Ieri s-a arătat că acum va fi important să răspundem la următoarea întrebare: Ce s-a petrecut de fapt de la Botezul în Iordan până la Misteriul de pe Golgota cu acea entitate pe care noi o numim Christos Iisus? Pentru a răspunde la această întrebare, atât cât este posibil la început, trebuie să ne aducem aminte ceea ce ştim din conferinţele precedente despre viaţa lui Iisus din Nazaret, care în al treizecilea an de viaţă a devenit purtătorul lui Christos. Esenţialul privitor la acest subiect a fost spus în puţine cuvinte în scrierea mea publicată recent despre Conducerea spirituală a omului şi a omenirii.
Ştim că în Palestina, în perioada despre care este vorba, s-au născut doi copii Iisus [Nota 70], nu unul. Unul dintre ei, cel despre care vorbeşte Evanghelia după Matei, vine pe linia solomonică din casa lui David. Strania contradicţie pe care o vedem la începutul Evangheliei după Matei faţă de începutul Evangheliei după Luca provine din faptul că datele transmise de către autorul Evangheliei după Matei se referă la copilul provenit pe linia solomonică a casei lui David. Aproape în acelaşi timp, însă nu chiar exact, s-a născut un alt copil Iisus din casa lui David, pe linia lui Nathan, despre care vorbeşte Evanghelia după Luca. Este important să vedem acum cine erau aceste două fiinţe. Cercetarea ocultă arată că individualitatea care trăia în copilul Iisus din ramura solomonică nu este alta decât cea a lui Zarathustra. Acesta, după importanta misiune îndeplinită în cadrul vechii culturi persane, despre care v-am vorbit, s-a încarnat şi reîncarnat mereu, în cele din urmă şi în cadrul culturii caldeo-babiloniene, şi apoi chiar în acest copil Iisus din linia solomonică. A fost necesar ca această individualitate a lui Zarathustra să se încarneze mai întâi, cu întreaga bogăţie şi vigoare a forţelor interioare pe care, fireşte, le dobândise în încarnările sale precedente, într-un corp care provenea din linia solomonică a casei lui David şi care era potrivit să prelucreze şi să ducă mai departe remarcabilele facultăţi omeneşti, deja foarte elevate, aşa cum pot fi duse mai departe nişte facultăţi omeneşti care aparţin unei entităţi ce trece din încarnare în încarnare. Este vorba deci de un corp omenesc care poate prelucra acum aceste facultăţi, când încă deţine un organism tânăr, cu o vigoare de copil, nu doar după ce atinge o vârstă adultă. Vedem de aceea această individualitate a lui Zarathustra dezvoltând în copilul Iisus facultăţi precoce. Acesta face relativ devreme dovada unor cunoştinţe pe care în mod obişnuit este imposibil să le ai la o vârstă atât de fragedă. Trebuie însă precizat că acest copil Iisus din linia solomonică, deşi era încorporarea unei individualităţi atât de elevate precum cea a lui Zarathustra, era un om, un om aflat pe o treaptă foarte înaltă, care, ca şi cel mai sus-pus dintre oameni, era capabil şi de greşeală şi expus anumitor dificultăţi morale, chiar dacă nu la viciu şi păcat.
Mai ştim apoi că la vârsta de doisprezece ani individualitatea lui Zarathustra părăseşte corpul copilului Iisus solomonic şi trece în corpul copilului Iisus nathanic, faptul petrecându-se printr-un procedeu ocult bine cunoscut de toţi cei care s-au familiarizat cu astfel de lucruri. Dar corpul – sau mai bine spus corporalitatea triplă: corp fizic, corp eteric, corp astral – acestui copil Iisus nathanic era constituit într-un mod cu totul aparte. Acest corp era astfel constituit încât copilul căruia îi aparaţinea dădea dovadă de calităţi cu totul opuse celor ale copilului Iisus solomonic. În timp ce acesta din urmă surprindea prin înzestrarea lui deosebită în ceea ce priveşte lucrurile exterioare, lucruri ce se pot învăța pur şi simplu exterior, copilul Iisus nathanic era, am putea spune – dumneavoastră puteţi înțelege că acest lucru nu este spus câtuşi de puţin într-un sens defavorabil – chiar complet nedotat în acest sens. Nu era în stare să se descurce în lucrurile pe care civilizaţia omenească le-a produs pe Pământ. În schimb, apare un fapt curios, acela că el a putut vorbi chiar de la naştere. Aşadar, această facultate, care este una mai mult trupească, s-a arătat chiar de la naştere. Ceea ce se spune, că el vorbea chiar de la naştere [Nota 71] – desigur, o limbă de neînțeles pentru toţi ceilalţi oameni –, este cu totul adevărat. Dar ni se spune – şi aici tradiţia este confirmată de ocultism – că mama copilului înțelegea acea limbă, ce spunea el încă de la naştere. Este ca şi cum în acest copil s-ar fi întipărit în special acele însuşiri pe care noi le putem numi calităţile inimii: o imensă capacitate de iubire şi o naturaleţe capabilă de o infinită dăruire de sine îl caracterizau pe acest copil. Și ceea ce era curios era că, încă din primele zile ale vieţii sale, însăşi prezenţa sa sau simpla sa atingere produceau efecte binefăcătoare, efecte care în zilele noastre ar fi numite acţiuni magnetice. Aşadar, la acest copil se revelau toate calităţile inimii, acestea fiind pe o treaptă atât de înaltă încât puteau exercita pentru cei din jur o acţiune magnetică binefăcătoare.
Noi ştim că în corpul astral al acestui copil acţionau forţele dobândite odinioară de către acel Bodhisatva care a devenit Gautama Buddha. Mai ştim, de asemenea – şi în acest sens tradiţia orientală este cât se poate de exactă, căci ea este confirmată de ştiinţa ocultă –, că Bodhisatva, care a trăit o jumătate de mileniu înaintea erei noastre, după ce a devenit Buddha s-a eliberat de necesitatea de a se încarna în continuare în corpuri fizice pe Pământ: din acel moment el a acţionat, dar numai din înaltul lumii spirituale, asupra tuturor celor care s-au dăruit confesiunii sale. Specificul unei astfel de individualităţi, care reuşete să se ridice la un nivel la care nu se mai încarnează într-un corp de carne, este acela că poate lua parte din înaltul sferelor spirituale la evenimentele şi destinele existenţei noastre pământeşti. Acest lucru se poate petrece în modul cel mai divers. Acel Bodhisatva, care a efectuat ultima sa încarnare pe Pământ drept Gautama Buddha, a luat consistent parte la progresul omenirii. Căci un lucru trebuie să ne fie clar: lumea noastră spirituală omenească se află continuu în legătură cu întreg restul lumii spirituale. Trebuie să ne fie clar că omul nu doar mănâncă şi bea şi prin aceasta asimilează în el materiile pământului fizic; el primeşte continuu din lumea spirituală hrană sufletesc-spirituală, în existenţa fizică pământească se revarsă continuu şi în modul cel mai variat forţe din lumile spirituale. O astfel de revărsare a forţelor lui Buddha în curentul mai larg al omenirii s-a făcut prin aceea că forţele dobândite de Buddha au impregnat corpul astral al copilului Iisus nathanic, astfel că în corpul astral al acestui copil a acţionat, sub o formă adecvată epocii, ceea ce Buddha avea de dat omenirii. Noi ştim de asemenea din conferinţele anterioare că, în esenţă, cuvintele pe care le folosim şi astăzi ca urare de Crăciun: „Recunoaşteți Revelaţia din înaltul cerurilor şi pacea se va întinde pe Pământ în inimile oamenilor animaţi de bunăvoință!” provin din ceea ce s-a revărsat în evoluţia omenirii prin faptul că forţele budice au pătruns în corpul astral al copilului Iisus nathanic. Vedem aşadar că forţele budice continuă să acţioneze după aceea în curentul existenţei pământeşti, care a avut ca punct de plecare Evenimentele din Palestina. Aceste forţe ale lui Buddha au acţionat şi după aceea. Şi, oricum, este foarte interesant că tocmai cercetările recente ale ocultismului occidental, întreprinse chiar în ultimii ani, au dus la recunoaşterea faptului că există o legătură foarte importantă între civilizaţia europeană şi forţele lui Buddha. Este un fapt că, de mult timp, forţele budice acţionează din sânul lumilor spirituale, şi în special asupra a tot ceea ce, în civilizaţia occidentală, ar fi de neconceput fără influenţa specifică creştină. Toate încercările cosmogonice pe care le-am văzut născându-se în Occident în ultimele secole, până în secolul al XIX-lea inclusiv, toate sunt pătrunse de impulsul christic, dar în ele a acţionat mereu din lumea spirituală Buddha. De aceea putem să afirmăm că cel mai important lucru pe care omenirea europeană îl poate primi astăzi de la Buddha nu trebuie să provină din învățătura pe care le-a dat-o oamenilor cu o jumătate de mileniu înaintea erei noastre şi care ne-a fost transmisă prin tradiţie, ci din ceea ce a devenit el de atunci încoace. Căci el nu a rămas pe loc ci a progresat; şi tocmai progresul pe care l-a realizat ca fiinţă spirituală în lumile spirituale i-a permis să ia parte, în sensul cel mai deplin, la evoluţia civilizaţiei occidentale. Faptul că multe din lucrurile cu care ne-am confruntat, mai înainte să fi cercetat din nou mai exact această influență importantă, concordă într-un mod uimitor cu tot aceea ce ni s-a revelat acum constituie pe deplin rezultatul cercetărilor noastre oculte. Căci noi ştim că aceeaşi individualitate, care a apărut în Orient sub numele de Gautama Buddha, a acţionat deja mai înainte în Occident şi că anumite legende şi tradiţii legate de numele lui Bodha sau Wotan au în vedere aceeaşi individualitate pe care o are în vedere budismul în Orient, astfel că acum se reocupă, într-un anumit sens, de către aceeaşi individualitate scena ce fusese pregătită odinioară de ea în ce priveşte evoluţia omenirii. Aşa se împletesc drumurile pe care le iau curenţii spirituali în cadrul evoluţiei omenirii.
Astăzi, pentru noi cel mai important lucru este că în corpul astral al copilului Iisus despre care vorbeşte Luca îşi manifestă acţiunea forţele lui Buddha. Când acest copil Iisus atinge vârsta de doisprezece ani, individualitatea lui Zarathustra trece în corporalitatea triplă a acestui copil Iisus nathanic. De unde proveneau deci acele însuşiri miraculoase ale acestui copil Iisus, pe care tocmai le-am caracterizat? Ele proveneau din faptual că acel copil Iisus nu era o individualitate omenească precum toate celelalte. Într-un fel, această individualitate era cu totul diferită şi, pentru a o înțelege, trebuie să ne întoarcem în timp la vechea epocă lemuriană, de la care începe propriu-zis evoluţia omenirii pe Pământ. Noi trebuie să avem foarte clar în minte că tot ceea ce s-a petrecut înainte de epoca lemuriană a fost de fapt o repetare a stărilor Saturn, Soare şi Lună şi că abia aici a fost depus în om – ca posibilitate – prima predispoziţie ca el să poată primi în cursul evoluţiei pământeşti al patrulea element al fiinţei sale: Eul. Dacă luăm întregul curent al evoluţiei omeneşti, trebuie să spunem: Omenirea, aşa cum s-a răspândit ea pe Pământ – modul în care ea s-a extins îl aveţi explicat mai în detaliu în Ştiinţa ocultă în rezumat – urcă în timp până la epoca lemuriană, şi ea se trage din nişte strămoşi umani ai acelei perioade de început a Pământului nostru. Noi trebuie, deci, să fixăm în epoca lemuriană momentul de la care se poate vorbi cu adevărat de o specie umană, în sensul pe care îl dăm astăzi acestui termen. Despre ceea ce a fost mai înainte nu putem vorbi ca şi când în oamenii pământeşti ar fi existat acele Euri care ulterior s-au încarnat iar şi iar. Nu a fost aşa. Înainte de această epocă Eul nu era încă separat de substanţa acelei ierarhii care i-a dat omului pentru prima dată posibilitatea de a primi acest Eu: ierarhia Spiritelor formei. Ne putem reprezenta acum – aşa cum arată cercetarea spirituală – că o parte a substanţei Spiritelor formei a intrat în încarnările omeneşti pentru a forma Eul omenesc. Dar, în momentul în care omul a fost dat spre întrupare încarnărilor sale pământeşti, ceva din ceea ce urma să fie omul a fost reţinut în lumea spirituală. Deci o anumită substanţă-Eu a fost într-un fel păstrată aşa cum era şi nu a fost îndreptată spre curentul încarnărilor fizice. Dacă vrem să ne reprezentăm acest curent al încarnărilor fizice ale omului, care începe cu cel pe care Biblia îl numeşte Adam, strămoşul neamului omenesc, ar trebui să schiţăm un arbore genealogic infinit de extins. Dar am putea să ne reprezentăm ceva simplu, şi anume cum ceea ce a coborât de la Spiritele formei îşi continuă curgerea, cursul; ceva însă, un fel de Eu, a fost oarecum ferit de coborârea în încarnarea fizică. Acest Eu păstrat în spiritual nu a apărut niciodată ca om, ci a păstrat acea formă, acea substanţialitate pe care a avut-o omul înainte să fi păşit în prima sa încarnare pământească. Este vorba deci de un Eu care trăia paralel cu restul omenirii şi care până la epoca despre care vorbim noi acum, în care urmau să aibă loc Evenimentele din Palestina, nu se încarnase încă niciodată într-un corp fizic omenesc, un Eu aflat încă în aceeaşi stare – ca să folosim o expresie biblică – cu Eul lui Adam de dinainte de prima sa încarnare fizică pe Pământ. Întotdeauna a existat un astfel de Eu.
Dacă scormonim un pic cunoştinţele oculte, care, desigur, le pot părea oamenilor de astăzi ceva cu totul nebunesc, vom vedea că acest Eu, care a fost oarecum ţinut în rezervă, nu a fost dirijat într-un corp omenesc, ci a fost încredinţat propriu-zis Misteriilor sacre, aşa cum au dăinuit ele de-a jungul timpurilor atlanteene şi postatlanteene. Într-un lăcaş de Misterii important, el era păstrat ca într-un tabernacul. Acest Eu avea prin aceasta nişte caracteristici cu totul aparte; el avea particularitatea de a fi rămas departe de orice putuse învăța vreodată pe Pământ un Eu omenesc. El rămăsese deci neatins de orice influenţă luciferică sau ahrimanică. În raport cu celelalte Euri ale oamenilor era ceva pe care ni-l putem reprezenta ca o sferă goală, ca o fiinţă rămasă complet feciorelnică, neîntinată de vreo experienţă pământească, un nimic, un negativ din punctul de vedere al experienţelor pământeşti. Iată de ce copilul Iisus nathanic, de care vorbeşte Evanghelia după Luca, dădea cu totul impresia de a nu fi avut un Eu omenesc, ca şi când el a fi avut numai un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Este absolut suficient să spunem pentru început: un Eu dezvoltat în felul în care s-a dezvoltat el în epocile atlanteeană şi postatlanteeană nu există sub nicio formă la copilul Iisus al Evangheliei după Luca. Când este vorba de copilul Iisus al Evangheliei după Matei suntem cu totul îndreptățiţi să spunem că avem de-a face cu un om complet dezvoltat; la copilul Iisus nathanic al Evangheliei după Luca avem de-a face cu un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral astfel organizate încât înfățişează armonic omul, aşa cum a parvenit el după evoluţiile Saturn, Soare şi Lună. De aceea acest copil Iisus era – după cum ne învață Cronica Akasha – complet nedotat pentru ceea ce ajunsese să dezvolte civilizaţia omenească: el nu putea primi aşa ceva pentru că nu a fost de faţă la toate acestea. Toate calităţile şi dexterităţile de care dăm dovadă în viaţa exterioară provin din faptul că în încarnările anterioare noi am luat parte la anumite activităţi; cineva care n-a văzut niciodată aşa ceva se arată complet nedotat să facă ceea ce au făcut oamenii în timpul evoluţiei pământeşti. Dacă copilul Iisus nathanic s-ar fi născut în vremea noastră, el s-ar fi dovedit incapabil să învețe să scrie, pentru că oamenii nu scriau pe vremea lui Adam, şi cu atât mai puţin mai înainte. Aşadar, copilul Iisus lucanic se arăta extrem de puţin dotat pentru tot ceea ce dobândise omenirea abia în cursul evoluţiei sale. Pe de altă parte, calităţile profunde, calităţile inimii pe care le adusese la naştere şi care la oamenii obişnuiţi erau de fapt în plină decadenţă ca urmare a influenţei luciferice, se evidenţiau la el într-un mod foarte pregnant. Cu mult mai interesant este faptul că acest copil Iisus vorbea la naştere o limbă curioasă. Căci acest fapt ne trimite la ceva ce eu am menţionat şi în cartea mea Conducerea spirituală a omului şi a omenirii: limbile răspândite azi pe Pământ la populaţiile cele mai diferite şi-au făcut apariţia relativ târziu în cadrul omenirii; ele au fost precedate însă de ceea ce într-adevăr s¬ar putea numi o limbă omenească originară. Spiritele dezbinării, spiritele luciferice şi ahrimanice sunt cele care au făcut din această limbă originară multitudinea limbilor răspândite în lume. Limba originară s-a pierdut, şi ea nu mai poate fi vorbită acum de niciun om având un Eu care a trecut din încarnare în încarnare în cursul evoluţiei pământeşti. Copilul Iisus din Evanghelia după Luca, care nu cunoscuse nicio încarnare omenească, a primit ca zestre de la obârşia evoluţiei omenirii posibilitatea de a se exprima nu într-o limbă sau alta, ci într-o limbă care, cu o oarecare îndreptățire, se afirmă că era necunoscută celor din jurul său, dar pe care inima mamei sale o pricepea datorită sensibilității sale interioare. Prin aceasta se atrage atenţia asupra unui fenomen de cea mai înaltă importanţă existent la acest copil al Evangheliei după Luca.
Acest copil Iisus din linia lui Nathan era dotat deci la naştere cu tot ceea ce nu fusese influenţat de forţele luciferice şi ahrimanice. El nu poseda un Eu care să fi făcut experienţa a numeroase şi numeroase încarnări; de aceea la doisprezece ani, când individualitatea lui Zarathustra a trecut din copilul Iisus solomonic al Evangheliei după Matei în copilul Iisus nathanic, n-a fost nevoie să fie expulzat nimic. Am spus mai înainte că această componentă omenească rămasă în rezervă, care până atunci s-a dezvoltat paralel cu restul omenirii, în Misterii, s-a născut de fapt acum pentru prima dată, în timpul Evenimentelor din Palestina, drept copilul Iisus din linia lui Nathan. A fost un transfer dintr-un Misteriu din Orientul Apropiat – unde acest germene omenesc fusese păstrat până atunci – în trupul copilului Iisus nathanic. Apoi acest copil Iisus a crescut şi, în al doisprezecelea an al său, individualitatea lui Zarathustra l-a luat în stăpânire. Mai ştim de asemenea că această trecere ne este indicată prin scena lui Iisus de doisprezece ani în templu. Este cât se poate de înțeles că părinţii copilului Iisus nathanic, obişnuiţi să-l vadă aşa cum tocmai l-am descris, au observat o schimbare ciudată atunci când, după ce îl pierduseră mai înainte, l-au regăsit în templu. Căci acesta a fost momentul în care în copilul de doisprezece ani a pătruns individualitatea lui Zarathustra, astfel că de aici înainte, de la vârsta de doisprezece până la vârsta de treizeci de ani, în copilul Iisus lucanic avem individualitatea lui Zarathustra.
Avem iarăşi în Evanghelia după Luca o afirmaţie curioasă, care face aluzie la un fapt pe care numai cercetarea ocultă îl poate explica. Dumneavoastră ştiţi că în Evanghelia după Luca, după ce se descrie scena din templu cu copilul Iisus de doisprezece ani, găsim aceste cuvinte: „Şi Iisus creştea în înțelepciune, în statură şi har la Dumnezeu şi la oameni” (Luca 2, 52). Aşa sună ea în traducerea lui Weizsäcker [Nota 72]. Luther traduce astfel acest pasaj: „Şi Iisus creştea în vârstă şi în har la Dumnezeu şi la oameni.” Nici această traducere nu este prea fericită, căci te poţi întreba ce vrea să se spună prin aceea că un copil de doisprezece ani creştea în vârstă? Pentru asta este suficient să treacă timpul! În realitate, dacă reconstituim acest text din Cronica Akasha, acolo este spus că copilul Iisus creştea pe de o parte în înțelepciune, adică în ceea ce poate creşte un corp astral; pe de altă parte, în însuşirile de bunătate, bunăvoinţă şi aşa mai departe, adică în ceea ce poate creşte corpul eteric; şi, în fine, creştea în tot ceea ce poate creşte corpul fizic, care de prea plin se revarsă în forma exterioară frumoasă şi plăcută. Trebuie subliniat totodată aici în mod special că acest copil Iisus, datorită particularităţilor sale de până la vârsta de doisprezece ani, rămăsese în întregime neafectat în individualitatea sa de forţele luciferice şi ahrimanice, şi asta tocmai pentru că această individualitate nu trecuse, precum altele, din încarnare în încarnare. Evanghelia după Luca indică acest lucru cu totul special, prin faptul că urmăreşte linia genealogică dincolo de Adam, până la Dumnezeu, pentru a indica prin aceasta că acea fiinţă era substanţa care nu fusese niciodată influenţată de ceva trecut prin evoluţia omenească.
Astfel, acest copil Iisus continuă să avanseze în vârstă, crescând, aşa cum poate să o facă un organism triplu care nu a fost niciodată atins de ceea ce acţionează de obicei asupra corporalităţilor omeneşti triple. Și atunci individualitatea lui Zarathustra a avut posibilitatea să unească întreaga măreţie, la care ea ajunsese, cu tot ceea ce putea fi mai minunat într-un astfel de organism triplu, deoarece ea nu fusese prin nimic indusă în eroare, ci a putut dezvolta exclusiv ceea ce pot dezvolta în exterior un corp fizic ideal, un corp eteric ideal şi un corp astral ideal. Acesta este sensul textului Evangheliei după Luca, pe care tocmai l-am citat. Prin aceasta a apărut posibilitatea ca până la treizeci de ani în dezvoltarea acestui tânăr să intervină ceva despre care noi putem să spunem: În al treizecilea an, individualitatea lui Zarathustra a fost în măsură să reverse în această corporalitate omenească triplă tot ceea ce poate veni de la o individualitate atât de înalt evoluată. Ne facem astfel o idee corectă despre Iisus din Nazaret până la vârsta de treizeci de ani, dacă ni-l reprezentăm ca o individualitate omenească foarte înaltă, pentru a cărei apariţie au fost făcute cele mai minuţioase şi mai măreţe pregătiri posibile, după cum s-a văzut.
Dar acum, dacă vrem să înţelegem că roadele unei evoluţii, pe care noi o parcurgem în corpurile noastre, sunt în profitul individualităţii, trebuie să ne fie clar un lucru. Corpurile noastre ne dau posibilitatea ca individualitatea noastră să extragă, într-un fel, din viaţă fructele pentru dezvoltarea sa ulterioară. Când, la moarte – la moartea unui om obişnuit acum –, părăsim aceste corpuri, noi nu lăsăm la început în corpuri ceea ce am dobândit, ceea ce am elaborat în ele drept individualitate. Vom vedea mai deaprte în ce condiţii, cu totul speciale, ceva poate să rămână ataşat corpurilor; dar regula, legea, este ca individualitatea să nu lase corpurilor pe care le părăseşti ceea ce a dobândit. În consecinţă, când Zarathustra părăseşte corporalitatea triplă a lui Iisus din Nazaret la treizeci de ani, el lasă în urmă corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, însă tot ceea ce Zarathustra, ca individualitate, a putut câştiga datorită acestor instrumente intră în individualitatea sa, continuă să trăiască mai departe împreună cu această individualitate, care acum iese din corporalitatea triplă. Aceasta intră în beneficiul acestei individualităţi. În schimb, prin faptul că o natură omenească, aşa cum era ea înainte de orice influenţă luciferică sau ahrimanică, s-a unit cu acea individualitate, a cărei privire s-a adâncit cel mai profund în spiritualitatea macrocosmosului, în corporalitatea triplă a lui Iisus din Nazaret s-a obţinut, evident, ceva. Căci încercați să vă reprezentaţi toate experienţele prin care a trecut individualitatea lui Zarathustra! Încă demult, pe când ea acţiona la începuturile civilizaţiei vechi persane scrutând fiinţa marelui Spirit solar, privirea sa plana în întinderile universului spiritual. Și de atunci această individualitate s-a dezvoltat în mod constant de-a lungul multor încercări succesive. – Când s-a ajuns să se realizeze o natură ome¬nească datată cu forţele cele mai intense de iubire şi compasiune, prin aceea că o substanţă omenească pură a fost păstrată până la naşterea copilului Iisus nathanic, şi apoi corpul astral s-a pătruns de forţele lui Gautama Buddha, când deci în Iisus nathanic a existat ceea ce noi putem numi „cea mai intimă interioritate” a omului, atunci cu această corporalitate, la doisprezece ani, s-a unit acea individualitate omenească care, dintre toate individualităţile omeneşti, şi-a adâncit privirea cu cea mai mare claritate, în modul cel mai profund în spiritualitatea macrocosmosului. Dar, prin aceasta, instrumentele lui Iisus nathanic au fost atât de bine transformate încât acum, în mod real ca instrumente, au ajuns să poată să primească în ele extractul macrocosmosului, pe Christos. Dacă individualitatea lui Zarathustra nu ar fi pătruns această corporalitate până la vârsta de treizeci de ani, niciodată ochii ei nu ar fi fost în stare să suporte substanţa lui Christos după treizeci de ani, până la Misteriul de pe Golgota, mâinile sale niciodată n-ar fi fost capabile să se pătrundă cu substanţa lui Christos la treizeci de ani. Pentru a-L putea primi pe Christos, această corporalitate trebuia să fie pregătită într-un mod corespunzător, lărgită, dilatată de individualitatea lui Zarathustra. Aşadar, în Iisus din Nazaret, aşa cum era acesta în momentul în care Zarathustra şi-a luat rămas bun de la el pentru a putea intra individualitea christică, nu avem nimic din ceea ce caracterizează un mare iniţiat sau un om superior. Căci un iniţiat este iniţiat prin aceea că are o individualitate înalt-dezvoltată; dar aceasta tocmai a ieşit din corporalitatea triplă a lui Iisus din Nazaret. A rămas doar o corporalitate triplă, pregătită prin prezenţa în ea a lui Zarathustra pentru a primi individualitatea lui Christos. Dar prin unirea individualităţii christice cu acest trup, pe care tocmai vi l-am descris, a intervenit necesarmente cele ce urmează.
În timpul celor trei ani care s-au scurs între Botezul în Iordan şi Misteriul de pe Golgota, evoluţia corpurilor fizic, eteric şi astral ale lui Iisus a fost cu totul diferită de evoluţia corporală a celorlalţi oameni. Datorită faptului că forţele luciferice şi ahrimanice nu acţionaseră asupra lui Iisus nathanic în încarnări anterioare, apare posibilitatea ca de la Botezul în Iordan – de când în acest Iisus din Nazaret nu mai exista o individualitate-Eu omenească ci individualitatea lui Christos – să nu se mai dezvolte anumite procese, care în mod inevitabil intervin la omul obişnuit în corporalitatea sa. Spuneam ieri că ceea ce noi numim fantomă a omului, forma sa originară propriu-zisă, care adună, absoarbe în ea elementele materiale, şi le abandonează la moarte, a degenerat în cursul evoluţiei omeneşti de până la Misteriul de pe Golgota. Într-un fel, noi putem concepe această degenerare dacă ţinem seama de faptul că la începutul evoluţiei omeneşti fantoma nu era destinată să intre în atingere cu elementele materiale care sunt absorbite de om din regnul mineral, vegetal şi animal drept hrană. Ea trebuia să rămână neafectată de ele. Dar nu a rămas aşa, căci datorită influenţei luciferice a intervenit o legătură strânsă între fantomă şi forţele pe care omul le primeşte prin evoluţia pământească – îndeosebi componentele-cenuşă. Aşadar, rezultatul influenţei luciferice a fost acela că fantoma, care merge împreună cu evoluţia pe mai departe a omenirii, a dezvoltat o puternică atracţie faţă de componentele de tip cenuşă; de aceea, în loc ca ea să însoțească corpul eteric al omului, a însoțit ceva ce de fapt sunt produse de descompunere. Toate acestea au fost consecinţele influenţelor luciferice. Şi acolo unde influenţele luciferice au fost ţinute la distanţă, cum a fost cazul la Iisus din linia nathanică, unde nu a existat un Eu omenesc, ci, începând de la Botezul în Iordan, entitatea cosmică a lui Christos, nu s-a mai manifestat o forţă de atracţie între fantoma omenească şi ceea ce a fost absorbit ca părţi materiale. De-a lungul celor trei ani fantoma a rămas intactă, neatinsă de elementele materiale. Din punct de vedere ocult, acest lucru se exprimă astfel: Fantoma omenească, aşa cum s-a format ea în timpul etapelor Saturn, Soare şi Lună, n-ar fi trebuit să manifeste forţe de atracţie faţă de constituenţii-cenuşă; ea ar fi trebuit să aibă o atracţie doar faţă de componentele-sare solubile şi să tindă spre volatilizare, în măsura în care componentele-sare se dizolvă. În sens ocult s-ar spune că ea se dizolvă şi trece nu în pământ, ci în componentele volatile. Aceasta a fost şi ceea ce s-a întâmplat propriu-zis la Botezul în Iordan, atunci când s-a petrecut transferarea individualităţii lui Christos în corpul lui Iisus din linia lui Nathan: orice legătură între fantomă şi componentele-cenuşă a fost distrusă, a fost suprimată, rămânând numai legătura cu componentele-sare. Acest lucru ni se revelează acolo unde se spune că Christos Iisus, adresându-se celor pe care El i-a ales la început, le explică cum ei, prin felul în care se simt legaţi de entitatea christică, pot contribui la evoluţia pe mai departe a omului, astfel încât corpul Celui înviat din mormânt – corpul spiritual – să poată trece asupra oamenilor. – Iată ce vor să spună aceste cuvinte: „Voi sunteţi sarea pământului!” [Nota 73] Toate aceste cuvinte, care ne trimit cu gândul la terminologia alchimiştilor şi ocultiştilor de mai târziu, toate aceste cuvinte pe care le găsim în Evanghelii au cel mai profund sens pe care ni-l putem imagina. Şi acest sens profund era realmente deplin cunoscut adevăraților alchimişti – nu şarlatanilor despre care pomeneşte literatura din Evul Mediu şi epoca ce a urmat –, şi niciunul nu rostea aceste adevăruri fără să aibă în inimă sentimentul de a fi în comuniune cu Christos.
S-a petrecut aşadar următorul fapt: Când Christos Iisus a fost răstignit, când corpul său a fost ţintuit pe cruce – remarcați că eu mă slujesc chiar de cuvintele Evangheliei, pentru simplul motiv că adevăratele cercetări oculte ne confirmă aici întru totul cuvintele Evangheliei –, deci când acest corp al lui Iisus din Nazaret a fost țintuit pe cruce, fantoma sa era absolut intactă şi subzista ca formă spiritual-corporală, dar vizibilă numai pentru privirea suprasensibilă; ea era mult mai puțin legată de materia provenită din elementele pământeşti decât la ceilalți oameni, unde avusese loc o legare mai strânsă a fantomei cu elementele pe care ea le menține reunite. La Christos Iisus era cu totul altfel. Era ca şi cum, conform legii inerției, să zicem aşa, anumte părți materiale rămân reunite în cadrul formei care le-a fost dată, pentru ca apoi, după puțin timp, să se dezagrege şi să nu mai rămână nimic vizibil. Aşa stăteau lucrurile cu părțile materiale ale trupului lui Christos Iisus. Când el a fost coborât de pe cruce, părțile formau încă un tot, dar nu mai aveau nicio legătură cu fantoma, întrucât fantoma era complet liberă de ele. Când, după aceea, corpul a fost tratat cu anumite substanțe pentru îmbălsămare, care, la rândul lor, acționau cu totul altfel decât asupra unui alt corp, şi după ce a fost pus înmormânt, tot ceea ce era substanță materială în el s-a volatilizat rapid şi a fost redat repede elementelor. Iată de ce ucenicii care au venit la mormânt nu au mai găsit decât giulgiurile cu care fusese învelit; fantoma însă, de care depinde evoluția Eului, ea a înviat din mormânt. Nu este de mirare deci că Maria din Magdala, care nu cunoscuse decât vechea fantomă, impregnată de elementele pământului, nu a putut recunoaşte în fantoma eliberată de orice gravitaţie pământească, pe care ea o privea acum clarvăzător [Nota 74], aceeaşi făptură. Aceasta i s-a părut cu totul diferită. Nouă trebuie să ne fie foarte clar că ucenicii, şi toți oamenii despre care se spun aceste lucruri, au putut să îl vadă pe Înviat doar datorită forţei lor de a se reuni cu Christos. Căci El a apărut într-un corp spiritual, în acel corp despre care Pavel spune că se înmulțeşte precum sămânţa şi trece la toți oamenii. Faptul însă că şi Pavel era convins că ceea ce le-a apărut celorlalți ucenici nu era corpul impregnat de elementele pământeşti, ci acelaşi lucru care i-a apărut şi lui, o spune chiar el în pasajul următor:
„Căci v-am dat înainte de toate ceea ce şi eu am primit: faptul că Christoş a murit pentru păcatele noastre, pentru ca să se împlinească Scripturile, şi că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, conform celor spuse de Scripturi, şi că s-a arătat lui Chifa (Simon Petru), apoi celor doisprezece. În urmă, s-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, unii însă au şi adormit. După aceea s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar în urma tuturor, ca unuia născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie.” (I Corinteni, 15, 3-8).
Christos i-a apărut lui Pavel pe drumul Damascului. Și faptul că felul prin care i-a apărut este pus pe acelaşi plan cu felul în care s-a arătat celorlalţi discipoli demonstrează că Christos i-a apărut lui Pavel sub aceeaşi înfățişare ca şi celorlalți. Dar ce anume l-a convins pe Pavel?
Într-un anumit sens, Pavel era un inițiat deja înainte de evenimentul Damascului. Dar iniţierea sa era o iniţiere compusă din vechiul principiu iudaic şi principiul grec. El era un inițiat care ştia doar că cei care s-au unit cu lumea spirituală prin inițiere au devenit în corpul lor eteric independenți de corpul fizic şi, într-un anume fel, pot să apară în forma lor pur eterică celor care au devenit apți pentru aşa ceva. Dacă Pavel ar fi avut doar viziunea unui corp eteric independent de corpul fizic, el ar fi vorbit altfel. El ar fi spus că a văzut pe cineva care fusese iniţiat şi care trăieşte în continuare împreună cu evoluția pământească, independent de corpul fizic. Aceasta, de asemenea, n-ar fi avut în sine nimic surprinzător pentru el. Nu aceasta putea fi deci experienţa pe care a avut-o înaintea Damascului. Ceea ce a trăit el era ceva despre care ştia că nu poate fi vieţuit decât dacă s-ar fi împlinit Scripturile: că o dată în atmosfera spirituală a Pământului se va ivi o fantomă omenească completă, un corp omenesc înviat din mormânt sub înfățişare suprasenzorială. Si, într-adevăr, asta a văzut el! Aceasta este ceea ce i-a apărut lui Pavel înaintea Damascului şi l-a făcut să spună: El a fost aici! El a înviat! Căci aici există ceea ce nu poate veni decât de la El: este fantoma care poate fi văzută de către toate individualităţile omeneşti care caută un raport cu Christos! – Iată ce i-a putut da lui Pavel certitudinea că Christos a fost deja aici şi că nu mai trebuia să aştepte venirea Lui, că El a venit într-adevăr într-un corp fizic şi că acest corp fizic a salvgardat forma originară propriu-zisă a corpului fizic, spre mânturiea tuturor oamenilor.
Că această faptă nu s-a putut realiza decât în urma celei mai mari desfăşurări de iubire divină, şi sensul în care această faptă a fost un act de iubire şi apoi în care sens trebuie luat cuvântul „mântuire” în evoluţia viitoare a omenirii, despre toate acestea vom vorbi mâine.
