Știința spirituală orientată antroposofic se bazează, așa cum am subliniat adesea, pe știința ocultă care, prin rezultatele cercetărilor sale, ne ajută să cunoaștem forțele care au acționat în diversele epoci, precum și pe cele active în cadrul mai restrâns al epocilor noastre culturale. Astfel, oriunde am fi reuniți, trebuie să vorbim mereu și despre aceste forțe lăuntrice ale timpului nostru, pentru ca sarcinile științei spirituale să devină atât de evidente cât pot fi ele înțelese din străfundul vieții noastre și să ne putem organiza existența pe baza cercetării oculte în funcție de marile ei țeluri.
Ca să vorbim despre orientările oculte în timp, este bine să ne referim la ceea ce provine din sursele unor cercetări oculte superioare și ne poate conduce la ceea ce se întâmplă în lumea suprasensibilă, chiar și în timpul nostru. Ca introducere, între altele, trebuie să ne orientăm asupra a ceea ce noi înșine avem, în prezent, în fața noastră, fără a da, însă, detalii, ci numai o schiță a caracteristicilor generale. Aceasta deoarece există multe lucruri despre care nu se poate vorbi deschis decât în adunările antroposofice, căci timpul nostru este al dogmatismului, al abstracțiunilor. Uimitor este aici faptul că acest caracter fundamental al epocii este greșit înțeles de lume, astfel încât se crede, în general, că se gândește și se acționează în mod liber de dogme, deși suntem profund afundați în dogme. Se crede că se are de-a face cu realități, în timp ce se rătăcește în cele mai aride abstracțiuni. De aceea este util să se răspândească în cercuri mai largi știința spirituală de orientare antroposofică cu problemele sale reale pentru a face posibilă înțelegerea epocii noastre, dar trebuie să avem în vedere că va mai trece mult timp până când lumea să vrea să evolueze spre o înțelegere mai profundă. Cât de mult sunt cultura și civilizația noastră îmbâcsite de dogme și abstracțiuni se poate vedea abia când le studiem, nu pornind de la asemenea puncte de vedere abstracte, ci privind lucrurile în mod concret, obiectiv. Vom afla atunci că există o orientare în gândire al cărei caracter fundamental constă în stabilirea de dogme fixe și care pretinde ca un om instruit să se conformeze ei, crezând totodată că este foarte critic. Ceva de acest gen îl reprezintă așa-zisa mișcare monistă, care, însă, se numește așa pe nedrept. Această mișcare își trage principiile din științele naturale moderne și mai ales din acea categorie de oameni care vrea să-și stabilească bagajul de cunoștințe doar prin metode pur exterioare, bazate numai pe simțuri. Dacă această știință naturală s-ar menține numai în câmpul propriu de activitate, ea ar putea oferi ceva foarte important; dar în loc de aceasta, ea conduce la formarea unei noi religii. Se iau faptele din domeniul științelor naturale materialiste și se construiesc din ele dogme abstracte. Și oricine care se consideră că este superior fiindcă jură pe aceste dogme crede că ceilalți i-au rămas mult în urmă. Nu se acordă nici o atenție vieții indivizilor umani și se năzuiește numai la umplerea capului cu ceea ce concepția exterioară despre lume consideră ca fiind dogme și luarea drept element esențial a ceea ce rezultă din abstracțiuni. Din această atitudine iau naștere apoi sectele de aderenți ai ideilor învățate, ai principiilor, ai tezelor, ai dogmelor, care pentru ei reprezintă esențialul.
În contrast cu această situație, este necesar să știm ce trebuie înțeles din mișcarea spirituală de orientare antroposofică. În această mișcare nu poate fi vorba să recunoaștem o sumă de principii pe bază de credință, ci trebuie să punem în prim-plan valoarea individului.
Știința spirituală orientată antroposofic conduce la o viață socială bazată pe legături de reciprocitate care, la rândul lor, au la bază încrederea unei personalități față de cealaltă. Trebuie să se regăsească și să se reunească aici oameni având încredere unii în alții. Iar în treburile comune ei trebuie să spună: Tu ești omul care îmi convine, nu pentru că ai cutare sau cutare principiu, ci pentru că poți realiza un anumit lucru și pentru că nu stânjenești, prin propria ta activitate, domeniile altora. Nimic nu ar fi mai neplăcut decât dacă s-ar răspândi în viața antroposofică comportamentele necuviincioase ale sectarismului modem. Nu trebuie să urmăm pe cineva numai pentru că suntem cu totul de acord cu el, ci trebuie să ne rezervăm libertatea și mobilitatea și în felul acesta, cu această înțelegere a individualității, se desfășoară o activitate educativă în mișcarea antroposofică. Epoca noastră nu are în această privință nici cea mai mică întelegere. Ea nu admite decât ceea ce s-a statornicit în mod general. Unuia i se pare just ceva, în schimb, din acest motiv, un altul, îl privește ca pe un cap sec, ca pe un retrograd. Asemenea atitudini nu trebuie să existe, trebuie excluse din mișcarea antroposofică. Dacă o asemenea mentalitate nu s-ar fi răspândit în lumea materialistă, s-ar fi ajuns de la sine la o înțelegere a omului ca persoană, în sensul în care am arătat, și ar fi apărut curând o spiritualitate științifică care ar trebui să conducă la o concepție despre lume conform spiritului. Dar oamenii încremenesc în dogme și din această cauză nu pot să ajungă aici.
Cel care, în adunările moniste, se interesează de tezele principale care se prezintă, aprofundând problemele, și-ar putea da seama repede că toate principiile și dogmele care se expun acolo nu se sprijină în nici un fel pe concepțiile și rezultatele științei actuale, ci se bazează pe acelea de acum cincisprezece sau douăzeci de ani. Așa, de exemplu, o personalitate științifică cu un bun renume în știința modernă spunea la adunarea Cercetătorilor naturii de la Königsberg, de curând: Faptele fizicii se îndreaptă astăzi într-o direcție precisă. Înainte, se vorbea mereu despre un eter răspândit peste tot în materia noastră și în afara ei, și s-a presupus că el ar exista fără să fie, de altfel, recunoscut de științele materiale bine cunoscute. Această supoziție s-a lovit, în mod repetat, de unele îndoieli justificate și pentru acest motiv trebuie să ne punem acum întrebarea ce poate să admită astăzi un fizician în locul acestui eter. Răspunsul ar suna astfel: construcții pur matematice, ecuații herziene sau maxwelliene, formule ale unor concepte și idei. Potrivit acestora, lumina nu se propagă în spațiu prin unde eterice, ci, fără a avea nevoie să admitem existența acestora, ea învinge spațiul nematerial ca vid, în sensul ecuațiilor menționate, astfel încât propagarea luminii apare ca fiind legată de concepte și idei. S-ar putea ajunge la situația ca o persoană care, într-o adunare de moniști, ar atrage atenția asupra unor asemenea ipoteze, pe care le emite știința în prezent, să fie considerată pur și simplu un teosof sucit, care ar expune nonsensul de a accepta gândurile ca purtătoare ale luminii. Dar tocmai asemenea idei a exprimat, ca fiind opinia sa de om de știință, un serios reprezentant al științelor naturale, Max Planck, din Berlin [Nota 29]. Dacă moniștii vor să facă un pas mai departe în știintă, atunci ar trebui să accepte și această părere exprimată de oameni cu răspundere. Întrucât nu acesta este cazul, o religie monistă devine posibilă numai dacă adepții săi cred că stau ferm pe terenul științei, dar nu-și dau seama că părerile lor sunt de mult depășite. Ceea ce reunește pe oamenii care au o gândire monistă sunt numai rezultatele cercetărilor așa-zis intelectuale și concepția despre lume sau dogmele pline de prejudecăți care derivă din acestea. Dimpotrivă, teosoful de orientare antroposofică se sprijină pe fapte care nu restrâng nimănui libertatea și care nu favorizează formarea de secte, și fiecare individualitate poate rămâne liberă.
Mișcarea spirituală orientată antroposofic reprezintă o dezvoltare importantă spre autoeducatie, cum în prezent aproape nu are egal. Dar această mișcare trebuie să se înțeleagă corect și să știe că stă pe un fundament care nu există decât în ea însăși, care nu poate fi găsit niciodată în afara ei.
Aceasta se poate recunoaște din faptele vieții. Există, în această privință, mulți care sunt de părere că ar trebui ca ceea ce știința spirituală de orientare antroposofică are de oferit trebuie să fie îmbrăcat în forme filosofice de felul celor prezentate de știința oficială și în felul acesta însăși știința spirituală să devină mai accesibilă reprezentanților și partizanilor oficiali. Acest lucru nu poate fi luat în seamă, deoarece este imposibil să stabilim unele compromisuri între curentul ocult al științelor spirituale și o altă mișcare; să luăm ca exemplu monismul, care a ieșit din concepțiile fundamentale caracteristice timpului nostru și își are, așadar, rădăcinile în cu totul alt substrat. Între cele două este imposibilă stabilirea de compromisuri, fie chiar și numai formale. Dimpotrivă, în cultura epocii noastre ar trebui căutat un nou mod de abordare. Ceilalți nu pot înțelege propriile lor fapte fundamentale, nici nu le pot explica, le lipsește curajul de a trage consecințele din ceea ce apare în urma acestor fapte. În toate organizațiile, chiar și în cele științifice sectare, la o examinare mai atentă, vedem jumătăți de măsură cărora știința spirituală trebuie să le ghicească intențiile, să le înțeleagă, deoarece știe că o jumătate de adevăr sau un sfert de adevăr este mai nociv decât o eroare totală, fiindcă înșală, orbește lumea exterioară, care nu are o capacitate suficientă de judecată. Antroposoful trebuie să pătrundă până în nervul mișcării spirituale pentru a înțelege mișcarea materialistă exterioară care dă tonul, deoarce și în aceasta se acumulează uneori fapte care împing la trăirea în adevărul lor spiritual, fiind însă incomplet dezvoltate.
Un curent științific medical care se angajează serios pe calea unei cercetări a corpului uman nu poate trece pe lângă domeniile, conceptele și rezultatele cercetării oculte fără a le lua în seamă. Un exemplu foarte edificator pentru dificultățile care pot surveni aici îl oferă psihanaliza lui Sigmund Freud, din Viena, care a cunoscut o largă extindere, aflată în continuă creștere. La început, noul curent s-a ocupat de viața sufletească, psihică, încercând, în analiza unor anumite maladii psihice și somatice, să investigheze unele cauze în viața sufletească a pacientului, mergând, de exemplu, până în anii din tinerețe, evenimente de mult uitate, deoarece se considera pe drept cuvânt că și inconștientul, rămas așa cum este, își are importanța sa deosebită pentru viața sufletească. Un medic dotat cu o mare bogăție spirituală, aparținând acestei școli, dr. Breuer [Nota 30] a încercat să aducă pacienții în stare de hipnoză, obținând de la ei un fel de confesiune, pentru a explora, astfel, profunzimile sufletului. Dumneavoastră știți cu toții că simțim o mare ușurare când putem vorbi despre ceea ce ne apasă pe suflet. Prin asemenea confesiuni în stare de hipnoză s-a obținut adesea vindecarea sau o stare pregătitoare a vindecării. Freud obținea chiar fără hipnoză, prin întrebări foarte abile, aceleași rezultate. El constata, în plus, că unele fapte săvârșite inconștient se revelau în vis și astfel apare un fel de explicare a viselor, în sensul școlii psihanalitice. Dacă cineva vrea să spună că aceasta ar fi o ocazie bine venită pentru a stabili un compromis între știința spirituală și ceea ce s-a obținut prin acele strădanii, o astfel de părere nu poate fi calificată decât ca fiind iluzorie, deoarece, în ciuda sferturilor de adevăr descoperite, vom observa că orientarea descrisă conduce la erorile cele mai lipsite de suport și că ar fi mai bine să se rămână la interpretările pur materialiste. Știința spirituală înțeleasă în mod corect trebuie să se delimiteze de aceste practici. Acest fapt își are semnificația profundă în aceea că prin modul de a vedea viața de vis a sufletului și teoria care derivă de aici rezultă dintr-o activitate de reprezentări grosolană, legată de simțuri și, de aceea, îi lipsește posibilitatea să fie adaptată adevărului spiritual pe această bază. Pentru acesta este nevoie de temeiuri spirituale pe care le oferă știința spirituală, altminteri te rătăcești în ipoteze și teorii absurde, interpretate în mod materialist. Aceasta se dezvăluie și în cadrul școlii freudiene. Ea a ajuns de fapt la un simbolism al viselor, introducând apoi în acestea reprezentările erei materialiste, în timp ce concepția corectă a lui Schubert [Nota 31] și a lui Volkelt [Nota 32] din Leipzig a fost bine demarată, dar din nefericire nu a putut fi continuată. Visul a fost conceput ca un simbolism al vieții sexuale, deoarece epoca noastră este incapabilă să înțeleagă că acest domeniu reprezintă manifestarea cea mai de jos a nenumărate lumi care, cu semnificația lor spirituală, se situează mult deasupra lumii noastre. Prin aceasta se conferă unui întreg câmp de investigații un instrument nepotrivit, conducând la cele mai grave erori. Acesta este motivul pentru care știința spirituală nu poate spune despre școala freudiană decât următoarele: Rezultatele investigaților obținute de această școală trebuie respinse fiindcă au un caracter de diletantism; ar trebui mai întâi să se cunoască, în mod temeinic, investigațiile spirituale și atunci adevărurile acestea vor produce cu totul alte rezultate. Atunci se va înțelege că vremea noastră este epoca intelectualității, o epocă a dogmelor, care conduce la un haos pustiitor de impulsuri și pasiuni, complăcându-se numai în intelectualitate și abstracțiuni.
Vedem așadar, prin exemplul dat de școala freudiană, cum prin materialismul cel mai sec se pune în lumină, în mod fals, un domeniu al vieții sufletești pe care îl înjosește, voind să reducă toate fenomenele la senzualitate, procedeu despre care s-ar putea spune că ține de o predilecție personală a cercetătorilor înșiși, de care nici ei nu sunt conștienți și care, în plus, procedează în mod diletant.
Trebuie să simțim că cercetarea spirituală trebuie să refuze jumătățile și sferturile de adevăr și să accepte numai ceea ce poate reprezenta ca rezultând din propriile sale temeiuri, deoarece constatăm că știința spirituală poate să dea în prezent forță pentru a lucra, pornind din propriile sale acumulări. Aș dori să subliniez faptul, atribuindu-i totodată întreaga sa valoare, că primele mele cărți nu s-au născut din teosofie, dar cei care sunt în afara noastră găsesc în faptul că eu am devenit totuși teosof ceva mai târziu ceva ciudat. Este o părere obtuză și mărginită. Aceste lucrări ale mele au totuși o caracteristică: deși au o ținută strict științifică, nu intră în categoria celor ce sunt considerate ca reprezentând știința oficială, ele nu sunt în felul acelora care, cuprinzând totul, cred că pot da definiții universal valabile.
Știința spirituală trebuie să extragă din ideile fundamentale ale izvoarelor oculte o viață plină, trebuie să nu consimtă la nici un compromis și să aibă un curaj care lipsește în domenii care-i sunt exterioare. În acest sens, cine nu vrea să admită nici un compromis este catalogat că dă dovadă de insuficiență de către cei care pretind întotdeauna să cedezi, fără ca ei înșiși să o facă. Față de această situație, știința spirituală există în lume ca o mișcare spirituală bazată solid pe propriile ei forțe, iar adepții săi trebuie în permanentă să fie conștienți de acest lucru și să recunoască în acest fapt nervul vital al acestei mișcări. Se întâmplă uneori că oamenii vin către știința spirituală cu anumite interese speciale, dar o fac în spiritul acestei științe și pentru investigații spirituale și nu din interese personale sau de altă natură. Fiecare poate să o facă pentru sine însuși, fără a pretinde ca știința spirituală să-l urmeze pe acest drum. Acest aspect trebuie să fie prezent în ansamblul relațiilor din sânul civilizației noastre iar noi trebuie să avem curajul de a îndeplini sarcinile pe care le avem în viață într-un mod consecvent, într-o perioadă care, pe bună dreptate, este numită intelectualistă.
Să nu credem însă că acest intelectualism trebuie să intervină în același mod și în viața spirituală; aici trebuie să pornim de la fapte care sunt stabilite prin clarvedere. Constatăm, atunci, că viața sufletească are trei elemente de bază. Mai întâi, viața de reprezentări și concepte, viața intelectuală, care se exprimă la început numai în percepție. Dacă privim intelectualismul în el însuși, ne apare, în sensul cel mai larg, ca fiind legat de lumea sensibilă din care omul își extrage reprezentările. Dar acestea sunt ele însele de natură suprasensibilă. Din analiza relației dintre viața de reprezentări și cea de percepții apare că prima este legată de planul fizic. Dacă ne consacrăm unor reprezentări dificile asupra cărora gândim mult și din cauza aceasta obosim, vom avea un somn plăcut, presupunând însă că numai reprezentările și nu și viața afectivă au fost implicate în activitatea noastră. De aceea înțelegem acum de ce s-a spus că viața de reprezentări este un proces suprasensibil, fiind legat cu celălalt element, mai apropiat, cu lumea astrală. Din planul astral provin forțele care trezesc și întrețin în sufletul uman activitatea de reprezentări.
Al doilea element îl reprezintă mișcările afective care străbat sufletul sub formă de plăcere sau neplăcere, bucurie sau durere, grijă, iubire, repulsie ș.a.m.d. Ele sunt strâns și intim legate cu eul sub formă de reprezentări și mișcări afective și ne răpesc somnul, deoarece, din cauza acestei agitații a sensibilității, ele nu ne lasă să pătrundem în planul astral. Înțelegem, de asemenea, că prin aceasta noi ne aflăm în raport cu Devachanul inferior care, dacă mișcările noastre afective nu sunt curate, nu le acceptă, eliminându-le din acea zonă a lumii astrale atribuită Devachanului inferior.
Al treilea element îl găsim în moralitate, în impulsurile de voință. Când omul este pe punctul să adoarmă, cel care printr-o retrospectivă a zilei poate contempla fapte bune are parte pentru o clipă de mulțumire sufletească. El se bucură de o trăire despre care poate spune: Dacă ar fi posibil aș prelungi această stare de bucurie, să o simt ca pe un element dătător de viață, pentru ca să se poată răspândi ca o forță fecundantă a vieții noastre sufletești! Astfel vom înțelege de ce susțin investigațiile oculte: impulsurile de voință se orientează spre Devachanul superior, unde însă nu sunt lăsate să pătrundă decât dacă provin dintr-o voință pură și în acord cu lumea spirituală. Așadar, viața noastră de concepte și reprezentări, intelectualismul nostru stau în strânsă legătură cu lumea astrală, viața afectivă este în legătură cu Devachanul inferior, iar viața de voință cu Devachanul superior.
La acestea se adaugă și viața de percepție senzorială legată de planul fizic. Aceste patru elemente se dezvoltă în mod inegal în șirul incarnărilor umane, în cele mai diferite epoci de cultură.
Când ne ocupăm de asemenea idei fundamentale oculte, ne dăm seama cum se realiza viața de reprezentare în epoca culturală greco-romană, când grecul și romanul erau cu totul orientați spre lumea fizică pe care o prețuiau atât de mult. Epoca noastră, a cincea epocă culturală postatlanteană, este epoca gândirii, a intelectualismului. Din această cauză înfloresc acum științele abstracte. În epoca a șasea, care urmează, viața intelectuală va fi păstrată, așa cum am păstrat și noi acum, în a cincea epocă, viața de reprezentare, și se vor manifesta, în mod esențial, în viața sufletească mișcările afective. Lumea înconjurătoare va impresiona pe om în mod special prin aspectele care îi vor produce plăcere sau durere, bucurie sau suferință, simpatie sau antipatie, în sensul în care astăzi nu pot fi resimțite decât de ocultist, capabil să depășească intelectualismul pur, prin sesizarea anumitor contexte ale vieții cu un sentiment just, fără o justificare logică prelungită. Ocultistul simte neplăcere când se află în fața a ceva ce nu este logic, simte însă bucurie și pace sufletească față de tot ce este logic. Dacă el prezintă un subiect asupra căruia și-a făcut repede o părere de ansamblu, trebuie însă să-și argumenteze aprecierea printr-o expunere care va dura destul de mult pentru a se face înțeles. Când un ocultist citește astăzi gazetele simte o vie durere, deoarece tocmai în ziare se găsește adeseori încorporat ilogicul. Totuși, noi trebuie să le citim – selectând cât se poate de mult – pentru a rămâne în legătură cu ce se petrece în lume. În orice caz, nu trebuie să fim ca acel profesor de limba chineză care spunea, enervat, într-o zi colegilor săi: Tocmai am aflat – aceasta se întâmpla în anii 1870–1871 – că Germania se află de o jumătate de an în război cu Franța; eu nu citesc decât gazetele chinezești.
În ultima epocă postatlanteană, a șaptea, se va dezvolta simțul moral, deci simțul pentru impulsurile de voință. Prin aceasta se produce un progres remarcabil. Cercetările de natură spirituală, chiar și cele întreprinse în prezent, ne arată că un om poate fi foarte inteligent și intelectual, fără a fi însă și moral. Intelectualitatea și moralitatea merg, astăzi, fiecare pe un drum propriu. Dar în timp istețimea unui om inteligent va fi anihilată prin imoralitatea sa, astfel că, de fapt, în viitorul îndepărtat, cine va fi imoral va trebui să fie sau să devină prost. Ne îndreptăm, deci, spre o eră a moralității prin aceea că aceasta va fi prezentă în întreaga noastră viață sufletească și se va contopi cu intelectualitatea.
Omul are deci în suflet toate cele patru elemente amintite, dar în epoca greco-romană era dominantă percepția senzorială, în timp ce în prezent acesteia i se asociază intelectualitatea în măsură mai mare; în penultima epocă culturală, cea de a șasea, vor predomina mișcările afective, iar în a șaptea epocă, ultima, pe primul loc va fi moralitatea, și aceasta într-o modalitate la care astăzi putem numai visa. Manifestarea sa nu ne-o putem încă imagina așa cum o făcea Socrate, care considera că virtutea poate fi învățată și însușită. Toate acestea vor deveni însă realitate până în epoca a șaptea, deoarece aceste tendințe deja perceptibile foarte clar în ocultism ne sunt anunțate în mod profetic.
Caracterul spiritual global al epocii noastre este, așadar, intelectualitatea, dar există o diferență în modul cum se exteriorizează ea în lumea gândirii materialiste și cum se manifestă în știința spirituală. Prin intelectualitate, omul este legat de planul astral, dar nu va deveni conștient de acest fapt – și nici nu îl va putea utiliza în mod corect – decât atunci când își va dezvolta facultatea de clarvedere, Aceasta va începe deja în cursul secolului nostru, al XX-lea, la un număr din ce în ce mai mare de oameni. Progresul obținut se va manifesta prin aceea că oamenii își vor dezvolta o intelectualitate superioară nu numai pentru ei înșiși, ci o vor înălța până în lumea astrală. Cu o asemenea clarvedere intelectuală oamenii care vor face progrese în acest sens vor putea întâlni tot mai mult și tot mai clar pe Hristos devenit vizibil în plan eteric în cursul următoarelor trei milenii. În trecut, când omul era legat, în mod predominant, de planul fizic, Hristos însuși nu putea apărea decât incarnat într-un corp fizic. În epoca actuală, a intelectualității, Hristos nu poate apărea decât într-o formă eterică. În acest sens, știința spirituală vrea să pregătescă pe oameni în așa fel, încât mai târziu, printr-o evoluție naturală, ei să reușească să recunoască și să utilizeze în mod corect forțele clarvederii care se vor ivi treptat, astfel ca în proxima jumătate a epocii noastre intelectualiste să contemple prin această clarvedere pe Hristos în forma sa eterică*.
* O epocă culturală postatlanteană dutează aproximativ 2160 de ani (1/12 din anul lui Platon). Epoca noastră, intelectualistă, a cincea, începe în jurul anului 1413 d.Hr. și va dura până în anul 3578 d.Ht. Jumătatea acestei epoci se va situa, deci, în jurul anului 2493 d.Hr. (Nota trad.)
Epoca mișcărilor afective va duce mai departe dezvoltarea sufletului, dându-i posibilitatea să pătrundă în mod conștient în lumea Devachanului inferior. Hristos se va revela unui număr de oameni, în Devachanul inferior, în structura sa de lumină ca fiind Cuvântul care răsună în inimile receptive ale oamenilor, exprimând prin corpul său astral de lumină Cuvântul care dintru început a acționat deja sub formă astrală, așa cum spune Ioan la începutul Evangheliei sale.
Epoca moralității va percepe pe Hristos, printr-un număr de oameni, așa cum se manifestă în lumea Devachanului superior în adevăratul său Eu, care depășește orice eu uman la o altitudine de neconceput, cu o strălucire ce întrece orice poate realiza ființa umană prin cele mai elevate cu putință impulsuri morale. Astfel sunt legate între ele influența proprie fiecărei epoci culturale și sufletul omului. Din sfere tot mai înalte se vor deversa în om forțe care devin active. Minunată este posibilitatea de a percepe lumea fizică, încă și mai minunată va fi intelectualitatea în evoluția sa predominantă și legătura cu lumea astrală care ia astfel naștere, și, într-un sens și mai elevat, mișcările afective și moralitatea în legătură cu lumea Devachanului.
Cu o reflectare logică, evoluția prezentată va fi resimțită ca fiind logică, întrucât viața ne oferă în acest caz, permanent și pretutindeni, confirmări în acest sens. Antroposoful întâmpină frecvent și conștient asemenea evoluții, percepându-le nu numai în trăsăturile lor generale și ca adevăruri de ordin general, ci și în particularitățile pe care le prezintă evoluția omenirii. În diversitatea manifestărilor lumii înconjurătoare, elementul intelectual se evidențiază puternic în efortul său de a crea dogme, dar prin cunoașterea spiritului, intelectualitatea trebuie să se spiritualizeze, pentru a înțelege rezultatele superioare ale cercetărilor oculte. Acest lucru îl putem mai lesne sesiza evocând faptul că în epoca greco-romană ne-a întămpinat în Misteriul de pe Golgota sub o formă fizică, care a evoluat apoi, pentru a deveni, prin acțiunea sa asupra sufletului omenesc, impulsul care conduce omenirea mereu mai sus. Înainte de toate, este necesar ca omul să înțeleagă ce importanță are pentru lumea noastră impulsul lui Hristos. Trebuie să subliniem că acest impuls al lui Hristos este viața reală, viața însăși care curge spre omenire, iar Hristos nu a adus lumii nici învățătură, nici teorii, ci impulsul unei vieți noi. Acest fapt să-l analizăm cu toată seriozitatea.
Începând cu vechiul Saturn, apoi în timpul vechiului Soare și apoi al Lunii, omul a evoluat, însușindu-și un corp fizic, un corp eteric și un corp astral. Eul a putut pătrunde abia pe Pământ în corpurile suficient pregătite și a continuat să se dezvolte sub influența impulsului dat de Hristos, deoarece Hristos este la nivel macrocosmic ceea ce eul nostru este și semnifică la nivelul microcosmosului pentru noi oamenii. Cele patru principii ale macrocosmosului se află în relații multiple cu cele patru principii inferioare ale ființei umane, inclusiv cel mai important dintre ele, eul. În epoca noastră, cele patru principii superioare ale omului intervin deja cu lumina lor în evoluția noastră: Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit sunt dezvoltate în noi din lumile spirituale superioare prin principiile macrocosmice. Dar nu prin cel de al patrulea principiu macrocosmic, ci prin unele entități care ele însele nu sunt macrocosmice, au doar o importanță microcosmică și acționează în mijlocul omenirii efectiv ca învățători, deoarece au depășit deja omul cu unul sau mai multe principii. Dimpotrivă, Hristos este el însuși o entitate macrocosmică care se află pe a patra treaptă a evoluției sale macrocosmice, după cum omul se află acum pe a patra sa treaptă microcosmică.
Se cuvine să facem neapărat o distincție între principiile macrocosmice și cele microcosmice, dar să ne fie foarte clar că primele patru principii macrocosmice cuprind în mod natural în ele toate principiile microcosmice superioare. Entitățile microcosmice acționează ca învățători și caută să împingă pe oameni înainte prin învățătura lor. Hristos, care acționează, dimpotrivă, ca realitate macrocosmică, nu este un învățător ca ceilalți învățători, el s-a unit cu Pământul ca o realitate, ca forță, ca viață reală.
Instructorii cei mai mari ai epocilor culturale succesive sunt așa-numiții Bodhisattva, care s-au referit la Hristos ca la o realitate deja în timpurile precreștine, iar în timpurile de după Hristos l-au prezentat tot ca pe o astfel de realitate care s-a unit cu Pământul. Bodhisattvii acționează, așadar, atât înainte, cât și după existența fizică pământească a lui Hristos. Așa este, de exemplu, acel Bodhisattva care s-a născut cu 550 de ani înainte de Hristos, ca fiu al unui rege din India și care timp de douăzeci și nouă de ani a trăit și a propovăduit, iar apoi s-a înălțat la demnitatea de Buddha. Prin aceasta el a devenit o individualitate care nu mai trebuie să revină pe Pământ într-un corp fizic, ci acționează din lumea spirituală. Acest Bodhisattva care a devenit Buddha a avut în același timp un urmaș, și acest nou Bodhisattva are ca misiune să conducă omenirea spre înțelegerea esenței impulsului hristic. Acest eveniment a avut loc deja înainte de venirea lui Hristos pe Pământ, căci în jurul anului 105 î.Hr. trăia în Palestina un om pe care literatura rabinică îl calomniază până în zilele noastre. El este Jeshu ben Pandira, pe care trebuie să-l privim ca fiind acest Bodhisattva. Iisus din Nazaret se deosebește în mod esențial de Jeshu ben Pandira prin aceea că la vârsta de treizeci de ani a devenit, prin Botezul în apa Iordanului, purtător al entității lui Hristos.
Jeshu ben Pandira a pregătit în mod special doctrina esenienilor*. Unul din discipolii săi este menționat în mod deosebit, un anume Matthai, care, ca și el, vorbea despre Misteriul de pe Golgota, ce urma să vină. Jeshu ben Pandira a fost ucis cu pietre de adversarii săi, apoi, spre a-l batjocori și mai mult, mort fiind, a fost țintuit pe o cruce. Este o personalitate a cărei identitate nu mai este nevoie să o stabilim prin investigație ocultă, căci este suficient pomenită în literatura rabinică, deși într-un mod greșit înțeles sau chiar intenționat deformat. El a purtat în sine individualitatea noului Bodhisattva, care a fost succesorul lui Gautama Buddha. Numele discipolului Matthai s-a transmis și altor discipoli, iar Evanghelia după Matei a existat deja, într-o oarecare măsură, sub forma unor descrieri de ritualuri din vechile cărți de Misterii, încă din timpul primului discipol Matei. Conținutul lor esențial s-a conturat mai târziu, prin Iisus Hristos pe plan fizic, adeverind vechile imagini ale Misteriilor, germeni ai unor realități viitoare. Iată deci că Misteriul lui Hristos fusese deja profetizat și se desfășura, prin imagini simbolice, în ceremonialele vechilor Misterii, până când, mai târziu, s-a împlinit o singură dată în planul fizic, devenind o realitate istorică universală.
* Ordinul esenienilor a existat între 150 î.Hr. și 70 d.Hr. (Nota trad.)
Bodhisattva care trăise o dată ca Jeshu ben Pandira coboară mereu într-un corp fizic pe Pământ și va continua să o facă pentru a-și îndeplini restul misiunii sale speciale care nu poate fi însă, în prezent, realizată. Această misiune poate fi percepută prin clarvedere, în toată strălucirea și perfecțiunea sa, dar nici un cuvânt rostit astăzi cu ajutorul laringelui de care dispunem nu poate să producă sunetele acelui limbaj pe care îl va rosti acest Bodhisattva când se va înălța la demnitatea de Buddha. De aceea, în acord cu ocultismul oriental putem spune: La cinci mii de ani după Gautama Buddha urmașul său, următorul Bodhisattva, se va înălța, la rândul său, la demnitatea de Buddha, respectiv peste trei mii de ani. Dar, pentru că el trebuie să pregătească pe oameni, în mod deosebit, pentru epoca moralității, va trebui ca atunci să se poată vorbi o limbă în așa fel imaginată, încât tot ceea ce va rosti acela care a devenit Buddha să fie impregnat de o forță magnetică a binelui. Din această cauză chiar și tradiția orientală a prezis încă de milenii: Acel Buddha care va veni, Maitreya Buddha, va fi un aducător al binelui cu ajutorul cuvântului. El va da atunci oamenilor doctrina despre ceea ce este cu adevărat impulsul lui Hristos, și în epoca aceea cuvintele aduse de Buddha și de Hristos se vor uni într-unul singur, iar Misteriul lui Hristos abia atunci va putea fi înțeles cu adevărat.
