După ce ieri am vorbit despre alcătuirea tripartită pe care o are viața sufletească a omului (lumea de reprezentări sau lumea gândurilor, lumea stărilor afective și lumea impulsurilor de voință), trebuie să ne intereseze discutarea următoarei problerne: Cum poate interveni autoeducarea pentru a putea lucra noi înșine în mod corespunzător la dezvoltarea și formarea corectă a celor trei componente ale vieții noastre sufletești. Pornind mai întâi de la viața noastră de voință, de la viața impulsurilor noastre de voință, ne întrebăm: Ce calități trebuie să dezvoltăm în mod deosebit, dacă vrem să influențăm în mod favorabil viața noastră de voință?
O influență deosebit de favorabilă asupra vieții noastre de voință o are o viață orientată în întreaga sa existență după o concepție despre karma, s-ar mai putea spune o viață sufletească care se străduiește să dezvolte ca trăsătură principală atitudinea de seninătate și de acceptare a destinului. Și cum s-ar putea dobândi în mod efectiv această acceptare, această liniște sufletească față de propriul destin decât făcând din karma un adevărat conținut de viață?
Ce înseamnă să facem din karma un conținut de viață adevărat? Înseamnă nu numai o teorie, ci să obținem o conștientizare clară (atunci când ne lovește o suferință proprie sau suferința altora, când primim o bucurie sau o lovitură gea a destinului) a faptului că într-un anumit sens, superior, noi înșine am prilejuit o lovitură dureroasă a destinului. Aceasta înseamnă să dezvoltăm în noi o asemenea stare de spirit, încât să primim o bucurie cu recunoștință, fiindu-ne totodată foarte clar faptul că în special față de o bucurie nu trebuie să ne pierdem firea, căci într-o anumită privință devine periculos ca o bucurie să ne altereze. Putem înțelege bucuria, dacă vrem să facem progrese, în felul următor: bucuria este, într-o mare măsură, ceva ce ține de destinul nostru viitor și nu de trecut. În cele mai multe cazuri, bucuria nu reprezintă un merit pentru fapte săvârșite în trecut. Dacă examinăm karma cu ajutorul metodelor oculte, constatăm, într-adevăr, că în cele mai multe cazuri bucuria pe care o trăim nu o merităm și va trebui să o considerăm de așa manieră, încât să o primim cu recunoștință, deoarece ne este dată de entități divine, fiind trimisă de zei; prin urmare, trebuie să ne spunem că bucuria pe care o avem astăzi trebuie să ne însuflețească pentru preluarea în noi a forțelor pe care ni le insuflă și pentru folosirea acestor forțe în modul cel mai util. Trebuie să privim bucuria ca pe un fel de acont pentru viitor.
Dimpotrivă, când este vorba de o suferință, faptele săvârșite de noi au fost, în general, de așa natură, încât o merităm, iar cauza o găsim întotdeauna în cursul vieții actuale sau în cursul unei vieți precedente. Și apoi, trebuie să ne fie clar că în viața noastră exterioară nu ne-am comportat în mod corespunzător acestei stări de spirit karmice. În viața exterioară, de toate zilele, nu putem avea întotdeauna față de ceea ce ne provoacă suferința acea atitudine care să apară ca o supunere în fața destinului. De cele mai multe ori nu înțelegem imediat legea destinului. Dar chiar dacă în exterior nu putem să ne comportăm așa cum se cuvine, esențial este să o facem în interiorul nostru.
Și chiar dacă în exterior comportamentul nostru nu a fost corespunzător din punct de vedere karmic, în adâncul sufletului omul trebuie să-și spună că, în fond, el însuși a fost cauza tuturor suferințelor. Să luăm un exemplu: să presupunem că cineva ne lovește, ne bate cu un baston. În mod obișnuit, omul se întreabă în asemenea caz: Cine este cel care m-a lovit? Nimeni nu-și răspunde: „Eu însumi sunt cel care lovesc. În foarte puține cazuri oamenii își spun că ei înșiși s-au pedepsit. Și totuși realitatea este că noi înșine am ridicat bastonul împotriva unui om, în trecut. Da, dumneavoastră înșivă sunteți cel care ridicați acum bastonul. Când avem de trecut un obstacol, acesta este efectul karmei. Dacă cineva este pornit împotriva noastră, acest lucru se întâmplă datorită karmei. Noi înșine suntem cei care am provocat, cândva, ceea ce acum ni se întâmplă ca o nenorocire. În felul acesta ajungem la o înțelegere corectă a vieții noastre, la o dezvoltare a propriei noastre ființe, atunci când ne spunem: Tot ce ni se întâmplă provine chiar de la noi înșine. Fapta noastră din trecut îgi găsește împlinirea în exterior, chiar dacă pare că altcineva o săvârșește.
Când reușim să dezvoltăm o asemenea manieră de a privi lucrurile, seninătatea sufletească și acceptarea destinului propriu vor fortifica în toate cazurile voința. Seninătatea sufletească ne va da întotdeauna tărie în fața vieții, niciodată nu ne va slăbi. Mânia și nerăbdarea ne slăbesc. Vom fi însă tari dacă vom rămâne senini față de orice întâmplare. Dimpotrivă, dacă vom cârti sau ne vom ridica împotriva soartei, vom avea o voință din ce în ce mai slabă.
În această privință, trebuie să privim tot ce constituie pentru noi destin într-o perspectivă largă. Trebuie să ne reprezentăm destinul propriu în așa fel, încât să considerăm, de exemplu, că aparține destinului omului de a dezvolta la o anumită vârstă o forță sau alta. În acest sens, se fac adesea greșeli în educația copilului. Karma atinge prin aceasta și problema educației, căci educația este destin, karma omului în tinerețe.
Noi slăbim voința unui om când îi pretindem, de exemplu, să învețe sau să întreprindă ceva pentru care capacitățile sale nu sunt încă potrivite. În materie de educație, trebuie să fim bine lămuriți asupra a ceea ce corespunde, pentru karma generală a umanității, fiecărei vârste, în așa fel încât să facem ceea ce este corect. Un mod de a proceda greșit este un atac împotriva destinului, împotriva legilor sale și va atrage o puternică slăbire a voinței. Nu este posibil să discutăm acum cum slăbirea voinței este strâns legată de trezirea precoce a pasiunilor și a senzualității. În mod particular, se trezesc precoce instinctele, poftele și pasiunile care sunt supuse acestei legi. O declanșare precoce a unor manifestări care țin de organele corporale este împotriva destinului. Tot ceea ce se împotrivește karmei generale a umanității, toate faptele care contravin naturii sunt legate de slăbirea voinței. Întrucât de multă vreme nu mai avem principii corecte în educație, există astăzi mulți oameni care nu și-au petrecut tinerețea așa cum se cuvine. Dacă omenirea nu se decide să întreprindă ceea ce este de cea mai mare importanță, adică să stabilească un sistem educațional pentru tineret bazat pe principiile izvorâte din știința spirituală, va crește o generație cu o voință din ce în ce mai slabă, și aceasta nu numai în manifestările exterioare. Aceste aspecte intervin foarte profund în viața omului. Întrebați un număr cât mai mare de persoane cum și-au ales profesia. Vă veți convinge că, de cele mai multe ori, răspunsul primit este acesta: Ei bine, nu prea știu exact cum, am fost pur și simplu împins de la spate. Acest sentiment de a te simți împins către ceva, de a fi atras către ceva, de a nu te simți mulțumit este, de asemenea, un simptom de slăbire a voinței.
Dacă această slăbire a voinței este provocată în modul pe care l-am arătat, atunci apar și alte urmări pentru sufletul omului, mai ales când această slăbire a intervenit ca urmare a faptului că în copilărie am avut trăirea unor stări de spaimă, de frică sau disperare. Devine din ce în ce mai necesar ca oamenii să deprindă o înțelegere temeinică a acestor legi stricte, pentru a depăși stările de disperare, căci exact starea de disperare este aceea de care trebuie să ținem seama, atunci când nu ne comportăm conform cunoașterii spirituale.
O concepție despre lume orientată materialist sau monist nu poate menține o voință puternică decât cel mult timp de două generații. Materialismul poate aduce satisfacții numai două generații: prima generație, care l-a instaurat, apoi a doua, cea a discipolilor care l-au asimilat. Acesta este caracterul specific al concepției materialiste și moniste despre lume, și anume că acela care lucrează într-un laborator sau într-un atelier, care pune el însuși bazele unei concepții ale cărei forțe sunt pe deplin solicitate și folosite de ceea ce el edifică în sufletul său, numai acela are o deplină satisfacție în sinea lui. Dacă doar aderă la toate acestea sau preia materialismul gata conturat, nu va ajunge niciodată la acea satisfacție interioară, și ca urmare disperarea va acționa din nou asupra voinței, ducând în cele din urmă la slăbirea acesteia. O slăbire a voinței, oameni lipsiți de energie, iată rezultatul final al acestei concepții.
Al doilea din cele trei aspecte ale vieții suprasensibile, despre care am vorbit ieri, îl formează mișcările sau stările afective. Ce acționează în mod favorabil asupra mișcărilor afective?
Când ne străduim cât mai mult posibil să dobândim un simț deosebit pentru atenție, o mare capacitate de atenție pentru tot ce se întâmplă în jurul nostru – și să nu credeți că această capacitate ar fi deosebit de răspândită sau deosebit de puternică la oameni –, atunci ea ne poate fi foarte utilă. Nu pot decât să revin mereu la un anumit fapt. Într-o țară, s-a modificat la un moment dat modul de organizare a examenului de capacitate pentru învățători și din această cauză a fost nevoie ca toți învățătorii să dea încă o dată examenul. Examinatorul avea de testat atât învățători tineri, cât și învățători în vârstă. Cei tineri puteau fi examinati din materia pe care tocmai o studiaseră la seminar. Cum trebuia însă să-i examineze pe cei mai vârstnici? Examinatorul s-a hotărât să nu-i întrebe pe aceștia decât despre ceea ce ei înșiși predaseră, an de an, la clasele lor și s-a constatat cu această ocazie că mulți dintre cei examinați nu aveau nici o idee despre ceea ce ei înșiși predaseră!
Această stare de atenție, de urmărire cu viu interes a acelor întâmplări care se petrec în jurul nostru, are o deosebită importanță pentru dezvoltarea, pentru cultivarea mișcărilor noastre afective. Într-un anumit fel, mișcările afective, ca de altfel, tot ce ține de suflet, sunt legate de impulsurile de voință și dacă influențăm într-un sens nefavorabil viața noastră afectivă vom avea și asupra impulsurilor de voință tot o influență nefavorabilă. Mișcările sau stările afective pot fi cultivate într-un sens bun dacă față de sentimentele și pasiunile noastre ne plasăm sub legile karmei și luăm karma drept călăuză. Toate acestea le găsim în lumea din jurul nostru. Le găsim, de exemplu, când cineva face contrarul a ceea ce ne așteptăm. Atunci trebuie să ne spunem: Ei bine, da, cutare face aceasta! Dar putem să ne și înfuriem și să devenim violenți; aceasta ar fi un semn de slăbiciune a voinței. Furia, mânia iată ce ne face să batem în retragere în ce privește atât sensibilitatea, cât și voința, iar influența lor merge și mai departe, cum vom vedea imediat. Mânia este ceva ce omul nu poate stăpâni la început absolut deloc. Numai în mod treptat el poate să facă acest lucru; să piardă tentația de a se mânia. Aceasta se deprinde cu încetul și omul trebuie să fie foarte răbdător cu sine însuși. Celui ce crede că ar putea să reușească dintr-o dată i-aș putea replica repetându-i povestea acelui profesor care avea o grijă deosebită să-și educe elevii în a se vindeca de izbucnirile de mânie. Și când, după eforturi constante în această direcție, și-a dat seama că un elev încă se mai mânia uneori, el însuși s-a înfuriat și a aruncat cu călimara în capul copilului. Acela care trece prin asemenea situații ar trebui să se consacre multe, foarte multe săptămâni pentru a reflecta ce înseamnă karma.
Semnificația acestor lucruri nu o vom putea conștientiza decât dacă, cu acest prilej, privim ceva mai adânc în viața sufletească a omului. Aceasta are doi poli, viața de voință, pe de o parte, și viața de gândire sau de reprezentare, pe de altă parte. Între acești doi poli se situează ceea ce am numit mișcările afective. Or, noi știm că viața umană alternează între starea de somn și cea de veghe. În timp ce omul se află în starea de veghe, este deosebit de activă viața de reprezentări și de gânduri. De faptul că în acest timp voința nu este efectiv trează fiecare își poate da seama, dacă este atent cum se formează propriu-zis impulsul de voință. Mai întâi trebuie să avem un gând, o reprezentare, și numai după aceea apare voința din profunzimile sufletului. Gândirea cheamă impulsurile de voință. Când omul este treaz, el este treaz nu cu voința, ci cu gândirea.
Știința ocultă ne învață că atunci când dormim totul este invers: voința este trează și foarte activă, iar gândirea inactivă. Acest fapt omul nu îl poate sesiza când este în stare normală, pentru simplul motiv că el nu știe, nu cunoaște decât cu ajutorul gândirii, iar aceasta, în stare de somn, doarme. Astfel că el nu-și dă seama că voința este activă. Când un om reușește să atingă starea de clarvedere și pătrunde în lumea reprezentărilor imaginative, el observă că voința se trezește în momentul când gândirea adoarme. Și atunci, în imaginile pe care le percepe, se strecoară voința și le trezește. Imaginile sunt țesute prin voință, astfel încât atunci gândurile dorm, iar voința este trează.
Dar această stare de veghe a voinței este legată de ansamblul ființei umane într-un mod cu totul diferit decât este gândirea noastră. După cum omul este activ sau nu, este sănătos sau bolnav, după cum cultivă în sine seninătatea, calmul sau, dimpotrivă, este irascibil, la fel este și voința, o voință sănătoasă sau o voință bolnavă. Și după cum o voință este sănătoasă sau bolnavă, în aceeași măsură ea acționează în timpul nopții la starea noastră de vitalitate, până la nivelul corpului fizic. Este o mare diferență dacă omul, în timpul zilei, cultivă calmul și acceptă cu seninătate destinul, pregătindu-și prin aceasta voința de așa manieră, încât aceasta să emane o căldură sufletească agreabilă și un sentiment de bunăstare sau dacă dezvoltă mânie. Această stare nesănătoasă a voinței se revarsă în corp noaptea, în timpul somnului, și este cauza principală a numeroase forme de boală, care se manifestă în corpul fizic mult mai târziu, după ani, după zeci de ani chiar, boli a căror cauză este căutată fără a fi găsită, pentru că adevăratele consecințe apar sub formă de boală abia după ani sau decenii. Numai cine are posibilitatea să urmărească o persoană perioade mari de timp poate să vadă legătura dintre stările sufletești și bolile corpului fizic, în modul la care ne-am referit. Așadar, voința trebuie educătă și în sensul vindecării fizice.
De asemenea, putem influența, printr-o atitudine de seninătate și de acceptare a karmei, și mișcările afective, pentru ca ele să acționeze în sens binefăcător până la nivelul organismului fizic. Dimpotrivă, nu îi dăunăm cu nimic mai mult decât prin stările de apatie, de lipsă de interes față de tot ce este în jurul nostru. Nesimțirea, apatia se răspândesc din ce în ce mai mult, sunt o trăsătură care în final este cauza pentru care atât de puțini oameni se interesează de problemele spirituale. Se poate crede că rațiuni obiective ar conduce la acceptarea unei concepții materialiste, numai că nu există prea multe temeiuri obiective pentru o concepție materialistă asupra vieții. Nu, cauza este nesimțirea, apatia, nimeni nu poate fi materialist fără a fi și indiferent față de lumea înconjurătoare. Este vorba de lipsa de interes față de lumea înconjurătoare. Celui care observă lumea înconjurătoare cu viu interes îi apare de pretutindeni deplina concordanță cu ceea ce oferă cunoașterea spirituală. Indiferența înăbușe însă mișcările afective și duce la slăbirea voinței.
O importanță deosebită are și ceea ce numim încăpățânare, o atitudine care te menține rigid față de cutare sau cutare problemă. Mișcările afective nesănătoase pot duce, de asemenea, la încăpățânare. Adesea, aceste lucruri sunt ca și șarpele care își mușcă singur coada. Tot ceea ce am spus anterior poate fi provocat și de încăpățânare. Chiar și oamenii care trec prin viață foarte neatenți pot fi, în același timp, foarte încăpățânați. Se vede adesea cum unii oameni cu o voință foarte slabă au reușit să impună ceea ce voiau exact acolo unde nu ne-am fi așteptat, dar slăbirea voinței se accentuează tocmai prin aceasta, dacă nu încercăm să combatem încăpățânarea. Tocmai printre persoanele cu o voință slabă găsim mai multă îndărătnicie. Dacă, dimpotrivă, ne străduim să nu dezvoltăm încăpățânarea, ci să o evităm, vom observa atunci, de fiecare dată, că am reușit să ameliorăm mișcările afective și prin aceasta să fortificăm voința. De fiecare dată când simțim că încăpățânarea pune stăpânire pe noi dar reușim să nu-i cedăm, devenim mai puternici în fața vieții. Dacă reușim în mod sistematic să depășim acest defect, să combatem încăpățânarea, vom putea remarca efectele sub forma unui sentiment de mulțumire. Merită subliniată mai ales dezvoltarea mișcărilor afective, care are loc ca urmare a combaterii încăpățânării, a indiferenței, a lipsei de interes. Interesul și atenția pentru tot ce se află în jurul nostru dezvoltă sensibilitatea și voința. Indiferența și încăpățânarea produc rezultate contrare.
Pentru a defini o afectivitate sănătoasă ne folosim de cuvântul „perspicacitate”. Cineva este perspicace, sau isteț, sau ingenios când îi vin în minte sensurile profunde ale lucrurilor. Copiii trebuie să se joace în așa fel, încât să le fie pusă în mișcare fantezia, să le fie trezită activitatea sufletească, să fie puși în situația de a gândi asupra jocului. Nu este bine să așeze cuburile după un model dat; în felul acesta li se dezvoltă numai un simț de pedanterie, nu ingeniozitatea. Ingeniozitatea se dezvoltă când lăsăm copiii să construiască singuri fel de fel de lucruri din nisip sau când îi ducem în pădure și îi lăsăm să împletească mici coșulețe din plante, sau îi îndemnăm să facă și alte obiecte din materiale vegetale împletite. Acțiunile și lucrurile care incită la inventivitate dezvoltă și ingeniozitatea. Oricât de puțin s-ar crede, asemenea exerciții de ingeniozitate generează liniște sufletească, armonie sufletească și mulțumire în viață.
Vom acționa, de asemenea, bine dacă, plimbându-ne cu un copil, îl lăsăm să facă ceea ce dorește, fără a-l stânjeni, dacă nu devine prea obraznic. Când copilul realizează ceva, e bine să ne manifestăm bucuria și să-l apreciem, să ne arătăm interesul, să nu fim nemulțumiți sau indiferenti față de ceea ce copilul a făcut din inspirația sufletului său. Chiar și atunci când îl învățăm ceva, trebuie să apelăm la întâmplări și lucruri din natură. Când copilul a crescut mai mare, e bine să evităm ca el să se ocupe cu dezlegări de jocuri sau cuvinte încrucișate din ziare și reviste, care nu fac decât să cultive pedanteria. În schimb, observarea naturii cultivă exact contrarul a ceea ce ne oferă astăzi presa ca stimulent pentru dezvoltarea sensibilității. O sensibilitate calmă, armonioasă contribuie nu numai la sănătatea sufletească, ci și la sănătatea trupească, chiar dacă uneori se interpun intervale mari de timp între cauză și efect.
Trecem acum la al treilea aspect al vieții suprasensibile, la gândire. În legătură cu aceasta, putem spune că noi o cultivăm, făcând-o să devină perspicace, mai ales prin dezvoltarea unor calități care, aparent, nu au legătură cu gândirea, cu lumea de reprezentări. Cu nimic nu dezvoltăm mai mult o gândire sănătoasă decât cu dăruire de sine, cu devotament și judecată, nu prin exerciții de logică, ci când observăm unul sau altul din fenomenele naturii și pătrundem prin ele în secretele pe care le ascunde. Printr-o aplecare plină de interes, prin dăruire față de problemele pe care le pune natura și omenirea, prin străduința de a înțelege oameni complicați, prin intensificarea atenției, așa vom face ca gândirea să devină ageră. Ce înseamnă această dăruire pentru problemele vieții? Înseamnă a încerca să le rezolvăm cu ajutorul gândirii și al reprezentărilor. În această privință putem constata că dăruirea îmbinată cu inteligență acționează ulterior în viață în modul cel mai favorabil.
Să luăm un caz din viață: un băiețel prezintă aspecte uimitoare ale spiritului de observație, de daruire, precum și o capacitate de înțelegere și judecată ieșite din comun. El spuse mamei sale: Știi, când merg pe stradă și văd oameni sau animale simt că ar trebui să pătrund în acei oameni și animale. Am întâlnit o femeie săracă și am intrat în ea, și simțeam o mare durere, eram foarte nenorocit. Copilul nu cunoscuse până atunci mizeria acasă și trăia în condiții foarte bune. Apoi el continuă: Am intrat într-un cal, apoi într-un porc. El descrie această stare în mod foarte amănunțit și din această cauză este stimulat, într-un mod extraordinar, să simtă milă și să facă fapte deosebite, datorită acestei tendințe de a simți în el pe un altul. De unde provin toate acestea, această dilatare și înțelegere a altor ființe? Dacă reflectăm asupra acestui caz, trebuie să mergem înapoi, către incarnări anterioare, când omul în cauză a cultivat în mod deosebit dăruirea de sine, acea aplecare atentă asupra lucrurilor, asupra tainei lucrurilor.
Nu trebuie însă să așteptăm, până la următoarea incarnare, obținerea efectelor produse de cultivarea devotamentului. Ele se exprimă chiar în cursul unei singure vieți. Dacă în copilărie suntem îndrumați să dezvoltăm devotamentul, vom avea mai târziu, în viață, o gândire clară și transparentă, în caz contrar, gândirea devine dispersată și ilogică. Lucrurile acestea sunt de așa natură, încât principiile cu adevărat spirituale ne fac să progresăm în viață.
Principii de educație cu adevărat spirituale nu au fost practicate decât foarte puțin în ultimele decenii, chiar aproape deloc. Iar acum vedem urmările. În prezent, o gândire inexactă este ceva extrem de răspândit. Față de viața teribil de ilogică a lumii, trăim un adevărat martiraj. Cine a dobândit o anumită clarvedere simte aceasta, și nu în sensul că spune simplu „aceasta este just”, „aceasta nu este just”, ci resimte o adevărată suferință când se află în fața unei gândiri ilogice și simte o adevărată plăcere în fața unei gândiri clare, transparente. Aceasta înseamnă că el a dobândit o sensibilitate față de asemenea aspecte și, ca urmare, le poate distinge. Și o dată ajuns la acest punct, facultatea de a decide și de a le deosebi devine mult mai precisă. Apare atunci o judecată mult mai corectă față de adevăr și de neadevăr. Faptul poate părea unora incredibil, dar aceasta este realitatea. Când unui clarvăzător i se spune ceva incorect, începe să simtă o suferință și acesta este un indiciu că cele auzite sunt lipsite de logica, sunt nejuste. Gândirea ilogică este răspândită în prezent, într-o măsură foarte largă. Niciodată înainte gândirea ilogică nu era atât de răspândită ca în prezent, desi se face atâta caz de logică și gândire. În acest sens vreau să dau un exemplu care poate părea putin răutăcios, dar este caracteristic pentru modul atât de lipsit de logică și de interes în care trăim.
Călătoream, odată, de la Rostock la Berlin. În compartimentul în care mă aflam s-au mai urcat două persoane, o doamnă și un domn. Eu ședeam într-un colt și nu doream decât să observ. Domnul începu curând să se comporte într-un mod ciudat – și trebuie să spun că părea un om educat: s-a întins pe canapea, după cinci minute s-a sculat din nou, apoi a început să ofteze, plin de durere. Întrucât, după toate aparențele, doamna îl considera suferind, fu cuprinsă de milă și a început imediat între ei o convorbire. Ea îi spuse că remarcase faptul că este suferind, că ea însăși este bolnavă și știe ce înseamnă suferința, că are un coșulet în care se află tot felul de leacuri bune pentru suferințele ei. Pot să vindece orice, spunea ea, căci am câte un leac pentru orice boală. Și gândiți-vă ce noroc am, continuă ea, vin tocmai din fundul Rusiei până aici, la Marea Baltică, unde vreau să mă odihnesc și să fac ceva pentru suferința mea, dar când am sosit mi-am dat seama că am uitat acasă un medicament care mi-e foarte necesar. Acum trebuie să mă întorc, deci și această speranță a fost pierdută. Atunci domnul vorbi, la rândul său, despre suferințele sale și doamna îi prescrise pentru fiecare boală de care acesta spunea că suferă un medicament, iar el îi promise să respecte indicațiile primite și își notă cu grijă totul. Cred că erau unsprezece rețete diferite. Apoi doamna continuă, la rândul său, să enumere rând pe rând bolile de care suferea, iar el îi spuse că știe tot ce trebuie făcut pentru a putea să le vindece, că împotriva unei boli se putea trata și vindeca în cutare sanatoriu, împotriva alteia în altul. Ea își notă toate adresele, dar își exprimă temerea că fiind duminică la Berlin farmaciile puteau să fie închise. Înțelegerea era perfectă. Fiecare știa totul despre maladiile celuilalt și ce leacuri putea folosi, dar numai pentru sine nu cunoștea nici un remediu. Această ocazie a fost, pentru cele două persoane, de altfel cultivate, un prilej de a se scălda în marea de nonsens pe care o revărsaseră în această discuție.
Asemenea aspecte trebuie să le avem mereu în atenție când pretindem cunoașterii de sine să conducă la înțelegerea lucrurilor. Trebuie să pretindem cunoașterii de sine să dezvolte coerență în gândire, dar mai ales devotamentul pentru ce trebuie să facem. În suflet, toate aceste elemente acționează împreună, O gândire care lucrează dispersat aduce pe om, chiar dacă după o perioadă mai lungă de timp, în situația de a deveni ursuz, morocănos, ipohondru și nu-și dă seama, adesea, unde trebuie căutată cauza. O cultivare mai puțin atentă a capacității de înțelegere și de devotament și interes ne face morocănoși, pasivi, ipohondri. Ceea ce este deosebit de necesar pentru gândire, nu are, aparent, nici o legătură cu gândirea. Încăpățânarea, egoismul acționează asupra gândirii în mod distructiv. Toate trăsăturile de caracter legate de încăpățânare și egoism, cum ar fi ambiția vanitoasă, toate aceste elemente care în aparență vizează altceva denaturează, de fapt, gândirea și reacționează în mod nefavorabil asupra stării noastre de spirit, asupra dispozțiiei noastre. De aceea, este absolut necesar să combatem atât încăpățânarea, cât și egoismul sau iubirea de sine; dimpotrivă, să cultivăm față de lumea din jur un anumit devotament, un anumit spirit de sacrificiu față de ființe. Devotamentul, abnegația față de lucrurile și faptele cele mai insignifiante acționează favorabil asupra gândirii și a bunei noastre dispoziții. De fapt, iubirea de sine și egosimul se pedepsesc reciproc prin aceea că egoistul este tot mai nemulțumit, mai nefericit și plânge mereu că nu i se dă ce i se cuvine. Când cineva are acest sentiment, ar trebui să se plaseze sub legea karmei și când se simte nefericit să-și pună întrebarea: Prin ce act de egoism am atras asupra mea această stare de insatisfacție?
În felul acesta, putem să indicăm, cu exactitate, cum pot fi formate și cum pot fi lezate cele trei componente ale vieții noastre sufletești, și acest lucru este foarte important. Vedem din aceste considerente că știința spirituală este ceva ce intervine adesea profund în viața noastră, deoarece observarea riguroasă a principiilor spirituale ne ajută să devenim propriul nostru educator și acest lucru are pentru viață o importanță covârșitoare, dar importanța crește din ce în ce mai mult, în măsura în care au trecut acele vremuri din evoluția omenirii în care oamenii au fost conduși în jos de către zei, au fost scoși din lumile superioare. Acum, ei vor trebui, din ce în ce mai mult, să acționeze singuri, fără a mai fi conduși și îndrumați.
În perspectiva a ceea ce Maeștrii ne-au învățat ca fiind osteneala ce trebuie să ne-o dăm pentru a ne înălța până la Hristos, care încă din acest secol apare în plan astral, o înțelegere mai bună a acestui progres al omenirii poate fi obținută numai în felul următor: omul trebuie să-și ofere singur, și din ce în ce mai mult, impulsuri către viitor. Așa cum am spus ieri, că oamenii se străduiesc, ca încetul cu încetul să se înalțe spre Hristos, la fel, trebuie ca și noi, în mod progresiv și în deplină libertate, să ne perfecționăm impulsurile de gândire, sensibilitate și voință. Aceasta nu se poate realiza decât prin stăpânire de sine și o atentă supraveghere a sinelui propriu. După cum altădată, prin vechea clarvedere, impulsurile erau date omului de sus, de către zei, în viitor, printr-o nouă clarvedere, va trebui ca el singur să-și hotărască drumul. De aceea, antroposofia apare exact în epoca noastră, pentru ca omenirea să poată învăța să dezvolte într-un mod corect realitățile sufletești. În felul acesta omul se pregătește pentru ceea ce trebuie să aducă viitorul. Numai în acest mod se poate înțelege ce trebuie să se întâmple cândva, și anume că cei care sunt inteligenți, dar imorali, vor fi cu adevărat respinși și făcuți inofensivi.
Calitățile menționate sunt necesare pentru fiecare om în parte. Dar ele sunt de așa natură, încât devin importante tocmai pentru cei care se străduiesc să ajungă repede și rațional la acele însușiri care devin, din ce în ce mai mult, necesare pentru întreaga omenire. De aceea, în special îndrumătorii omului sunt cei care fac eforturi să parcurgă această evoluție cât mai repede și mai bine, deoarece numai prin dobândirea calităților superioare se poate obține ceea ce este superior.
Această evoluție se obține într-o manieră exemplară de către acea individualitate care în trecut a urcat la rangul de Bodhisattva – când precedentul Bodhisattva, Gautama, a devenit un Buddha – și care, de atunci, s-a incarnat aproape la fiecare sută de ani și a trăit aproximativ cu o sută de ani înainte de Hristos, în persoana lui Jeshu ben Pandira, ca vestitor al lui Hristos. El are de străbătut o perioadă de cinci mii de ani ca să urce la demnitatea de Buddha, devenind atunci Maitreya Buddha. Va aduce omenirii Binele, deoarece poate obține o autoeducație extrem de riguroasă – cei care au o suficientă pregătire de clarvăzători pot vedea aceasta –, pentru a dezvolta de o manieră extraordinară acele forțe magice-morale care îi vor conferi capacitatea de a transmite doar prin cuvânt, în sufletele oamenilor, mișcări afective și morale. În prezent, nu putem, încă, elabora în plan fizic cuvinte capabile să obțină așa ceva. Nici chiar viitorul Maitreya Buddha nu ar putea, în prezent, să formeze asemenea cuvinte magice. Astăzi, prin cuvânt, nu se poate transmite decât gândul.
În ce mod se pregătește el? O face dezvoltând înainte de toate, și în modul cel mai înalt, acele calități pe care le considerăm bune. Bodhisattva dezvoltă în cel mai înalt grad ceea ce se poate numi supunere, acceptare a destinului, atenție față de toate fenomenele care se petrec în jurul nostru, dăruire de sine și înțelegere față de toate ființele. Și deși vor mai fi necesare viitorului Buddha încă multe alte incarnări, el se străduiește, în toate incarnările sale, să fie atent la tot ce se întâmplă, chiar dacă nu intervine acum, direct, decât foarte puțin, pentru că se pregăteste intens peniru misiunea sa viitoare. Aceasta se va realiza datorită faptului că există o lege specială care privește exclusiv pe actualul Bodhisattva. Această lege o vom înțelege dacă vom avea în vedere că la o anumită vârstă poate să intervină în viața noastră sufletească o cotitură decisivă. Cea mai mare cotitură care a avut loc vreodată a fost cea petrecută cu ocazia Botezului din apa Iordanului. Atunci, eul lui Iisus, care era în al treizecilea an al vieții sale, a părăsit corpul material, carnal, și un alt eu i-a luat locul: Eul lui Hristos, al conducătorului ființelor solare.
O schimbare asemănătoare va suporta viitorul Maitreya Buddha, numai că el va percepe această schimbare într-un mod cu totul diferit în incarnările sale. Bodhisattva trăiește după modelul vieții lui Hristos și cei care sunt inițiați știu că el manifestă în fiecare incarnare particularități foarte importante. Se remarcă faptul că între treizeci și treizeci și trei de ani se produce o puternice schimbare în viața sa. Atunci, sufletul este reînnoit, chiar dacă nu în mod la fel de măreț ca în cazul lui Hristos: în acel interval de timp eul, care până atunci a însuflețit corpul, îl părăsește și Bodhisattva devine de fapt cu totul altul decât fusese până atunci, chiar dacă în cazul lui nu se întâmplă, ca la Iisus Hristos, ca eul să se retragă și să fie înlocuit de un alt eu. La aceasta se referă ocultiștii când afirmă în mod unanim că un Bodhisattva nu poate fi recunoscut înainte de acel moment al transformării. Până atunci – deși se dăruiește cu cel mai mare interes tuturor problemelor – misiunea sa nu se manifestă în mod deosebit, și chiar dacă transformarea sa se va produce, nu se poate niciodată spune ce se va întâmpla cu el. Există întotdeauna o mare diferență între ceea ce este Bodhisattva în copilărie și ceea ce devine între treizeci și treizeci și trei de ani.
El se pregătește astfel pentru un mare eveniment. Iată cum va fi: vechiul eu îl părăsește și în el pătrunde un altul. Acesta poate fi al unei individualități cum ar fi aceea a lui Moise, a lui Abraham sau a lui Ilie. Această individualitate acționează un timp în acest corp pentru a pregăti pe Maitreya Buddha. În restul vieții el continuă să trăiască mai departe cu eul care a pătruns în el.
Ceea ce se petrece este o schimbare totală. Totuși, se poate întâmpla ceea ce este necesar pentru a recunoaște pe Bodhisattva. Și apoi, se știe că atunci când va apărea, peste trei mii de ani, și se va înălța la demnitatea Maitreya Buddha, eul său va rămâne, desigur, în el, dar va fi impregnat în interiorul său și de o altă individualitate. Aceasta se va întâmpla exact când va fi în al treizeci și treilea an al vieții sale, acelasi număr de ani pe care îi avea Hristos când s-a împlinit Misteriul de pe Golgota. El se va manifesta atunci ca propovăduitor al Binelui, ca un mare învățător care pregătește adevărata învățătură despre Hristos și dreapta înțelepciune despre Hristos, într-un mod cu totul altul decât se poate face acest lucru în prezent. Știința spirituală are menirea să pregătească ceea ce, cândva, se va statornici pe Pământ.
Este posibil însă ca acum, în epoca noastră, unii oameni să adopte un punct de vedere care să ducă la cultivarea unei stări dăunătoare mișcărilor afective, cum ar fi indiferența, și altele de acest fel. Aceasta conduce însă la o slăbire a mișcărilor afective, la o slăbire a vieții sufletești, iar omul nu va mai putea să-și îndeplinească datoria față de viață. De aceea, fiecare trebuie să considere ca un har deosebit faptul că poate avea o cunoaștere asupra faptelor viitoare. Cine are astăzi ocazia de a se consacra cunoașterii spirituale se bucură de o favoare a karmei.
A ști aceste lucruri înseamnă să creezi în sufletul tău siguranță, dăruire de sine și pace, să faci să domnească liniștea în suflet și să-ți îndrepți privirea cu siguranță și speranță spre ceea ce este de așteptat pentru evoluția în următoarele milenii. Trebuie ca toți oamenii care cunosc aceste lucruri să simtă ca pe un noroc excepțional, ca pe ceva ce trezește forțele cele mai elevate ale omului, ce poate acapara ca un foc totul în sufletul său tot ce pare să se opună la ceea ce este în curs să se stingă, pare a fi dizarmonie sau merge spre decadență. Entuziasmul, focul, însuflețirea devin și sănătate și fericire în viața exterioară. Cel care învață în mod serios să cunoască aceste lucruri, care poate dezvolta în sine dăruirea necesară pentru aceste lucruri, acela va vedea deja câtă fericire și armonie interioară îi aduc ele. Dacă cineva în Societatea noastră nu observă acest lucru pentru sine, ar trebui să se dăruiască o dată unei astfel de cunoașteri, încât să spună: Dacă eu nu am simțit încă așa ceva, aceasta este numai din vina mea, căci de mine depinde să mă cufund adânc în secretele pe care le-am putut auzi astăzi, aici. De mine depinde să mă simt ca om, ca verigă a unui lanț, care ține de la începutul până la sfârșitul evoluției, lanț în care sunt înglobați ca niște verigi toți oamenii, toate individualitățile, Bodhisattvii, Buddha și Hristos. Trebuie să-mi spun: Sunt o asemenea verigă, o simt ca pe o conștiență a adevăratei mele demnități umane. Trebuie să presimt aceasta, trebuie să o simt.
