Dacă în știința spirituală luăm în considerare în afara lumii noastre fizice și alte lumi suprasensibile și spunem că omul este în relație nu numai cu lumea fizică, ci și cu lumi suprasensibile, se poate ivi o întrebare: Ce se găsește în sufletul uman, înainte de a ajunge la o oarecare facultate de clarvedere, de natură suprasensibilă, care să ne indice că ființa umană are o legătură cu lumile suprasensibile? Cu alte cuvinte: Poate și un om obișnuit, care nu are capacitatea de clarvedere, să remarce ceva în sufletul său care să indice că omul se află în relație cu lumile superioare? Conferința noastră de astăzi precum și cea de mâine vor fi consacrate în mod deosebit răspunsului la aceste întrebări.
Dacă observăm viața sufletească a omului, vom constata că aceasta este structurată în trei domenii distincte și care, într-o anumită privință, sunt independente unele de altele, păstrând totodată o strânsă legătură între ele.
Primul lucru care ne apare când ne privim pe noi înșine ca suflet este viața noastră de reprezentări, care înglobează, într-un anumit sens, gândirea noastră și memoria noastră. Amintirea și gândurile nu sunt de natură fizică, ele aparțin de domeniul invizibilului, aparțin lumilor suprasensibile. În viața sa de gândire, omul găsește o indicație privind lumile superioare. Oricine poate să-și formeze o părere despre ce este această viață de reprezentări, aducând în fața unui om un obiect pe care acesta îl privește. Apoi, el se întoarce. Obiectul nu mai este în fața lui, dar el nu l-a uitat, păstrează imaginea acestuia, imaginea obiectului trăiește în el. Acesta este modul în care ne formăm reprezentări despre lumea din jurul nostru și, dacă vorbim despre o viață de reprezentări, putem vorbi ca despre o parte a vieții noastre sufletești.
O a doua componentă a vieții noastre sufletești o putem sesiza când ne punem întrebarea: Nu mai avem despre lucruri și despre ființe și altceva în suflet decât numai reprezentările noastre? Da, mai avem și altceva. Este ceea ce numim sentimente de dragoste și de ură, ceea ce în gândire este numit simpatie și antipatie. Noi găsim că un lucru este frumos, altul este urât, unul ne place, pe altul îl urâm, unul e bun, altul e rău. Dacă dorim să cuprindem într-o noțiune tot ce apare în acest sens în sufletul nostru, putem vorbi de mișcări afective. Viața noastră afectivă este cu totul altceva decât viața de reprezentări. În viața afectivă avem o trimitere mult mai intimă la lumea invizibilului, decât în cazul vieții de reprezentări. Este a doua componentă a mecanismului nostru sufletesc această viață a mișcărilor noastre afective. Avem, deci, până acum două domenii sufletești, viața de reprezentări și viața mișcărilor afective.
Conștientizăm un al treilea aspect atunci când ne spunem că un lucru nu este numai frumos sau urât, numai bun sau rău, ci ne vom simți îndemnați să facem un lucru sau altul când avem impulsul de a acționa. Când întreprindem ceva, când facem o faptă mai deosebită sau apucăm numai un obiect, atunci trebuie să existe întotdeauna un impuls în sufletul nostru care ne determină la această faptă. Aceste impulsuri se transformă încetul cu încetul în obișnuințe și nu avem nevoie ori de câte ori facem ceva să actualizăm aceste impulsuri. Când, de exemplu, plecăm undeva și trebuie să mergem la gară, nu ne propunem să facem primul, al doilea sau al treilea pas, ci mergem pur și simplu la gară. Toate acestea au la bază acest al treilea element al vieții noastre sufletești, impulsurile noastre de voință, ca ceva care depăsește cu totul domeniul vizibilului.
Dacă legăm acum întrebarea inițială: Posedă omul obișnuit un punct de sprijin pentru a putea sesiza existența unor lumi superioare? cu aceste trei impulsuri specifice lui, atunci trebuie să luăm în considerare viața de vis și raporturile sale cu cele trei elemente sufletesti, impulsul gândirii, cel al mișcării afective și impulsul de voință. Putem face o distincție netă între aceste trei elemente ale vieții noastre sufletești: viața de reprezentare, viața mișcărilor afective și impulsul volițional. Dacă reflectăm mai adânc, putem identifica fiecare din aceste elemente ale vieții noastre sufletești în viața obișnuită, exterioară.
Să luăm mai întâi în considerare viața de reprezentare. Ea se desfășoară pe tot parcursul zilei, cu condiția ca gândirea să fie activă. Avem reprezentări în tot cursul zilei iar seara, când ne simțim obosiți, aceste reprezentări încep să se estompeze. Este ca și cum ele s-ar transforma într-un fel de ceață. Încep să slăbească din ce în ce mai mult, și în final dispar complet și putem adormi. Această viață de reprezentare, așa cum o avem în planul fizic, durează, așadar, de la trezire până la adormire și dispare ca atare în momentul adormirii. Un om nu-și va putea imagina că atunci când doarme cu adevărat ‒ așadar nu ca un clarvăzător ‒ el ar putea să-și continue totuși viața de gânduri în același fel. Viața gândurilor, respectiv viața de reprezentare care ne umple existența de la trezire la adormire, trebuie să se stingă, și abia atunci putem adormi.
Omul trebuie însă să-și spună că reprezentările pe care le are și care în timpul zilei l-au acaparat într-o foarte mare măsură, atunci când nu moțăie, nu sunt o piedică în calea adormirii. Că lucrurile stau așa se vede cel mai bine când, înainte de a adormi, ne lăsăm pradă unor reprezentări deosesbit de intense, datorită, de exemplu, lecturii unei cărți mai dificile. Dacă am gândit ceva în mod intens, adormim foarte ușor, iar când se întâmplă să nu putem adormi, este bine să luăm o carte sau să ne ocupăm cu ceva care să ne oblige la un efort de gândire, cum ar fi un manual de matematică. Aceasta ne ajută să adormim. Dimpotrivă, nimic din ceea ce ar reprezenta un interes mai acut pentru noi înșine nu ne va ajuta să adormim, cum ar fi, de exemplu, lectura unui roman care ar prezenta întâmplări și probleme sau aspecte care să ne intereseze personal. Aici apar mișcările noastre afective, căci acestea ne împiedică să adormim. Când ne culcăm dominați de sentimente vii, puternice, de emoții, când ceva ne apasă pe suflet, sau am avut parte de o mare bucurie, care nu s-a manifestat încă în exterior, atunci ne tot întoarcem în pat, când pe o parte, când pe alta, și nu putem adormi. Rezultă că în timp ce reprezentările care nu sunt însoțite de stări afective ne obosesc, și astfel putem adormi ușor, reprezentările care ne produc emoții puternice ne împiedică să adormim. În această situație, nu este posibil să realizăm detașarea necesară care să ne ajute să adormim. Vedem, prin urmare, că viața afectivă este într-un raport cu totul diferit cu existența noastră decât viața de reprezentări.
Dacă vrem să facem o deosebire netă între aceste două aspecte, atunci trebuie neapărat să mai luăm în considerare și altceva, și anume să facem o referire la vise. Mai întâi, omul ar putea foarte bine să creadă că atunci când asupra lui acționează viața atât de variată a viselor acestea sunt reprezentări din starea de veghe care își continuă, în vis, existența. Dacă, însă, examinăm faptele într-un mod mai profund, vom constata că viața de reprezentări nu se continuă în vis. Ceea ce are darul să provoace oboseala în suflet nu are continuitate în vis. Această continuitate există numai dacă reprezentările sunt însoțite de mișcări afective puternice. Acestea sunt cele care pătrund în vis. Pentru a izbuti să facem această constatare este necesară o examinare riguroasă a faptelor. Să luăm un exemplu: cineva visează că este iar tânăr și trece prin cutare sau cutare evenimente. Imediat însă visul se modifică și apare ceva ce nu face parte din trăirile sale anterioare, un eveniment de care nu-și aduce aminte, deoarece nu l-a trăit în planul fizic. Dar apar persoane cunoscute. Așa cum se întâmplă adesea în vis, suntem implicați în acțiuni împreună cu prieteni sau cunoscuți pe care nu i-am văzut de mult timp. Dacă însă examinăm lucrurile cu atenție, va trebui să admitem că în ceea ce apare în vis sunt mișcări afective în fundal. Poate că suntem încă atașați de un vechi prieten, care nu ne-a devenit, între timp, cu totul indiferent. Trebuie să mai existe o urmă de viață afectivă legată de acest prieten. Nimic nu apare în vis care să nu fie legat de mișcările noastre afective. În consecință, trebuie să tragem o anumită concluzie, și anume: Dacă reprezentările pe care conștiența noastră din starea de veghe ni le mijlocește în timpul zilei nu reapar în vis, aceasta este o dovadă că ele nu se continuă și în starea de somn. Dacă stările afective ne împiedică să adormim, aceasta dovedește că ele nu ne abandonează, că sunt prezente pentru ca să poată apărea în imaginile de vis. Mișcările afective sunt cele care atrag imaginile care ne apar în vis. Explicația stă în faptul că mișcările afective sunt legate mai intim cu ființa omului decât viața de reprezentări și le purtăm în noi și în somn. Ele sunt, deci, un element sufletesc care rămâne atașat de noi și în timpul somnului. Contrar reprezentărilor obișnuite, stările afective pătrund o dată cu noi în somn, sunt ceva, deci, mult mai strâns, mult mai intim legat de individualitatea omului decât gândirea obișnuită, care nu este impregnată de stări afective.
Cum stau lucrurile cu al treilea element sufletesc, cu impulsurile de voință? Putem să dăm și aici un exemplu. El poate fi observat, în orice caz, numai de acei oameni care privesc mai atent momentul când adormim. Când un om și-a însușit printr-o pregătire specială o anumită capacitate de a observa acel moment, observațiile făcute se dovedesc extrem de interesante. Mai întâi reprezentările apar ca învăluite în ceață, iar lumea exterioară se șterge și omul are sentimentul că ființa sa sufletească se dilată dincolo de structura sa corporală, ca și când nu s-ar mai afla în limitele epidermei, ci se revarsă în elementele Cosmosului. O senzație de mare bunăstare se poate lega de clipa adormirii. Urmează apoi un moment când ne apare o anumită amintire. Această amintire o au, probabil, foarte puțini oameni, dar putem percepe acest moment, dacă îi dăm suficientă atenție. Ne apar, atunci, în față impulsurile de voință, atât cele bune cât și cele rele, pe care le-am avut, și este uimitor că omul simte că impulsurile bune sunt legate de toate forțele sănătoase ale voinței, ceea ce îi dă o senzație de prospețime. Dacă omul reușește să-și aducă astfel în fața sufletului impulsurile bune de voință înainte de a adormi, el se simte, atunci, cu atât mai înviorat și mai plin de viață și își va spune: Ah, dacă acest moment ar putea dura cât mai mult! Dacă acest moment ar putea dura o veșnicie! Apoi simte cum elementul corporal este abandonat de elementul sufletesc, intervine o bruscă tresărire și omul adoarme. Nu este nevoie să fim clarvăzători pentru a experimenta această trăire, trebuie doar să observăm cu atenție viața sufletească. Rezultă de aici ceva foarte important: impulsurile noastre de voință acționează înainte de a adormi și noi le resimțim ca pe ceva ce ne dă forță. Simțim o fortificare extraordinară. Față de simplele mișcări afective am spus că ele sunt mai strâns legate de individualitatea noastră decât gândirea obișnuită, decât reprezentările obișnuite. Despre natura impulsurilor noastre de voință trebuie să spunem că ele nu sunt ceva ce rămâne legat de noi în timpul somnului, ci ceva ce devine în noi o sursă de învigorare, de fortificare a vieții. Viața impulsurilor de voință este mult mai intim legată de viața noastră decât sunt mișcările afective, și cel care observă mai des momentul când adoarme simte că dacă nu-și poate rememora impulsurile bune de voință din timpul zilei, aceasta acționează asupra lui ca și cum ceva din ceea ce pătrunde în el în timpul somnului ar fi omorât. Impulsurile de voință sunt în legătură cu starea de sănătate și de boală, cu forța noastră de viață.
Gândurile nu pot fi văzute. Omul vede, de exemplu, un buchet de trandafiri mai întâi cu organele obișnuite ale percepției fizice. Când însă el se întoarce sau se depărtează îi rămâne imaginea obiectului. El nu mai vede obiectul, dar și-l poate reprezenta. Viața de gânduri pe care o avem este, deci, ceva de natură suprasensibilă. Mișcările afective au un caracter suprasensibil și mai pronunțat, iar impulsurile de voință, deși se transformă în fapte, sunt și ele, totuși, suprasensibile. Dar, în același timp, știm, luând în considerare tot ce am spus mai înainte, că viața noastră de gândire, care nu este impregnată de impulsurile de voință, nu are decât o slabă legătură cu noi. S-ar putea crede că cele spuse sunt contrazise de faptul că totuși, a doua zi, reprezentările din ziua precedentă ne apar din nou în suflet, că oricum ne putem aduce aminte de ele. Da, chiar trebuie să ni le amintim. Trebuie să ne rememorăm reprezentările în mod suprasensibil.
În privința mișcărilor afective lucrurile stau altfel, ele sunt mai strâns legate de noi. Când ne ducem la odihnă cu un sentiment de remușcare sau de regret, atunci dimineața, când ne trezim, vom constata că avem capul.greu, sau ceva asemănător. Când am trăit remușcarea, a doua zi o vom resimți sub formă de slăbiciune, de greutate sau de toropeală; dacă mergem la culcare cu un sentiment de bucurie, aceasta se va manifesta a doua zi sub formă de învigorare și de bună dispoziție. Nu avem nevoie să ne amintim mai întâi bucuria sau regetul, să reflectăm la ele, le simțim pur și simplu în corpul nostru. Nu este necesar să ne aducem aminte tot ceea ce a fost; acesta este prezent și a intrat în noi în timpul somnului, a viețuit cu noi. Stările noastre afective sunt legate de făptura noastră etemă mai strâns, mai intens decât gândurile noastre.
Cel care este capabil să-și observe impulsurile de voință simte că acestea sunt pur și simplu din nou prezente. Ele sunt permanent prezente. Se poate întâmpla ca în momentul când ne trezim să remarcăm faptul că în clipa aceea retrăim într-un anumit sens, în mod nemijlocit, ceea ce în ziua precedentă am resimțit ca o bucurie de a trăi datorită impulsurilor morale bune pe care le-am avut. Într-adevăr, nimic nu ne face mai vioi decât impulsurile voluntare pozitive pe care le-am lăsat să străbată prin sufletul nostru în ziua precedentă. Din această cauză, se poate spune că ceea ce numim impulsuri de voință este legat în modul cel mai intim de existența noastră.
Cele trei elemente care compun viața noastră sufletească sunt, așadar, diferite unele de altele, și dacă luăm în considerare aceste diferențe din punctul de vedere al științei oculte, vom înțelege că se poate susține că prin gândurile noastre, care sunt fără îndoială de natură suprasensibilă, suntem în legătură cu lumea suprasensibilă, că prin mișcările sau stările afective suntem în legătură cu o altă lume suprasensibilă, iar prin impulsurile de voință ne aflăm în legătură cu încă o altă lume suprasensibilă, și mai strâns legată de ființa noastră adevărată. Iată de ce putem spune: Când percepem prin simțuri lumea exterioară, luăm cunoștință de ce se află în lumea fizică. Când ne formăm reprezentări, acestea revelează o viață de gândire și stau în legătură cu lumea astrală; mișcările afective ne aduc în legătură cu ceea ce putem numi lumea cerească sau Devachanul inferior, iar lumea impulsurilor morale ne pune în legătură cu Devachanul superior sau lumea înțelepciunii. Omul este, în felul acesta, în relație cu trei lumi prin gândire, simțire și impulsuri de voință. În măsura în care omul aparține de lumea astrală, el își poate purta gândurile în lumea astrală, stările sau mișcările afective pot fi purtate în lumea devachanică, iar în lumea cerească superioară își poate duce tot ceea ce are în sufletul său ca impuls de voință.
Judecând lucrurile în felul acesta, vom vedea cât de îndreptățită este știința ocultă să vorbească de existența a trei lumi. Și dacă ținem seama de aceasta, vom privi lumea morală cu totul altfel, căci prin lumea impulsurilor de voință pozitive noi suntem în legătură cu lumea cea mai de sus, dintre cele trei, în care poate pătrunde entitatea umană.
Viața noastră de gândire obișnuită pătrunde numai până în lumea astrală. Putem să avem gânduri pline de spirit, dacă ele nu sunt pătrunse de sentimente nu ajung mai departe de lumea astrală, pentru celelalte lumi aceste gânduri nu au nici o importanță. Veți înțelege astfel, firește, de ce se spune despre știința obișnuită, despre știința lumii exterioare, acea știință seacă și prozaică: Nici un om nu poate, printr-o gândire lipsită de efluvii afective, să spună ceva despre alte lumi decât despre cea astrală. În mod obișnuit, gândirea unui cercetător științific, fie chimist, fie matematician, nu poate merge mai departe de suprafața lucrurilor, întrucât îi lipsește mișcarea afectivă pentru cercetarea lui. Da, cercetării științifice i se pretinde, în mod categoric, să procedeze în acest mod, adică fără efuziuni sentimentale, și de aceea nu poate pătrunde dincolo de lumea astrală.
Abia când gândirea cercetătorului este asociată cu sentimentele de entuziasm sau poate de repulsie apare posibilitatea să se înalțe până în lumea devachanică. Numai când în gândire și în reprezentări intervin mișcări afective, când simțim că un lucru este bun iar altul rău atașăm gândurilor acel element care le poate purta spre lumea cerească. Numai atunci putem pătrunde cu privirea în realitățile profunde ale existenței. Dacă dorim să înțelegem ceva despre lumea devachanică, nici o teorie nu ne poate ajuta. În direcția aceasta primim ajutor numai dacă ne asociem gândurile cu stări afective. Gândirea singură ne aduce în contact numai cu lumea astrală. Când cineva stabilește, de exemplu, relațiile geometrice dintr-un triunghi, aceasta nu îl ajută decât să ia contact cu lumea astrală. Dar dacă acel cineva privește triunghiul ca pe un simbol în care vede ceea ce se referă la participarea omului la cele trei lumi, la alcătuirea sa tripartită ș.a.m.d., atunci el poate urca și mai sus. Cine simte că simbolurile reprezintă expresia forțelor sufletești, cine își imprimă aceste gânduri în sensibilitatea sa, și cine implică sentimente și în ceea ce mai înainte era doar cunoaștere, acela își pune gândirea în legătură cu Devachanul. De aceea, atunci când medităm, să resimțim cu toată puterea ceea ce ne este dat, căci numai așa ajungem să avem legătură cu lumea devachanică. Actuala știință lipsită de sensibilitate, oricât de perspicace ar fi ea, nu poate pune pe om în legătură decât cu lumea astrală.
Arta, muzica, pictura etc., dimpotrivă, introduc pe om în lumea Devachanului inferior. S-ar putea obiecta: Dacă lucrurile stau astfel încât efluviile afective ne conduc în Devachanul inferior, atunci impulsivitățile, pasiunile, instinctele ar putea face același lucru. Desigur, asta și fac. Dar aceasta este numai o dovadă că suntem mai strâns legați de sentimentele noastre decât de gânduri. Simpatiile noastre pot fi legate și de natura noastră inferioară, iar prin impulsuri și instincte este activată viața afectivă și aceasta ne duce spre Devachanul inferior. În timp ce, dacă am avut o gândire falsă, eronată, aceasta se lichidează, ca să spunem așa, în Kamaloka, ceea ce am dezvoltat în noi ca mișcări afective ne însoțește până în lumea Devachanului și ni se impregnează până la o nouă incarnare, astfel încât ajunge să se exprime în karma noastră. Prin viața noastră afectivă, în măsura în care aceasta poate avea un aspect dublu, noi ne ridicăm în lumea Devachanului sau o pângărim.
Dimpotrivă, prin impulsurile de voință, care sunt morale sau imorale, noi vom fi în legătură cu lumea superioară, cu care, de asemenea, putem fi în consonanță sau o putem ofensa, ceea ce va trebui să rezolvăm în karma noastră. Când un om este atât de rău și de decăzut încât prin impulsurile sale negative stabilește o asemenea legătură cu lumea superioară încât aceasta din urmă este grav lezată, el este izgonit. Dar impulsul trebuie să plece, totuși, din lumea de sus. Întreaga importanță a vieții morale ne apare în întreaga sa măreție, dacă privim lucrurile în acest sens.
Din lumile cu care omul stă într-o relație atât de strânsă, prin natura sa sufletească tripartită, dar și prin natura sa fizică, din aceste lumi pornesc acele forțe care pot conduce pe om prin lume. Cu alte cuvinte, când observăm un obiect aparținând lumii fizice, acest lucru se întâmplă numai datorită faptului că avem ochi pentru a-l vedea. Prin aceasta, omul stă în legătură cu lumea fizică; prin faptul că dezvoltă în el o viață a gândurilor este în legătură cu lumea astrală, prin sentimentele pe care le dezvoltă este în legătură cu lumea Devachanului, iar prin moralitatea sa, cu lumea Devachanului superior.
Omul are patru relații, cu patru lumi diferite. Aceasta nu înseamnă însă nimic altceva decât faptul că el are relații cu entitățile acestor lumi. Din acest punet de vedere este interesant să considerăm evoluția omenirii purtându-ne privirea în trecutul, prezentul și viitorul imediat.
Din lumile pe care le-am prezentat pornesc forțe care pătrund în viața noastră. Trebuie să menționăm în primul rând că în perioada dinaintea noastră oamenii erau îndrumați, de preferință, erau structurați pentru a fi influențați mai ales de lumea fizică, pentru a primi impulsuri din lumea fizică. Aceasta se întâmpla în epoca anterioară, în epoca de cultură greco-romană. În această epocă a acționat și Hristos pe Pământ, într-un corp fizic. Întrucât omul era evident predispus ca asupra sa să acționeze forțele care proveneau din lumea fizică, Hristos a trebuit să apară în planul fizic.
În prezent, trăim într-o epocă în care în mod precumpănitor se dezvoltă gândirea, când omul primește impulsuri din lumea gândurilor, din lumea astrală. Acest lucru este evident în istoria exterioară. În epoca anterioară, precreștină, abia dacă se poate vorbi de filosofi, cel mult se poate vorbi de o pregătire a gândirii în epoca precreștină, și de aceea istoria filosofiei începe cu Thales. Abia după epoca culturală greco-romană apare gândirea științifică. Gândirea intelectualistă apare doar în secolul al XVI-lea. De aici și marele progres al științelor naturale, care elimină orice afectivitate din activitatea de gândire. Și dacă acum, în vremea noastră, știința este atât de apreciată, aceasta se datorează faptului că gândirea nu este deloc impregnată cu stări afective. Știința noastră este lipsită de afectivitate și își caută utilitatea în eliminarea oricărei simțiri. Vai de cel care ar dori să simtă ceva față de experiențele pe care le face în laborator! Aceasta este caracteristica epocii noastre, care pune omul cel mult în legătură cu planul astral.
Epoca următoare, care va veni după a noastră, va fi deja mai spiritualizată. Atunci simțirea va vorbi împreună și cu știința. Dacă cineva va voi să treacă un examen pentru a fi admis să lucreze în domeniul științei, va fi necesar să poată simți lumina care se află în spatele tuturor lucrurilor și lumea spirituală care face posibilă orice existență. Criteriul de apreciere a unei lucrări științifice va consta în urmărirea capacității omului de a dezvolta o afectivitate suficientă, în caz contrar, va cădea la examen. Poți să ai o cantitate de cunoștințe oricât de mare, dacă nu ai și sentimente adecvate nu poți lua examenul. Ceea ce spun acum poate să sune foarte curios, dar lucrurile stau exact așa și masa de laborator pentru experiențe se va transforma în altar, în fața căruia examinarea unui candidat va consta în a se verifica dacă la o experiență de descompunere a apei în hidrogen și oxigen sunt dezvoltate și sentimentele care să corespundă cu ceea ce zeii resimt când are loc fenomenul. Omul va primi atunci impulsuri prin legătura strânsă pe care o va avea cu Devachanul inferior.
Urmează, apoi, o altă epocă, ultima înainte de viitoarea mare catastrofă prin care va trece Pământul, când omul, prin impulsurile sale de voință, va fi în legătură cu lumea superioară, când pe Pământ va avea valoare numai ceea ce este moral. Atunci nu vor sta pe primul loc nici eficiența exterioară, nici intelectul, nici afectivitatea, ci impulsurile de voință. Nu abilitatea omului va fi hotărâtoare, ci calitățile sale morale. Din această cauză, când omenirea va ajunge la acel moment, ea va fi atins epoca morală când se va afla într-un raport special cu lumea Devachanului inferior.
În cursul evoluției se trezesc în om tot mai mult forțe de iubire, din care el își poate obține cunoștințele, stimulările și activitățile sale.
În timp ce în trecut, în vremea când Hristos a coborât pe Pământ într-un corp fizic, oamenii nu l-ar fi putut percepe altfel decât într-un corp fizic, în epoca noastră încep să se trezească în om, în mod efectiv, forțe care îl vor face apt să vadă pe Hristos nu în corp fizic, ci într-o formă de natură eterică prezentă în planul astral. Deja în secolul nostru, începând cam din anii '30 și apoi din ce în ce mai mult, până către mijlocul secolului, un mare număr de oameni îl vor percepe pe Hristos în forma sa eterică. Acesta va fi marele progres față de epoca anterioară, când oamenii nu aveau încă maturitatea să vadă pe Hristos sub această formă. Se explică astfel cuvintele din Evanghelie: Hristos va veni pe nori – ceea ce înseamnă că va apărea ca formă eterică pe planul astral*. Trebuie însă să subliniem că în epoca noastră el nu va putea fi privit decât în corp eteric. Cel care ar putea crede că Hristos va apărea din nou într-un corp fizic uită de progresul realizat de forțele umane. Este o eroare să se creadă că un eveniment așa cum a fost apariția lui Hristos în corp fizic s-ar putea repeta în același mod în care s-a petrecut deja, odinioară.
* Matei 24.30: „Atunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer și atunci vor plânge toate semințiile Pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu
slavă mare.”
Marcu 13.26: „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe noii cerului cu putere și cu slavă.”
Luca 21.27: „... și atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere și slavă multă”. (Nota trad.)
Evenimentul care va avea loc în viitor este de așa natură, încât oamenii vor vedea pe Hristos în planul astral sub o formă eterică; cei care atunci vor trăi în plan fizic și vor ti primit învățătura dată de știința spirituală îl vor percepe, dar cei care nu vor mai fi în viață, dar care totuși s-au pregătit printr-o lucrare spirituală-științifică, aceia îl vor contempla totuși în veșmântul său eteric, în perioada când se vor afla între moarte și o nouă naștere. Dar vor exista și oameni care nu vor mai reuși să-L contemple în corp eteric. Cei care au disprețuit știința spirituală nu îl vor putea percepe, ci vor trebui să aștepte până la o nouă incarnare, când vor avea ocazia din nou să se consacre cunoașterii spirituale, pentru a se putea pregăti să înțeleagă cele ce se vor întâmpla. Acest lucru nu va depinde atunci de faptul că oamenii care trăiesc în planul fizic au studiat sau nu știința spirituală, numai că pentru cei care nu au studiat știința spirituală apariția lui Hristos va fi o remușcare, un chin, în timp ce aceia care s-au străduit să obțină cunoașterea spirituală în incarnarea precedentă vor avea o deplină înțelegere a acestui eveniment; vor înțelege ceea ce văd.
Va urma apoi o perioadă când se vor trezi în om forțe și mai elevate. Va fi perioada când Hristos se va revela sub o formă și mai subtilă, într-o formă astrală, în lumea Devachanului inferior. Ultima epocă, a impulsurilor morale, va fi aceea când oamenii care vor fi străbătut celelalte trepte vor vedea pe Hristos în întreaga sa strălucire, ca formă a celui mai mare Eu, ca Eu-Sine spiritualizat, ca marele Învățător al evoluției umane, în Devachanul superior.
Succesiunea faptelor este deci aceasta: în epoca culturală greco-romană, Hristos apare pe planul fizic, în epoca noastră, în formă eterică pe planul astral, în epoca următoare, în formă astrală în planul Devachanului inferior, iar în epoca moralității*, ca prototip, ca ideal suprem al marelui Eu.
* A șaptea – și ultima – epocă culturală postatlanteană. (Nota trad.)
Acum, ne putem pune întrebarea: La ce servește propriu-zis știința spirituală? Ea există pentru ca un număr suficient de mare de oameni să fie pregătiți în momentul când acest eveniment se va produce. În prezent, știința spirituală lucrează deja pentru ca oamenii să intre într-un mod corect în legătură cu lumile superioace, pentru ca ei să pătrundă în mod corect în planurile eteric-astral, în domeniul esteticului – Devachanul inferior, în domeniul moralului – Devachanul-superior. În epoca noastră, mișcarea spirituală-științifică este cea care în mod special urmărește ca omul să poată realiza în impulsurile sale morale o relație justă cu Hristos.
Următoarele trei milenii vor fi consacrate scopului de a face ca apariția lui Hristos în lumea eterică să fie perceptibilă oamenilor. Numai celor care sunt legați întru totul afectiv de materialism acest eveniment le va fi inaccesibil. Poti gândi materialist fie acordând valoare numai materiei, contestând totodată tot ce este spiritual, fie coborând spiritualul la nivelul materiei. Un om este materialist și prin faptul că valorifică spiritualul numai îmbrăcându-l într-o haină materialistă. Există și teosofi care sunt, de fapt, materialiști. Este vorba de aceia care cred că omenirea este condamnată să vadă încă o dată pe Hristos în formă fizică. Nu înseamnă că dacă ești teosof nu poti fi materialist, ci nu ești materialist dacă înțelegi că lumile superioare există cu adevărat; chiar dacă nu le poți percepe într-o manifestare sensibilă, trebuie să te înalți spre ele pentru aceasta.
Dacă aducem în fața sufletului toate aceste considerente, putem spune: Hristos este adevăratul impuls moral, impregnând umanitatea cu forță morală. Impulsul lui Hristos este forță și viață, este forța morală care străbate umanitatea. Dar această forță morală trebuie înțeleasă. Exact acum, în epoca noastră, este necesar să fie anunțat Hristos. Din această cauză și antroposofia are această misiune de a vesti pe Hristos în forma sa eterică.
Înainte ca Hristos să apară pe Pământ prin Misteriul de pe Golgota a fost pregătită învățătura despre Hristos. Și atunci a fost anunțată venirea lui Hristos într-o formă fizică. Cel mai de seamă premergător și crainic a fost Jeshu ben Pandira, cam cu o sută de ani înainte de Hristos. El însuși purta numele de Iisus (Jeshu) și pentru a se deosebi de Iisus Hristos a fost numit Iisus fiul lui Pandira, Jeshu ben Pandira. El a trăit aproximativ cu un secol înaintea erei noastre. Nu este nevoie să fii clarvăzător pentru a ști acest fapt, căci se află consemnat în scrierile rabinice și numele său a provocat o confuzie între el și Iisus Hristos. Jeshu ben Pandira a fost ucis cu pietre și apoi spânzurat pe brațele unei cruci. Iisus din Nazaret a fost crucificat direct.
Cine a fost Jeshu ben Pandira? El este o mare inividualitate, care încă din vremea lui Buddha – deci cu șase sute de ani înaintea erei noastre – s-a incarnat fără întrerupere aproape la fiecare o sută de ani, având ca misiune să ajute omenirea să meargă înainte. Pentru a-l înțelege, suntem nevoiți să ne întoarcem la entitatea lui Buddha. Se știe că Buddha a trăit ca fiu al unui rege din casa regală Sakia, cu cinci secole și jumătate înainte de era noastră. Individualitatea care a devenit atunci Buddha nu mai fusese anterior un Buddha: Buddha, fiul de rege, care a dat omenirii doctrina milei, la naștere nu avea încă demnitatea de Buddha. Buddha nu este o individualitate, Buddha este o demnitate. Buddha, fiul regelui, s-a născut ca Bodhisattva și s-a înălțat la demnitatea de Buddha în al douăzeci și nouălea an din viața sa, când se afla cufundat în meditație sub arborele Bodhi și a adus doctrina milei din înălțimi spirituale jos, în lumea fizică. Înainte de acest moment, el fusese un Bodhisattva, așa cum fusese și în incarnările sale anterioare, și a devenit Buddha abia atunci. Prin aceasta, se poate spune că rangul de Bodhisattva, respectiv de instructor al omenirii, în corp fizic, a rămas vacant în acel moment, pentru un anumit timp, urmând a fi ocupat din nou de un altul. Când acel Bodhisattva, incarnat atunci, s-a înălțat în al douăzeci și nouălea an al vieții la demnitatea de Buddha, rangul de Bodhisattva a trecut imediat într-o altă individualitate, respectiv urmașul lui Bodhisattva care a devenit Buddha. Deci, urmașul acelui Bodhisattva care a devenit Gautama Buddha este aceeași individualitate care cu o sută de ani înainte de Hristos s-a incarnat ca Jeshu ben Pandira, devenind totodată un vestitor al lui Hristos în corp fizic.
În momentul de față el este Bodhisattva, îndrumător al omenirii, până când, după trei mii de ani, începând de acum înainte, el va promova și va deveni, la rândul său, Buddha. Trebuie, așadar, să treacă o perioadă de cinci mii de ani ca un Bodhisattva să devină Buddha. El, care de atunci s-a incarnat aproximativ la fiecare sută de ani, este în prezent deja incarnat și va fi adevăratul vestitor al lui Hristos în veșmânt eteric, așa cum la vremea respectivă l-a vestit pe Hristos venind în formă fizică. Mulți dintre noi vor apuca ei înșiși să vadă că în anii treizeci ai acestui secol vor fi din ce în ce mai mulți cei care vor contempla pe Hristos în veșmânt eteric. Știința spirituală este acum prezentă pentru a pregăti aceasta, și fiecare ins care va colabora la opera științei spirituale participă la această pregătire.
Modul în care omenirea este îndrumată de cei care o călăuzesc și în special de un Bodhisattva, care va deveni Maitreya Buddha, suferă modificări considerabile în decursul timpului. Felul în care se predă astăzi știința spirituală ar fi fost total nepotrivit în epoca greco-romană, nimeni nu ar fi înțeles atunci ceva. În acea epocă, Ființa lui Hristos a trebuit să reprezinte țelul evoluției în forma perceptibilă fizic, căci numai așa putea El să acționeze atunci.
Cercetarea spirituală răspândește această învățătură din ce în ce mai mult printre oameni și oamenii vor înțelege din ce în ce mai mult sensul impulsului dat de Hristos, până ce însuși Hristos va pătrunde în ea. Astăzi, vorbirea umană, cuvântul produs de laringe face posibilă lămurirea țelului evoluției cu ajutorul conceptelor și al reprezentărilor prin gândire și totodată acționează în sens benefic asupra sufletului, pentru a-l entuziasma și înflăcăra privind idealurile morale și estetice. În viitorul mai îndepărtat, limbajul actual va fi înlocuit prin impulsuri către acțiune, o modalitate mai puternică decât este posibil astăzi să se obțină numai prin vorbire. Limbajul, cuvântul rostit vor acționa atunci, insuflând acestuia, cuvântului însuși, forțe care vor face ca mișcările și stările afective să treacă de la suflet la suflet, de la maestru la discipol, de la Bodhisattva către toți cei care nu se vor îndepărta de el: limbajul va deveni purtător de mișcări afective estetice. Dar pentru aceasta este necesar să se ivească zorile unor timpuri noi. În epoca noastră, aceasta nu ar fi cu putință nici pentru Bodhisattva însuși; el nu ar putea să exercite, cu ajutorul laringelui actual, o acțiune ca aceea ce va deveni posibilă în viitor.
În ultima epocă, cea dinaintea războiului tuturor împotriva tuturor, lucrurile se vor prezenta în așa fel, încât, așa cum astăzi limbajul este purtătorul gândurilor și al reprezentărilor, iar ceva mai târziu al sentimentelor, atunci, în ultima epocă, limbajul va purta și va transmite de la suflet la suflet moralitatea, impulsurile de voință morale. Laringele, așa cum este constituit astăzi, nu poate produce încă asemenea cuvinte. Dar cândva va exista o atare forță spirituală. Se vor rosti cuvinte cu ajutorul cărora omul va primi forță morală.
La trei mii de ani după era noastră, acest Bodhisattva de care am vorbit mai înainte va deveni Buddha și atunci doctrina sa se va revărsa nemijlocit în oameni – ca impulsuri. El este acela pe care cei vechi l-au prevestit, Maitreya Buddha, purtător și aducător al Binelui. El va avea ca misiune să pregătească pe oameni, pentru ca ei să înteleagă ce este cu adevărat impulsul dat de Hristos. El are ca sarcină să îndrepte privirea oamenilor tot mai mult spre ceea ce se poate iubi și să facă în așa fel, încât tot ce este doar teorie să se alăture unui curent moral pe care îl va răspândi, astfel ca în final tot ceea ce omul are ca gândire să se transforme în moralitate. Și în timp ce astăzi este încă foarte posibil ca cineva să fie foarte inteligent dar totodată imoral, ne vom îndrepta spre o epocă în care va fi imposibil ca omul să fie în același timp inteligent și imoral.
Iată cum trebuie să înțelegem aceste lucruri: acei oameni care au rămas de o parte, care s-au opus evoluției vor ajunge să se războiască unii cu alții. Chiar și aceia care cultivă astăzi o inteligență rafinată, dacă în epocile următoare nu vor dezvolta în ei sensibilitatea și moralitatea, nu vor avea nici un folos din inteligența lor. În epoca noastră, se dezvoltă într-adevăr o inteligență foarte evoluată. S-a atins chiar un punct culminant. Cine, însă, își dezvoltă acum inteligența, dar va lăsa să-i scape posibilitătile ulterioare ale evoluției, acela se va distruge el însuși, tocmai datorită inteligenței sale, care va acționa atunci ca un foc interior mistuitor, care îl va arde și îl va face atât de mic și atât de slab, încât va deveni un fel de imbecil și nu va mai putea întreprinde nimic. Atunci, în acea epocă în care impulsurile morale își vor fi atins punctul culminant, inteligența va fi ca un foc nimicitor. În timp ce astazi un om cu o inteligență lipsită de moralitate poate deveni primejdios, în viitor va fi pur și simplu inofensiv. Sufletul va trebui să aibă din ce în ce mai mult forțe morale, și ceva mai mult, o forță morală cum astăzi omul nici nu și-o poate imagina. Forța și moralitatea cea mai elevată vor fi utile pentru a asimila impulsul lui Hristos, care va deveni în noi totodată forță și viață.
Vedem, deci, că știința spirituală are menirea de a introduce în oameni, încă de pe acum, germenul viitoarei sale evoluții. Firește, este necesar ca și în cadrul științei spirituale să se țină seama de ceea ce trebuie avut în vedere în ansamblul formării lumii, cu alte cuvinte că pot apărea erori. Chiar și cei care încă nu pot să pătrundă în lumile superioare pot examina și vedea cu exactitate dacă ici și colo lucrurile se prezintă în mod corect: în acest domeniu amănuntele trebuie să concorde. Vă rog să verificați tot ce vi se spune, fiecare din datele preluate din evoluția în ansamblu a omului, fiecare fază din apariția lui Hristos etc. și veți vedea că lucrurile se confirmă în mod reciproc. Aceasta este proba adevărului pe care o poate avea chiar și acel om a cărui privire nu poate pătrunde încă în lumile superioare. Puteți fi deplin liniștiți: pentru acela care vrea să controleze, învățătura despre revenirea în spirit a lui Hristos este singura corectă.
