt punct de vedere. – Și mereu am atras atenția asupra faptului că în felul acesta problema nu a fost deloc epuizată și că vrem să lucrăm în continuare în liniște și cu multă răbdare în această direcție.
Sensul conectării la diverse Evanghelii a fost acela ca noi să considerăm problema lui Christos din patru puncte de vedere diferite, și noi am găsit cu acest prilej că cele patru Evanghelii ne oferă realmente prilejul de a aborda patru puncte de vedere diferite și că în Evangheliile înseși este consemnat principiul fundamental: Să nu te apropii de o problemă covârșitoare dintr-o dată, dintr-o singură perspectivă, ci să te apropii de ea cel puțin din patru direcții spirituale diferite ale Cerului. Și să speri că dacă te apropii de problemă din aceste patru direcții spirituale cerești, care sunt desemnate cu numele celor patru Evanghelii: Matei, Marcu, Luca și Ioan, atunci te vei apropia din ce în ce mai mult de ea. Și te vei apropia atât de mult, încât nu vei putea spune niciodată că ești exclus de la marele adevăr fără de care sufletul omenesc nu poate trăi înlăuntrul său cel mai adânc, dar nu vei spune niciodată nici că o anumită înfățișare a adevărului pe care ai înțeles-o ar fi deja întregul Adevăr.
Și așa au decurs cele de care ne-am putut ocupa pe parcursul ultimei ierni, în sensul de a trezi în noi treptat dispoziția de modestie în cunoaștere. Căci fără această dispoziție de modestie în cunoaștere noi nu ajungem realmente mai departe în viața spirituală. De aceea, cu prilejul acestor considerații am făcut totul pentru a sublinia iar și iar condițiile fundamentale ale progresului cunoașterii spirituale. Iar cel care a urmărit cu atenție conferințele de la o săptămână la alta, nu va putea afirma că noi nu am indicat pretutindeni condițiile fundamentale ale progresului cunoașterii spirituale.
Progresul cunoașterii spirituale – este unul dintre impulsurile care stau la baza întregii noastre Mișcări spiritual-științifice. Ce urmează să aducă progresul cunoașterii spirituale în sufletele noastre? El urmează să vină în întâmpinarea celor mai profunde doruri și nevoi demne de om ale sufletelor noastre, urmează să ne dea cele de care nu se poate lipsi un om și fără de care nu poate trăi un om care-și resimte pe deplin demnitatea umană. Și el urmează să ne dea acestea pe tărâmul nostru spiritual-științific în așa fel încât să corespundă necesităților de cunoaștere ale prezentului nostru. Ceea ce nu poate fi cercetat cu simțurile obișnuite, lumea căreia omul nu îi aparține ca ființă senzorială, ci ca ființă spirituală, poate fi explicată prin acel progres în cunoaștere oferit de știința spirituală. Marile întrebări despre poziția omului din lumea sensibilă, despre ceea se află dincolo de revelațiile acestei lumi sensibile, adevărul în privința a ceea ce este dincolo de viață și de moarte – toate aceste întrebări corespund unei nevoi profund umane a sufletului. Chiar dacă omul reprimă prin tot felul de circumstanțe aceste întrebări, chiar dacă se poate amăgi o vreme în privința lor ignorându-le, prin aceea că-și spune: Știința nu poate încă cerceta aceasta, în această privință omului îi lipsesc însușirile necesare – în timp și în adevărata viață a sentimentelor omenești nu dispare niciodată nevoia răspunsului la aceste întrebări. De unde vine ceea ce vedem că se constituie în decursul copilăriei și al tinereții, încotro merge ceea ce adăpostim în sufletele noastre atunci când corporalitatea începe să se deterioreze și să se șubrezească, pe scurt, modul în care este legat omul cu o lume spirituală este marea întrebare care ia naștere din cea mai umană necesitate a omului. Iar fără răspunsul la această întrebare omul poate trăi doar dacă se amorțește pe sine în privința acestei necesități umane supreme.
Dar pentru că această întrebare izvorăște dintr-o necesitate atât de profundă și pentru că sufletul nu poate trăi în pace și mulțumire dacă nu dobândește un răspuns la aceste întrebări, este firesc ca omul să încerce să-și procure un răspuns la aceste întrebări în modul cel mai simplu, cel mai comod. Și pentru că aceste întrebări au devenit deosebit de arzătoare în toate domeniile vieții omenești – în ciuda faptului că unii ar dori să le nege – s-au indicat o mulțime de căi de a răspunde la ele! Putem spune fără exagerare că dintre toate căile care i se oferă omului atunci când îl asaltează aceste mari enigme, calea spiritual-științifică este cea mai dificilă. Și mai putem spune și altceva. Sunt mulți printre dumneavoastră care consideră că o știință sau alta despre care se vorbește mult în lume ar fi dificilă, și ei nu îndrăznesc să depășească ceea ce îi sperie, pentru a pătrunde într-o astfel de știință. Se poate ca acea cale pe care noi o numim spiritual-științifică să pară mai ușoară decât calea care duce în matematică, botanică sau altă ramură a științelor naturii. Cu toate acestea, dacă e să luăm lucrurile la modul absolut, această cale este mai dificilă decât calea în orice altă știință. Iar asta se poate afirma fără nicio exagerare. Dar de ce devine ea ușoară pentru dumneavoastră? Numai din motivul că vă stârnește cu o forță imensă interesul sufletesc și corespunde la ceea ce este mai apropiat fiecărui suflet. Și dacă ea este cea mai dificilă cale dintre toate căile ce duc în lumea spirituală care i se oferă omului în ziua de azi, nu trebuie să uităm nici faptul că această cale urmează să ne conducă la ceea ce este mai înalt în viața noastră sufletească. Și oare nu este firesc ca drumul spre ceea ce este mai înalt să fie și cel mai dificil? Cu toate acestea, nu trebuie să ne lăsăm niciodată înspăimântați de dificultatea căii, și să nu ne închidem niciodată sufletele în fața necesității căii spiritual-științifice de a fi dificilă.
Printre diversele necesități ale căii spiritual-științifice a fost mereu expusă aceea că omul care abordează această cale spiritual-științifică trebuie să preia mai întâi cu mare grijă în sine ceea ce poate oferi deja cercetarea științifică în privința tainelor spirituale, în privința realităților lumii spirituale. Atingem cu aceasta un capitol absolut necesar al vieții noastre spiritual-științifice. Sunt unii oameni care ar vrea să spună cu inima ușoară: Aici ni se vorbește despre o știință spirituală pe care noi nu o putem cuprinde cu privirea, despre realități spirituale pe care le-au văzut, le-au cercetat un cercetător spiritual sau altul, un iluminat sau altul, un inițiat sau altul. Oare nu ar fi cu mult mai corect dacă ni s-ar arăta pur și simplu calea prin care să ajungem rapid noi înșine în regiunile din care se privește în lumea spirituală? De ce vorbiți mereu despre faptul că așa arată lucrurile, că așa le-a văzut unul sau altul? De ce nu ne arătați o cale de a ne înălța rapid, ca să le vedem noi înșine?
Pe bună dreptate se împărtășește mai întâi, într-o măsură largă, ceea ce a fost cercetat ca realitate în lumea spirituală înainte de a se aborda ceea ce poate fi denumit metode de educare sufletească, metode care pot conduce sufletul însuși în regiunile spirituale. Căci prin faptul că ne dedicăm mai întâi, printr-un studiu plin de dăruire, celor pe care le-au revelat cercetătorii spirituali din lumile spirituale, se obține ceva absolut deosebit. Noi am subliniat că deși realitățile lumii spirituale trebuie cercetate și pot fi găsite numai de către o conștiență clarvăzătoare, am subliniat la fel de des și faptul că dacă realitățile au fost o dată găsite, dacă o conștiență clarvăzătoare educată a observat aceste realități în lumea spirituală și le-a comunicat, această comunicare trebuie să fie în așa fel încât și cel care nu a parcurs o evoluție care să-l aducă la clarvedere poate verifica aceste realități și recunoaște adevărurile, prin simțul sănătos al adevărului care se află în fiecare suflet și printr-o logică cu adevărat nepărtinitoare. Niciun cercetător spiritual autentic, niciun om dotat cu o conștiență clarvăzătoare în adevăratul sens al cuvântului nu va împărtăși o realitate din lumea spirituală altfel decât în așa fel încât oricine vrea realmente, să poată verifica acea realitate și fără clarvedere. Iar el o va împărtăși în așa fel încât ea să poată avea o valoare deplină și o importanță deplină pentru fiecare suflet omenesc.
Ce valoare are comunicarea realităților spirituale, reprezentarea realităților spirituale, pentru un suflet omenesc? Ea are valoarea că un om care știe că așa arată lucrurile în lumea spirituală se poate orienta în viață în gândurile, sentimentele și senzațiile sale, în funcție de raportul în care stă omul cu lumea spirituală. În acest sens, orice comunicare a realităților spirituale este valoroasă și atunci când cel care o primește nu o poate cerceta el însuși printr-o conștiență clarvăzătoare. Da, chiar pentru clarvăzător această realitate dobândește o valoare umană abia atunci când el a adus-o într-o asemenea sferă încât îi poate imprima o formă accesibilă tuturor oamenilor. Un clarvăzător poate cerceta și vedea oricât de multe în spiritual, dar acestea sunt întrutotul lipsite de valoare atât pentru el cât și pentru orice alt om, atâta timp cât el nu a adus cele văzute în sfera cunoașterii obișnuite și nu le-a imprimat în concepte și reprezentări pe care le pot înțelege un simț firesc al adevărului și logica sănătoasă. Da, clarvăzătorul trebuie să înțeleagă mai întâi lucrurile, dacă e ca acestea să aibă o valoare pentru el. Valoarea începe abia acolo unde începe verificarea logică.
Am putea face un fel de încercare crucială printr-o expresie radicală în privința celor spuse acum. Printre multe alte lucruri de valoare referitor la adevărurile spirituale și comunicările spirituale cred că vi se pare fără îndoială important ceea ce poate lua omul cu sine prin Poarta morții din adevărurile spirituale pe care le-a preluat el pe planul fizic între naștere și moarte. Sau, să configurăm întrebarea altfel: Cât îi rămâne omului care a primit aici prin cultivarea vieții spirituale comunicări despre lumea spirituală, cât îi rămâne lui din ceea ce a înțeles el aici din ceea ce și-a însușit el în felul acesta? Lui îi rămâne exact atâta cât a înțeles, cât a cuprins, cât a tradus el în limbajul conștienței omenești obișnuite.
Să ne reprezentăm un om clarvăzător, care a făcut probabil descoperiri absolut deosebite în lumea spirituală prin observații pur spirituale, dar care a neglijat să îmbrace aceste observații din lumea spirituală într-un limbaj care să fie pentru o anumită epocă limbajul simțului adevărului omenesc obișnuit. Știți ce i se întâmplă lui sau ce se întâmplă pentru el? Toate aceste descoperiri se dizolvă după moartea lui. După moarte, rămâne valoros și plin de importanță doar ceea ce a transpus, a reformulat el într-un limbaj care corespunde într-o epocă oarecare limbajului simțului sănătos al adevărului.
Desigur că este de cea mai mare importanță să existe oameni clarvăzători care să poată aduce comunicări din lumea spirituală, comunicări care îi pot rodnici pe alți oameni. Asta aduce binecuvântare în timpul nostru, pentru că timpul nostru are nevoie de astfel de indicații și omenirea nu va putea progresa dacă nu preia astfel de indicații. Este necesar ca astfel de comunicări să fie făcute în epoca noastră. Și chiar dacă în ziua de azi nu se înțelege încă acest lucru, peste o jumătate de secol sau un secol întreg, aceasta va fi totuși o convingere generală a omenirii: Cultura nu poate progresa fără convingerea existenței bunurilor spirituale și omenirea ar trebui să piară din punct de vedere cultural fără preluarea bunurilor spirituale. Există ceva care va fi necesar omenirii în viitor dacă vrea să evolueze mai departe, ceva mai necesar decât mijloacele de cultură vizibile în mod exterior: Este vorba de primirea înțelepciunii spirituale. Și chiar dacă întregul văzduh va fi cucerit pentru traficul aerian, omenirea ar trebui totuși să aibă în perspectivă moartea culturală dacă ea nu ar prelua niciun indiciu și niciun bun spiritual. Așa stau lucrurile, fără nicio îndoială. Trebuie să existe posibilitatea de a privi în lumea spirituală.
Ceea ce înseamnă bunurile spirituale pentru individualitățile omenești după moarte, au o altă valoare decât progresul omenirii pe Pământ. Pentru a ne face o reprezentare corectă în această privință, trebuie să ne punem întrebarea: Ce are omul clarvăzător din ceea ce a cercetat el prin clarvedere aducându-l într-o formulă a simțului sănătos al adevărului, a logicii omenești sănătoase, ce are el prin faptul că poate privi în lumea spirituală, ce are el după moarte ca roade mai mult decât omul care nu a avut prin karma sa posibilitatea să privească deja în lumea spirituală în încarnarea respectivă, și de aceea a depins de faptul de a auzi de la alții despre rezultatele cercetării spirituale? Cum se deosebesc adevărurile spirituale la un inițiat și la un om care le-a ascultat doar, dar nu a putut privi el însuși în lumea spirituală? Este inițiatul mai bun în această privință decât acela care a putut doar să primească aceste lucruri?
Pentru omenire în general, privirea în lumile spirituale are o valoare mai mare decât faptul de a nu privi în aceste lumi. Căci cel care privește în lumile spirituale intră în raport cu lumea spirituală; el poate aduce învățătură acolo nu numai oamenilor, ci și altor ființe spirituale, ajutându-le în progresul lor. În felul acesta, conștiența clarvăzătoare are o valoare absolut deosebită. Dar pentru omul individual doar cunoașterea are valoare, iar în privința valorii individuale omul clarvăzător nu se deosebește de acela care a primit doar comunicări, și nu a putut privi în lumea spirituală într-o anumită încarnare. După moarte, este rodnic ceea ce am preluat noi ca înțelepciune spirituală, indiferent că am privit-o noi înșine sau nu.
Cu aceasta am adus înaintea sufletelor noastre una dintre cele mai mari legi etico-morale, demne de venerație, a lumii spirituale. În orice caz, probabil că morala timpului nostru actual nu este suficient de subtilă pentru a înțelege pe deplin acest etos. Individual, așadar satisfăcând egoismul în sensul cel mai înalt, nimeni nu obține un avantaj prin aceea că i-a fost oferită posibilitatea, prin karmă, să privească în lumea spirituală. Tot ceea ce vrem să dobândim pentru viața noastră individuală trebuie dobândit pe planul fizic și adus în forme care sunt adecvate planului fizic. Și dacă un Buddha sau un Bodhisattva se află mai sus decât alte individualități omenești în ierarhia lumii spirituale, aceasta se datorează faptului că ei și-au însușit această înălțime spirituală printr-un anumit număr de încarnări pe planul fizic. Ceea ce aveam în vedere eu prin etica superioară, prin învățătura morală superioară ce rezultă din viața spirituală este următorul aspect: Nimeni nu ar trebui să-și imagineze că dobândește un avantaj față de restul semenilor săi printr-o dezvoltare clarvăzătoare. Căci nu este deloc așa. El nu dobândește niciun progres justificat în sens egoist. El dobândește un progres doar în măsura în care poate fi ceva Pentru ceilalți. Pe tărâm spiritual, faptul imoral de a sluji egoismului este cu desăvârșire exclus. Printr-o iluminare spirituală omul nu poate dobândi nimic pentru el însuși. Ceea ce dobândește poate fi dobândit doar ca slujitor al lumii în general, iar pentru sine doar în măsura în care bunul este dobândit și de ceilalți.
Așadar așa se situează un cercetător spiritual printre semenii săi. Dacă ei vor să asculte ceea ce a cercetat el și să-l preia, în felul acesta se realizează un avantaj și pentru el însuși, iar ceilalți înaintează la fel de mult ca el în privința individualităților lor. Asta înseamnă că spiritualul poate fi valorificat doar în spiritul general-uman, și nu într-un spirit egoist. Este un domeniu în care omul nu este moral pentru că își propune acest lucru, ci pentru că imoralitatea și egoismul nu l-ar ajuta la nimic. Însă în felul acesta se poate înțelege și altceva: anume că este periculos să pătrunzi nepregătit în lumea spirituală, în domeniul spiritual. Niciodată nu se va putea dobândi prin viața spirituală ceva egoist pentru viața de după moarte. Dar omul poate voi ceva egoist pentru această viață, pentru viața pe plan fizic, prin dezvoltarea spirituală. Chiar dacă pentru lumea spirituală nu se poate dobândi nimic în mod egoist, pentru lumea aceasta se poate voi să se obțină ceva ce este în sensul egoismului.
Majoritatea oamenilor care se străduiesc înspre o anumită dezvoltare superioară vor spune acum, desigur: Dar este întrutotul de la sine-înțeles că eu mă străduiesc să fiu neegoist înainte de a dobândi intrarea în lumea superioară. – Dar vă rog să mă credeți că aproape nu există un alt domeniu al amăgirii omenești în care amăgirea să poată fi atât de mare ca aici, când omul își spune: Eu mă străduiesc în mod neegoist! – E ușor de spus asta. Dacă omul o și poate face, dacă o poate înfăptui realmente, este o cu totul altă problemă. Și este o cu totul altă problemă în primul rând pentru că dacă omul începe să facă exerciții în sufletul său care-l pot conduce în lumea superioară, este întâmpinat abia atunci de sine însuși în adevărata sa înfățișare. În raport cu foarte multe lucruri din lumea exterioară omul nu trăiește în adevărata sa înfățișare. El trăiește întrețesut într-o rețea de reprezentări, de impulsuri volitive, de sentimente morale și de uzanțe de acțiune, care îi sunt date de lumea înconjurătoare, și rareori își pune omul întrebarea: Cum aș acționa eu, cum aș gândi eu asupra unui lucru dacă nu m-aș simți determinat prin modul în care am fost educat să gândesc sau să acționez într-un anumit fel? – Dacă omul și-ar da răspuns la această întrebare, atunci ar vedea că de obicei el este cu mult, cu mult mai rău decât consideră el.
Exercițiile stabilite pentru ca omul să se înalțe în lumea spirituală au drept consecință faptul că el crește dincolo de toate cele în care este întrețesut prin obiceiuri și educație, prin tot ceea îl înconjoară. El crește dincolo de acestea, foarte curând. Din punct de vedere spiritual-sufletesc, emoțional, omul devine tot mai dezgolit. Învelișurile pe care ni le-am pus noi înșine ca pe niște carapace și pe care le menținem în cazul sentimentelor și acțiunilor noastre obișnuite, cad. De aici vine manifestarea foarte obișnuită, care a fost deja adesea discutată: înainte de a începe o dezvoltare spirituală, omul era un om cumsecade, probabil un om rațional, care nu comitea lucruri deosebit de stupide în viață. Apoi el începe o dezvoltare spirituală. În timp ce mai înainte era întrutotul modest și poate că și-a și spus: Eu sunt un om întrutotul modest!, acum începe, sub influența dezvoltării spirituale, să devină o ființă extrem de arogantă și să facă tot felul de prostii și de nebunii. Ca să spunem așa, atunci când intră într-o dezvoltare spirituală el își pierde echilibrul și direcția. De ce anume stau lucrurile așa, poate vedea cel mai bine cel care este familiarizat cu lumea spirituală. Căci două lucruri sunt necesare pentru ca omul să se descurce cu ceea ce se apropie de sufletul omenesc din lumea spirituală, pentru a-și menține echilibrul: El trebuie să fie în măsură să nu amețească în fața a ceea ce se apropie de noi din lumea spirituală. În viața fizică, organizația noastră corporală ne ferește de amețire prin ceea ce am numit noi în conferințele de antroposofie [Nota 4] simțul echilibrului, simțul static. Așa cum există ceva pentru omul corporal prin care el se menține vertical – căci dacă organizația sa corporală nu funcționează normal, omul amețește și cade – tot așa există și în viața spirituală ceva prin care omul se poate orienta în privința poziției sale față de lume. Căci el trebuie să poată face aceasta. Căderea spirituală constă în aceea că pentru om nu mai există ceea ce îl sprijinea anterior, că nu mai există sentimentele formate prin educație determinate de structura lumii exterioare, astfel încât noi ajungem să depindem de noi înșine. Sprijinul dispare, și atunci pericolul ca noi să amețim este aproape. Desigur că noi putem deveni cu ușurință aroganți atunci când se îndepărtează sprijinul nostru exterior. Aroganța este în noi, numai că nu s-a manifestat anterior.
Prin ce dobândim așadar echilibrul spiritual, în așa fel încât să nu amețim? Prin aceea că preluăm plini de renunțare, hărnicie și sârguință, ceea ce a descoperit cercetarea spirituală și a transpus în formule logice corespunzătoare simțului adevărului obișnuit. Căci nu în mod arbitrar am subliniat mereu faptul că este necesar să studiem mai întâi realmente ceea ce numim noi știință spirituală. Și eu nu subliniez acest fapt din motivul că poți vorbi adesea aici, ci din motivul că nu este posibil prin niciun alt mijloc să dobândim puncte solide de sprijin pentru evoluția spirituală. Preluarea plină de dăruire și hărnicie a rezultatelor spiritual-științifice este remediul împotriva amețirii spirituale, a nesiguranței spirituale. Și unii oameni, care au ajuns la o nesiguranță spirituală datorită unei dezvoltări spirituale practicate incorect – chiar dacă lor li se pare că au fost de-a-dreptul harnici – ar trebui să știe că ei au neglijat să preia ceea ce se poate revărsa mai întâi din izvorul științei spirituale. De asta avem nevoie: De acest studiu al realităților spiritual-științifice din toate punctele de vedere. Și de aceea am revenit mereu – chiar și în decursul ultimei ierni [Nota 5], în Ramura noastră, atunci când am voit să facem în cele din urmă inteligibilă importanța evenimentului Christos pentru omenire –, am revenit mereu la sublinierea condițiilor de bază ale progresului spiritual.
Omul are nevoie de o viață sufletească orientată ca să poată progresa, dar în afară de aceasta mai are nevoie și de altceva. În timp ce prin studiul științei spirituale se obține certitudine, siguranță în sufletul omenesc, prin altceva se aduce ceva de care avem de asemenea nevoie. Este vorba de o anumită tărie spirituală, un anumit curaj față de viața spirituală. Un astfel de curaj cum este cel de care avem nevoie pentru progresul spiritual nu ne este necesar în viața obișnuită, și anume el nu ne este necesar deoarece ființa noastră cea mai lăuntrică, ființa noastră omenească spiritual-sufletească este încadrată în viața noastră de veghe obișnuită de peste zi, de la trezire până la adormire, în trupurile fizic și eteric; iar noaptea noi nu facem nimic și nu putem să le alterăm. Căci dacă omul ar putea acționa și când doarme, ca om neevoluat ar produce tot felul de lucruri rele. În trupul fizic și în cel eteric nu există numai forțele care sunt active în noi prin aceea că noi suntem oameni conștienți sau numai gânditori și simțitori, ci și acele forțe la care au lucrat entități divin-spirituale prin stadiile de Saturn, Soare și Lună ale Pământului până în actuala perioadă a Pământului nostru. Acolo sunt active mereu forțe din regiunile înalte. Pe ele ne sprijinim noi. Iar atunci când ne trezim și pătrundem în trupurile fizic și eteric, noi ne predăm totodată forțelor divin-spirituale care se află în trupurile noastre fizic și eteric spre mântuirea și binecuvântarea noastră și care ne conduc prin viață de dimineața până seara. Așa stau lucrurile: În noi acționează întreaga lume divin-spirituală și, în fond, noi putem face mult rău în aceasta, dar prea puțin bine.
Dar acum gândiți-vă că orice evoluție spirituală depinde de faptul ca noi să ne eliberăm omul lăuntric, trupul nostru astral și Eul, ca noi să învățăm să vedem, ca să spunem așa, să percepem clarvăzător ceea ce trăiește inconștient de la adormire până la trezire, și pentru că trăiește inconștient nu poate produce niciun rău. Ceea ce este inconștient în elementele ființiale componente ale noastre, în care se află forțe divin – spirituale, trebuie să ne devină conștient. Întreaga putere, forța care ne este dată prin aceea că la trezire suntem luați în mâini de ceea ce este ancorat în trupurile noastre fizic și eteric, dispare atunci când devenim independenți de trupul fizic și cel eteric și începem să percepem clarvăzător. Întreaga forță și putere a lumii se menține în afară. Noi ne-am retras din acele forțe care ne făceau puternici și ne ofereau suport și întărire împotriva lumii care acționează asupra noastră din afară. Noi am ieșit din forțele care ne sprijineau. Dar lumea a rămas așa cum este și noi ne raportăm totuși la întreaga putere, la întregul impact al lumii și la toate loviturile ei. Atunci trebuie să avem în noi înșine întreaga putere care ne venea din trupurile fizic și eteric pentru a rezista la loviturile lumii și pentru a le opune rezistență. Pe toate acestea trebuie să le dezvoltăm în Eul nostru și în trupul nostru astral. Acestea se dezvoltă prin regulile care au fost date și pe care le găsiți în lucrarea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 6]. Toate sunt chibzuite pentru a da lăuntrului nostru acea putere care ne era conferită anterior de ființe superioare și care se îndepărtează atunci când se îndepărtează sprijinul exterior, acea putere care ne face capabili să rezistăm la atacurile lumii, chiar dacă noi înșine am dat la o parte sprijinul anterior pe care ni-l oferea trupul nostru fizic și cel eteric.
Oamenii care nu s-au fortificat lăuntric pentru a înlocui – prin exerciții ale sufletului realmente pline de dăruire și în primul rând prin purificarea însușirii pe care noi o numim în lumea exterioară imoralitate – forțele pe care le îndepărtează și care proveneau din trupul fizic și cel eteric, acești oameni pot dobândi într-o anumită măsură capacitatea de a vedea în lumea spirituală. Dar ce se întâmplă? Ei devin ceea ce se poate numi hipersensibili. Ei se simt ca și cum ar fi împunși spiritual din toate părțile, și ei nu pot rezista la atacurile care vin din toate părțile. Și aceasta este una dintre realitățile cele mai importante care trebuie cunoscută dacă tindem înspre un progres în cunoașterea spirituală: Trebuie să ne facem puternici lăuntric prin aceea că ne dezvoltăm realmente cele mai nobile, cele mai bune însușiri ale sufletului.
Și care însușiri să fie acelea, după cele pe care le-am discutat tocmai astăzi – dacă este chiar imposibil să trăiești în lumea spirituală sub semnul egoismului, dacă egoismul nu ne ajută cu nimic acolo, atunci este firesc ca eliminarea egoismului și a tot ceea ce este supus dorinței arbitrare de spiritual să fie pregătirea pentru viața spirituală. Cu cât acest principiu este luat mai în serios și respectat mai mult, cu atât mai bine este pentru progresul spiritual. El nici nu poate fi suficient luat în serios și respectat. Cel care are de a face cu astfel de lucruri poate auzi adesea oamenii spunând: Eu nu am făcut asta din egoism! Atunci când acest cuvânt încearcă să iasă de pe buzele omului, omul ar trebui să se oprească și să nu lase cuvântul să treacă dincolo de buze, ci să-și spună: De fapt tu nu ești așa încât să poți spune că faci ceva fără nicio urmă de egoism! – Și este mult mai înțelept ca el să procedeze așa, pentru că este cu mult mai adevărat. Și de fapt este vorba de adevăr în privința cunoașterii de sine. În niciun domeniu nu se răzbună neadevărul așa de puternic ca în domeniul vieții spirituale. Și omul ar trebui să-și stabilească cerința de a fi mai degrabă sincer și onest decât să se încețoșeze pe sine însuși prin afirmația: Tu nu ești egoist. – Este mai bine ca el să recunoască adevărul și să-și spună: Îmi mărturisesc egoismul și așa am măcar impulsul de a mă dezbăra de el.
Ce anume este legat de acest concept spiritual al adevărului dori să explic prin următoarele. Lucrurile se pot judeca cu foarte multă ușurință astfel: Există oameni care afirmă că au aflat și văzut tot felul de lucruri în lumile superioare; acestea sunt răspândite și apar dinaintea oamenilor. Dar dacă vezi că ele nu sunt adevărate, oare nu trebuie să implici toate forțele și mijloacele ca să le combați? – Desigur că pot exista puncte de vedere din care este necesară o asemenea luptă. Însă pentru acela care, în calitate de om spiritual, se străduiește să înfăptuiască adevărul, există întotdeauna și un alt gând, anume acela că numai ceea ce este adevăr încolțește și rodnicește pentru lume din lumea spirituală, pe când ceea ce este neadevărat nu aduce precis niciun rod. Exprimând banal lucrurile: Se poate minți oricât de mult în privința lucrurilor spirituale, dar minciuna are picioare scurte. Iar cel care minte ar trebui să-și spună că în felul acesta nu se îndeplinește nicio acțiune rodnică. Fructuos, rodnic în domeniul spiritual este numai adevărul. Iar acesta începe deja acolo de unde trebuie să ne începem propria evoluție spirituală, și unde ar trebui să începem să ne mărturisim realmente cum suntem noi de fapt. Este ceva care ar trebui să trăiască totodată ca impuls în toate Mișcările spirituale, în toate Mișcările oculte: anume că numai adevărul poate fi rodnic, poate fi eficient. Adevărul este întrutotul ceva care se justifică în lume prin rodnicia sa, prin binecuvântarea sa pentru omenire. Iar minciuna, neadevărul, este ceva nerodnic și neeficient. El are un singur efect, pe care nu vreau să-l expun astăzi mai departe, și de aceea îl indic doar: El se întoarce izbindu-l puternic pe însuși răspânditorul neadevărului. Ceea ce am în vedere cu această afirmație plină de importanță ne va preocupa o altă dată.
Am vrut să vă ofer astăzi un fel de privire retrospectivă asupra a ceea ce am practicat în ultimii ani în adunările noastre pe Ramură și să las încă o dată să răsune ceea ce a putut să umple sufletele și încăperea ca dispoziție lăuntrică și conținut de sentimente.
Dacă privim acum asupra activității desfășurate în afara Ramurii noastre, doar într-o singură privință, probabil că îmi este îngăduit să indic propria mea contribuție care se concretizează în misteriul rosicrucian reprezentat de noi la München, Poarta inițierii [Nota 7]. Prin acest misteriu urma să se creeze o anumită strădanie despre care vă voi vorbi în următoarele adunări pe Ramură. Acum vreau să spun doar atât că a fost posibil să aduc în această formă mai artistică într-o expresie individuală, ceea ce altfel poate fi spus doar în general. Atunci când vorbim aici sau în altă parte despre condițiile vieții spirituale, noi vorbim așa cum este corect pentru fiecare suflet. Dar este necesar să avem mereu în vedere că fiecare om este o ființă proprie, o ființă individuală, și că oamenii trebuie individualizați în privința fiecărui suflet. De aceea a existat odată nevoia de a prezenta, ca să spunem așa, un suflet la Poarta inițierii. De aceea vă rog să nu considerați misteriul rosicrucian ca pe o învățătură, ci ca pe o expunere artistică a pregătirii în vederea inițierii a unui om individual. Nu este vorba despre modul în care progresează un om sau altul, ci despre cel care este descris în misteriu drept Johannes Thomasius, așadar despre forma cu totul individuală pe care o primește pregătirea pentru inițiere la un om anume.
Astfel am dobândit oarecum două mari puncte de vedere prin aceea că ne-am apropiat de adevăr: Pe de o parte prin aceea că am descris marile puncte de vedere ale progresului, și apoi prin aceea că ne-am înălțat în punctul central al unui singur suflet. Pe noi ne va însufleți mereu faptul că trebuie să ne apropiem de adevăr din multe direcții și că trebuie să așteptăm răbdători până când diversele viziuni asupra adevărului se reunesc într-o percepție de ansamblu. Vrem ca această modestie în cunoaștere să ne preocupe în mod deosebit. Să nu spunem niciodată că omul nu poate viețui adevărul. El îl poate viețui! Numai că el nu poate avea dintr-o dată întreaga cunoaștere a adevărului, ci întotdeauna numai câte o parte la un moment dat. În felul acesta, omul devine modest. Adevărata modestie trebuie să fie un sentiment care să se creeze și în Ramurile noastre, și de acolo să fie purtată în afară, în restul culturii timpului, pentru a acționa acolo. Căci timpul nostru, datorită structurii sale, are multă nevoie de această modestie în cunoaștere.
În sensul acestor sugestii vom continua să lucrăm pentru a expune problema creștină ca să viețuim și în privința ei cum se poate ajunge la această modestie în cunoaștere și cum se poate progresa tot mai mult în felul acesta în trăirea adevărului.
