Deoarece ne vedem aici atât de rar, vom aduce în discuție, mai întâi, unele generalități. Și pentru că suntem reuniți într-un cerc atât de restrâns, de intim, am putea conveni să vorbim și despre diverse alte chestiuni, pe care le vor formula unii dintre dumneavoastră. Ar fi bine să vorbim câte ceva despre ființa omului în raport cu întreaga existență a lumii noastre, a lumii întregi, în mod general. În această oră, vom discuta mai puțin despre ființa omului, așa cum am făcut-o, de exemplu, în lucrarea mea Teosofia – în care fiecare va putea găsi suficiente informații și cunoștințe –, ci vom încerca să ne aruncăm privirea asupra entității umane, mai ales din perspectiva interiorității omului.
Când ne gândim, uneori, la noi, ca oameni, trebuie să sesizăm de la bun început faptul că percepem lumea din jur cu ajutorul simțurilor, că primim impresii despre ea și apoi gândim asupra lumii. Aceste două elemente ale entității umane apar în mod constant în fața sufletului nostru. Cănd, de exemplu, seara stingem lumina și, înainte de a adormi, lăsăm ca impresiile zilei să se perinde din nou prin suflet, știm cu siguranță că, în timpul zilei, lumea a acționat asupra noastră. Acum, se pot mișca în sufletul nostru numai imaginile amintirilor lăsate de impresiile zilei. În momentul acela – și știm aceasta – noi gândim; acum suntem în rezonanță cu sufletul. Dacă facem abstracție de raporturile curente, obișnuite, vom desemna ceea ce se petrece în sufletul nostru, în reverberațile a ceea ce se desfășoară astfel în noi în urma impresiilor exterioare primite ca amintire a zilei, ca fiind de ordin individual. Prin faptul că suntem ființe umane individuale și inteligente, ființe dotate cu intelect, numai prin aceasta suntem în stare să facem ca lumea să se perinde în noi sub formă de imagini, așa cum am arătat mai înainte.
Așadar, pentru viața noastră spirituală, caracterul individual este intim legat cu impresiile primite din lumea exterioară. Când observăm, în timpul zilei, lumea, impresiile senzoriale și gândurile pe care le avem se întrepătrund în mod continuu. Iar seara, când nu mai avem impresii senzoriale, ci lăsăm ca sufletul să fie străbătut de impresii, noi știm cu exactitate că acestea sunt imaginile a ceea ce am trăit în lumea exterioară. Impresiile venite din această lume sunt confluente cu ceea ce suntem ca oameni individuali. Totul se unește într-un singur curent. Noi știm însă cu toții că există o posibilitate de a da acestui element individual intim o formă tot mai vie, tot mai exactă. Și aceasta se întâmplă datorită acelor mijloace deja cunoscute nouă, descrise, de exemplu, în lucrarea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? Aceasta este o primă experiență pe care o putem face în viața noastră interioară, și anume faptul că simțim că gândurile noastre nu mai sunt neapărat dependente de lumea exterioară. Atunci când cineva își poate făuri o imagine despre, de exemplu, ceea ce s-a petrecut pe Saturn, pe Soare si pe Lună, el are asemenea gânduri elevate. Căci, bineînțeles, nimeni nu poate primi impresii exterioare despre ceea ce s-a petrecut pe vechiul Saturn, pe vechiul Soare și pe vechea Lună. Nu este nevoie să mergem atât de departe. Când, într-un moment de liniște, ne punem întrebarea: Câte dintre noțiunile mele nu s-au schimbat din tinerețe și până în prezent?, este deja o atitudine de independentă a elementului individual față de lume. Când ne formăm opinii despre viață, maxime, simțim că devenim mai independenți cu elementul nostru individual. Această independență se dezvoltă în elementul nostru intelectual și are o importanță deosebită pentru ființa umană. Căci ce înseamnă câștigarea independenței? Ce înseamnă faptul că omul, prin trăirea proprie a anumitor situații, își însușește maxime de viață chiar despre chestiuni care sunt independente de impresiile exterioare și nu prin cunoștințe dobândite, nu prin teorii? Aceasta înseamnă că el devine mai independent în corpul eteric. Este începutul unui lung proces, început care este de așa natură, încât omul nici nu observă că el își înalță puțin corpul eteric; sfârșitul constă în aceea că el îl poate face complet independent de corpul fizic.
În timp ce începutul este doar o foarte slabă autonomie, finalul va fi o deplină desprindere a corpului eteric și obținerea de percepții cu ajutorul acestuia. Vom percepe, deci, cu acest corp eteric independent mediul înconjurător. Putem avea aceste percepții chiar dacă nu am ajuns foarte departe în trăirea mistică interioară. Putem face ca acest lucru să devină clar pentru noi și până la un anumit punct îl putem chiar înțelege, dacă ne amintim cum este percepția noastră în corpul fizic. Cu corpul fizic, noi avem percepții datorită simțurilor noastre, care sunt independente. Ochii sunt independenți, urechile sunt independente. Putem percepe independent atât lumea culorilor, cât și lumea sunetelor. În schimb, nu putem percepe aceste lumi cu inteligența noastră. În cazul inteligenței, totul formează o unitate, nimic nu este împărțit în sectoare. Nu putem percepe cu ochi eterici și urechi eterice așa cum o facem în lumea senzorială, pe sectoare, ci privim lumea eterică în ansamblul său. Și când începem să spunem ceva despre aceasta, atunci putem arăta cât de unitar și cuprinzător acționează trăirea noastră eterică. Nu doresc să vorbim acum despre faptul că trăirea noastră interioară poate merge mult mai departe, ci vreau doar să atrag atenția că omul când percepe își formează maximele despre viață; el poate să perceapă atunci ceva din elementele eterice.
Cine contemplă lumea eterică și se convinge din ce în ce mai mult că o asemenea lume superioară există, poate obține în sinea sa certitudinea că la baza corpului fizic se află un corp eteric. De îndată ce este clar că există ceva cum este corpul eteric, trebuie să dobândim în plus și convingerea, dată de lămuriri și de situații importante, a existentei unor lucruri pe care le trăim întru câtva. De îndată ce se știe că un corp eteric impregnează corpul fizic, nu se va mai considera de neînțeles că ocultistul se exprimă în felul său asupra a ceea ce este, de pildă, paralizia: producerea în mod anormal a ceea ce altminteri se obține printr-o instrucție normală. Se poate întâmpla ca unui om să i se desprindă corpul eteric de cel fizic. Corpul fizic devine atunci independent. În acest caz este posibilă apariția paraliziei, deoarece corpul fizic este lipsit de corpul său eteric, vitalizator. Dar nici nu trebuie să ajungem până la punctul când se declanșează paralizia, ci putem să înțelegem mai bine viața și în manifestările ei de zi cu zi. Ce este, de exemplu, un leneș? Este o ființă ale cărei forțe eterice sunt slabe încă de la naștere, sau care le-a slăbit prin neglijare. Se încearcă atunci corijarea acestei stări prin aceea că se eliberează corpul fizic de greutatea sa de plumb, făcându-l, într-un fel sau altul, mai ușor. Dar o adevărată terapie nu se poate obține decât pornind de la corpul astral, care stimulat acționează asupra corpului eteric, însuflețindu-l. Dar trebuie să înțelegem tot așa de bine și altceva. Corpul eteric este, de fapt, purtătorul intelectului în totalitatea lui. Seara, când adormim, în corpul eteric rămân toate reprezentările și toate amintirile noastre. Omul își depune în corpul eteric toate gândurile și le regăsește abia dimineața. Când părăsim corpul eteric, pierdem o dată cu el și întregul edificiu al experiențelor noastre trăite.
Acest corp eteric este însă astfel constituit, încât putem să percepem cu adevărat limpede în el, dacă îl examinăm din perspectiva știintei spirituale, că ființa umană suferă în decursul timpului cu mult mai multe transformări decât se crede de obicei. Este adevărat, și știm aceasta cu toții, că omul a trecut prin multe perioade de incarnări. Și nu este cu nimic lipsit de sens dacă spunem că ne vom mai incarna și în viitor. Privirea omului este mioapă. Există credința că oamenii au fost întotdeauna așa cum sunt astăzi. Organizarea omului suferă modificări cu fiecare secol care trece, numai că nu este posibil să urmărim acest proces la nivelul realităților exterioare. În encefal, se găsește un organ, ascuns în mijlocul unor circumvoluțiuni extrem de fine, care nu s-a format decât începând din secolele al XIV-lea și al XV-lea. Este o formă organică ce servește pentru dezvoltarea vieții pur intelectuale din epoca noastră. Ne putem foarte bine reprezenta că este imposibil ca un asemenea element izolat să se modifice în creier fără ca, deși într-o proporție redusă, să nu se transforme și ansamblul organismului uman. Astfel că, de fapt, din secol în secol organizarea umană prezintă modificări. În această privință, totuși, modificarea se poate constata numai urmărind Cronica Akasha. Acolo se pot urmări cel mai bine transformările corpului eteric. Putem vedea în felul acesta că în vechea Grecie sau în vechiul Egipt oamenii aveau cu totul altfel de corpuri eterice. Ansamblul curentilor era atunci diferit.
Aș dori acum, pentru a ajunge la un gând ce poate fi util pentru noi, să fac o digresiune, atrăgând atenția asupra faptului că deja, în viața obișnuită, se poate admite că există o pluralitate de lumi. Omul se cufundă în somn, fără să știe că se află într-o altă lume. Faptul că atunci când doarme nu știe nimic despre asta nu este o dovadă că această altă lume nu există. Iar într-un anumit fel, în această lume pătrund și celelalte lumi. Când omul se găsește în lumea fizică, el percepe lumea prin simțurile sale, dacă se retrage în sinea lui, nu mai percepe nimic; el se află atunci într-o lume intelectuală, care ea însăși se găsește la confluența cu cea fizică. Dar omul găsește în sine, în afara elementului intelectual, deja dezvoltat, alte două elemente, cu totul diferite. Întrebarea care se pune este: Poate omul să dezvolte aceste alte elemente?
O simplă reflectie ne poate arăta că exista o lume a vieții interioare și mai aparte decât aceea a simplei gândiri. Această lume există, este prezentă atunci când suntem în măsură să ne spunem: Ca ființe umane, noi simțim în mod moral. Este lumea în care asociem sentimente de simpatie sau de antipatie cu anumite trăiri foarte precise. Acest fapt trece dincolo de trăirea noastră intelectuală. Cineva manifestă față de un altul bunăvoință și aceasta ne produce plăcere, sau, dimpotrivă, manifestă rea-voință și aceasta ne displace. Este cu totul altceva decât simpla cunoaștere intelectuală. Simpla reflecție nu poate provoca în noi sentimentul că un fapt este moral sau imoral. Pot exista firi extrem de dotate ca facultate de înțelegere intelectuală care să nu aibă nici o sensibilitate pentru repulsia pe care o poate provoca o acțiune pur egoistă. Este o lume de sine stătătoare, aceeași pe care o percepem când admirăm frumosul și măreția în operele de artă, sau când simtim repulsie față de ceea ce este urât. Ceea ce face ca o operă de artă să trezească în noi un sentiment de înălțare sufletească nu este sesizabil cu intelectul, ci doar cu viața noastră sufletească. În acest sens, suntem îndreptățiți să spunem: În viața noastră pătrunde ceva ce depășește nivelul intelectului. Când un cercetător spiritual observă sufletul unei ființe într-un anumit moment, când are sentimente de repulsie în fața unei acțiuni imorale, sau plăcere în fața unui act moral, acel suflet atinge deja o treaptă superioară a vieții psihice. Simplul act al gândirii este o treaptă inferioară a vieții sufletești față de plăcerea sau neplăcerea pe care o provoacă faptele morale sau cele imorale. Când un om dobândește în corpul său eteric fortificat un sentiment mai intens față de ceea ce este moral sau imoral, se poate constata nu numai o fortificare constantă a corpului eteric, ci și a corpului astral, o stimulare deosebită a forțelor astrale. Iată de ce putem spune: Un om care are o sensibilitate față de comportamentele morale sau imorale primește în corpul său astral forțe deosebit de viguroase, în timp ce un altul, care nu-și cultivă corpul eteric decât cu intelectul – de exemplu, cu exerciții care dezvoltă memoria – poate obține progrese însemnate în clarvedere, dar nu va putea depăși lumea eterică-astrală, pentru că în el este activ numai elementul intelectual. Dacă dorim să trecem dincolo de lumea astrală, trebuie să practicăm exerciții în care să se manifeste simpatie față de acțiuni morale și antipatie față de acțiuni imorale. În acest caz, noi ne înălțăm efectiv până la nivelul unei lumi care se află în spatele lumii noastre, pe o altă poziție decât simpla lume astrală. Ne înălțăm atunci în lumea cerească. Astfel încât putem spune: În nemărginita lume nevăzută, lumea cerească a macrocosmosului corespunde cu ceea ce trăiește în noi când venim în contact cu impresii morale sau imorale, iar lumea astrală a macrocosmosului cu ceea ce este în noi în perceperea fizică-intelectuală a lumii fizice. Ceea ce se dezvoltă prin elementul intelectual corespunde cu lumea astrală, iar ceea ce se dezvoltă față de acțiunile morale sau imorale corespunde lumii cerești, lumea Devachanului.
Mai există, apoi, și un alt element în sufletul omului. Este încă o deosebire între acțiunea morală care ne face plăcere și faptul de a ne simți obligați să îndeplinim noi înșine o acțiune morală care ne place sau de a ne abține de la ceea ce nu este moral. Faptul de a se simți dator reprezintă pentru om nivelul cel mai înalt pe care îl poate atinge astăzi în lume.
Iată ce putem considera a fi, ca gradație a sufletului omenesc:
1. Omul dotat cu simțuri.
2. Omul intelectual. Este cel care stă în fața primei lumi invizibile.
3. Omul estetic, care simte ceea ce este moral, care simte plăcere față de faptele morale și neplăcere sau nemulțumire față de cele imorale. Ceea ce îi corespunde în exterior este lumea
Devachanului inferior.
4. Omul care acționează moral.
Omului care pune și în practică ceea ce simte ca fiind un impuls de cea mai înaltă moralitate îi corespunde în afară lumea Devachanului superior lumea rațiunii, unde domnesc entitățile care reprezintă în lume tot ce este absolut rațional. Când omul sesizează că în lumea impulsurilor sale morale se proiectează o umbră venită din lumile superioare, din care el însă a ieșit, atunci a ajuns să înțeleagă foarte mult din macrocosmos.
Avem, deci, lumea fizică și lumea rațiunii, lumea morală sau lumea cerească a Devachanului inferior și lumea înțelepciunii sau lumea Devachanului superior. Lumile cosmice își proiectează în noi umbrele lumii sensibile: lumea intelectului, clarviziunea intelectuală; lumea esteticului, sensibilitatea morală; lumea întelepciunii: impulsuri morale de a acționa. Printr-un fel de cunoaștere de sine, omul poate percepe aceste trepte diferite în propria sa ființă.
Întreagă această configurație a omului a suferit modificări în decursul timpului. În antichitatea greacă sau în timpul vechiului Egipt, omul nu era așa cum este astăzi. În trecut, în perioada Greciei antice, omul era astfel constituit încât entități înalte dirijau în el elementul sufletesc, din care cauză omul din acele vremuri simțea în el ceva ca un fel de obligație de la sine înțeleasă față de aceste entități. Astăzi, noi ne aflăm într-o etapă când ființa umană este condusă de elementul intelectual și de aceea simte în el ceva ca un fel de obligație moral-estetică. Înainte vreme însă, ar fi fost imposibil ca cineva să fi gândit în prezența unui impuls moral că ar fi fost posibil să acționeze altcumva. Chiar și în Grecia, omul simțea, față de sentimentele de plăcere sau de neplăcere, că este obligat să acționeze în conformitate cu aceste sentimente.
Apoi au venit timpurile mai apropiate de noi, în care omul nu se mai simte nici măcar obligat față de elementul estetic, ceea ce se exprimă foarte sugestiv în dictonul „Despre gusturi nu se discută”*. Dar cu cei care și-au format gustul ne putem înțelege foarte bine.
* De gustibus et coloribus non disputandum (Despre gusturi și culori nu se discută), maximă folosită de scolastici în evul mediu. (Nota trad.)
Ceea ce se simțea altădată pentru domeniul moral și estetic se simte, în prezent, ca o necesitate, în domeniul intelectual: să avem o anumită călăuză pentru a nu putea gândi după cum dorim, ci să ne conformăm legilor gândirii logice. Numai că, în felul acesta, am trecut pe o treaptă inferioară, cea mai de jos, care există în câmpul experiențelor de viață ale omului. Astăzi ne aflăm într-un punct de tranziție și acest lucru se poate remarca foarte bine. Dacă luăm în considerare ultimele milenii, vom vedea cum corpul fizic al omului devine din ce în ce mai sec, mai uscat, că omul însuși a devenit altul. În urmă cu un mileniu și jumătate, corpul fizic era vădit mai suplu, mai mlădios. El a devenit tot mai dur. Dimpotrivă, în corpul eteric s-a produs ceva cu totul diferit, ceva ce omul a putut să viețuiască mai puțin, tocmai pentru că acest corp eteric a parcurs o evoluție ascendentă. Este important că ne aflăm într-un moment crucial, când omul trebuie să devină conștient că în corpul său eteric urmează să aibă loc o schimbare. Acest eveniment se va produce chiar în acest secol. În timp ce, pe de o parte, se manifestă o fortificare a elementului intelectual, pe de altă parte corpul eteric devine independent în așa măsură, încât oamenii vor fi obligați să observe acest fenomen. Un anumit timp după Hristos, oamenii nu au gândit încă într-un mod atât de intelectualist cum o fac în prezent. Această gândire cu o tentă intelectuală are ca efect o autonomie tot mai largă a corpului eteric, încât acesta va putea fi utilizat ca instrument de sine stătător. Și mai putem adăuga faptul că acest corp a străbătut în secret o evoluție care face posibilă conștientizarea lui Hristos în corpul eteric. Așa cum la vremea ceea Hristos a fost văzut sub înfățișarea sa fizică, la fel va putea fi văzut acum în eteric. Chiar acum, în secolul al XX-lea, apare ca un fenomen natural vederea lui Hristos, la fel cum l-a văzut și Pavel. Un anumit număr de oameni vor avea posibilitatea să vadă pe Hristos în eteric. Situația va fi de așa natură, încât oamenii îl vor putea cunoaște pe Hristos, chiar dacă toate Bibliile ar fi arse și ar dispărea. Atunci nu vom mai avea nevoie de tradiție, căci Îl vom vedea, Îl vom contempla chiar pe El. Acest eveniment are aceeași importanță ca și celălalt mare eveniment care s-a consumat pe Golgota. Din ce în ce mai mulți oameni vor ajunge, în veacurile următoare, să poată vedea pe Hristos. Următoarele trei milenii vor fi consacrate unei asemenea evoluții pe Pământ, încât corpul eteric să devină tot mai sensibil și anumiți oameni vor putea trăi personal acest eveniment, ca și altele. Acum, eu vreau să vă mai amintesc numai un eveniment: vor exista din ce în ce mai mulți oameni care vor dori să acționeze într-un fel și apoi se vor simți îndemnati să retracteze, să nu mai acționeze. Atunci va apărea o viziune și oamenii vor deveni tot mai conștienți: Ceea ce va apărea în viitor este urmarea karmică a ceea ce am săvârșit. În prezent, unii înaintemergători sunt deja suficient de avansați pentru a simți acest lucru. Fenomenul se poate observa, cu precădere, la copii.
Este o mare deosebire între ceea ce trăiește un clarvăzător antrenat și ceea ce descriu eu aici, adică ceea ce se va viețui în mod natural. Clarvăzătorul care a atins această stare pe baza unei îndelungate pregătiri îl viețuiește pe Hristos cel din timpuri imemoriale, datorită pregătirii la care s-a supus. Pe plan fizic, când întâlnesc un om el este prezent în fața mea; prin clarvedere, îl pot percepe chiar dacă se află în cu totul alte locuri, nu este nevoie să mă găsesc nemijlocit în fața lui. A percepe pe Hristos prin clarvedere a fost dintotdeauna posibil. Dar a-l întâlni acum, pentru că are un cu totul alt raport cu omenirea, și anume ajută pe cineva din lumea eterică, aceasta este ceva care – în afara noastră – este un fapt independent de dezvoltare a clarvederii noastre. Începând din secolul al XX-lea și în următoarele trei milenii, anumiți oameni îl vor putea întâlni, dar atunci, în mod obiectiv, sub formă eterică. Este cu totul altceva decât atunci când o persoană se înalță până la o contemplare directă, printr-o pregătire interioară.
Prin aceasta, Ființa superioară, pe care noi o numim Hristos, se află într-un alt lanț evolutiv decât dacă am vorbi despre Buddha. Acel Bodhisattva care a devenit Buddha s-a născut în palatul regal al lui Suddhodana, iar la vârsta de 28 de ani a devenit Buddha, adică a atins o treaptă de evoluție după care nu mai are nevoie să se reincameze pe Pământ într-un corp fizic. Când o asemenea entitate, un Bodhisattva, devine Buddha sau Maestru, are loc o dezvoltare interioară de o natură superioară, pe care orice ființă umană o poate urma. Pregătirea esoterică a omului este numai începutul unui drum care, în final, îl va face să devină Buddha. Aceasta nu are nici o legătură cu ceea ce se întâmplă în jurul oamenilor. Asemenea ființe apar la anumite epoci și au misiunea să contribuie la mersul înainte al lumii. Acestea sunt evenimente diferite de evenimentul-Hristos. Hristos nu provine dintr-o altă individualitate umană, ci vine din macrocosmos, în timp ce toți Bodhisattvii sunt întotdeauna legați de Pământ.
Trebuie să ne fie foarte clar faptul că atât timp cât vorbim despre ființe ca Bodhisattva sau Buddha nu ne referim în nici un fel la Hristos, deoarece Hristos este o entitate macrocosmică legată pentru prima dată de Pământ prin Botezul în apa Iordanului. Acesta a fost o manifestare fizică, acum urmează o manifestare eterică, după care va urma o manifestare astrală, apoi una și mai înaltă. Pentru aceasta însă, oamenii vor trebui să avanseze atât încât să poată viețui această treaptă superioară. Ceea ce oamenii pot viețui aparține domeniului legilor generale ale Pământului. Entitatea pe care o numim Hristos, sau chiar și cu alte nume, va determina și ceea ce putem numi: mântuirea tuturor sufletelor de pe Pământ în entitatea Jupiter, în timp ce tot restul va pieri o dată cu Pământul. Antroposofia nu este ceva arbitrar, ci un lucru important care trebuie să apară pe Pământ. Lumea trebuie să înțeleagă ființa lui Hristos care a trăit trei ani pe Pământ. Acest lucru se află la originea datării actuale a timpului istoric.
În cartea mea despre Conducerea spirituală a omului și a omenirii, veți găsi detalii privitor la cei doi copii Iisus. Evenimentul-Hristos a fost pregătit prin intermediul unei personalități legate de secta esenienilor, Jeshu ben Pandira, care s-a născut în Palestina cu o sută de ani înaintea celor doi copii Iisus. Trebuie astfel să facem o deosebire netă între acești doi copii Iisus și Jeshu ben Pandira, pe care, printre alți, Haeckel l-a ponegrit într-un mod cu totul nedemn [Nota 8]. În această mare entitate, Jeshu ben Pandira, își are originea, ca o pregătire a tot ce urma să se întâmple, în special Evanghelia după Matei.
Cum trebuie să ne reprezentăm legătura lui Jeshu ben Pandira cu Iisus din Nazaret?
Aceste inividualități nu au, mai întâi, nimic de-a face una cu alta, decât faptul că una pregătește venirea celeilalte, dar ca individualități ele nu sunt în nici un fel înrudite. Faptele se prezintă astfel: într-unul din cei doi copii Iisus, acela despre care vorbește Evanghelia după Luca, avem o individualitate oarecum imprecisă, greu de conceput de noi, deoarece, încă de la naștere, putea să vorbească, în așa fel, încât mama sa îl putea înțelege. Această personalitate din Evanghelia după Luca nu era dotată intelectual, în schimb avea o spontaneitate nativă extraordinară în ceea ce privește simțămintele morale. În corpul astral al acestei personalități acționa individualitatea lui Buddha.
Buddha este o personalitate care – așa cum am mai spus – nu mai avea nevoie să se incarneze pe Pământ. Atât timp cât era numai un Bodhisattva, el se incarna, ca orice om. După ce a devenit Buddha, el acționează din lumile superioare, și anume acum prin corpul astral al lui Iisus, cel despre care este scris în Evanghelia după Luca. Forțele care pornesc din Buddha se află în corpul astral al acestui copil Iisus. În curentul lui Iisus din Nazaret este deci inclus curentul pornit din Buddha.
Dar ceea ce spun scrierile orientale este valabil și pentru ocultismul occidental: în momentul când Bodhisattva devine Buddha, apare un nou Bodhisattva. În momentul când Gautama Buddha a devenit Buddha, individualitatea care era până atunci Bodhisattva este sustrasă Pământului și apare un nou Bodhisattva care va acționa pe Pământ. Acest nou Bodhisattva va deveni apoi, după un anumit interval de timp, la rândul lui Buddha. Acest timp, când urmașul lui Gautama Buddha, Maitreya, va deveni Buddha este stabilit cu precizie: cinci mii de ani din momentul iluminării lui Buddha sub pomul Bodhi. Cu alte cuvinte, aproximativ după trei mii de ani din perioada în care ne aflăm lumea va trăi ultima reincarnare a lui Maitreya Buddha, adică ultima reincarnare a lui Jeshu ben Pandira. Acest Bodhisattva, care va veni ca Maitreya Buddha, va apărea într-o incarnare corporală și în secolul nostru, într-un corp fizic – dar nu ca Buddha – și va avea ca misiune să aducă umanității toate conceptele adevărate referitoare la evenimentul hristic.
Adevărații cercetători spirituali recunosc incarnările lui Bodhisattva, a celui care va fi, mai târziu, Maitreya Buddha. După cum oamenii parcurg cu toții o evoluție a corpului eteric, la fel se întâmplă și cu această individualitate. Cu cât omenirea vine mai mult în întâmpinarea celui care va fi Maitreya Buddha, cu atât mai mult această individualitate va parcurge o evoluție deosebită, care în stadiile sale cele mai înalte va fi, într-un anumit sens, ceva ca Botezul lui Iisus din Nazaret: se va produce o schimbare de personalitate. În ambele cazuri este preluată o altă individualitate. Aceștia vin pe lume așa cum vine orice copil, dar după un anumit număr de ani are loc un schimb de individualități. Nu este o evoluție normală, continuă, ea suferă un fel de ruptură, așa cum a fost cazul lui Iisus. În cazul Lui are loc o asemenea schimbare de individualitate la împlinirea vârstei de doisprezece ani, apoi o alta cu ocazia Botezului în apa Iordanului. O asemenea schimbare se va petrece și în cazul lui Bodhisattva, când acesta va deveni Maitreya Buddha. Aceste individualități sunt parcă dintr-o dată fecundate de o altă individualitate. Îndeosebi, Maitreya Buddha va trăi până la vârsta de treizeci de ani în mod permanent cu o anumită individualitate, apoi se va petrece un schimb, așa cum a fost cu Iisus din Nazaret, în timpul Botezului în apa Iordanului. Semnul prin care Maitreya Buddha va fi mereu recunoscut este acela că oamenii din jurul lui nu vor remarca și nu vor ști nimic despre el, cât timp se află printre ei, nu vor bănui cine este mai înainte de a se petrece acel schimb. Abia atunci el va apărea dintr-o dată.
Acesta este semnul caracteristic pentru orice Bodhisattva care devine un Buddha, faptul că el duce o viață complet anonimă. Individualitatea umană trebuie să se bazeze, în viitor, din ce în ce mai mult, numai pe puterile proprii. Pentru el, va fi caracteristic faptul că timp de mulți ani va merge prin lume complet necunoscut, și nu va putea fi recunoscut ca atare decât în momentul când va putea acționa singur, prin propria sa forță interioară. Timp de milenii s-a știut aceasta și este recunoscut și de ocultiștii moderni ca o condiție imperioasă că ființa (unui Bodhisattva) încă din tinerețe și până la nașterea sufletului rațiunii, chiar și până la nașterea sufletului conștienței, rămâne necunoscută și fără ajutorul nimănui și că se pune în valoare numai prin sine însăși.
De aceea este atât de important de a fi până la un anumit punct inflexibil. Orice cunoscător adevărat al ocultismului ar găsi foarte comic faptul că în veacul al XX-lea ar urma să apară un Buddha, deoarece fiecare cercetător spiritual știe că abia la cinci mii de ani după Gautama Buddha poate să vină un nou Buddha. Dar un Bodhisattva este posibil să se incarneze în acest secol, și chiar așa va fi.
Faptul că Maitreya Buddha rămâne un anonim în tinerețe este ceva ce ține de armătura de bază a ocultismului. Din această cauză atrag atenția de multă vreme că trebuie avut în vedere următorul principiu de bază al ocultismului: Înainte de atingerea unei anumite vârste, anumite autorități centrale nu trebuie să dea cuiva o sarcină, aceea de a vorbi despre doctrinele oculte. Acest lucru a fost subliniat de ani de zile. Dacă unii tineri vorbesc totuși, poate că o fac din motive întemeiate, dar nu dintr-o însărcinare ocultă.
Maitreya Buddha își va revela valoarea prin propriile sale forțe. Aceasta se va întâmpla de o asemenea manieră, încât nimeni nu îl va putea ajuta, decât forța propriei sale ființe sufletești.
Înțelegerea întregii evoluții a Pământului este necesară pentru a ne putea apropia de adevărata teosofie. Cei care nu cultivă această înțelegere vor ajunge să facă din mișcarea teosofică modernă ceva sterp [Nota 9].
