Nu fără semnificație, la finalul celor două conferințe publice [Nota 1], am subliniat din ce în ce mai pronunțat că antroposofia trebuie să fie pentru om nu o teorie, nu o simplă știință, nu ceva care se numește cunoaștere în sensul obișnuit, ci ceva care în sufletul nostru se poate transforma dintr-o simplă cunoaștere, dintr-o o simplă teorie în viață nemijlocită, într-un elixir al vieții. Astfel încât prin antroposofie nu doar știm ceva, ci mai presus de toate prin ea ne curg forțe care ne ajută nu doar în viața obișnuită pe care o ducem aici în existența fizică, ci în viața în totalitatea ei, pe care o ducem atât în existența fizică cât și în starea neîntrupată dintre moarte și o nouă naștere. Cu cât simțim mai mult antroposofia în așa fel încât ea ne furnizează puteri întăritoare, elemente care sprijină viața, cu atât o înțelegem mai bine. Acum, poate, la o astfel de afirmație multor oameni le va veni să întrebe: Dacă, așadar, antroposofia este ceva care să ne întărească viața și să ne dea putere, atunci de ce trebuie să ne însușim în antroposofie tot felul de cunoștințe care par a fi teoretice, de ce ne căznim în viața noastră de ramură cu tot felul de cunoștințe despre încarnările planetare care preced Pământul nostru? De ce trebuie să aflăm lucruri care s-au întâmplat în vremuri îndepărtate? De ce trebuie să ne familiarizăm, de asemenea, cu legile mai intime și mai fine ale reîncarnării, karmei și așa mai departe? – Unii oameni ar putea crede că antroposofia este tot doar ceva de genul unei științe precum științele care ni se oferă astăzi în viața exterioară, în lumea fizică.
Ei bine, la această întrebare, care tocmai a fost atinsă aici ca o întrebare care poate fi pusă, trebuie să elimini orice comoditate în viață. Trebuie să examinăm cu atenție dacă, atunci când se pune această întrebare, în aceasta nu se amestecă ceva din indolența obișnuită a vieții, care – iertați-mă – poate fi exprimată prin cuvintele: Oamenilor chiar nu le place să învețe ceva, să asimileze spiritual. Acest lucru este incomod pentru ei. Trebuie să ne întrebăm dacă în această întrebare nu este amestecat ceva din această stare de incomoditate. Căci de fapt pornim de la a crede așa, un pic, că cel mai înalt lucru pe care urmează să ni-l dea antroposofia poate fi atins într-un mod mai comod decât cel care ni se prezintă, de exemplu, în literatura cu care ne ocupăm. Se și afirmă adesea într-un mod cam ușuratic că omul trebuie doar să se cunoască pe sine, trebuie să încerce să devină un om bun și atunci ar fi într-adevăr suficient de antroposof. Da, dar tocmai acest lucru ne dă o perspectivă mai profundă, că a fi un om bun este unul dintre cele mai dificile lucruri din lume și că nimic nu necesită atât de multă pregătire ca acest ideal de a fi un om bun.
Și în ceea ce privește problema cunoașterii de sine, în realitate ea nu este una la care să se poată răspunde cât ai bate din palme, așa cum mulți oameni ar dori să creadă. De aceea, astăzi vrem să abordăm unele dintre întrebările care sunt adesea exprimate în aceste cuvinte care tocmai au fost rostite. Vrem să considerăm în ce fel antroposofia, chiar dacă aparent ne întâmpină ca o învățătură, o știință, cu toate acestea are ca rezultat în sensul cel mai eminent ceea ce se poate numi cunoaștere de sine și trebuie să ducă la ceea ce se numește o năzuință spre a fi un om bun. Pentru aceasta mai presus de toate se pune problema să privim din diverse puncte de vedere modul în care antroposofia poate curge în viață.
Să luăm un caz anume dintre marile probleme ale vieții. Nu mă refer la cele care privesc cercetarea științifică, ci la cele pe care viața le aduce în fiecare zi, lucruri pe care cu siguranță fiecare dintre noi le cunoaște: chestiunea consolării pe care o putem obține în viață atunci când suferim în vreun fel din cauza unui lucru, când nu putem avea satisfacție deplină în viață într-un fel sau altul. Cu alte cuvinte, ne întrebăm: În ce fel, de exemplu, poate antroposofia să ofere consolare omului îndurerat atunci când are nevoie de consolare? Desigur, fiecare trebuie să aplice la cazul său particular ceea ce se poate spune despre o astfel de întrebare. Când te adresezi multor oameni, poți vorbi doar în termeni generali.
De ce avem nevoie de consolare în viață? Pentru că putem fi amărâți din cauza cutare sau cutare, pentru că putem fi îndurerați, pentru că putem fi loviți de suferință. Este firesc ca omul să simtă în fața suferinței ca și cum ceva din interiorul său trebuie să refuze să accepte această suferință încât își spune: De ce trebuie să îndur suferința, de ce mă lovește această suferință? Nu ar putea viața să curgă pentru mine așa încât să nu mă lovească nicio suferință, să fiu mulțumit? – Cine pune această întrebare în acest fel, poate ajunge la un răspuns doar dacă dobândește o cunoaștere reală a naturii karmei noastre umane, a destinului uman. De ce suferim in lume? Și mă refer atât la suferințele exterioare cât și la și cele interioare, care se nasc din organizarea interioară, astfel încât nu suntem întotdeauna mulțumiți, încât nu ne putem găsi întotdeauna clar drumul. La acestea mă refer acum. De ce dau peste noi astfel de lucruri care ne fac nemulțumiți în viață?
Dacă intrăm în legile karmei, vom vedea că la baza suferințelor noastre se află ceva asemănător cu ceea ce poate fi lămurit în viața obișnuită dintre naștere și moarte cu următorul exemplu, pe care l-am menționat adesea: Să presupunem că cineva până la vârsta de optsprezece ani a trăit întreținut de tatăl său, a trăit după pofta inimii, nu s-a lipsit de nimic. Atunci tatăl își pierde averea, dă faliment. Băiatul trebuie să învețe să facă ceva așa cum se cuvine, trebuie să depună eforturi. Viața îl lovește cu suferință și privațiuni. Vom găsi de înțeles că acest tânăr nu prea are simpatie pentru suferința pe care trebuie să o îndure. Să presupunem însă că persoana în cauză a ajuns la vârsta de cincizeci de ani. Pentru că la acea vreme din tinerețe a trebuit să învețe ceva, a devenit o persoană cum se cade. El este acum ferm pe picioarele lui în viață și își poate spune: Modul în care mi-am judecat suferința și durerea la acea vreme, era de înțeles pentru acel moment; acum însă trebuie să gândesc altfel asupra acelor lucruri, acum trebuie să spun că durerea nu m-ar fi putut lovi dacă la acea vreme aș fi avut toate desăvârșirile, chiar dacă doar desăvârșirile limitate ale unui tânăr de optsprezece ani. Dar dacă nu m-ar fi lovit suferința, aș fi rămas un om de nimic. Durerea a fost cea care a transformat nedesăvârșirile într-o desăvârșirie. Acestei suferințe îi datorez faptul că acum sunt o altă persoană decât eram cu patruzeci de ani în urmă. Deci ce s-a întrunit de fapt în mine atunci? S-au întrunit nedesăvârșirea mea, în care eram atunci, și suferința mea. Și nedesăvârșirea mea parcă a căutat suferința mea, pentru ca ea să poată fi alungată, pentru a se putea transforma în desăvârșire.
Această observație poate rezulta frumușel dintr-o viziune banală asupra vieții dintre naștere și moarte. Dacă analizăm viața ca un întreg și ne poziționăm cu adevărat într-un asemenea mod față de karma noastră, așa cum am arătat în conferința de alaltăieri [Nota 2], vom ajunge întotdeauna la concluzia că toate durerile care abat asupra noatră, toate suferințele care ne sunt puse în cale sunt de felul că ele sunt căutate de nedesăvârșirile noastre. Și într-adevăr cea mai mare parte a durerilor și suferințelor sunt căutate de acele nedesăvârșiri pe care le-am adus din încarnările anterioare. Și pentru că aceste imperfecțiuni sunt în noi, un mai înțelept din noi, decât suntem noi, caută calea spre durere, spre suferință. Pentru că este o regulă de aur a vieții că noi toți, ca oameni, purtăm permanent în noi un mai inteligent, mai înțelept decât suntem noi înșine, unul mult mai înțelept. Căci mai puțin înțelept este cel căruia îi spunem „eu” în viața obișnuită. Acest „mai puțin înțelept”, dacă ar fi lăsat să caute ori durerea, ori plăcerea, ar merge pe calea către plăcere. Cel „mai înțelept” este cel care își are sediul în profunzimile subconștientului nostru, până la care conștiența noastră obișnuită nu ajunge. El ne voalează privirea îndreptată spre o plăcere ușoară și aprinde în noi o forță magică care merge pe calea spre durere fără ca noi să știm acest lucru. Dar ce înseamnă: fără să știm noi? Aceasta înseamnă că cel mai înțelept capătă o putere mai mare asupra celui mai puțin înțelept, iar cel înțelept acționează permanent în noi în așa fel încât să ne conducă nedesăvârșirile către suferințele noastre și ne lasă să suferim, deoarece cu fiecare suferință interioară și exterioară noi eliminăm o nedesăvârșire și ne facem mai desăvârșiți.
Astfel de principii pot fi înțelese teoretic, dar nu prin aceasta facem mare lucru. Dar realizăm mult dacă ne căutăm anumite momente de repaus în viață, în care să fim dispuși să facem cu adevărat cu toată energia din acest principiu un rost al vieții sufletului nostru. În viața obișnuită, cu munca, cu pripa și forfota ei, cu îndatoririle ei, nu merge întotdeauna, nu putem, ca să spunem așa, să ne debarasăm întotdeauna de omul mai puțin înțelept pe care îl avem. Dar dacă alegem un anumit moment de repaus în viață – oricât de scurte ar fi aceste momente de repaus – ne putem spune: Vreau să fac abstracție de toată hărmălaia care se face acolo afară și la care am luat parte și eu, vreau să mă uit la suferința mea în așa fel încât să simt cum cel mai înțelept din mine a fost atras spre ea cu o putere magică, și că eu însumi mi-am impus anumite suferințe, fără de care nu aș fi depășit anumite imperfecțiuni. Atunci ne va cuprinde un sentiment privind înțelepciunea binecuvântată, care într-un fel rezultă: Chiar și acolo unde lumea pare să fie plină de suferință, este plină de înțelepciune! Așa ceva este atunci o mare realizare obținută prin antroposofie pentru viață. S-ar putea să uităm iar așa ceva în viața exterioară. Dar dacă nu o uităm și o practicăm din nou și din nou, atunci vom vedea că am sădit ceva ca un germen în sufletul nostru și că atunci multe dintre sentimentele noastre sumbre și stările de slăbiciune sufletească se transformă într-o dispoziție voioasă, în putere, într-un sentiment de tărie interioară. Și atunci astfel de momente de repaus în viață vor avea rezultatul că vom fi suflete mai armonioase și oameni mai puternici.
Și atunci am putea să adăugăm și altceva – dar antroposoful ar trebui să-și facă ca regulă faptul că trebuie să-și creeze aceste celelalte momente numai după ce a făcut ca primele, momentele de consolare la suferință, să fie eficace în sufletul său. Atunci am putea să adăugăm și: Să privim bucuriile noastre, să privim ceea ce putem trăi ca plăcere în viață. Pentru cine își întâmpină soarta cu sentimente neinhibate și imparțiale, ca și cum și-ar fi dorit durerea, va reieși ceva cu totul specific atunci când își ia în considerare plăcerea și bucuria. El nu se descurcă cu aceasta așa cum o scoate la capăt cu suferința. Adică, ne este ușor – și cei care nu cred pot încerca să se pună în această situație – să găsim alinare în suferință. Dar devine dificil să găsim atitudinea corectă față de plăcere și bucurie. Oricât de mult ne-am transpune în starea sufletească ca atunci când ne-am vrut suferința, dacă aplicam aceasta plăcerii și bucuriei, nu vom putea simți altfel decât să ne simțim rușinați. Vom simți un adevărat sentiment de rușine și nu vom depăși acest sentiment de rușine în niciun alt mod decât prin faptul că ne spunem: Nu, plăcerea și bucuria mea chiar nu mi le-am dat eu însumi prin karma mea! – Acesta este singurul leac, pentru că altfel rușinea poate deveni atât de puternică încât aproape că distruge sufletul. Singurul leac este să nu atribui celui mai înțelept din tine faptul că ai fost mânat spre bucurie. La acest gând îți dai seama că ai dreptate, pentru că sentimentul de rușine dispare. Este așa, că plăcerea și bucuria în viață ne vin ca ceva ce ne este dat de către înțeleapta cârmuire a lumii fără concursul nostru, pe care trebuie să-l luăm ca har și despre care întotdeauna să recunoaștem că este destinat să ne încadreze în întreg, în Univers. Plăcerea și bucuria ar trebui să aibă asupra noastră un asemenea efect în momentele de repaus din viață, în momentele când ne retragem, încât să le simțim ca har, ca har al puterilor supreme ale Universului, care vor să ne cuprindă, care vor să ne integreze în ele însele.
Așadar, în timp ce prin durerea și suferința noastră ajungem la noi înșine și ne facem pe noi mai desăvârșiți, prin plăcerea și bucuria noastră dezvoltăm – dar numai dacă o considerăm har – sentimentul pe care putem doar să-l numim un sentiment de odihnă fericită în puterile și forțele divine ale lumii. Și singura dispoziție sufletească îndreptățită este recunoștința în privința plăcerii și bucuriei. Și nimeni care, în momentele de singurătate pentru cunoașterea de sine, atribuie plăcerea și bucuria karmei sale, nu iese la liman cu plăcerea și bucuria. Dacă o atribuie karmei sale, atunci se lasă pradă acelei erori care slăbește, paralizează spiritualul din noi. Fiecare gând că o plăcere, o bucurie ar fi meritată, ne slăbește și ne paralizează. Acest lucru pare să fie dur, pentru că mulți oameni, dacă deja își atribuie durerea ca fiind voită de ei înșiși și revenindu-le conform individualității lor, ar vrea să fie proprii stăpâni și asupra plăcerii și bucuriei lor. Dar chiar și privirea obișnuită în viață ne poate învăța că plăcerea și bucuria au ceva care șterge, de a stinge. Cu greu se poate găsi undeva această ștergere de către plăcere și bucurie descrisă mai viu decât în „Faust”, unde aspectul paralizant al plăcerii și a bucuriei în viața umană este ilustrat prin cuvintele: „Mă învârt amețit între dorinţă şi plăcere, Și-n mijlocul plăcerilor mă prăpădesc după dorinţă.” [Nota 3] Și dacă te gândești puțin la influența plăcerii, atunci când este la nivel personal, vei vedea că plăcerea are ceva care ne duce într-o frenezie a vieții și ne anihilează sinea.
Aceasta nu este menită să fie o predică împotriva plăcerii, nici un îndemn să ne dedăm la autoflagelare, poate să ne ciupim cu clești încinși și altele asemenea. În mod sigur nu. Să recunoaștem un lucru în modul corect nu înseamnă că ar trebui să fugim de el. Nu este vorba de „fugă”, ci trebuie să îl acceptăm liniștiți acolo unde ne întâmpină. Trebuie să dezvoltăm starea de spirit pentru a-l trăi ca har, și cu cât mai mult, cu atât mai bine, pentru că suntem mai cufundați în divin. Deci aceste cuvinte au fost spuse nu pentru a predica asceza, ci pentru a trezi starea de spirit corectă față de plăcere și bucurie.
Oricine ar spune: Plăcerea și bucuria au ceva paralizant și stingător, de aceea fug de plăcere, de bucurie – care este idealul falsei asceze, autotorturii – ar fugi de harul care îi este acordat de zei. Și, în fond, este o continuă răzvrătirea împotriva zeilor autoflagelarea practicată de asceți, călugări și călugărițe. Se cade să simțim durerea ca pe ceva ce vine la noi prin karma noastră și să simțim bucuria ca har, să simțim că se poate ca divinul să coboare la noi. Ca semn a cât de aproape de El ne-a tras Dumnezeu, să ne fie plăcerea și bucuria, și ca semn a cât de departe suntem de ceea ce trebuie să atingem noi ca oameni raționali, să ne fie durerea și suferința. Aceasta dă dispoziția sufletească fundamentală față de karma și fără această dispoziție sufletească fundamentală nu putem progresa în mod real în viață. În ceea ce lumea ne dă ca bun și frumos, trebuie să simțim că în spatele acestei lumi stau puterile despre care Biblia spune [Nota 4]: și au văzut că lumea este frumoasă și bună. – Dar în măsura în care putem simți suferință și durere, trebuie să recunoaștem ce omul a făcut în cursul încarnărilor, din lumea care inițial era bună, și ce trebuie să îmbunătățească educându-se să îndure energic această durere.
Ceea ce a fost descris este doar o modalitate dublă de a ne accepta karma. Karma noastră constă într-o anumită privință din suferință și bucurie. Ne comportăm față de karma noatră cu voința corectă, ca și cum am fi vrut-o în mod real, dacă suntem capabili să ne comportăm față de suferință și bucurie în modul corect. Dar putem duce și mai departe modul în care ne putem confrunta cu karma, lucru pe care îl va arăta considerația de astăzi și de mâine.
Karma noastră nu doar ne arată ceea ce este legat de viața noastră în termeni de suferință și bucurie, ci întâlnim pe parcursul vieții, astfel încât trebuie să vedem în aceasta efecte karmice, de exemplu, mulți oameni pe care îi cunoaștem în treacăt și oameni care ne sunt aproape o lungă perioadă de timp din viața noastră, cu care suntem mai mult sau mai puțin într-o relație sau alta de rudenie, prietenie. Întâlnim oameni care ne fac să suferim, sau prin interacțiunea cu ei ne este provocată suferință, așadar apar obstacole, sau întâlnim oameni care ne susțin sau pe care noi îi putem susține, pe scurt, rezultă relații diverse. Și în privința unui astfel de fapt al vieții, dacă este să devină rodnic în sens antroposofic ceea ce am spus alaltăieri despre acceptarea karmei, trebuie într-un anume fel să-l fi dorit cu partea mai înțeleaptă din noi, trebuie așadar să-l fi vrut pe un om care aparent ne-a ieșit în cale întâmplător, trebuie să-l fi vrut tocmai pe cel cu care să putem soluționa o chestiune sau alta. Atunci ce poate dori acest mai înțelept din noi dacă vrea să întâlnească cutare sau cutare persoană, pe ce se poate baza el? Nu-i așa?, nu există alt gând rezonabil decât să ne spunem: Vrem să-l întâlnim pe acest om pentru că l-am întâlnit înainte și pentru că această chestiune a început deja mai înainte. Nu trebuie să fi fost în ultima viață, ci este posibil să fi fost mult mai înainte. Pentru că am avut de-a face una sau alta cu această persoană în viețile trecute, pentru că am avut o vină într-un fel sau altul, acest mai înțelept ne aduce împreună cu persoana repectivă. Suntem conduși cu o putere magică către persoana în cauză.
Acum, desigur, intrăm într-un domeniu extraordinar de divers și ramificat și în privința căruia nu se pot da de fapt decât puncte de vedere generale. Dar ceea va fi prezentat aici sunt numai lucruri care au fost aflate efectiv prin cercetarea clarvăzătoare. Ele pot fi utile oricui, deoarece fiecare le poate specializa conform cazului său particular și aplica în propria sa viață.
Un fapt remarcabil iese la iveală. Pe la mijlocul vieții noastre cu toții trăim acea epocă în care, cum s-ar spune, linia ascendentă trece în linia descendentă, când ne-am exercitat toată puterea tinereții, trecem de un punct culminant și apoi mergem pe linia descendentă. Acest punct, care se încadrează în anii ’30, nu poate fi dat ca regulă generală, dar se aplică totuși fiecăruia dintre noi. Este acea epocă a vieții noastre noi în care trăim cel mai mult pe planul fizic al lumii noastre. În această privință te poți lăsa pradă unei amăgiri. Veți vedea. Ceea ce s-a întâmplat până la acest punct a fost, de fapt, începând din copilărie, mereu, chiar dacă a devenit din ce în ce mai slab, scotere în afară din noi înșine a lucrurilor pe care ni le-am adus cu noi în încarnarea prezentă. Le-am pus acolo afară, ne-am făurit viețile cu ele, astfel încât să continuăm să ne hrănim cu forțele pe care le-am adus cu noi din lumea spirituală. Acestea vor fi epuizate când se ajunge la momentul specificat. Și dacă ne uităm din nou la linia descendentă a vieții, atunci situația este că strângem grămadă și procesăm ceea ce am învățat în școala vieții, pentru a-l lua cu noi în următoarea încarnare. Aceasta o ducem în lumea spirituală; mai înainte am scos de acolo. În perioada de mijloc trăim cel mai mult în lumea planului fizic, atunci suntem cel mai mult prinși în toate cele din exterior cu care ne ocupăm. Ne-am terminat ucenicia, ca să spunem așa, abordăm viața direct, trebuie să facem față vieții. Atunci suntem cumva ocupați cu noi înșine, cel mai mult ocupați cu aranjarea condițiilor lumii exterioare pentru noi înșine și cu a ne pune în relație cu lumea exterioară. Dar ceea ce stabilește o relație cu lumea este mintea și impulsurile de voință care vin din minte. Ceea ce izvorăște cel mai mult din noi este lucrul cel mai străin lumilor spirituale, față de care ele se închid. Suntem, ca să spunem așa, cel mai departe de spiritual în mijlocul vieții.
Acum pentru cercetarea ocultă apare un fapt remarcabil. Dacă examinezi modul în care în perioada de mijloc a vieții întâlnim alți oameni, căutăm să facem cunoștință cu alți oameni în viață, în mod curios, sunt acei oameni cu care am fost în încarnarea anterioară sau una anterioară, la începutul vieții noastre, în prima copilărie. Căci s-a dovedit că, de regulă, nu întotdeauna, la mijlocul vieții, prin niște circumstanțe exterioare ale karmei, întâlnim acei oameni care odată, anterior ne-au fost părinți. Sunt cele mai puține cazurile în care ne întâlnim în copilăria foarte fragedă cu oamenii care ne-au fost anterior părinți, de regulă îi întâlnim chiar în mijlocul vieții. Cu siguranță pare un fapt curios, dar așa este. Și abia atunci când încercăm să probăm o astfel de regulă în viață, când ne ajustăm gândurile în acest fel, putem câștiga enorm de mult pentru viață. Când o persoană, să zicem, în jurul vârstei de treizeci de ani, intră într-o oarecare relație cu o altă persoană: s-ar putea să se îndrăgostească de cealaltă persoană, să devină prieteni, să intre într-un conflict sau în vreun alt fel în ceva, atunci multe lucruri ne devin clare și explicabile dacă ne gândim ca posibilitate la faptul că am fost cândva în relația de copil și părinți cu cealaltă persoană. Invers, iese la iveală un fapt și mai curios. Acei oameni cu care ne-am întâlnit în copilăria foarte fragedă, părinți, frați, tovarăși de joacă sau în alt mediu al copilăriei, sunt de regulă acele persoane cu care în încarnarea precedentă sau într-o alta anterioară am dezvoltat relațiile în felul că noi la acea vreme am făcut cunoștință cu ei în jurul vârstei de 30 de ani. Foarte des se dovedește că acești oameni apar ca părinții sau frații noștri în încarnarea actuală. Chiar dacă așa ceva ni se pare ciudat, încercați doar să-l aplicați în propria viață. Veți vedea cât de limpede devine viața când privim lucrurile în acest fel. Dacă nu este adevărat, o probă eronată nu contează prea mult. Dar în orele de singurătate să privești viața în așa fel încât să capete sens, din aceasta avem imens de mult de câștigat. Dar trebuie să nu vrei să-ți aranjezi viața așa sau așa, trebuie să nu-i alegi pe cei care îți plac, pe care ți-ar fi plăcut să îi ai ca părinți. Nu avem voie să punem problema într-o lumină greșită prin vreo prejudecată. Vă dați seama că există un pericol aici și nenumărate prejudecăți ne pândesc. Dar atunci când ne educăm să fim fără prejudecăți și obiectivi în aceste lucruri dificile, este foarte bine să privim viața astfel.
Puteți să-mi puneți întrebarea: Dar cum rămâne cu viața în linia descendentă? Într-un mod remarcabil, s-a dovedit că la începutul vieții ne cunoaștem cu oameni cu care anterior ne cunoșteam la mijlocul vieții, în timp ce acum, la mijlocul vieții ne cunoaștem din nou cu oamenii pe care-i cunoșteam la începutul unei vieți anterioare. Cum este în viața descendentă? – Este așa, că suntem apoi aduși împreună cu persoane care poate au avut, de asemenea, ceva de-a face cu noi într-o viață anterioară, dar se poate și să nu fi avut încă. Este vorba de persoane care au avut ceva de-a face cu noi în viață anterioară atunci când se petrec evenimente foarte caracteristice, așa cum apar atât de des într-o viața umană, când intervine un moment decisiv în viață – să spunem, un test sever de viață printr-o decepție amară. Atunci se întâmplă așa, că în a doua jumătate a vieții prezente suntem aduși din nou împreună cu persoane care într-un fel sau altul erau deja legate de noi. Prin aceasta situațiile se schimbă între ele și în acest fel se achită, se sting unele lucruri care au fost cauzate anterior.
Aceasta face ca lucrurile să fie variate și ne arată că ar trebui să nu mergem în mod rigid pe un șablon. Cu toate acestea, putem spune că în special în a doua jumătate a vieții sunt aduse în calea noastră astfel de persoane, cu care karma care a fost înfiripată nu poate fi rezolvată, finalizată într-o singură viață. Să presupunem că într-o viață am provocat suferință unei persoane. Este ușor să credem că într-o viață ulterioară vom fi aduși să ne întâlnim din nou cu această persoană, iar cel înțelept din noi ne aduce împreună în așa fel încât să putem compensa ceea ce i-am făcut. Dar circumstanțele vieții nu este obligatoriu să fie întotdeauna așa încât să putem compensa totul, ci de multe ori doar o parte. Astfel, devin necesare lucruri care complică chestiunea și care fac posibil ca un astfel de rest de karmă care a rămas, să fie compensată în a doua jumătate a vieții. Acum ne-am considerat karma în așa fel încât am adus raporturile noastre și faptul de a fi împreună cu alți oameni în lumina karmei.
Dar ne putem uita și la altceva în desfășurarea karmei noastre, la ceea ce am numit în cele două conferințe publice: maturizarea, dobândirea experienței noastre de viață. – Dacă cuvântul nu trezește aroganță, poate fi, desigur, folosit. – Putem lua în considerare modul în care devenim mai înțelepți. Putem deveni mai înțelepți din greșelile noastre și cel mai bine pentru noi este atunci când devenim mai înțelepți din greșelile noastre, fiindcă nu avem multe oportunități de a aplica această înțelepciune chiar în aceeași viață; prin urmare, ceea ce am învățat din greșeli ne rămâne ca forță pentru o viață ulterioară. Dar ceea ce putem dobândi în materie de înțelepciune și experiență de viață, ce este aceasta propriu-zis?
Am atras atenția ieri că nu ne putem duce ideile direct de la o viață la alta. Am atras atenția că nici măcar Platon nu putea să ia cu el ideile sufletului său în mod direct în următoarea încarnare. Luăm cu noi ceea ce ne apare ca voință a noastră, ca simțire, astfel încât reprezentările, ideile noastre, la fel ca limba noastră, să ne reînnoiască cu fiecare viață. Pentru că cea mai mare parte a ideilor trăiesc în limbaj, astfel încât majoritatea ideilor le dobândim din limbaj. Această viață dintre naștere și moarte ne oferă idei care sunt de fapt întotdeauna din această viață dintre naștere și moarte. Dar dacă este așa, atunci trebuie să ne spunem că așadar întotdeauna depinde de karma noastră, prin oricâte încarnări am trece, depinde întotdeauna de încarnarea respectivă ce idei preluăm. Ceea ce puteți trăi ca înțelepciune în idei, în reprezentări, asimiați mereu din exterior. Aceasta depinde de modul în care v-a plasat karma în limbă, oameni și familie. Practic, tot ce știm în ideile și gândurile noastre despre lume depinde de karma noastră. Aceasta spune foarte mult. Spune că tot ceea ce putem ști în viață, ceea ce putem dobândi ca cunoaștere, este ceva foarte personal, că nu depășim niciodată personalitatea prin ceea ce putem asimila în viață. În viața obișnuită nu ajungem niciodată până la cel mai înțelept din noi, ci rămânem întotdeauna la cel mai puțin înțelept. Dacă cineva își închipuie că poate cunoaște mai multe despre sinele său superior de la sine, din ceea ce asimilează în lume, atunci își imaginează în comoditatea lui ceva greșit. Aceasta înseamnă nimic mai puțin decât că nu știm nimic despre sinele nostru superior prin ceea ce ne însușim în viața obișnuită.
Atunci cum putem ști ceva despre sinele nostru superior, cum obținem o astfel de cunoaștere? Ei bine, pur și simplu trebuie să ne întrebăm în următorul fel: Ce știm noi de fapt? În primul rând, ceea ce am învățat prin experiență. Aceasta știm, nimic mai mult! Iar persoana care vrea să se cunoască pe sine și nu știe că în sufletul său se află numai o oglindă a lumii exterioare, își poate spune emfatic că intrând înăuntru în el însuși, își poate găsi sinele superior. Cu siguranță va găsi ceva, dar nu este altceva decât ceea ce a intrat din exterior. Pe această cale ieftină a comodității nu merge. Trebuie să ne întrebăm despre ce se întâmplă în celelalte lumi în care se află și sinele nostru superior, și aceasta nu este nimic altceva decât ceea ce ni se relatează, ce ni se spune despre diferitele încarnări ale Pământului, despre aceste lucruri în general, despre care vorbește știința spirituală. Așa cum căutăm să cunoaștem sufletul unui copil prin relația sa cu viața exterioară, când ne întrebăm ce are copilul în jurul său, trebuie să ne întrebăm ce are sinele superior în jurul său? Și despre lumile în care se află sinele nostru superior aflăm prin știința spirituală, prin ceea ce ni s-a relatat despre Saturn și despre toate tainele sale, despre Lună, despre evoluția Pământului, despre reîncarnare și karma, despre Devachan și Kamaloka și așa mai departe. Acesta este singura modalitate prin care învățăm despre sinele nostru superior, despre acel sine pe care îl avem dincolo de planul fizic. Și celui care nu vrea să urmărească cu atenție aceste taine, trebuie să i se spună: Nu faci decât să-ti măgulești vanitatea. – Căci este atât de măgulitor pentru acest suflet: Privește doar în tine, acolo vei găsi pe Dumnezeul-om. – Desigur, nimic mai mult decât ceea ce a trăit el în exterior și ceea ce a depus în interior! Pe Dumnezeul-om îl găsim numai atunci când căutăm acele lucruri în noi care se reflectă în noi din afara acestei lumi, astfel încât toate lucrurile pe care uneori ne-ar putea fi incomod să le învățăm nu sunt altceva decât cunoaștere de sine. Și adevărata teozofie este în realitate adevărata cunoaștere de sine! Astfel încât atunci când primim știința spirituală, putem spune că o luăm ca fiind ceea ce ne luminează tocmai asupra sinei noastre. Pentru că unde este de fapt această sine? Este înăuntrul pielii noastre? Nu, ea este revărsată în întreaga lume și ceea ce este în lume este unit cu sinele nostru și, de asemenea, ceea ce a fost în lume este unit cu sinele nostru, și numai învățând să cunoaștem lumea învățăm să ne cunoaștem sinele.
Așa este cu aceste aparente teorii din știința spirituală, ele nu sunt altceva decât căi către cunoașterea de sine. Cel care vrea să-și găsească sinele stând cu privirea pironită în ființa lui interioară își spune: trebuie să fii bun, să fii altruist! Da, frumos. Numai că observi că el devine din ce în ce mai egoist. Dimpotrivă, să te trudești cu marile taine ale existenței, să te smulgi pe tine din acest sine însuși personal, atât de auto-măgulitor, să fii absorbit de ceea ce este în lumile superioare și poate fi cunoscut din ele, aceasta duce la adevărata cunoaștere de sine. Gândindu-ne la Saturn, Soare, Lună, ne pierdem în gândurile lumii. „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice” [Nota 5], își spune sufletul care gândește antroposofic, dar el adaugă: „Pierde-te în gândurile cosmice”. Sufletul care adapă din antroposofie își spune: „În simțirea ta țes forțe cosmice”. Dar el spune imediat: „Trăiește-te prin forțele cosmice!”. Nu în forțele măgulitoare ale lumii. Nu cel care închide ochiul și își spune: Vreau să fiu un om bun – ci cel care deschide ochiul, care deschide și ochiul spiritual și vede cum forțele cosmice lucrează și guvernează acolo afară, și devine conștient de modul în care este el întegrat în aceste forțe cosmice, cel care le trăiește! Tot așa, sufletul care își trage putere din antroposofie își spune: „În voința ta lucrează ființe cosmice” și adaugă imediat: „Creează-te din ființele voinței!” Și acest lucru ne reușește dacă înțelegem cunoașterea de sine în acest fel. Atunci ne reușește să ne transformăm, să ne recreăm din ființele cosmice.
Poate părea că este uscat și abstract, în realitate însă nu este simplă teorie, ci ceva care, ca un grăunte de sămânță pe care îl punem în pământ, trăiește și crește, țâșnesc forțe în toate direcțiile și devine o plantă, un copac. Așa stau lucrurile. Cu sentimentele pe care le asimilăm în știința ocultă, ne facem capabili să ne transformăm pe noi înșine, să ne creăm din nou: „Creează-te din ființele voinței!” În acest fel devine antroposofia elixirul vieții. Atunci ne lărgim viziunea asupra lumilor spirituale, atunci vom absorbi forțele din lumile spirituale, atunci vom aduce în noi înșine forțele pe care le căpătăm și atunci ne vom cunoaște pe noi înșine în adâncurile noastre. Abia atunci când purtăm în noi cunoașterea lumii începem să ne cuprindem pe noi înșine și răzbim treptat de la cel mai puțin înțelept, cel care este ținut separat de către Păzitorul pragului, la cel mai înțelept, și prin toate care sunt ascunse omului care încă nu vrea să fie puternic, dar care tocmai că pot fi câștigate prin antroposofie.
NOTE
