Cunoașterea de sine a omului este o chemare pe care sufletul nostru a simțit-o, de fapt, în toate timpurile când a aspirat la cunoaștere, fie în sensul mistic fie în sensul realist sau de orice alt fel, dar această cunoaștere de sine nu este, așa cum a trebuit să subliniez și cu alte ocazii, deloc ușor de realizat, cum își imaginează uneori mulți oameni, chiar și unii antroposofi. Dificultățile pe care le ridică această cunoaștere de sine trebuie să fie avute în vedere în continuu de antroposof, deoarece cunoașterea de sine este de o stringentă necesitate dacă dorim să ajungem la un țel demn de natura noastră umană, în contextul existenței universale, la o viață și o activitate demne de ființa umană.
Astăzi, aș dori să vedem de ce este dificilă cunoașterea de sine pentru om. Omul este, fără nici o îndoială, o ființă complexă, și când spunem ceva referitor la sufletul său, la viața sa lăuntrică nu ne reprezentăm această viață sufletească, interioară ca fiind ceva simplu, elementar, ci vrem să pătrudem tot mai profund, cu răbdare și perseverență, în mod real, această minunată alcătuire, în acest minunat edificiu cosmic, spiritual, divin, prin care se poate manifesta omul. Două lucruri ne pot frapa, în ceea ce privește sufletul uman, înainte de a pătrunde efectiv în esența actului de cunoaștere.
La fel cum un magnet are un pol nord și un pol sud, sau așa cum aspectul exterior al lumii prezintă alternanța lumină-întuneric, ca gradații ale luminii, la fel și sufletul are, s-ar putea spune, doi poli de existență. Ambii pot să ne apară când analizăm omul în două situații, în două poziții, în viață. O astfel de situație ne-ar putea apărea când vedem un om care, să zicem, se găsește pe stradă, cufundat în contemplarea unui fenomen care frapează prin frumusețea și noblețea sa. Omul stă nemișcat, nu-și mișcă nici mâinile, nici picioarele și nu-și ridică ochii de la fenomenul (sau obiectul) care i-a atras atenția și pe care îl observă și ne dăm seama că este preocupat să-și formeze o imagine lăuntrică a ceea ce are în fața ochilor. Putem spune: El este cufundat în ceea ce vede, își reprezintă ambianța sa. Aceasta ar fi una din situațiile de care vrem să ne ocupăm. O altă situație ar fi următoarea: Cineva traversează strada și se simte deodată ofensat, chiar rănit sufletește de un alt om. Fără să stea prea mult pe gânduri, se irită, devine furios și își descarcă mânia împotriva celuilalt, lovindu-l sau printr-o altă reacție. Conștientizăm în acest caz o manifestare a forțelor care izvorăsc din mânie, din iritare. Sesizăm aici manifestarea unor impulsuri de voință și ne dăm seama că aceste impulsuri nu au fost precedate de prea multă gândire, că persoana respectivă nici nu ar fi făcut gestul de a lovi, ca urmare a mâniei care l-a cuprins, dacă s-ar fi gândit mai înainte. Ne aflăm aici în fața a două comportări extreme: una care se manifestă pe de-a-ntregul ca o reprezentare din care este exclusă orice urmă de voință conștientă, și alta în care este exclusă viața de reprezentări, iar subiectul trece brusc la manifestarea unui impuls voluntar. Acestea sunt cele două situații care ne dezvăluie cei doi poli extremi ai sufletului uman. Caracterul impulsiv este un pol, faptul de a te lăsa în voia unei impresii, a unei reprezentări sau a unor gânduri, fără ca voința să intervină, este celălalt pol. Am prezentat faptele într-un mod absolut exoteric, numai prin observarea vieții exterioare.
Putem merge acum ceva mai în profunzime, ajungând în acele sfere în care ne putem descurca numai dacă recurgem la ajutorul cercetării oculte. Aici ne întâmpină o altă polaritate, cea dintre starea de veghe și somn. Știm, desigur, ce înseamnă, în perspectiva ocultă, somnul și starea de veghe. După conceptele elementare antroposofice, în starea de veghe cele patru componente ale omului, corpurile fizic, eteric, astral și eul, sunt organic întrepătrunse, acționează împreună, în starea de somn corpul fizic și corpul eteric se află în patul în care dormim, în timp ce corpul astral și eul sunt răspândite în marele Univers care mărginește în mod nemijlocit existența noastră fizică. Am mai putea trata aceste fapte și altfel. Putem, de exemplu, să ne întrebăm care este situația dacă observăm în ce relații se află reprezentările noastre, gândirea și voința cu impulsurile sale, cu starea de veghe și cu somnul.
Dacă aprofundăm lucrurile mai mult, ni se revelează faptul că, într-un anumit sens, ființa umană, în existența sa fizică actuală, de fapt, doarme continuu. Numai că noaptea doarme altfel decât ziua. Vă puteți imagina acest lucru chiar și numai în mod exterior, deoarece știți că ziua omul se poate trezi în mod ocult și poate deveni clarvăzător privind în lumea spirituală. În legătură cu acest mod de abordare, corpul fizic obișnuit este adormit și se poate spune că avem de-a face cu o trezire atunci când omul învață să se slujească de simțurile sale spirituale. În ceea ce privește somnul din timpul nopții, este foarte clar că atunci omul doarme. În felul acesta putem spune că somnul obișnuit este somn față de lumea fizică, exterioară, iar conștienta de veghe, din timpul zilei, este stare de somn față de lumea spirituală.
Putem înfățișa aceste fapte și într-un cu totul alt mod. Dacă le cercetăm mai profund, constatăm că, în starea obișnuită de veghe a vieții fizice, omul are, de regulă, o putere prea mică asupra voinței. Voința este ceva ce scapă în mare măsură vieții diurne. Dacă observați cu atenție ceea ce numim voința umană, atunci veți vedea cât de puțin își poate stăpâni omul, în viața de fiecare zi, impulsurile sale. Observați cât de putin, din ceea ce se face de dimineața până seara, rezultă din gândirea proprie sau din facultățile de reprezentare, din decizie personală, individuală. Când cineva sună la ușă și spuneți: Intrați!, această reacție nu este o concluzie a gândirii și a voinței proprii. De asemenea, când vă este foame și vă așezați la masă, nu puteți spune că acest fapt este o decizie deliberată, deoarece a fost provocat de organism; de starea de foame pe care o aveați. Încercați să vă recapitulați viața de fiecare zi și veți constata cât de puțin este influențată voința direct de forul vostru interior. Care este cauza? Răspunsul ni-l dă cercetarea spirituală care ne arată că în ceea ce privește voința omul este, de fapt, adormit în timpul zilei, cu alte cuvinte, în impulsurile sale de voință el nu este deloc prezent. Putem ajunge la concepte și reprezentări din ce în ce mai corespunzătoare și putem să devenim, în ce ne privește, ființe morale sau de bun gust, dar în ce privește voința nu putem face nimic. Cultivând gânduri bune, am putea să acționăm doar indirect asupra voinței; voința nu este influențată direct de viața noastră de fiecare zi, ci doar în mod indirect, pe ocolite, ca să spunem așa, respectiv prin somn. Când dormim nu gândim, nu avem nici un fel de reprezentări: facultatea de gândire și cea de reprezentare sunt cele care trec în stare de somn. În schimb, voința veghează și pătrunde în organism din exterior, și îl însuflețește. De aceea, dimineața ne simțim odihniți și în forță, pentru că ceea ce pătrunde în organismul nostru este de natură voluntară. Faptul că nu ne dăm seama de această acțiune a voinței, faptul că nu știm nimic despre aceasta poate să ne pară credibil dacă ne gândim că facultatea noastră de reprezentare doarme când noi înșine dormim. De aceea dorim să dăm, mai întâi, un impuls pentru gândirea și meditațiile noastre ulterioare. Veți vedea că pe măsură ce progresăm în cunoașterea de sine acest adevăr se confirmă tot mai mult. Omul doarme, în ceea ce privește voința, când este în stare de veghe și doarme, în ceea ce privește capacitatea lui de reprezentare, când doarme. În timpul zilei doarme voința, noaptea doarme viața de reprezentări.
Dacă omul nu este conștient că în timpul nopții voința nu doarme, aceasta provine din faptul că el nu înțelege că este treaz decât atunci când are reprezentări. Voința nu doarme noaptea, ci acționează ca într-un veritabil element de foc și lucrează asupra corpului său pentru a regenera ceea ce s-a uzat în timpul zilei.
Există, deci, în om doi poli, impulsurile de voință și viața de observare sau de reprezentări, și oamenii au relații cu totul opuse cu acești doi poli. Întreaga noastră viață interioară, sufletească, se desfășoară, cu nuanțe diferite, între acești doi poli; vom încerca să stabilim un raport între această viață sufletească, viața sufletească microcosmică, și ceea ce recunoaștem a fi lumile superioare. Din cele spuse până acum, am dedus că unul din cei doi poli ai vieții noastre sufletești este viața de reprezentări.
Pentru omul cu o gândire materialistă și care ia în considerare numai realitățile exterioare viața de reprezentări apare ca ceva ireal. De câte ori nu auzim pe cineva exprimând asemenea idei: Ei bine, reprezentările și gândurile nu sunt altceva decât reprezentări și gânduri! Cel ce spune așa ceva vrea să demonstreze prin aceasta că dacă avem în mână o felie de pâine sau o bucată de carne aceasta este o realitate, dar un gând nu este decât un gând. Cei mai mulți cred că gândurile nu pot fi mâncate și, deci, ele nu sunt cu adevărat reale, sunt „doar” gânduri. Dar de ce nu sunt ele decât gânduri? Pentru simplul motiv că ceea ce omul consideră a fi gânduri, ceea ce sunt propriu-zis gândurile, nu reprezintă decât o umbră a lucrului însuși. Când aveți în față o floare și îi priviți umbra, aceasta indică existența florii, o realitate de fapt, fără a fi însă floarea însăși. La fel se întâmplă și cu gândurile. Și anume, gândirea umană este numai umbra reprezentărilor și a entităților care se află într-o lume superioară, într-o lume pe care o numim planul astral. Vă puteți reprezenta corect gândirea propriu-zisă dacă vă imaginați capul uman – în desenul de mai jos el este redat schematic. În cap se află gândurile pe care vreau să le reprezint în acest desen prin liniuțele interioare. Dar aceste gânduri care se află în cap să ni le reprezentăm ca ființe vii, în planul astral. Acolo acționează ființe de tot felul, se întâlnesc multe reprezentări și activități care își proiectează umbra în oameni, iar aceste procese se oglindesc în capul omului sub forma gândirii. Este o reprezentare corectă, dacă vă formulați următoarea judecată: Din capul nostru pornesc în mod constant curenți către planul astral, iar acestea sunt umbrele care provoacă în cap viața de gândire.
Există însă, în afară de ceea ce numim viața de gândire, și o altă viață. În viața curentă, se face o deosebire între viața de gândire și viața afectivă, deosebire care nu este cu totul exactă, dar o spun pentru a obține din viața obișnuită un concept în acest sens. Printre sentimentele pe care le manifestă sufletul se întâlnesc unele de amabilitate, de simpatie, altele de nemulțumire, de antipatie. Primele însoțesc acțiunile corecte, juste, binevoitoare; antipatia apare ca urmare a unor acțiuni incorecte, nedrepte, răuvoitoare. Această viață de sentimente este deja ceva mai mult decât o simplă reprezentare, este altceva. Mai putem să ne facem reprezentări și asupra unor lucruri care ne sunt indiferente. Dar trăirile sufletești de simpatie sau de antipatie le avem numai față de ceea ce este frumos și bun sau față de ceea ce este rău și urât. Așa cum tot ce se derulează în om sub formă de gânduri ne duce către planul astral, la fel tot ce este legat de sentimentele de simpatie sau de antipatie ne călăuzește spre ceea ce numim Devachanul inferior. Și la fel cum în desenul de mai sus am trasat liniile spre planul astral, aș putea să le prelungesc cu aceste reprezentări până în Devachan sau lumea cerească. În om se derulează procese din lumea cerească sau Devachan, și aceasta mai ales sub formă de sentimente de simpatie și de antipatie pentru ce este frumos sau urât, bine sau rău, astfel încât, purtând în noi ceea ce numim sentimentele față de lumea moral-estetică, este vorba, de fapt, de umbrele Devachanului inferior sau ale lumii cerești, pe care le purtăm în suflet.
Există, apoi, și un al treilea element în viața sufletească a omului, pe care trebuie să-l deosebim de simpla preferință pentru acțiuni marcate de bunăvoință. Dacă te afli într-un loc și vezi o faptă frumoasă, o faptă de bunăvoință și găsești plăcere în aceasta, este altceva decât dacă tu însuți îți implici voința în săvârșirea unei fapte, dacă tu însuți desfășori o acțiune binefăcătoare. Aș găsi întemeiat să consider plăcerea pentru ce este bun și frumos și neplăcerea pentru acțiuni dăunătoare și urâte ca fiind elemente de natură estetică, și, dimpotrivă, ceea ce împinge pe om să facă el însuși, efectiv, binele ca element de natură morală. Elementul moral se află pe o treaptă mai înaltă în comparație cu ceea ce nu este decât de natură estetică, simpla plăcere sau neplăcere stau pe o treaptă inferioară față de sentimentul de a face tu însuți bine sau rău. În măsura în care sufletul se simte împins să acționeze, în măsura în care simte impulsuri morale, acestea sunt umbre proiectate din Devachanul superior, din lumea cerească superioară.
Ne putem imagina că aceste trei activități de natură sufletească care se suprapun, cea pur intelectuală a gândirii, a reprezentărilor și a observației, cea estetică a sentimentelor de plăcere sau neplăcere și cea morală, a impulsurilor fată de bine sau de rău, aceste trei trăiri ale vieții sufletești ale omului sunt imaginile microcosmice suprapuse a ceea ce se află și în marele Univers exterior, în cele trei lumi care compun macrocosmosul: lumea astrală, care se reflectă în suflet, ca lume a gândirii, lumea intelectuală; lumea devachanică inferioară, care se proiectează ca lume estetică, a plăcerii și a neplăcerii; și a treia, lumea Devachanului superior, a cărui umbră se proiectează ca moralitate.
Dacă facem o legătură între ce am spus acum și ceea ce am vorbit mai înainte referitor la cei doi poli ai sufletului uman, vom percepe elementul intelectual ca pe un pol care domină mai ales viața diurnă în stare de veghe, când suntem treji în raport cu viața intelectuală. Omul este treaz în timpul zilei în ce privește intelectul, în timpul somnului este treaz în ce privește voința. Deoarece însă în timpul somnului el doarme în ce privește intelectul, nu este conștient de ceea ce întreprinde voința. Dar indirect el acționează cu voința în ceea ce am numit impulsul și principiile de bază morale. De fapt, omul are nevoie de somn pentru ca ceea ce primește ca impulsuri morale prin gândire să devină cu adevărat eficace. Iată un adevăr: așa cum se prezintă omul de astăzi în viața obișnuită, nu poate realiza ceva corect decât în plan intelectual; mai puțin poate realiza în plan moral; în această privință, avem nevoie să fim ajutați de forțe venite din macrocosmos.
Ceea ce este în noi ne poate conduce mai departe numai în zona intelectualității, dar pentru a deveni mai buni din punct de vedere moral trebuie să fim ajutati de zei. Iată motivul pentru care, seara, ne cufundăm în somn; prin aceasta putem pătrunde în voința divină, acolo unde nu putem ajunge doar cu neputinciosul nostru intelect și unde forțe divine transformă în forțe de voință principiile morale pe care le-am asimilat și insuflă în voința noastră ceva la care altminteri nu putem ajunge decât în gândurile noastre.
Între acești doi poli, între polul voinței, care stă de veghe în timpul nopții, și polul intelectului, care veghează ziua, se află domeniul estetic, care există permanent în om. Am văzut că omul, în timpul zilei, nu este complet treaz. Numai cei mai prozaici, cei mai filistini sunt mereu lucizi când sunt în stare de veghe. De fapt, oamenii trebuie să viseze chiar în timpul zilei, trebuie să viseze și în timpul stării de veghe, trebuie să se dedice artei, poeziei sau oricărei alte activități care să nu fie legată doar de realitatea prozaică. Cei care reușesc aceasta creează o legătură ce poate exercita asupra existenței o influență benefică. A te lăsa în voia unor astfel de gânduri înseamnă, într-o oarecare măsură, a pătrunde ca un vis în viața noastră din starea de veghe. În viața de somn avem vise; acestea sunt visele adevărate care pătrund în conștiența obișnuită*. Este ceva de care fiecare om are nevoie, ceva ce ne face să nu dorim să ducem o simplă viață prozaică, searbădă, nesănătoasă. Visul vine de obicei noaptea, nu este ceva ce mai trebuie justificat. El este elementul de mijloc care se plasează între cei doi poli: visul de noapte și visul din timpul zilei, care pot trăi în fantezie.
* Referire la starea de conștiență pe care ființa umană o avea în timpul perioadei atlanteene. (Nota trad.)
Avem, așadar, o structură tripartită în suflet: intelectul, prin care suntem atât de treji și purtăm în noi umbrele planului astral, când în timpul zilei ne lăsăm în voia gândurilor, astfel încât adesea apar ideile și fanteziile cele mai fecunde din viața cotidiană, precum și marile invenții. În timpul somnului, când visăm, când aceste vise intervin în viața noastră de somn, atunci în noi se proiectează imaginile din lumea cerească inferioară sau din Devachanul inferior. Iar când, apoi, imprimăm în somn voinței noastre moralitate – acest fapt nu îl putem percepe direct, ci numai prin efectele sale –, dacă suntem în stare să implantăm această influență a puterilor spiritual-divine din timpul nopții în gândurile și ideile noastre, atunci impulsurile pe care le conștientizăm sunt umbrele coborâte din Devachanul superior, din lumea cerească superioară. Acestea sunt impulsurile și sentimentele morale care trăiesc în noi și care ne fac să spunem: În fond, viața omenească nu este justificată decât prin aceea că punem gândirea noastră în slujba binelui și a frumosului, iar acțiunea noastră intelectuală se lasă străbătută de adevăratul, autenticul sânge al inimii vieții spiritual-divine, se lasă străbătută de impulsuri morale.
Ceea ce am stabilit ca fiind viața sufletească a ființei umane, mai întâi printr-o investigație exterioară sau exoterică, iar apoi printr-una ceva mai mistică, rezultă de fapt dintr-o cercetare ocultă mai profundă. Ni se revelează astfel ceea ce am descris acum mai mult exterior, procese pe care clarvederea le poate percepe în om. Când, astăzi, o ființă umană se află în fața noastră în stare de veghe și o privim cu un ochi clarvăzător, se observă că anumite raze de lumină merg în mod constant de la inimă spre cap. Dacă vrem să prezentăm această percepție în mod schematic trebuie s-o facem astfel încât zona inimii s-o plasăm în punctul din care pornesc constant curenți spre creier, înconjurând, în interiorul capului, acel organ care în anatomie este descris ca fiind glanda pineală (a se vedea schema).
Ca niște raze de lumină circulă de la inimă în sus, spre cap, și înconjoară glanda pineală. Acești curenți se formează datorită faptului că sângele uman, care este o substanță de natură fizică, se transformă în mod continuu în substantă eterică, astfel că în zona inimii are loc permanent un proces de trecere a sângelui într-o substanță eterică fină, iar aceasta, la rândul său, curge spre cap și înconjoară ca o lumină glanda pineală. Acest proces de eterizare a sângelui are loc permanent în omul treaz. Dar când dormim lucrurile se prezintă cu totul altfel, în sensul că un observator înzestrat cu facultăți oculte ar observa permanent un curent venind din exterior și din spate spre inimă. Când omul doarme, acești curenți care vin din afară, din spațiul cosmic, din macrocosmos spre interiorul omului care doarme și al cărui corp fizic și eteric se află în pat reprezintă ceva cu totul minunat. Aceste raze sunt foarte diferite, în funcție de oameni. Oamenii, când dorm, sunt diferiți, iar dacă ar ști cât de penibili apar pentru privirea ocultă, clarvăzătoare, când dorm, uneori în public, ar evita să o mai facă, pentru că în felul acesta se trădează.
În fapt, calitățile morale se revelează într-o mare măsură în coloratura deosebită a ceea ce pătrunde în om când doarme, astfel că cine are principii morale de speță joasă primește alți curenți decât un altul cu principii superioare, elevate. Nu are nici un rost să ne prefacem în timpul zilei. Față de înaltele puteri cosmice, nu ne putem preface. Fapt este că într-un om care are doar o usoară tendință spre principii nu tocmai morale afluează continuu raze luminoase de un roșu-brun și tot felul de alte culori care tind spre un ton roșu-brun. În schimb, la cei care au idealuri morale înalte apar raze luminoase de culoare violet-liliachie. În momentul când ne trezim sau când adormim, în zona glandei pineale se dă un fel de luptă între ceea ce afluează de sus în jos și ceea ce afluează de jos în sus. La omul în stare de veghe, elementul intelectual merge de jos în sus, sub forma unor efecte luminoase, iar ceea ce este propriu-zis de natură moral-estetică merge de sus în jos. În momentul când ne trezim sau când adormim, curenții care merg în sus și curentii care merg în jos se întâlnesc și atunci se poate aprecia dacă cineva este deosebit de inteligent dar are principii inferioare, și în acest caz are loc o luptă intensă în apropierea glandei pineale, sau dacă cineva are principii sănătoase și dacă intelectualitatea sa vine în întâmpinarea ta; atunci apare o ușoară răspândire a unui fenomen luminos, licărind în jurul glandei pineale. Aceasta este în același timp cufundată într-o mică mare de lumină, în momentul când ne trezim sau în momentul când adormim: Prin această slabă licărire care înconjoară glanda pineală, în momentul trezirii sau în momentul adomirii, se revelează o calitate morală. Așa se oglindește în om natura sa morală. Iar această slabă și liniștită licărire se extinde adesea mai departe, până în zona inimii. Așa apar în om două curente, unul din macrocosmos, celălalt din microcosmos.
Întreaga importantă a modului cum se întâlnesc în om cele două curente am putea-o aprecia abia când, pe de o parte, am gândi la ceea ce s-a spus într-o manieră mai mult exterioară despre viața sufletească, așa cum se prezintă în tripla sa polaritate, intelect, estetic, moral, care radiază de sus în jos, de la creier la inimă, iar pe de altă parte ajungem să sesizăm întreaga importanță a celor spuse, dacă aducem în fața ochilor fenomenul corespunzător din macrocosmos. Acest fenomen trebuie descris în prezent așa cum se prezintă ca rezultat al unor cercetări oculte de o acuratețe deosebită, întreprinse în ultimii ani de unii rosacrucieni izolați. Potrivit acestora trebuie luat în considerare elementul macrocosmic în paralel cu cel microcosmic. Și atunci se vede – căci vă veți apropia tot mai mult de înțelegerea acestui lucru – că ceea ce am spus că se petrece în macrocosmos se petrece la fel și în microcosmos.
Așa cum în regiunea inimii are loc o transformare perpetuă a sângelui în substanță eterică, un proces asemănător se întâmplă și în macrocosmos. Cuprindem cu înțelegerea noastră acest fapt dacă ne îndreptăm privirea spre Misteriul de pe Golgota și spre acea clipă când sângele lui Iisus Hristos a curs din rănile sale. Acest sânge nu trebuie privit doar ca substanță chimică, ci, prin tot ce s-a spus despre natura lui Iisus din Nazaret, ca ceva cu totul deosebit. În timp ce sângele curgea și se infiltra în pâmânt, Pâmântului i s-a dat o substanță care în timp ce se unea cu el a constituit un eveniment de cea mai mare importanță pentru toate timpurile ce vor veni și care nu a putut avea loc decât o singură dată. Ce s-a întâmplat cu acest sânge în continuare? Nimic altceva decât ce se întâmplă de obicei în inima omului. Acest sânge trece în cursul evoluției Pământului printr-un proces de eterizare. Și așa cum sângele nostru afluează ca eter de la inimă în sus, tot așa trăiește, din momentul Misteriului de pe Golgota, în eterul Pământului sângele eterizat al lui Iisus Hristos. Corpul eteric al Pământului este impregnat cu ceea ce a rezultat din sângele care a curs pe Golgota; acest fapt este deosebit de important. Dacă ceea ce s-a întâmplat nu ar fi avut loc, prin Iisus Hristos, atunci în om nu s-ar fi petrecut decât procesele pe care le-am descris mai inainte. Așa însă, din momentul săvârșirii Misteriului de pe Golgota, există o posibilitate permanentă ca în acești curenți, care merg de jos în sus, să fie asociată și acțiunea sângelui eteric al lui Hristos.
Prin faptul că în corpul eteric al Pământului se află sângele eteric al lui Iisus din Nazaret, în sângele eterizat al omului, care circulă de jos în sus, de la inimă spre creier, se găsește, de asemenea, și sângele eterizat al lui Iisus din Nazaret, astfel că în om nu se întâlnește numai ceea ce am arătat mai înainte, ci curentul sanguin uman, propriu-zis, întâlnește curentul sanguin al lui Iisus Hristos. Dar o astfel de unire a acestor două curente este posibilă numai când omul întâmpină cu înțelegere corectă ceea ce este conținut în impulsul adus de Hristos. Altminteri, nu este posibilă nici un fel de legătură, cele două curente se vor respinge reciproc, se vor îndepărta unul de altul, după cum s-au și ciocnit. Această înțelegere nu o putem dobândi decât în măsura în care o asimilăm potrivit cu cerințele corespunzătoare fiecărei epoci de evoluție a Pământului. În epoca în care Iisus Hristos trăia pe Pământ, puteau aduce în întâmpinarea faptelor ce se petreceau atunci o înțelegere corectă cei care veneau la precursorul Lui, Ioan, și se botezau în formula pe care ne-o arată Evangheliile. Ei primeau botezul pentru a transforma păcatul, respectiv karma vieților anterioare ajunsă la termen, și pentru a afla că impulsul cel mai important din evoluția Pământului va coborî acum într-un corp fizic. Evoluția omenirii își urmează însă cursul, și pentru epoca noastră actuală este important ca omul să învețe să înțeleagă faptul că trebuie să asimileze cunoștințele științei spirituale și să însuflețească în mod progresiv ceea ce curge de la inimă spre creier în așa măsură, încât să ajungă la înțelegerea antroposofiei. Consecința acestui fapt va fi că ființa umană va putea prelua ceea ce începe să intervină în secolul al XX-lea, adică, dincolo de ipostaza fizică a lui Hristos care a trăit în Palestina, ipostaza lui Hristos eteric.
În prezent am ajuns la acel moment când Hristos în ipostaza lui eterică intervine în viața Pământului și va deveni vizibil, la început doar pentru un mic număr de oameni, care-l vor vedea ca într-o clarvedere naturală. Apoi, în următoarele trei milenii, Hristos va deveni vizibil pentru tot mai mulți oameni. Aceasta trebuie să se întâmple, este un fapt natural. Că așa va fi este la fel de adevărat, după cum în secolul al XIX-lea au apărut cuceririle posibile cu ajutorul electricității. Că un anumit număr de oameni vor vedea pe Hristos în ipostaza sa eterică și vor trăi evenimentul de pe drumul Damascului este adevărat. Dar va trebui ca oamenii să învețe să ia în considerare momentul în care Hristos va veni la ei. Nu vor trece, de acum, decât puține decenii și pentru oameni, în special pentru tineri, acest lucru se va produce – acum deja se pregăteste aceasta peste tot: un om oarecare vine într-un loc sau altul, are o trăire sau alta. Dacă acel om și-a dezvoltat în mod real percepția prin activități și exerciții antroposofice, ar putea deja să remarce că, deodată, cineva din preajma lui intervine pentru a-l ajuta, făcându-l atent asupra unui aspect sau altul, ceea ce înseamnă, de fapt, că în fața lui este Hristos, dar el are impresia și crede chiar că este doar un om fizic oarecare. Dar își va da seama că este o ființă supranaturală pentru că dispare imediat. Mulți vor trece prin această trăire simțind că deodată li se strânge inima, îi apasă o durere, deși stau liniștiți în odaia lor, neștiind ce să facă, văd că ușa camerei se deschide: apare Hristos sub înfățișarea sa eterică și le transmite cuvinte de consolare. Căci Hristos va deveni pentru oameni un mângâietor viu! Oricât de grotesc ar putea să apară astăzi acest lucru, adevărul este, totuși, că uneori când oamenii se strâng laolaltă și nu prea știu ce să facă sau chiar dacă mai mulți oameni sunt împreună și așteaptă, ei vor vedea apărând pe Hristos în forma sa eterică! Acolo va fi prezent El însuși, va lua parte la discuție, cuvântul său se va auzi chiar în adunări. Ne îndreptăm spre aceste timpuri. Partea pozitivă este ceea ce va interveni, ca element pozitiv și constructiv, în evoluția omenirii.
Nu trebuie să rostim nici un cuvânt împotriva marilor progrese culturale ale timpurilor noastre, ele sunt necesare pentru salvarea și eliberarea oamenilor. Chiar dacă avem în vedere toate progresele obținute în dominarea forțelor naturii, acest lucru este ceva mic și neînsemnat în comparație cu ceea ce va fi dat omului care va trăi, celui care va viețui în sufletul său trezirea întru Hristos, care va interveni în cultura umană și în problemele ei. Ceea ce se va dezvolta, prin aceasta, în om sunt forțe pozitive de coeziune. Hristos aduce în cultura umană forțe constructive.
Da, dacă ne-am referi la primele timpuri postatlanteene, vom vedea că atunci oameni își clădeau locuințele într-un mod cu totul diferit decât o facem noi astăzi. Ei utilizau pentru aceasta tot felul de materii vegetale care creșteau în preajma lor și, ceva mai mult, prin însuși faptul de a le utiliza, contribuiau la dezvoltarea lor, la creșterea lor. Chiar și palatele erau construite în acest fel, împletind ramuri și tulpini unele cu altele, și așa mai departe. Astăzi oamenii trebuie să construiască din ruine. Întreaga civilizație materială este făcută din sfărâmături. Și în decursul anilor ce vor veni veți înțelege și mai bine cât de multe feluri de lucruri diverse sunt produse ale distrugerilor, sfărâmături.
Lumina însăși se distruge în cadrul procesului nostru terestru postatlantean. Până în perioada Atlantidei, acest proces terestru avea un caracter progresiv; de atunci, el este într-o continuă degradare. Ce este lumina? Ea se degradează, iar lumina degradată este electricitate. Ceea ce noi cunoaștem ca fiind electricitate este lumina însăși care se degradează în sânul materiei. Forța chimică, care trece printr-o transformare în cadrul evoluției terestre, este magnetism. Va apărea însă și o a treia forță. Iar dacă electricitatea le apare astăzi oamenilor ca făcând minuni, atunci această a treia forță va influența într-un mod și mai miraculos cultura noastră. Și cu cât vom utiliza mai mult această forță, cu atât mai curând va deveni Pământul un cadavru, pentru ca ceea ce este elementul spiritual al Pământului să se poată pregăti pentru a acționa pe Jupiter. Forțele trebuie utilizate în vederea distrugerii Pământului, pentru ca prin aceasta omul să se elibereze de sub influența sa, iar corpul Pământului să se poată degrada. Atât timp cât Pământul urma un proces evolutiv progresiv, acest lucru nu era cu putință, deoarece numai Pământul în curs de dezagregare poate utiliza această mare cucerire culturală care este electricitatea. Oricât de curioasă poate să pară această afirmație acum, ea va trebui susținută din ce în ce mai mult. Trebuie să înțelegem natura procesului de evoluție, deoarece numai așa oamenii vor reuși să valorifice în mod corect cultura noastră. Vom afla prin aceasta că este necesar ca Pământul să se degradeze, căci altfel spiritul nu se va elibera. Dar totodată oamenii vor învăța să aprecieze și ceea ce este pozitiv: pătrunderea forțelor spirituale în existența noastră terestră.
Constatăm deja marele și considerabilul progres care a constat în faptul că a fost necesar ca timp de trei ani Hristos să umble într-un corp fizic uman, îndelung pregătit, spre a putea deveni vizibil ochilor noștri fizici. Prin ceea ce s-a întâmplat în acei trei ani, oamenii au devenit apți pentru a vedea în viitor și pe acel Hristos care va umbla într-un corp eteric și care va interveni tot atât de real și activ în viața terestră cum a făcut-o Hristos în corpul fizic în vremea evenimentelor adevărate din Palestina. Oamenii vor înțelege aceste lucruri doar cu condiția să nu le privească cu simțurile tulburi, să fie convinși că au a face cu un corp eteric care se va deplasa prin mijlocul lumii fizice și că acesta este singurul corp eteric care poate acționa în lumea fizică exact așa cum acționează în mod obișnuit un corp fizic. Acest corp eteric se va deosebi de un corp fizic numai prin aceea că va putea fi prezent, în același timp, în două, în trei sau chiar într-o sută sau o mie de locuri, ceea ce numai o structură eterică o poate face și nicidecum una fizică. Rezultatul acestui progres este faptul că cei doi poli, despre care am vorbit mai înainte, polul intelectualității și cel al moralității, vor deveni una, se vor contopi din ce în ce mai mult într-o unitate. Aceasta se va realiza deoarece oamenii vor învăța, în decursul următoarelor milenii, să vadă pe Hristos în lume, în ipostaza sa eterică. Ei vor fi pătrunși, tot mai mult, chiar în timpul zilei, de acțiunea directă a Binelui în lumea spirituală. În timp ce acum voința doarme ziua, iar omul nu poate acționa, în fond, decât indirect, cu ajutorul reprezentării, în cursul următoarelor milenii se va ajunge ca, prin ceea ce își exercită influența din zilele noastre și depinde de Hristos, acțiunea omului să poată fi îmbunătățită în mod direct, chiar și ziua, în stare de veghe.
Ceea ce visa Socrate [Nota 26], că virtutea s-ar putea preda ca învățătură, se va realiza realmente. Căci va apărea din ce în ce mai mult, pe Pământ, posibilitatea ca nu numai intelectul să fie format și stimulat de profesori, ci și impulsurile morale să fie răspândite în cadrul sistemului de învățământ. Schopenhauer a spus: „A predica morala este ușor, a o fundamenta este foarte greu” [Nota 27]. De ce este așa? Fiindcă predica nu răspândește, de fapt, morala. Se poate foarte bine să fii de acord cu principiile morale, dar să nu le respecți. Cuvintele apostolului Pavel se potrivesc pentru cei mai mulți oameni: „Spiritul este dispus, dar carnea este slabă”. Dar aceasta se modifică prin faptul că flacăra morală emană din figura lui Hristos. Astfel se va instaura din ce în ce mai mult pe Pământ recunoașterea de către om a necesității moralei și a impulsurilor pe care le insuflă. Pământul se va transforma în măsura în care omul va simți tot mai mult că moralitatea aparține Pământului. În viitor, vor fi imorali doar acei oameni care vor primi ajutor numai în stare de imoralitate, care vor fi posedați de forțele rele, demonice, de forțe ahrimanice și asurice* și care tind spre această stăpânire. Acesta este stadiul viitor al Pământului: suficient de mulți oameni să fie gata să învețe și să predea învățăminte despre moralitate, care totodată vor da o fundamentare moralității; în același timp vor fi și oameni care din propria lor voință vor dori să se atașeze la puterile răului, formând o armată a răului împotriva celor buni [Nota 28]. Nimeni nu va fi constrâns să aleagă o cale sau alta, fiecare va alege prin propria sa voință liberă.
* Asuras (în sanscrită, „spirite”). Inițial erau privite ca ființe spirituale care participă la evoluție, atât pentru a produce ordine, dar și dezordine, pentru a crea, dar și pentru a distruge. Ulterior sunt privite ca forte rebele, negative, chiar satanice. (Nota trad.)
Urmează apoi o perioadă când pe Pământ se va petrece ceva ce se întâlnește, de fapt, numai în definițiile grandioase ale ocultismului și ale misticii orientale, o perioadă în care această atmosferă de moralitate se va amplifica în cel mai înalt grad. Despre acest moment mistica orientală pomenește de mai multe milenii. Dar mai ales de la apariția lui Buddha se vorbește cu o deosebită forță despre acel moment din viitor când Pământul va fi scăldat într-o atmosferă eterică de moralitate. Și ca o mare speranță pentru viitor, speranță care exista încă din timpul vechilor Rishi în mistica orientală, este considerat faptul că Pământul va primi acel impuls, văzut ca o parte din ființa lui Vishva-Karman, sau, așa cum îl numește Zarathustra, Ahura-Mazdao. Pentru mistica orientală, din entitatea pe care noi o numim Hristos va emana acel impuls moral, acea atmosferă terestră de moralitate; de fapt, mistica orientală își punea speranța în însuși Hristos.
Mijloacele de investigație spirituală ale misticii orientale nu au fost suficiente pentru a-și putea imagina acest adevăr, dar s-a putut ajunge la o reprezentare a ceea ce apare ca o consecință a acestui eveniment. Misticii orientali și-au imaginat că figurile pure din Akasha, scăldate în foc, în lumina Soarelui, se vor împlini, vor veni în decursul a cinci mii de ani de la Iluminarea marelui Buddha ca urmare a unui fapt care nu poate fi recunoscut numai prin mistica orientală. O minunată reprezentare, într-adevăr: va veni ceva ce nu va fi posibil decât datorită atmosferei morale purificate a Pământului, Fiii luminii și ai Soarelui* vor păși prin această atmosferă morală terestră nu ca ființe fizice, incarnate, ci sub forma unor figuri pure din Akasha. Dar atunci, la cinci mii de ani de la Iluminarea lui Gautama Buddha, va fi prezent și Instructonal care-i învață pe oameni să înțeleagă ce figuri minunate sunt acele forme și structuri pure de foc și lumină. În epoca noastră, de la cel care va deveni cândva Maitreya Buddha – nu în prezent, ci cândva – pornesc cele mai importante învățături despre entitatea hristică.
* Îngeri și Arhangheli. (Nota trad.)
Se unește astfel mistica orientală și cunoașterea creștină din Occident într-o unitate minunată. Va deveni foarte clar și faptul că cel care peste trei mii de ani de la începutul erei noastre va apărea ca Maitreya Buddha va avea încă numeroase incarnări pe Pământ, ca Bodhisattva, ca urmaș al lui Gautama Buddha. Una din incarnările sale anterioare a fost realizată în persoana lui Jeshu ben Pandira, care a trăit cu o sută de ani înainte de era noastră. Cel incarnat în persoana lui Jeshu ben Pandira este același care va deveni Maitreya Buddha și care la fiecare o sută de ani apare într-un corp fizic, carnal, e drept, nu ca Buddha, ci ca Bodhisattva. Chiar acum, în epoca noastră, emană de la acesta, care, cum am spus, într-o bună zi – nu acum, ci în viitor – va deveni Maitreya Buddha, cele mai importante învățături despre entitatea lui Hristos și despre Fiii focului – Agnishvatti din mitologia hindusă.
Semnul prin care omul poate recunoaște pe acela care într-o zi va deveni Maitreya Buddha este același, atât pentru mistica orientală, cât și pentru cunoașterea creștină. Semnul de recunoaștere al aceiuia care va fi cândva Maitreya Buddha și care, spre deosebire de Fiii focului, apare la răstimpuri într-un corp fizic ca Bodhisattva, constă în faptul că acesta crește în tinerețe fără ca nimeni să bănuiască ce fel de individualitate se află în el. Acest aspect este valabil permanent, astfel încât cei care înțeleg această regulă vor recunoaște în el un Bodhisattva abia la vârsta de treizeci – treizeci și trei de ani. Atunci se produce un fel de substituire de personalitate. Maitreya Buddha se va face cunoscut de umanitate tocmai în al treizeci și treilea an din viața sa. La fel cum Iisus Hristos și-a început opera abia în al treizecilea an de viață, tot așa și Bodhisattvi care vor anunța în continuare pe Hristos vor fi recunoscuți în al treizeci și treilea an din viața lor. Și însuși Maitreya Buddha se va conforma acestei reguli generale, el care prin cuvinte profunde și pătrunzătoare, despre care astăzi nu ne putem face nici o reprezentare, va propovădui, ca Bodhisattva metamorfozat, mari secrete ale existenței; el va vorbi într-o limbă care abia trebuie să fie creată, căci astăzi nici un om nu ar putea găsi cuvintele prin care Maitreya Buddha va vorbi oamenilor. Motivul pentru care nu se poate vorbi oamenilor în această limbă este acela că în ființa umană nu există încă instrumentele fizice corespunzătoare. Cuvintele Iluminatului nu vor transmite niște simple învățături, ci vor inocula impulsuri morale în sufletele oamenilor. Asemenea cuvinte nu pot fi încă rostite de laringele fizic pe care îl avem în prezent. Ele pot exista acum numai în lumile spirituale.
Antroposofia este pregătirea pentru tot ce va veni în viitor. Cei care apreciază cu seriozitate evoluția omenirii doresc ca evoluția sufletească să nu se împotmolească, ci să continue în așa fel, încât Pământul să se poată elibera în mod real în partea lui spirituală și să poată lăsa partea sa cea mai grosolană să se desprindă ca un cadavru – și oamenii ar putea împiedica întregul proces; cei care vor ca acest proces evolutiv să se realizeze trebuie să dobândească înțelegerea vieții spirituale, cu ajutorul a ceea ce astăzi numim antroposofie. Antroposofia devine astfel o datorie, iar cunoașterea devine ceva față de care simțim că avem o responsabilitate. Și dacă ajungem să simțim și să vrem astfel și dacă deținând aceste secrete ale Universului considerăm că putem să fim antroposofi, atunci sentimentele noastre sunt cele corecte. În această situație, antroposofia nu trebuie să fie pentru noi ceva ce satisface curiozitatea, ea trebuie să devină ceva fără de care nu putem trăi. Numai în acest caz sentimentele noastre sunt corecte, numai atunci devenim pietre de construcție vii în acest măreț edificiu care trebuie să fie construit în sufletele oamenilor și care se poate întinde deasupra lor.
Antroposofia este o deschidere spre adevăratele fenomene ale Universului, așa cum se vor arăta oamenilor în viitor propriilor noastre suflete, fie că vom fi încă într-un corp fizic, fie că vom fi între moarte și o nouă naștere. Numai că oamenii trebuie să dobândească înțelegerea acestor evenimente neapărat cât sunt aici, pe Pământ, într-un corp fizic, fără să fie afectați între moarte și o nouă naștere de ceea ce se va petrece atunci. Pentru cei care își însușesc fiind în corp fizic înțelegerea lui Hristos va fi indiferent dacă vor fi în viață când sosește momentul de a-l contempla pe Hristos sau dacă vor fi trecut prin poarta morții. Dar cei care acum refuză înțelegerea lui Hristos, dacă în momentul producerii acelor evenimente vor fi trecut prin poarta morții, trebuie să mai aștepte până la o nouă incarnare, deoarece nu au posibilitatea să dobândească între moarte și o nouă naștere această bază. Dacă, însă, acest fundament a fost dobândit o dată, el este dobândit pentru totdeauna și Hristos poate fi contemplat și între moarte și o nouă naștere. Astfel, antroposofia nu este ceva ce se învață numai pentru viața fizică, ci este ceva ce are valoare și atunci când am părăsit, prin moarte, corpul fizic.
Aceste lucruri am dorit să vi le ofer astăzi pentru înțelegerea omului și pentru a crea un prilej de a răspunde la unele întrebări. Cunoașterea de sine este dificilă deoarece omul este o ființă foarte complicată. Și omul este atât de complicat pentru că el este legat cu toate lumile și entitățile superioare. Ceea ce există în noi sunt imagini umbrite ale marelui Univers și ceea ce este constituția noastră, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și eul, componentele noastre, toate acestea sunt lumi pentru ființele divine. Ceea ce este pentru noi corp fizic, eteric, astral și eu, este în realitate o lume, cealaltă lume este cea superioară, lumea cerească. Pentru entitățile spiritual-divine ale lumilor superioare elementele corporale sunt lumi superioare spiritual-divine. De aceea omul este ceva atât de complicat, pentru că el este cu adevărat imaginea reflectată a lumii spirituale. Acest fapt trebuie să-l determine să aibă conștiența demnității sale ca om. Dar din această recunoaștere că noi suntem, de fapt, o imagine, că suntem încă departe de ceea ce trebuie să fim, pe calea ocolită care ne apropie de această recunoaștere, pe lângă demnitatea de om trebuie să dobândim și modestia adecvată și smerenia față de macrocosmos și zeii săi.
Întrebare: Ce trebuie să înțelegem prin cuvintele lui Pavel „a vorbi în limbi”?
Răspuns: La anumiți oameni excepționali, se poate întâmpla ca nu numai fenomenul vorbirii să fie prezent în stare de veghe, ci se alătură
vorbirii ceva ce există de obicei numai în conștiența de somn. Este fenomenul despre care vorbește Pavel. Și Goethe se referea la acesta, din același punct de vedere. El a scris două studii
foarte frumoase despre acest fenomen.
Întrebare: Cum vor fi înțelese cuvintele de consolare ale lui Hristos?
Răspuns: Oamenii vor simți aceste cuvinte în inima lor. Se vor putea prezenta și ca o auzire fizică.
Întrebare: Ce sunt forțele și substanțele chimice în raport cu lumea spirituală?
Răspuns: Există în lume o seamă de substanțe care au proprietatea de a se combina sau de a se descompune. Ceea ce numim fenomen chimic este o
proiecție în lumea fizică venită din lumea Devachanului, a armoniei sferelor, astfel că în combinația a două substanțe după greutatea lor atomică avem de fapt umbra proiectată a două sunete din
armonia sferelor. Afinitatea chimică a două substanțe în lumea fizică este o umbră proiectată din lumea armoniei sferelor. Raporturile numerice din chimie sunt cu adevărat expresii ale
raporturilor numerice din armonia sferelor. Această armonie a devenit mută pentru noi ca urmare a densificării materiei. Dacă am putea să aducem în mod real substanțele până la o diluare de
natură eterică și am putea percepe numărul atomic ca pe un principiu formator intern, atunci am auzi ceva din armonia sferelor. Există lumea fizică, lumea astrală, Devachanul inferior și
Devachanul superior. Dacă am supune un corp unei presiuni până la a atinge o stare subfizică, am ajunge în lumea subfizică, în lumea subastrală, în lumea subdevachanică inferioară sau Devachanul
răului și chiar în lumea subdevachanică superioară sau Devachanul superior al răului. Lumea astrală a răului este domeniul lui Lucifer, subdevachanul superior al răului este domeniul lui
Ahriman, iar Devachanul superior de natură negativă este domeniul spiritelor pe care le numim Asuras. Când împingem procesele chimice mai jos decât lumea subfizică, în lumea devachanică
inferioară a răului, ia naștere magnetismul, iar dacă lumina este precipitată în lumea submaterială, deci pe o treaptă mai jos decât lumea materială, ia naștere electricitatea. Dacă ceea ce
trăiește în armonia sferelor este precipitat și mai jos, până în domeniul stăpânit de Asuras, atunci ia naștere o forță și mai teribilă, care nu va mai putea fi ținută în secret mult timp.
Trebuie numai să dorim ca atunci când această forță va apărea, și trebuie să ne-o reprezentăm mult mai puternică decât descărcările electrice de cea mai mare intensitate, mai înainte ca această
forță să fie dată omenirii de către un inventator oamenii să nu mai aibă în ei nimic imoral!
Întrebare: Ce este electricitatea?
Răspuns: Electricitatea este lumină în stare submaterială. Este lumina comprimată în modul cel mai puternic. Luminii trebuie să i se atribuie și
o interioritate; ea este aceeași în orice punct. Căldura se poate răspândi în trei direcții ale spațiului; în cazul luminii, trebuie să vorbim de o a patra direcție. Lumina se răspândește în
patru dimensiuni; interioritatea este această a patra dimensiune.
Întrebare: Ce se întămplă cu cadavrul Pământului?
Răspuns: Ca rest al evoluției lunare a rămas ceea ce este astăzi Luna, care se rotește în jurul Pământului. La fel și Pământul va avea un rest
care se va roti în jurul lui Jupiter. Apoi, resturile se vor dizolva treptat în eterul cosmic universal. Pe Venus nu va mai fi un rest. Venus va apărea mai întâi sub formă de căldură pură, apoi
ca lumină și va trece, în final, în lumea spirituală. Pentru Pământ, acest rest devine cadavru. Dar aceasta este o cale ce nu trebuie urmată și de om, deoarece atunci el ar fi expus unor chinuri
îngrozitoare. Vor exista însă destul de multe ființe care vor merge cu acest cadavru, deoarece în felul acesta ele se vor putea dezvolta astfel la un nivel superior.
Se reflectă ca lumi subfizice:
| ‒ Lumea astrală | ‒ domeniul lui Lucifer |
| ‒ Devachanul inferior | ‒ domeniul lui Ahriman |
| ‒ Devachanul superior | ‒ domeniul Asuras-ilor |
