Cu privire la un punct discutat ieri în considerațiile noastre de seară, aș dori să nu fiu înțeles greșit și mi s-a părut totuși, dintr-o conversație avută azi cu mine, că s-ar putea strecura cu ușurință o neînțelegere. Este firesc că aceste lucruri, care sunt legate de intimitățile karmei noastre, sunt greu de formulat în cuvinte și că se poate ca una sau alta să nu fie foarte clar înțeleasă de prima dată. Este punctul care a fost discutat ieri cu privire la faptul că în durerile și suferințele noastre trebuie să vedem ceva pe care „mai înțeleptulul” din noi îl caută pentru a depăși anumite imperfecțiuni și că tocmai prin faptul că suportăm cu seninătate durerile, progresăm pe calea noastră. Nu aceasta ar putea fi înțeleasă greșit, ci altceva, că ar trebui să considerăm plăcerea și bucuria ca ceva ce ne vine fără meritul nostru, fără a trebui să o atribuim karmei noastre individuale, ci mai degrabă să o considerăm ca un fel de dar, un act de bunăvoință prin care suntem învăluiți în spiritul care guvernează totul. Vă rog să nu interpretați acest lucru astfel ca și cum accentul principal ar fi pe faptul că bucuria și plăcerea ne revin ca un dar al puterilor divine, spirituale, ci vă rog să puneți accentul pe faptul că s-a spus: Dacă vrem să ne înțelegem karma, trebuie să ținem cont de faptul că primim aceste lucruri printr-un act de bunăvoință. Astfel, bucuria și plăcerea sunt revărsate asupra noastră ca o bunăvoință. Omul care vrea să-și înțeleagă bucuria și plăcerea în karma sa ca și cum zeii vor să-l distingă și să-l înalțe deasupra tuturor celorlalți, va obține contrariul. Nu ne este în niciun caz îngăduit să interpretăm acest lucru ca și cum ni s-ar fi acordat cu scopul de a ne considera privilegiați față de alții. Trebuie să le înțelegem ca și cum ne-ar fi fost acordate ca un prilej de a ne simți în bunăvoința acelor ființe divine-spirituale. Deci, abia acest sentiment de a fi în această bunăvoință este cel care înseamnă un progres, celălalt ne-ar arunca înapoi considerabil în dezvoltarea noastră. Tu, omule, nu trebuie să crezi că poți ajunge la pură plăcere și bucurie prin merite speciale ale karmei tale, ci trebuie să crezi că poți ajunge la acestea doar prin faptul că nu ai merite. – Trebuie să facem în special acte de milostenie, pe care le putem face mai bine atunci, decât când ne confruntăm cu durere și suferință. Indicația că ar trebui să ne facem vrednici de har, de grația divină, aceasta este ceea ce ne face să mergem înainte. Nu ar fi așadar o justificare pentru opinia unor oameni că cel care este plin de bucurie și bogat și-a meritat acest lucru; tocmai aceasta trebuie evitată în mod special. Vă rog să luați acest lucru ca o indicație prin care ar putea fi evitată o neînțelegere.
Acum vrem să ne extindem puțin mai departe, într-un mod și mai liber, reflecțiile noastre asupra karmei, asupra karmei și trăirii noastră în lume, astfel încât știința spirituală să ne poată fi un fel de forță de viață. Când ne uităm la viețile noastre și la ceea ce ni se întâmplă, vom putea avea inițial două feluri de experiențe. Unul dintre feluri poate fi ceva de genul acesta: Da, m-a lovit o nenorocire, sau m-a afectat aceasta sau aceea. Să presupunem că m-a lovit un necaz. Poate că, dacă îmi îndrept gândurile spre necazul care mi s-a întâmplat, îmi voi putea spune: Dacă nu aș fi fost neglijent sau leneș în cutare sau cutare chestiune, acest necaz nu m-ar fi atins. – Dar nu putem face întotdeauna o astfel de considerație cu mijloacele normale ale conștienței, ci vom descoperi în numeroase cazuri că nu ne putem da seama de modul în care necazul este legat de întâmplările vieții noastre actuale. Cu mijloacele conștienței obișnuite, vom fi adesea determinați să spunem despre multe lucruri care se produc: A fost ceva care s-a produs întâmplător în viața noastră, nu vedem nicio legătură clară. – Vom putea face această distincție și în ceea ce privește lucrurile pe care suntem capabili să le realizăm, în care reușim sau nu reușim. În cazul multor lucruri care ne-au eșuat, vom găsi de înțeles că trebuiau să eșueze pentru că am fost leneși sau neatenți și altele asemenea. Dar în cazul altor lucruri, nu vom putea înțelege imediat legătura cu puterile și capacitățile noastre. De aceea este util să privim înapoi, din acest punct de vedere, la propriile noastre experiențe, să separăm lucrurile despre care putem spune: nu mi-au reușit, este ca și cum ar fi fost menite să fie un eșec pentru mine, fără să fiu vinovat de asta. În cazul altor lucruri vom spune: de fapt mă mir că au reușit. Și tocmai aceste lucruri vrem să le avem în vedere. Și apoi vrem să avem în vedere acele lucruri care apar întâmplător în viață, despre care nu ne putem deloc imagina că pot fi legate de cauzele care le-au generat, așadar lucruri întâmplătoare și cele pe care le-am făcut fără ca ele să pară că ar corespunde capacităților noastre. Toate acestea vrem să le investigăm și să ne adâncim în ele.
Vrem să ne imaginăm ceva ciudat. Vrem ca pentru toate lucrurile care ni s-au întâmplat, să ne imaginăm de probă că le-am vrut noi înșine, că într-adevăr ne-am desfășurat noi înșine voința pentru a le face. Să presupunem că o țiglă s-a desprins de pe acoperiș și ne-a căzut pe umăr. Să ne imaginăm de probă că acest lucru nu ni s-a întâmplat incidental. Vrem să elaborăm direct gândul: Cum ar fi dacă ai fi fost pe acoperiș, ai fi slăbit țigla astfel încât să atârne liber și apoi ai fi coborât, și anume atât de repede încât ai ajuns jos exact când țigla care cădea a ajuns la tine și atunci te-a lovit! – Așadar, să luăm în considerare acest lucru. Sau să spunem, dacă am răcit, aparent fără motiv, cum ar fi dacă ne-am fi făcut-o noi înșine? Ca de exemplu, asemenea unei doamne nefericite, care, nemulțumită de soarta ei, s-a expus intenționat la o răceală din cauza căreia a și murit. Așadar, lucrurile pe care le considerăm de obicei incidentale, vrem să le aducem într-un raționament ca și cum le-am fi pregătit cu grijă, astfel încât apoi ele să ne afecteze. La fel vrem să procedăm cu acele lucruri care sunt legate de capacitățile și însușirile noastre. Să zicem că ceva nu ne reușește. De exemplu, dacă pierdem un tren, nu vrem să ne imaginăm că tot felul de circumstanțe exterioare au fost de vină, ci vrem să ne imaginăm că nu am ajuns la timp din cauza neglijenței noastre. Să ne gândim astfel de probă. Dacă facem aceasta, ajungem treptat ca din aceste gânduri să ne putem imagina un fel de om. Ar fi un om ciudat, pe care ni l-am fantazat, un om care a făcut toate acestea: că o piatră ne cade pe umăr, că ne îmbolnăvim de această sau acea boală și așa mai departe. Ne vom da seama, desigur, că nu suntem noi înșine. Dar ne vom închipui cu claritate un astfel de om. Atunci vom avea o experiență foarte particulară în privința unui astfel de om. Și anume, vom observa după un timp: bineînțeles, eu nu am făcut acest lucru, iar omul este doar unul închipuit. Dar nu mai putem scăpa de acest om. Nu mai putem scăpa de gând. Și, în mod ciudat, el nu rămâne așa cum este. Devine viu în noi, se transformă în noi. Și când s-a transformat, avem impresia ca și cum acest om ar fi totuși vârât în noi. Și prin aceasta obținem, în mod ciudat, din ce în ce mai mult certitudinea: noi înșine totuși am pregătit într-un anumit fel ceea ce ne-am închipuit aici. Adică, nu este în niciun caz sentimentul că la un moment dat noi am fi făcut cu adevărat acest lucru, dar sunt gânduri care totuși corespund cu ceea ce într-un fel am făcut. Ne vom spune: „ai făcut ceva acolo și acolo, ceea ce înduri acum este pentru aceasta sau aceea.” Este un exercițiu foarte bun pentru a scoate la iveală un fel de memorie sufletească pentru încarnările noastre anterioare. Se așază astfel ceva peste sufletul nostru, din care putem simți: Ai fost acolo și ți-ai pregătit asta.
Veți putea înțelege că restaurarea amintirii încarnărilor anterioare nu este neapărat ușoară. Gândiți-vă doar cum trebuie să vă concentrați pentru a aduce la suprafață chiar și un lucru uitat de puțin timp. Trebuie să faceți o muncă de rememorare. Omul a uitat complet ceea ce a trăit în încarnările anterioare, așa că trebuie să facă multe pentru a-și ajuta memoria. Și acesta este un astfel de exercițiu. Pe lângă ceea ce a fost spus în conferințele publice, trebuie spus aici că omul va observa că într-un anumit fel va ajunge la amintirea sufletească: Acest lucru ți l-ai pregătit tu însuți mai demult!
Să nu desconsiderăm astfel de reguli care ne sunt date, căci vom afla din ce în ce mai mult cum prin aceasta viața se luminează și cum devenim mai puternici și tot mai puternici în viață. Vom afla deja că, odată ce am făcut acest lucru și odată ce avem sentimentul: Tu ai fost acolo și tu însuți ai făcut asta –, atunci vom întâmpina evenimentele viitoare într-un mod complet diferit. Întreaga noastră stare de spirit se va schimba. În timp ce poate înainte am trăit groază și alte astfel de sentimente când ne-a lovit ceva, acum avem ceva ca un sentiment de amintire. Și dacă apoi ni se întâmplă ceva, deja avem direcția dispoziției noastre, care ne spune: Ah, asta este pentru aceasta sau aceea. – Și aceasta este amintire a vieții anterioare. Prin aceasta, viața devine mai senină și mai limpede, și aceasta este ceea ce oamenii ar avea nevoie, nu doar cei care sunt mânați de dorință către antroposofie, ci și cei care sunt în afară. Nu este valabilă, așadar, scuza pe care mulți oameni o invocă, spunând: „Ce ne pasă de încarnările anterioare dacă nu ne amintim de ele!” Dacă ne străduim să devenim conștienți de această existență terestră, vom deveni, numai că trebuie să dezvoltăm nu o memorie de reprezentări și concepte, ci o memorie a simțirii.
A fost important pentru mine, în special în timpul acestei șederi aici, să atrag atenția asupra faptului că multe lucruri pot fi puse în practică, astfel încât mulți dintre cei care practică antroposofia pot avea sentimentul de a o trăi.
Dar, pentru om în decursul karmei sale, este important nu doar ceea ce a acumulat în încarnările anterioare, ci trăim și o viață între moarte și o nouă naștere. Aceasta nu este o viață fără evenimente, ci una în care trecem prin multe întâmplări, în care trăim și învățăm tot felul de lucruri. Și urmările experiențelor pe care le trăim în lumea spirituală intră în viața noastră terestră, dar într-un mod particular, astfel încât exact despre aceste experiențe deseori suntem înclinați să vorbim ca fiind întâmplări indidentale. Dar putem urmări înapoi astfel de întâmplări până la evenimente importante pe care le-am trăit acolo.
Așa că aș dori să vă prezint astăzi ceva care aparent se află departe de prima parte a considerațiilor noastre. Veți vedea cât de important poate fi acest lucru pentru toți oamenii și cum sunt de fapt de judecat în viață întâmplările aparent incidentale, cât de profund semnificative pot fi ele în conexiunile misterioase ale vieții.
Trebuie să mă refer la un fapt istoric care nu este păstrat în cărțile de istorie, ci în Cronica Akasha. Trebuie să atrag atenția mai întâi că sufletele noastre, așa cum sunt ele acum aici, cum am fost cu toții întrupați iar și iar în cele mai variate circumstanțe în trupuri pământești, au trăit întrupate în India antică, Persia, Egipt, Grecia. Mereu am privit cu ochii noștri alte condiții, mereu am perceput alte situații, și are un sens faptul că trecem prin încarnare și încarnare, și nu ne-am putea petrece viața noastră în acest fel acum dacă nu am fi trăit aceste diverse lucruri. Lucruri cu totul deosebite au trăit sufletele acelor oameni care au trăit în secolele al XII-lea și al XIII-lea ale erei noastre. Și anume la acea vreme asupra omenirii s-au abătut condiții foarte speciale. Aceasta a fost acum puțin mai puțin de șapte sute de ani. În acea perioadă, asupra dezvoltării omenirii au venit astfel de condiții, încât putem spune că sufletele oamenilor erau atunci cel mai mult izolate de lumea spirituală, era o întunecime spirituală, și nu era posibil atunci nici măcar sufletele umane avansate să intre în legătură directă cu lumea spirituală. Nici măcar cei inițiați în încarnări anterioare nu puteau privi în lumea spirituală în secolul al XIII-lea. În acest secol, porțile lumii spirituale erau închise cel mai mult, iar oamenii care fuseseră inițiați în trecut puteau, ce-i drept, să își aducă aminte de încarnările lor anterioare când fuseseră inițiați, dar în secolul al XIII-lea nu puteau să privească ei înșiși în lumile spirituale. Întrucât oamenii trebuiau să treacă la un moment dat prin acest nivel coborât, trebuiau să găsească porțile lumii spirituale închise. Desigur, existau pe atunci oameni foarte evoluați spiritual, dar trebuiau să treacă prin starea care exista în mijlocul secolului al XIII-lea, starea de întunecare. Această stare a încetat pe la mijlocul secolului al XIII-lea, iar atunci s-a dezvoltat ceva aparte într-o zonă din Europa. Locul nu poate fi indicat acum, dar poate va fi posibil să-l facem cunoscut cândva într-o conferință de ramură [Nota 1]. Din această stare crepusculară a vieții clarvăzătoare, s-au dezvoltat doisprezece mari, eminenți înțelepți europeni, care erau dezvoltați spiritual într-un mod aparte. Când îi luăm în considerare acum pe acești doisprezece mari înțelepți ai Europei, trebuie mai întâi să separăm șapte dintre ei și să ne concentrăm asupra acestor șapte. Acești șapte și-au amintit în acea perioadă de inițierile lor anterioare. Această amintire împreună cu cunoștințele care rămăseseră, era așa încât acești șapte înțelepți repetau în ei o stare pe care o trăiseră anterior, pe care o trăiseră în perioada de după catastrofa atlanteană, prin care trecuseră în vechea cultură indiană. Învățăturile transmise de cei șapte sfinți Rishi ai indienilor au reînviat în sufletele celor șapte înțelepți din Europa. Erau cele șapte raze ale înțelepciunii sfinte, astfel încât vechea cultură atlanteană sfântă era prezentă în inimile acestor șapte bărbați înțelepți, care printr-o mare karmă a lumii s-au adunat într-un loc anume din Europa, unde s-au putut regăsi. La acești șapte s-au adăugat patru. Din acești patru, primul a dezvoltat prima perioadă de după catastrofa atlanteană, străvechea cultură indiană. Esența sa sufletească a strălucit din nou în sufletul celui de-al optulea. Cel care purta în el vechea cultură persană a făcut să strălucească esența sa sufletească în sufletul celui de-al nouălea, al treilea a făcut să strălucească cultura celei de-a treia perioade, cultura egipteană-caldeeană, în sufletul celui de-al zecelea, iar al patrulea, al cărui suflet purta cultura greco-latină, a făcut-o să strălucească din nou în sufletul celui de-al unsprezecelea. Dar ceea ce era cultura contemporană la acea vreme, ceea ce se putea experimenta în acel prezent, ceea ce oamenii puteau trăi atunci, era prezent în cel de-al doisprezecelea. În cei doisprezece bărbați, care s-au unit în misiunea specială, erau prezente cele douăsprezece puncte de vedere diferite ale dezvoltării spirituale umane. Este o taină faptul că toate religiile și toate filosofiile care sunt posibile pot fi urmărite înapoi până la douăsprezece tipuri de bază [Nota 2]. Și fie că luați budismul, brahmanismul, filosofia Vedanta, materialismul, totul poate fi adus în douăsprezece puncte de vedere, trebuie doar să lucrezi foarte precis. Astfel, în acel Colegiu de doisprezece înțelepți era unit, ca să spunem așa, ceea ce era răspândit în întreaga lume ca diferite puncte de vedere umane, ca diferite religii, filosofii și alte viziuni asupra lumii.
Acum, după ce crepusculul a trecut și s-a putut din nou lucra ceva în mod spiritual, la cei doisprezece bărbați s-a adăugat un al treisprezecelea. Acest al treisprezecelea a fost adăugat într-un mod remarcabil. Ceea ce istorisesc face parte din acele evenimente care, ascunse în dezvoltarea umanității, pot avea loc doar o singură dată. Ele nu pot fi repetate, și nimănui nu-i sunt povestite din motivul că ar trebui să le imite, ci dintr-un motiv cu totul diferit. Al treisprezecelea a fost anunțat într-un mod remarcabil celor doisprezece înțelepți clarvăzători, pe când crepusculul trecuse și primele raze ale clarviziunii puteau fi desfășurate, astfel încât ei știau că acum trebuie să se nască un copil care avea în spate încarnări foarte semnificative și remarcabile. Înainte de toate, ei știau că o încarnare se petrecuse în timpul în care s-a desfășurat Misterul de pe Golgota. Știau așadar că un contemporan al evenimentelor din Palestina se întoarce, și această încarnare următoare a celui care atunci, în secolul al XIII-lea, s-a născut ca copil în circumstanțe atât de speciale, era astfel încât nu se putea spune despre el că s-a născut ca o individualitate de un rang înalt. – Este o necuviință că atunci când se vorbește despre viețile anterioare, oamenii vor întotdeauna să se raporteze la personalități importante din istorie. Aceasta este o necuviință care este mult prea răspândită. Mi s-a întâmplat deseori să întâlnesc cele mai diverse persoane care voiau să se refere la persoane istorice și la persoane din Evanghelii ca fiind încarnările lor. Recent o doamnă a venit și a susținut că ea ar fi fost Maria Magdalena. I-am spus că este a douăzeci și patra Maria Magdalena pe care am întâlnit-o în viața mea. – Aceste lucruri trebuie abordate cu cea mai mare precauție pentru a nu ieși nimic fantezist din ele!
Istoria ne spune foarte puțin despre încarnările succesive ale acestei personalități, al treisprezecelea. El s-a născut din nou și din nou cu însușiri sufletești eminente, semnificative. Se știa că acest om se va naște din nou ca copil și că el a fost destinat să însemne ceva cu totul special pentru omenire. Acest lucru l-au primit prin clarviziunea lor cei doisprezece bărbați, care au putut lua acest copil în totalitate în educația lor și să aranjeze ca el să fie complet îndepărtat de lume încă de la început. El a fost scos cu totul din familie și adus sub educația și oblăduirea celor doisprezece bărbați. Aceștia l-au crescut cu toată grija, conform regulilor clarviziunii lor, astfel încât tot ceea ce fusese predispus ca forțe prin încarnările anterioare să se poată treptat dezvolta din nou în acest copil. Veți observa că din acest eveniment a rămas un fel de simțire intuitivă în acei care știau ceva despre istoria vieții spirituale. Am citit dintr-un poem în care trăiește această simțire intuitivă. „Tainele” de Goethe [Nota 3] a fost citit în mod repetat. Goethe a vorbit dintr-o profundă simțire intuitivă despre acest Colegiu al celor doisprezece și a redat stările sufletești ale acestora. Nu era fratele Marcu, ci acel copil despre care vă povestesc, că din primele zile ale nașterii sale a fost adus să fie crescut și educat de cei doisprezece, până a devenit un tânăr. Acest copil s-a dezvoltat într-un mod remarcabil. Cei doisprezece nu erau fanatici, ci spirite calme, echilibrate, armonioase interior. Ce face fanaticul? El vrea să convertească oamenii cât mai repede posibil; de obicei, însă, aceștia nu vor. Fiecare ar trebui să creadă imediat ceea ce vrea fanaticul, și acesta se enervează când nu este crezut. În prezent, când cineva susține un lucru sau altul, oamenii nu cred deloc că el vrea să facă inteligibil altceva, să facă inteligibil ceea a gândit și a crezut persoana despre care el vorbește. Așa m-au considerat pe mine ani de zile un nietzschean, deoarece am scris în mod obiectiv o carte despre Nietzsche [Nota 4]. Dar oamenii nu pot deloc înțelege că cineva vrea să redea ceva în mod obiectiv, ci cred că fiecare trebuie să fie un fanatic în acele lucruri pe care le spune.
Cei doisprezece nu erau deloc fanatici și l-au cruțat pe băiat de învățăturile îmbrăcate în cuvinte. Dar au trăit împreună cu el, și aceasta a făcut ca de la ei douăsprezece raze diferite de lumină să intre în băiat, și el le-a asimilat astfel încât treptat ele s-au dezvoltat într-o armonie interioară în sufletul băiatului. El nu ar fi putut fi examinat într-un mod didactic, dar în sufletul său trăia, transformat în sentiment și senzație, ceea ce cei doisprezece purtători ale celor douăsprezece tipuri diferite de religii au lăsat să radieze în sufletul său. Și întreaga configurație a sufletului, întreaga dispoziție fundamentală și stare sufletească era un ecou armonios al celor douăsprezece credințe diferite ale omenirii, care sunt răspândite pe Pământ.
Prin aceasta într-adevăr sufletul acestui om a avut mult de dus, iar consecința a fost că acest suflet a influențat corpul într-un mod aparte. Și tocmai din motivul că s-a întâmplat ceea ce povestesc acum, nu trebuie să se repete; s-a putut întâmpla doar în acel moment. Și, în mod straniu, cu cât mai mare și mai armonios devenea conținutul sufletesc acestui băiat, cu atât trupul său devenea mai delicat, din ce în ce mai delicat. Și, la o anumită vârstă, a devenit evident că trupul devenise atât de delicat încât era practic transparent, încât puteai vedea prin diferitele membre. Și acest tânăr mânca din ce în ce mai puțin, până când, în cele din urmă, a încetat complet să mai mănânce. Apoi a căzut timp de câteva zile într-o stare apatică; sufletul a ieșit din trup și după câteva zile a venit înapoi în trup. Acum, tânărul era complet schimbat lăuntric. Cele douăsprezece raze diferite ale modurilor omenești de a vedea lumea erau unite ca într-o singură lumină, iar el rostea acum cele mai minunate și mai puternice taine. El nu spunea ceea ce spunea primul, al doilea sau al treilea, ci spunea într-o formă complet nouă și într-un mod minunat lucruri pe care ar fi trebuit să le spună toți împreună, lucruri în care tot ceea ce știau ceilalți era unit, și le spunea ca și cum această nouă înțelepciune tocmai se născuse în el, ca și cum un spirit mai înalt ar fi vorbit prin el, astfel încât cei doisprezece bărbați puteau acum să învețe cu toții ceva nou. Și au învățat toți de la el, extrem de mult li s-a oferit, fiecare primind o explicare mai completă a ceea ce știa de mai înainte.
V-am descris prima școală a lui Christian Rosenkreutz; căci acest al treisprezecelea este acea individualitate pe care o numim Christian Rosenkreutz. În acea încarnare el a murit foarte curând, a avut doar o scurtă existență pământească. S-a născut din nou în secolul al XIV-lea și atunci a trăit o viață care a durat peste o sută de ani. Atunci în el au ieșit la iveală din nou toate acele lucruri care se formaseră în el în secolul al XIII-lea. La acea vreme, în secolul al XIII-lea, a avut o viață scurtă, iar apoi în secolul al XIV-lea o viață lungă. Prima jumătate a acesteia din urmă a folosit-o pentru mari călătorii, pentru a merge în diferitele lăcașuri de cultură din Europa, Africa, Asia, pentru a dobândi cunoștințe despre ceea ce se dezvoltase în el în secolul al XIII-lea. Apoi s-a întors în Europa. Unii dintre cei care l-au crescut în secolul al XIII-lea s-au reîncarnat și alții li s-au alăturat. Atunci a fost inițiat curentul numit rosicrucianism. Și Christian Rosenkreutz a revenit mereu în cele mai variate încarnări.
Dar prin personalitatea sa, el exercită influență până în prezent, chiar și în intervalele scurte în care nu este încarnat, exercită influență spirituală în oameni prin trupurile sale superioare, astfel încât nu trebuie să fie conectat cu ei în spațiu. Trebuie să vizualizăm această influență misterioasă.
Aș dori mai întâi să vă ofer un exemplu. Pentru cei care sunt martori ai vieții spirituale oculte, s-a arătat ceva foarte ciudat. Și anume, când erai martor la lucrurile care se petreceau pe planul spiritual din jurul nostru, de exemplu, în anii optzeci până la nouăzeci ai secolului trecut, puteai simți anumite influențe oculte ale unei personalități remarcabile – voi cita doar unul dintre multele cazuri – dar acestea apăreau în așa fel încât nu te simțeai chiar bine cu ele. Și toți cei care pot simți influențele contemporanilor care locuiesc departe spațial, au putut simți atunci ceva radiant venind de la o personalitate, dar nu era întru totul armonios. Apoi a venit noul secol și atunci aveai experiența că influențele au devenit armonioase. Ce s-a întâmplat? Vă voi spune acum cauza.
În anul 1900, pe 12 august, a murit o personalitate care nu este suficient de apreciată: Soloviev. El avea un astfel de trup eteric încât acționa radiind până departe. Dar capul, intelectul, cu toate că Soloviev era un mare filosof, nu era la fel de avansat ca sufletul. Gândirea sa era măreață și frumoasă, dar filosofia sa conștientă nu era la deloc așa de valoroasă ca ceea ce purta în sufletul său. Aceasta parte a fost împiedicată până la moarte de cap, și de aceea influența sa ocultă era percepută ca nearmonioasă. Iar când a murit, și creierul s-a separat, și trupul eteric radia în continuare în lumea eterică, el era eliberat de gândirea sa, nu mai era atins de aceasta și radia într-un mod cu totul minunat.
Despre astfel de cunoștințe s-ar putea spune: Ce ne privesc de fapt astfel de lucruri? Tocmai a spune așa ceva este o adevărată fantezie, căci omul este întru totul rezultatul proceselor spirituale care sunt în jurul său, și faptul că unii ocultiști observă acest lucru și modul cum acționează ele, este pentru că ei le văd. Dar procesele spirituale acționează și în ceilalți, care nu văd. Tot ceea ce se întâmplă în domeniul spiritual lucrează laolaltă. Ceea ce radiază un om foarte evoluat spiritual, de pildă francez sau rus, nu este simțit doar în partea respectivă a Pământului, ci pe întregul Pământ este resimțit ceea ce este gândit și simțit în acest fel. Tot ceea ce se întâmplă în lumea spirituală își are influența sa asupra noastră, și avem sentimentul corect abia atunci când știm că sufletul se află înăuntrul lumii spirituale precum plămânii în aer.
Într-un grad deosebit de înalt radiază și are efect asupra celorlalți oameni ceea ce este în trupul eteric al individualităților foarte evoluate. La fel este și trupul eteric al lui Christian Rosenkreutz, care acționează în lung și în lat în lume. Dar trebuie să subliniem aici un fapt foarte important și semnificativ pentru mulți, și anume ceva care se petrece între moarte și naștere, în lumea spirituală, și care trebuie luat în considerare nu doar ca fiind o întâmplare pe care am provocat-o în trecut.
Christian Rosenkreutz a folosit întotdeauna scurtele intervalele dintre încarnări pentru a chema în curentul spiritual pe care îl inițiase, sufletele despre care știa că sunt mature. Se ocupa, ca să spunem așa, între morțile și nașterile sale, să aleagă într-un anumit mod spiritele coapte pentru curentul său. Dar acum trebuie și oamenii, dacă învață să fie atenți, să fie în stare să recunoască prin ce le dă Christian Rosenkreutz un semn că se pot număra printre aleșii săi. Acest semn vine în viața a nenumărați oameni din prezent, doar că ei nu acordă atenție unor astfel de semne. Dar printre evenimentele aparent cu totul incidentale, există unele, în special unul de acest gen pentru mulți, care este de văzut ca unul care indică faptul că între moarte și naștere Christian Rosenkreutz l-a găsi pe cel căruia i se dă semnul, ca fiind matur. Aici, pe planul fizic, semnalează el acest lucru. Acest eveniment poate fi numit marca lui Christian Rosenkreutz.
Să presupunem că un om stă în pat – am povestit în alte locuri alte întâmplări, toate s-au petrecut –, se trezește brusc. Este inexplicabil pentru el că se trezește, și se uită, ca ghidat de un instinct, la un perete care de altfel este complet întunecat. Camera este pe jumătate slab luminată, peretele este întunecat și, iată, vede scris pe acel perete: „Ridică-te imediat!” Se ridică. I se pare ciudat. Iese din casă și, abia ce ieșit din casă – situația era așa încât nimeni altcineva nu putea fi rănit –, tavanul de deasupra patului său se prăbușește, ceea ce inevitabil l-ar fi ucis. A făcut toate cercetările; nici o ființă de pe planul fizic nu l-a avertizat că trebuie să se ridice. Dacă ar fi rămas în pat, ar fi fost cu siguranță mort.
Ei bine, o astfel de experiență ar putea fi interpretată: a avut o halucinație sau ceva de genul acesta. Dar se poate merge și mai adânc. Tocmai astfel de experiențe, pe care le au sute de oameni, nu sunt întâmplătoare. Este întotdeauna vorba de o chemare din partea lui Christian Rosenkreutz, căci karma acestor chemați se prezință până în acel moment întotdeauna astfel încât se poate spune că Christian Rosenkreutz dăruiește mai întâi viața pe care o poate revendica. Spun explicit că astfel de experiențe survin în viața unui număr mare de oameni din prezent și este vorba de a fi atenți. Nu întotdeauna este un caz atât de eclatant, dar numeroși oameni din prezent au astfel de experiențe. Și vedeți dumneavoastră, când spun ceva în mod repetat într-o seară, este cu totul intenționat, deoarece am experiența că oamenii trag concluzii ciudate din lucrurile pe care le uită pe jumătate sau complet. Spun acest lucru pentru că nimeni care nu a avut o astfel de experiență nu ar trebui să fie deprimat – nu trebuie să fie așa, va găsi ceva în viața sa, trebuie doar să investigheze în privința aceasta. Desigur, pot să aleg ca exemplu pe care să vi-l dau, doar un eveniment tipic. Așadar, avem în viața noastră un fapt despre care putem spune că nu este cauzat într-o încarnare, ci poate că l-am întâlnit pe Christian Rosenkreutz în lumea spirituală. Am evidențiat în mod special acest cel mai remarcabil eveniment al chemării. S-ar putea menționa și alte evenimente legate direct de lumea spirituală, care pornesc din lumea spirituală și sunt de căutat în viața dintre moarte și naștere, dar în contextul nostru spiritual, trebuie să ne apară plin de însemnătate tocmai acest eveniment, care este atât de intim legat de mișcarea noastră spirituală.
Așadar, dintr-un astfel de eveniment, puteți vedea de asemenea cum trebuie să prindă rădăcini în noi o atitudine complet diferită față de viață dacă vrem să vedem ceea ce intervine și are o influență semnificativă în viață. Majoritatea oamenilor se grăbesc prin viață și nu sunt atenți. Mulți vin și spun că nu trebuie să cugetăm, ci să dezvoltăm o viață de acțiune. Dar de n-ar fi făcut multe fapte care sunt imature și oamenii ar fi cugetat puțin: ar fi făcut fapte mai mature! Numai de ar fi luate în seamă semnele cu cumpăt și atenție, dar de multe ori doar pare că am cugeta în acest fel. Dar tocmai prin cumpăt ne vor veni forțele, și atunci vom putea și să urmăm karma atunci când ea ne cheamă și o vom înțelege când ne cheamă. Acestea sunt lucruri asupra cărora am vrut de această dată să vă atrag atenția, ca lucruri care ne fac viața mai inteligibilă.
V-am povestit în mod pur istoric evenimentul din secolul al XIII-lea – care le poate părea ciudat unora –, pentru a arăta la ce trebuie să ia aminte oamenii, astfel încât să învețe să se integreze în viață și să înțeleagă semnul chemării lui Christian Rosenkreutz. Pentru ca acest lucru să se poată întâmpla, au fost necesare preparativele celor doisprezece și adăugarea celui de-al treisprezecelea. Evenimentul descris din secolul al XIII-lea a fost necesar pentru ca în secolele noastre și în cele următoare un astfel de indiciu sau altele de un fel asemănător să poată fi înțelese și urmate. Christian Rosenkreutz a elaborat un astfel de semn tocmai pentru a deștepta atenția oamenilor asupra noilor cerințe ale timpului și pentru a-i înștiința că îi aparțin lui și că își pot dedica viața lui în scopul progresului omenirii.
NOTE
