Am încercat ultima oară să oferim o privire retrospectivă nu numai asupra conținutului considerațiilor noastre din anul precedent, ci și asupra sensului, asupra spiritului acestor considerații. Am atras atenția asupra faptului că acest spirit – care ne-a însuflețit la considerarea, de exemplu, a problemei lui Christos sub toate aspectele posibile că acest spirit trebuie să fie cel care trebuie să străbată întreaga Mișcare spiritual-științifică, întreaga strădanie spiritual-științifică. Căci a rezultat că de aceea trebuie să abordăm un anumit obiect din diferite părți, pentru că omul trebuie să mențină din capul locului, în strădania sa de cunoaștere, ceea ce se numește adevărata modestie a cunoașterii. Vrem să ne mai pronunțăm încă o dată asupra acestei modestii a cunoașterii.
Eu am folosit adesea comparația că noi putem obține imaginea unui obiect oarecare prin pictură, fotografiere sau într-un alt mod, dar că nu ne este niciodată îngăduit să afirmăm despre această imagine, care este preluată dintr-o parte, că ea ar reda întreaga înfățișare a obiectului. Ne putem forma o reprezentare aproximativă despre un obiect dacă îi preluăm imaginea din diverse părți și aducem apoi laolaltă aceste diferite imagini, încercând să ne formăm în felul acesta o imagine de ansamblu asupra obiectului. Și la o considerare obișnuită ar trebui să mergem, de fapt, în jurul obiectului, pentru a ne forma o reprezentare a sa din toate părțile. Iar dacă cineva ar vrea să afirme că în lumea spirituală este totuși posibil ca printr-o singură privire, ca printr-o singură considerare a unui obiect să poți cuprinde obiectul în întregime, el s-ar înșela foarte mult. Și multe greșeli omenești provin din nerecunoașterea celor spuse mai sus. În relatările asupra evenimentului din Palestina, aș spune că s-a avut grijă ca acest punct de vedere să nu fie abordat de cei care merg mai în profunzime. Căci în privința acestui eveniment din Palestina există patru relatări, relatările celor patru Evangheliști. Iar pentru cel care nu știe că în viața spirituală un obiect, o entitate, un eveniment, trebuie considerate din diferite puncte de vedere, pentru acela, atunci când trebuie să prelucreze adevărul – din realitatea celor patru puncte de vedere – nu va rezulta nimic altceva decât că există contradicții aparente între Evangheliști. Dar noi am atras în repetate rânduri atenția asupra faptului că trebuie să ne reprezentăm cele patru relatări din Evanghelii în sensul că ele expun marele eveniment Christos din patru puncte de vedere diferite, și că ele trebuie menținute laolaltă, la fel ca patru imagini ale unui obiect sau ale unei ființe, care sunt preluate din patru direcții diferite. Și dacă procedăm apoi cu exactitate, așa cum am încercat deja să o facem [Nota 8] în privința Evangheliilor de la Matei, Ioan și Luca, și așa cum vom încerca să facem mai târziu în privința Evangheliei după Marcu, va rezulta că cele patru expuneri ale evenimentului din Palestina concordă în modul cel mai frumos. Astfel, în faptul că există patru Evanghelii ne este dată marea învățătură despre multitudinea părerilor omenești în privința Adevărului.
Eu am atras deja atenția în anii trecuți că este posibil să găsim diverse păreri despre adevărul unei ființe oarecare. Dumneavoastră vă amintiți că anul trecut, la Adunarea noastră Generală, eu am încercat să completez ceea ce se numește în mod obișnuit teosofie, printr-un alt mod de considerare a lucrurilor, pe care l-am numit atunci considerare antroposofică, și eu am arătat cum trebuie să se raporteze antroposofia la teosofie. Eu am atras atenția asupra faptului că există o știință obișnuită, care se sprijină pe evenimentele senzoriale și pe unirea rațională a realităților ce rezultă prin observațiile senzoriale – și că atunci când acestea se preocupă de om, știința se numește antropologie. Antropologia conține tot ceea ce poate fi cercetat cu simțurile și poate fi aflat despre om prin observații raționale. Ea consideră așadar organizația sensibilă omenească așa cum ni se oferă ea atunci când o cercetăm cu diferite instrumente, cu instrumentele științelor naturii. Aceasta consideră, de exemplu, rămășițele oamenilor din preistorie, instrumentele de cult și uneltele acestor oameni din straturile pământului, și încearcă să-și facă o idee în privința modului în care a evoluat neamul omenesc în decursul timpului. Ea încearcă să studieze acele trepte de formare care se găsesc la popoarele sălbatice sau necivilizate, pentru că ea pornește de la premisa că la aceste popoare s-au menținut stadiile de cultură pe care le-au parcurs și popoarele civilizate în evoluția lor. Așa își clădește antropologia o imagine în privința celor străbătute de om până când a ajuns la stadiul actual.
Aș putea să mai expun încă multe aspecte care ar contribui la explicarea esenței antropologiei. Eu am comparat anul trecut antropologia cu un om care își dobândește cunoștințele prin aceea că se plimbă prin câmpie, privește piețele, orașele, pădurile și câmpiile și descrie tot ceea ce a văzut el așa, mergând prin câmpie. Dar omul poate fi considerat și dintr-un alt punct de vedere. Acesta este cel al teosofiei. Căci întreaga teosofie vrea să ne explice în cele din urmă ființa și determinarea omului. Dacă veți studia amănunțit lucrarea mea Știința ocultă [Nota 9], veți vedea că totul culminează în cele din urmă în explicații asupra existenței omenești. Și dacă veți compara antropologia cu un om care merge prin câmpie și adună și-și notează realitățile în parte, pentru a le înțelege cu rațiunea, putem compara teosofia cu un observator care s-a urcat până pe vârful unui munte și privește de acolo ceea ce se află de jur-împrejur, piețele, orașele, pădurile ș.a.m.d. El vede ceea ce este răspândit în câmpie cum se pierde oarecum, și pe unele le mai vede doar în anumite puncte. Așa stau în fond lucrurile cu contemplarea spirituală a omului, cu teosofia. Punctul de vedere spiritual abordat aici este unul superior. Asta face necesar ca din acest punct de vedere să fie dobândite unele lucruri care, ca să spunem așa, fac ca activitatea umană obișnuită, însușirile nemijlocite și particularitățile omului, care ne întâmpină în viața cotidiană, să apară neclare, așa cum apar satele și orașele privite din vârful muntelui.
Ceea ce tocmai am spus eu acum probabil că nu va aduce prea multă lumină începătorului în teosofie. Căci acest începător va încerca să înțeleagă ceea ce preia el pentru început despre ființa omului, despre împărțirea în trup fizic, eteric, astral ș.a.m.d. prin aceea că-și va forma anumite reprezentări în această privință, dar pentru început el va fi încă departe de marile dificultăți care apar atunci când se înaintează în înțelegerea adevărurilor spiritual-științifice. Ne este îngăduit să spunem că cu cât un om progresează mai mult, cu atât va recunoaște că este infinit de dificil să găsească o legătură între ceea ce este dobândit acolo sus, pe vârful muntelui spiritual al teosofiei și ceea ce apare realmente în viața omenească de zi cu zi drept senzații și sentimente omenești caracteristice, ș.a.m.d. Acum s-ar putea pune întrebarea: De ce apar atât de multor oameni adevărurile spirituale ca fiind întemeiate și corecte, în ciuda faptului că ei nu iau deloc în considerare cât de puțin se poate verifica ceea ce este afirmat de pe vârful muntelui spiritual prin ceea ce văd ei înșiși în viața cotidiană? – Asta provine din faptul că sufletul omenesc nu este conceput pentru neadevăr, ci el este realmente conceput pentru adevăr și este conceput în așa fel încât resimte oarecum instinctiv atunci când este rostit un adevăr. Există un sentiment față de adevăr. Nu ar trebui judecat greșit că acest sentiment față de adevăr, acest simț nepărtinitor al adevărului din suflet are o valoare infinită. Și în special în epoca noastră actuală are el o valoare infinită, și anume din motivul că, aș spune, vârful spiritual de pe care pot fi văzute realmente de om cele mai necesare adevăruri, este atât de infinit de înalt. Dacă oamenii ar trebui să urce mai întâi pe acest vârf, ar trebui să parcurgă o lungă cale sufletesc-spirituală, și mulți dintre cei care nu pot parcurge această cale sufletesc-spirituală nu ar putea resimți valoarea acestor adevăruri pentru viața omenească. Numai că fiecare suflet are predispoziția ca atunci când i se împărtășesc adevăruri spirituale să le resimtă în adevărul lor și să le preia în adevărul lor.
Cum se raportează acum un astfel de suflet care preia aceste adevăruri, la sufletul care le găsește? Putem folosi pentru aceasta o comparație de-a-dreptul trivială. Dar oricât de trivială ar fi, prin ea se are mai mult în vedere decât pare. Oricine dintre noi poate încălța o cizmă, dar nu oricine poate să facă o cizmă; pentru aceasta ar fi trebuit să învețe acest lucru de la un cizmar. Dar ceea ce poate avea omul de la o cizmă, ceea ce poate fi cizma pentru un om nu depinde de faptul că el o poate face, ci de faptul de a o folosi în mod corect. Așa stau realmente lucrurile și cu adevărurile spirituale care ne sunt date prin teosofie. Pentru început, chiar dacă nu le putem descoperi noi înșine prin contemplare, suntem chemați să le folosim în viețile noastre. Și dacă noi le preluăm ca să le folosim, prin sentimentul nostru firesc al adevărului, ele ne folosesc în așa fel încât noi ne putem orienta în viață datorită lor; în sensul că noi putem ști că nu suntem limitați la existența dintre naștere și moarte, că purtăm în noi un om spiritual, că parcurgem vieți pământești repetate ș.a.m.d. După cum am spus, aceste adevăruri pot fi folosite. Omul le poate prelua. Și așa cum ne feresc cizmele de frig, ne feresc și aceste adevăruri de frigul spiritual, de sărăcirea spirituală. Căci trebuie să avem în vedere faptul că noi ne răcim spiritual, sărăcim spiritual dacă ajungem să gândim și să simțim doar în privința a ceea ce ne oferă lumea sensibilă exterioară. Astfel că trebuie să spunem: Adevărurile spirituale care sunt aduse dintr-un punct de vedere mai înalt, pot fi folosite de toți oamenii. De găsit le pot găsi probabil doar puțini oameni, anume cei care parcurg calea spirituală care a fost descrisă aici și în ora trecută.
Însă orice privire aruncată în lumea obișnuită, care ne înconjoară din punct de vedere senzorial – și care este așadar la rândul ei obiect al antropologiei atunci când este vorba despre om – ne poate arăta că această lume însăși ne revelează o altă lume, aflată în spatele ei, care poate fi văzută din punctul de vedere spiritual superior al teosofiei. Așadar lumea sensibilă poate deveni ea însăși o revelare a unei alte lumi, dacă începem să interpretăm această lume a simțurilor, dacă nu preluăm numai cu rațiunea realitățile ei, ci începem să interpretăm aceste realități; dacă nu trecem, ca să spunem așa, dincolo de terenul percepțiilor senzoriale imediat atât de departe ca însăși teosofia, dar rămânem oarecum pe povârnișul muntelui, de unde amănuntele nu dispar chiar întrutotul, dar de unde este deja posibil să aruncăm o privire de ansamblu. În sens spiritual, noi am caracterizat anul trecut acest punct de vedere ca fiind cel al antroposofiei, și noi am arătat atunci că sunt posibile trei păreri în privința omului: Cea antropologică, cea antroposofică, și cea teosofică.
Anul acesta vom avea de arătat – în legătură cu Adunarea Generală – în conferințele despre psihosofie, care sunt importante într-un cu totul alt sens decât conferințele despre antroposofie, că sufletul omenesc poate fi interpretat din impresiile și trăirile sale nemijlocite în sensul că el are un rol de jucat în viața spirituală, în mod asemănător cu cel din antroposofie. Iar un ciclu de conferințe viitor despre pneumatosofie va încheia aceste conferințe în așa fel încât considerațiile despre antroposofie și psihosofie să se reverse din nou în teosofie. Toate acestea se vor face ca să trezim un sentiment în privința a cât de felurit este adevărul. Căci aceasta este o experiență a celui mai serios purtător de adevăr: cu cât înaintează mai mult, cu atât va deveni mai modest – și cu atât va deveni mai precaut în a transpune imediat în limbajul vieții obișnuite adevărurile dobândite din puncte de vedere superioare. Căci deși ultima oară am spus că aceste adevăruri au de fapt valoare abia atunci când sunt traduse în limbajul vieții obișnuite, trebuie să ne fie totuși limpede că această traducere face parte dintre sarcinile cele mai dificile ale activității spiritual-științifice. Faptul de a face atât de inteligibil ceea ce a fost văzut pe înălțimile spirituale încât simțul sănătos al adevărului și logica sănătoasă să le poată accepta și înțelege, constituie o mare dificultate.
Trebuie să subliniem mereu faptul că este vorba să creăm astfel de sentimente și o astfel de atitudine față de adevăr atunci când practicăm știința spirituală în Ramurile noastre. Ceea ce ni se expune drept comunicări din lumea spirituală nu trebuie înțeles doar cu rațiunea, ci se pune mai degrabă problema ca noi să le viețuim în sentimentele noastre și să dobândim în felul acesta însușiri pe care ar trebui să le aibă orice om care se străduiește cu adevărat spiritual.
Dacă luăm în considerare lumea care este răspândită în jurul nostru, putem spune că pretutindeni, în fiecare punct al ei, ea ne oferă expresia exterioară, revelația exterioară a unei lumi lăuntrice, spirituale. Aceasta este o frază deja des auzită în Cercul nostru. La fel cum fizionomia omenească este o expresie a ce se petrece în sufletul omenesc, tot așa sunt manifestările sensibile exterioare o expresie fizionomică a unei lumi spirituale care urzește și trăiește în spatele acesteia, și noi vom înțelege trăirile senzoriale abia atunci când vom putea vedea în ele o expresie fizionomică a lumii spirituale. Dacă omul nu este încă în măsură ca prin calea de cunoaștere pe care a parcurs-o să se ridice la acele înălțimi de pe care lucrurile pot fi văzute în mod spiritual, el are dinaintea sa numai lumea senzorială și atunci ar putea să-și pună întrebarea: Oare nu există nimic pentru mine care să constituie tocmai prin contemplarea lumii senzoriale o dovadă, o adeverire a ceea ce mi se comunică prin contemplarea spirituală?
Această căutare a dovezilor este întotdeauna posibilă, dar nu trebuie procedat în mod superficial, ci cu foarte multă exactitate. Dacă dumneavoastră – ca să dau un singur exemplu – ați urmărit diversele conferințe spiritual-științifice pe care le-am ținut eu și veți urmări ceea ce stă în Știința ocultă a mea, vă poate frapa, de exemplu, faptul că în decursul evoluției Pământului a existat cândva o perioadă în care Pământul însuși era unit cu Soarele, astfel încât Pământul și Soarele formau un singur corp. Abia mai târziu s-a separat Pământul de Soare. Dacă dumneavoastră mențineți laolaltă ceea ce cunoașteți din Știința ocultă sau din conferințele mele, va trebui să vă spuneți că formele animale și formele vegetale pe care le găsim astăzi pe Pământ, reprezintă continuarea evoluției celor care puteau fi deja găsite pe atunci, când Pământul era unit cu Soarele. Dar la fel cum formele animale actuale sunt adaptate raporturilor pământești actuale, și formele animale de pe vremea când Soarele și Pământul mai erau încă unite, trebuie să fi fost adaptate acelui corp ceresc, alcătuit totodată din Pământ și Soare. De aici rezultă că acele forme animale care au rămas din vremea aceea nu numai că au rămas din vremea aceea, ci ele reprezintă continuarea ființelor care existau deja de atunci dar care, de exemplu, încă nu aveau ochi; căci ochii au sens numai când există lumină, așa cum iradiază ea din afară din Soare, pe Pământ. Așadar dintre diferitele tipuri de ființe din regnul animal trebuie să găsim unele care și-au configurat ochii după ce Soarele s-a separat de Pământ, și în afară de acestea ar trebui să găsim forme animale rămase din vremea în care Soarele mai era încă unit cu Pământul – și care ar trebui să fie animale lipsite de ochi. Această ultimă specie animală ar trebui să facă parte dintre animalele inferioare. Și ea există realmente. În cărțile de popularizare a științei veți găsi că existența ochilor încetează pe o anumită treaptă a evoluției. Aceasta constituie o dovadă pentru cele spuse dinlăuntrul științei spirituale.
Acum, noi putem să ne reprezentăm această lume care se extinde în jurul nostru și în care ne aflăm noi înșine drept expresia fizionomică a vieții spirituale ce există și urzește în spatele ei. Dacă omul s-ar raporta doar la această lume senzorială și ea nu i-ar revela sau nu i-ar trăda, în niciunul dintre punctele ei, faptul că ea indică o lume spirituală, atunci omul nu ar putea fi determinat să dezvolte în sine impulsul, dorul după o lume spirituală. Undeva trebuie să poată crește, în însăși lumea care ne înconjoară ca lume senzorială, dorul după spiritual, undeva spiritualul trebuie să radieze înăuntru ca printr-o poartă sau printr-o fereastră, din lumea spirituală, în lumea în care ne aflăm în viața de zi cu zi. Unde anume? Unde ne întâmpină nemijlocit ceva spiritual? Acesta este cazul – și dumneavoastră ați auzit acest lucru din diversele conferințe ținute de mine și de alții – acolo unde ajungem în măsură să ne viețuim propriul Eu. În clipa în care ne viețuim Eul, viețuim realmente ceva care se află într-un raport direct cu lumea spirituală. Dar această trăire a Eului constituie totodată ceva infinit de sărăcăcios. Ea este, ca să spunem așa, un singur punct în mijlocul fenomenelor lumii. Singurul punct pe care noi îl exprimăm prin cuvințelul „Eu”, desemnează ceva inițial realmente spiritual, dar, ca să spunem așa, contractat într-un singur punct, în punctul Eului. Dar ce ne poate totuși învăța acest spiritual, care este contractat într-un singur punct? Noi nu putem ști mai multe despre lumea spirituală prin trăirea Eului propriu, decât ceea ce este conținut, ca să spunem așa, în punctul Eu, dacă nu trecem la interpretare. Dar în acest punct există deja ceva foarte important, și anume faptul că prin el ni se spune cum trebuie să cunoaștem atunci când vrem să cunoaștem lumea spirituală.
Ce anume diferențiază trăirea Eului de toate celelalte trăiri? Faptul că în trăirea Eului suntem noi înșine înlăuntru. În toate celelalte trăiri noi nu ne aflăm înlăuntrul lor, ci ele ne vin din afară. Cineva ar putea spune: Dar nu trăiesc eu însumi în gândirea mea, în voirea mea, în poftele mele, în sentimentele mele? – În privința voirii, omul se poate convinge printr-o cumpănire simplă, ca să spunem așa, printr-o autoobservare sufletească, el se poate convinge cât de puțin e nevoie să se situeze înlăuntrul acestei voiri. Gândiți-vă numai că voirea este ceva care se manifestă ca și cum ne-ar mâna, și ca și cum omul nu se află deloc înlăuntrul ei, ci acționează ca și când altcineva, sau un alt eveniment, îl împinge. Și la fel stau lucrurile și cu sentimentele și cu cea mai mare parte a ceea ce se gândește în viața de zi cu zi. Nu ne aflăm înlăuntrul lor. Și omul se poate convinge de cât de puțin se află în viața obișnuită, de exemplu înlăuntrul gândurilor sale, dacă verifică cu grijă cât de dependentă este gândirea obișnuită de educație și de tot ceea ce am preluat într-un anumit timp, de ceea ce ne-au adus raporturile existente. De aceea sunt atât de diferite gândirea, simțirea și voirea în privința conținutului lor obișnuit, la diferitele națiuni și în diferitele timpuri. Un singur aspect trebuie să fie același. Dacă el există într-adevăr la om, el trebuie să fie identic la toate națiunile, în toate regiunile Pământului și în toate comunitățile omenești: este trăirea acestui punct-Eu individual.
Dar acum să ne punem întrebarea: Cum stau lucrurile cu trăirea acestui punct al Eului? – Lucrurile nu sunt deloc simple. S-ar putea crede cu ușurință că noi ne viețuim Eul însuși. Dar nu e deloc așa. Noi nu ne viețuim de fapt Eul însuși. Dar ce viețuim? În fond, viețuim o reprezentare a Eului, o percepție a Eului. Dacă trăirea Eului ar fi cuprinsă exact, ea ar fi de fapt conținută într-o iradiere spre infinit, într-o iradiere în toate părțile. Dacă Eul nu s-ar putea raporta la sine însuși ca la o imagine în oglindă a sa – chiar dacă această imagine este doar o trăire punctuală – omul nu ar putea viețui Eul, Eul nu și-ar putea face nicio reprezentare despre sine însuși. Și această reprezentare este viețuită mai întâi de om despre Eu. Dar această reprezentare îi este suficientă. Căci această reprezentare se deosebește de toate celelalte reprezentări și are realmente o mare deosebire față de toate celelalte reprezentări, anume aceea că ea trebuie să fie identică cu originalul, că nu poate fi altceva decât originalul ei. Căci atunci când Eul se reprezintă pe sine însuși, nu are de a face decât cu sine însuși, iar reprezentarea este doar o întoarcere a viețuirii Eului în sine însuși; e ca un blocaj, ca și cum am vrea să-l reținem pentru a se întoarce înapoi în sine însuși, iar în această întoarcere înapoi el își apare sieși ca o imagine oglindită, care este identică cu originalul. Așa este trăirea Eului.
Ne este așadar îngăduit să spunem: Noi putem cunoaște trăirea Eului în reprezentarea Eului. Dar această reprezentare a Eului se deosebește de toate celelalte reprezentări, de toate celelalte treziri pe care le putem avea, prin ceva considerabil. Ea se deosebește în mod radical de tot restul reprezentărilor. Pentru toate celelalte reprezentări și toate celelalte trăiri avem nevoie de un organ. La un proces senzorial exterior vă poate fi clar din capul locului că avem nevoie de un organ. Pentru a avea reprezentarea unei culori avem nevoie de ochi, ș.a.m.d. Este absolut clar că la o reprezentare senzorială obișnuită avem nevoie de un organ. Acum, s-ar putea crede că față de ceea ce se află într-un raport mai intim cu propriul nostru lăuntru, nu avem nevoie de niciun organ. Dar și aici vă puteți convinge în mod simplu că avem nevoie de organe – și mai multe amănunte în această privință puteți găsi în conferințele mele despre antroposofie. Aici urmează să vi se ofere posibilitatea de a prelua în mod teoretic ceea ce a fost spus acolo mai mult în general.
Gândiți-vă că într-o anumită perioadă a vieții dumneavoastră aveți un gând, o idee, un concept. Înțelegeți ceva care vă întâmpină, drept concept. Cum puteți să-l înțelegeți? Numai cu ajutorul acelor concepte pe care le-ați preluat deja anterior. Vedeți de aici că un om cuprinde un concept care se apropie de el într-un mod, pe când altul într-alt mod. Și asta provine din faptul că un om poartă o sumă mai mare de concepte pe care le-a preluat deja în sine, iar altul o sumă mai mică. Vechiul material alcătuit din concepte se află în noi și se raportează la cel nou la fel cum se raportează ochiul la lumină. Din vechile noastre concepte proprii s-a constituit un fel de organ de percepere a conceptelor, iar ceea ce nu ne-am alcătuit ca rezervă de concepte în actuala încarnare, trebuie căutat în încarnările anterioare. Atunci trebuie că s-a urzit laolaltă, iar noi întâmpinăm noile concepte care se apropie de noi printr-un organ al conceptelor. Noi trebuie să avem un organ pentru toate trăirile care vin din lumea din afară, chiar dacă sunt de natură spirituală. Ca să spunem așa, noi nu ne raportăm niciodată goi din punct de vedere spiritual față de lucrurile din lumea din afară care ne întâmpină, ci suntem mereu dependenți de ceea ce am devenit. Într-un singur caz ne raportăm direct la lumea din afară, anume atunci când dobândim percepția noastră de Eu. Și de aceea, această percepție de Eu trebuie refăcută iar și iar – și aceasta este o dovadă deosebită pentru ceea ce s-a spus –, ea trebuie făcută mereu din nou. În fond, în fiecare dimineață, când ne trezim, noi realizăm o nouă percepție a Eului nostru. Eul este prezent, el este aici chiar și când dormim. Dar percepția de Eu trebuie făcută din nou în fiecare dimineață, și poate fi făcută mereu din nou. Și chiar dacă în timpul nopții am face o călătorie până pe Marte, unde mediul nostru înconjurător ar arăta cu totul altfel cu cel de pe Pământ – acolo totul ar arăta complet altfel, numai percepția Eului ar fi aceeași. Căci aceasta se poate face în orice împrejurare în același mod, pentru că nu avem nevoie de niciun organ exterior, nici măcar de un organ al conceptelor. Ceea ce vine în întâmpinarea noastră este o reprezentare nemijlocită a Eului, e drept, ca reprezentare, ca percepție, dar totuși în adevărata sa înfățișare. Toate celelalte ne stau oarecum dinainte ca imagini condiționate de o oglindă și de forma acelei oglinzi. Percepția Eului ne stă dinainte în adevărata sa înfățișare.
Când reflectăm la aceasta, putem spune realmente, într-o anumită privință: Atunci când ne reprezentăm Eul, în Eu suntem noi înșine; este ceva care nu se află deloc în afara noastră. Acum să ne punem întrebarea cum se deosebește reprezentarea unică a Eului, percepția Eului, de tot restul percepțiilor și de toate celelalte pe care le trăiește Eul. Se diferențiază în sensul că în percepția Eului, în reprezentarea Eului, avem această amprentă, această pecete directă a Eului, iar în toate celelalte reprezentări și percepții nu avem o asemenea amprentă nemijlocită a lucrurilor. Dar imaginile care Pot fi comparate totuși, într-o anumită privință, cu percepția Eului, le dobândim din ceea ce se află în jurul nostru: noi transformăm totul prin Eul nostru, în trăire lăuntrică. Căci lumea exterioară trebuie să devină reprezentare a noastră dacă e ca ea să aibă, în general, o importanță, o valoare pentru noi. Noi ne formăm așadar realmente imagini din lumea exterioară, care trăiesc apoi în Eu în continuare, indiferent prin ce organ preluat noi trăirea senzorială. Dacă mirosim o anumită substanță, după ce trecem de ea și nu ne mai aflăm în contact nemijlocit cu substanța respectivă, noi purtăm totuși în noi mai departe imaginea a ceea ce am mirosit. Tot așa purtăm în noi mai departe imaginea unei culori pe care am văzut-o. Imaginile provenite din astfel de trăiri, rămân în Eul nostru. Ca să spunem așa, Eul le păstrează în sine. Dar dacă vrem să desemnăm aceste imagini prin caracteristicile lor, trebuie să spunem că particularitatea lor este că ne sunt aduse nouă din afară. Atâta timp cât suntem oameni în lumea senzorială, toate imaginile pe care le putem uni cu Eul nostru sunt ceea ce a rămas în Eu ca resturi ale impresiilor lumii sensibile. Un singur lucru nu ne poate da lumea senzorială: percepția Eului. Aceasta se înalță în noi înșine. Așadar noi avem în percepția Eului o imagine, chiar dacă aceasta este concentrată, redusă la un punct, o imagine care se înalță în noi înșine.
Adăugați acum la această imagine, altceva: imagini care nu au luat naștere prin aceea că au fost stimulate de simțurile exterioare, ci care se înalță la fel de libere în Eu ca însăși reprezentarea Eului, așadar care sunt formate în conformitate cu însuși tipul de reprezentare a Eului: Atunci aveți acel tip de imagini care apar în ceea ce noi denumim lume astrală. Așadar reprezentări de imagini care apar în Eu fără ca asupra noastră să se facă vreo impresie din afară, din lumea senzorială.
Ce deosebește imaginile pe care le avem din lumea senzorială de restul trăirilor noastre lăuntrice? Noi putem purta cu noi imaginile senzoriale ca imagini ale trăirilor numai dacă am venit în contact cu lumea exterioară, căci atunci ele au devenit trăiri lăuntrice, dar stimulate de lumea exterioară. Ce fel de trăiri ale Eului există care nu sunt direct stimulate de lumea exterioară? Astfel de trăiri sunt sentimentele noastre, poftele noastre, impulsurile și instinctele noastre, ș.a.m.d. Acestea nu sunt stimulate de lumea exterioară. Și chiar dacă noi nu ne aflăm înlăuntrul sentimentelor și impulsurilor noastre ș.a.m.d. în sensul expus adineauri, trebuie totuși să ne spunem: În sentimente, impulsuri, pofte etc., se impune înlăuntrul nostru un element. Prin ce se deosebesc impulsurile, poftele ș.a.m.d. de imaginile senzoriale pe care le purtăm cu noi după ce am avut percepții senzoriale? Dumneavoastră puteți simți prin ce anume se deosebesc. Imaginea senzorială este ceva care rămâne liniștită în noi, pe care noi încercăm să o purtăm cu noi pe cât de fidel este posibil, după ce ne-am raportat la lumea exterioară. Impulsurile, poftele, instinctele constituie ceva care lucrează în noi, așadar care reprezintă o forță.
Dacă lumea exterioară nu participă la înălțarea imaginilor astrale, la înălțarea acestor imagini trebuie totuși să participe niște forțe. Căci ceea ce nu este impulsionat, nu poate lua naștere. La imaginea senzorială forța impulsionantă este impresia provenită din lumea exterioară. La imaginea astrală, forța impulsionantă este pentru început ceea ce stă la baza poftelor, impulsurilor, sentimentelor ș.a.m.d. Acum, în viața omenească obișnuită, așa cum este ea în ziua de azi, omul este ferit de faptul ca poftele și impulsurile lui să dezvolte o asemenea forță încât prin ea să ia naștere imagini care pot fi trăite la fel cum este trăită imaginea Eului. Se poate spune că este o caracteristică importantă a sufletului omenesc actual faptul că impulsurile și poftele sale nu acționează suficient de puternic pentru a stimula până la formarea de imagine ceea ce le pune Eul în față. Atunci când Eul se raportează la forțele puternice ale lumii exterioare, el este stimulat până la a forma imagini. Atunci când el trăiește în sine însuși, la omul obișnuit există o singură ocazie ca Eul să dobândească o imagine ce se înalță în el, anume când imaginea este însăși imaginea Eului.
Așadar impulsurile, poftele ș.a.m.d. nu acționează suficient de puternic pentru a deveni imagini la fel ca trăirea individuală a Eului. Dacă ele acționează suficient de puternic, atunci trebuie să preia și o însușire pe care o au toate trăirile senzoriale exterioare. Această însușire este de o importanță extraordinar de mare. Nicio trăire senzorială nu ne face favoarea să se orienteze în funcție de noi. De exemplu, dacă cineva locuiește într-o cameră în care se aude un zgomot neplăcut, el nu îl poate îndepărta prin impulsurile și dorințele sale. Nimeni nu poate transforma, să zicem, o floare galbenă, pe care ar prefera-o să fie roșie, în roșu, prin simplul impuls sau prin simpla sa dorință. Aceasta este caracteristica lumii senzoriale, anume faptul că ea ne apare într-un mod cu totul independent de noi. Or, este ceea ce nu fac deloc impulsurile, poftele și pasiunile noastre. Acestea se orientează întrutotul în funcție de viața noastră personală. Ce ar trebui așadar să intervină la acea intensificare pe care trebuie să o afle pentru a ajunge la existența de imagine? Ele trebuie să devină așa cum este lumea exterioară, care nu ne face nicio favoare în privința alcătuirii ei și a configurării imaginilor senzoriale, ci ne constrânge să ne configurăm imaginea senzorială pe care ne-o facem așa cum este impresia dată de lumea exterioară. La fel de independent cum este omul la producerea imaginilor senzoriale din lumea exterioară, trebuie să fie el față de sine însuși, față de propriile sale simpatii și antipatii personale, dacă e ca imaginile din lumea astrală să se configureze corect. Pentru el trebuie să fie, ca să spunem așa, întrutotul ne-determinant ceea ce-și dorește, ceea ce poftește el ș.a.m.d. Ultima oară v-am spus că cerința care se pune aici se poate formula așa: Omul trebuie să fie ne-egoist. Dar această afirmație nu trebuie preluată cu superficialitate. Nu este atât de ușor să fii neegoist.
Acum trebuie să reflectăm la următoarele: În ce măsură diferă interesul pe care îl avem față de ceea ce ne apare din afară, de interesul față de ceea ce ne apare dinlăuntru? Interesul pe care-l are omul față de viața lui lăuntrică este infinit mai mare decât cel față de lumea exterioară. E drept că dumneavoastră știți că pentru mulți oameni, chiar și lumea din afară, atunci când o transformă în imagine, dobândește uneori altă nuanță, în funcție de sentimentele lor subiective. Dumneavoastră știți că oamenii povestesc adesea că unii oameni mint adesea chiar dacă ei nu cred că mint, ci cred în ceea ce povestesc. În astfel de cazuri intervine întotdeauna simpatia și antipatia, care amăgesc în privința a ceea ce este realmente dat din afară, făcându-l să apară modificat în imaginea ulterioară. Dar acestea sunt situații de excepție, și se poate spune că omul nu ar ajunge prea departe dacă s-ar amăgi pe sine însuși în viața de zi cu zi. Căci ceva nu ar concorda cu viața exterioară, și el trebuie să mărturisească adevărul în privința lumii exterioare, căci realitatea îl corectează. Așa stau lucrurile cu trăirile senzoriale obișnuite, căci realitatea exterioară este un bun corector. Dar această situație dispare atunci când începem să avem trăiri lăuntrice. Căci în acest caz, omul, ca să spunem așa, nu poate lăsa atât de simplu realitatea exterioară să facă o impresie corectoare asupra lui. Acolo lasă el să domnească interesul său, își lasă simpatia și antipatia să se afirme.
Astfel că trebuie să ne spunem: Principalul lucru despre care este vorba atunci când ne gândim să intrăm puțin în lumea spirituală, este să învățăm înainte de toate să ne raportăm la fel de indiferent la noi înșine, cum ne raportăm la lumea exterioară. În vechea școală pitagoreică, acest adevăr a fost formulat într-un mod de-a-dreptul dur, și asta chiar pentru un caz important al cunoașterii omenești, anume pentru problema nemuririi. Priviți în jurul dumneavoastră și vedeți cât de mulți oameni sunt interesați de problema nemuririi! Este ceva obișnuit în viață ca omul să dorească nemurirea, să-și dorească o viață dincolo de naștere și moarte. Însă aceasta rezultă dintr-un interes personal, dintr-un dor personal. Ca să spun așa, v-ar interesa relativ puțin dacă spargeți un pahar de apă, dar dacă oamenii ar avea un interes personal față de dăinuirea unui pahar de apă chiar și după ce a fost spart, la fel cum sunt interesați de nemurirea sufletului omenesc, atunci puteți fi siguri că majoritatea oamenilor ar crede și în nemurirea unui pahar de apă.
De aceea, se formula în școala pitagoreică următoarea cerință: Matur pentru a recunoaște adevărul nemuririi este doar acela care ar putea suporta faptul ca răspunsul la problema nemuririi să fie negarea acesteia! Dacă vrem să ne lămurim noi înșine, întrucâtva în lumea spirituală, în privința nemuririi – așa spuneau învățătorii din vechea școală pitagoreică –, nu ne este îngăduit să tânjim după nemurire, căci atâta timp cât ne-o dorim, ceea ce spunem nu este obiectiv. Și toate judecățile determinante despre viața de dincolo de naștere și de moarte pot veni doar de la aceia care ar putea intra liniștiți în mormânt chiar dacă nu ar exista nemurire. Acest lucru li se spunea discipolilor din vechile școli pitagoreice, deoarece lor trebuia să le devină clar cât de dificil este să devii matur pentru recepționarea unui adevăr oarecare.
Pentru a fi matur față de un adevăr, pentru a-l putea afirma tu însuți, este nevoie de o anumită pregătire care trebuie să constea în aceea ca să devii tu însuți neinteresat de adevărul respectiv. Acum, tocmai în privința nemuririi se poate spune: Este întrutotul imposibil să existe mulți oameni care să nu fie interesați de nemurire; astfel de oameni nu pot fi deloc mulți! – Celor nu sunt neinteresați, li se va vorbi apoi despre reîncarnare și despre veșnicia existenței omenești – în ciuda faptului că ei nu sunt neinteresați. Faptul de a primi adevărul și de a-l folosi, pentru a avea ceva în viață, o pot face toți, chiar și aceia care nu o afirmă. Nu este un motiv ca omul să nu preia adevărul pentru că nu se simte matur în această privință. Dimpotrivă, este întrutotul suficient pentru cele de care este nevoie în viață ca omul să preia adevărul și să-și pună viața în slujba lui.
Dar care este contra-imaginea necesară a preluării adevărurilor? Acestea pot fi preluate în liniște, chiar dacă omul nu este matur în această privință. Dar contra-imaginea necesară costă în aceasta: În aceeași măsură în care omul tânjește după adevăr pentru a avea liniște și satisfacție, pentru a avea siguranță în viață, în aceeași măsură să se facă matur pentru adevăr și totodată să fie plin de grijă în propria constatare a adevărurilor superioare, a acelor adevăruri care nu pot fi constatate decât în lumea spirituală.
De aici rezultă însă un principiu important pentru viața noastră spirituală. Anume, că trebuie să luăm în mod receptiv cele de care avem nevoie, să le aplicăm în viață; dar să fim pe cât posibil de neîncrezători față de propria constatare a adevărurilor, și în primul rând pentru propriile noastre trăiri astrale. Asta determină să ne ferim, înainte de toate, de a folosi în vreun fel aceste trăiri astrale atunci când ne aflăm într-un punct în care nu putem fi deloc neinteresați, anume atunci când ne situăm în acel punct în care intră în considerare propria noastră viață. Să presupunem că cineva, prin evoluția sa astrală, ar fi suficient de matur încât să constate ceva care va fi destinul său de mâine, ceva ce va fi trăit de el mâine. Aceasta este o trăire personală. Atunci el trebuie să se ferească să cerceteze în cartea vieții sale personale; pentru că acolo el nu poate fi deloc neinteresat. De exemplu, oamenii ar putea întreba cu ușurință: Dar de ce nu cercetează clarvăzătorii momentul exact al morții lor? – Ei nu o fac din motivul că nu pot fi întrutotul neinteresați de aceasta, și pentru că ei trebuie să mențină la distanță ceea ce se referă la propria lor persoană. În lumile spirituale trebuie cercetat ceea ce nu se referă la propria persoană, și numai acele aspecte despre care omul poate fi sigur că nu se referă la propria persoană, pentru ca în rezultate să existe o valabilitate obiectivă. Nu este posibil să exprimi ceva având o valabilitate obiectivă atunci când ești personal interesat de cele exprimate. Cel ce vrea să se limiteze la a exprima adevăruri obiectiv valabile fără să aibă vreun interes propriu, acela nu poate vorbi deloc din cercetări, din impresii ale unei lumi superioare despre ceva care-l privește pe el. Dacă există astfel de lucruri care îl privesc pe el, el trebuie să fie absolut sigur că nu a produs aceste rezultate ale cercetării prin interesul său. Dar este extraordinar de dificil să cercetezi dacă cineva a produs din propriul său interes ceva care îl privește pe el însuși, și l-a prezentat ca fiind obiectiv valabil.
Vedeți astfel că pentru începutul oricărei strădanii de ajungere în lumea spirituală trebuie să existe un principiu fundamental: Să nu încerci să consideri drept determinant ceva care se referă la propria personalitate. Trebuie să-ți excluzi propria personalitate. Și aici trebuie să mai adaug că această excludere a propriei personalități este extraordinar de dificilă, și că omul crede adesea că și-ar fi exclus propria personalitate – și totuși nu a făcut-o deloc! De aceea, majoritatea imaginilor astrale care sunt create pentru un om sau altul nu constituie decât un fel de reflectare a propriilor lor dorințe și pasiuni. Atâta timp cât omul este suficient de puternic în spiritual încât să-și spună: Tu trebuie să fii neîncrezător în privința propriilor tale trăiri spirituale! – aceste trăiri spirituale nu îi dăunează cu nimic. Abia din momentul în care omul nu are această tărie și consideră că trăirile sale sunt determinante pentru viața sa, începe să fie dezorientat. Este la fel ca atunci când un om ar voi să iasă dintr-o încăpere pe undeva unde nu este ușă, și s-ar lovi cu capul de perete. De aceea, el trebuie să respecte întotdeauna principiul: Trebuie să fii extrem de precaut în verificarea celor pe care le trăiești tu însuți în suprasensibil. Iar această precauție prevalează de fapt pe deplin doar atunci când nu atribuim unor astfel de trăiri o altă valoare decât valoarea de cunoaștere, decât o valoare explicativă și când nu ne orientăm în viața personala după ele, ci le lăsăm doar să ne dea lămuriri, informații. Dacă înaintăm cu acest sentiment: Tu ești doar informat! – atunci este bine, căci atunci, în clipa în care poate interveni o reprezentare opusă, informația poate fi corectată.
Tot ceea ce v-am spus astăzi va constitui doar o parte din unele considerații pe care le vom realiza în această iarnă. Dar cu aceasta am vrut să spun ceva care să vă pregătească la abordarea unei considerări a vieții sufletului omenesc, care ne va preocupa în săptămâna de după Adunarea Generală [Nota 10]: Considerații asupra psihosofiei.
