Conferințele de până acum ne-au condus în principal la două întrebări. Prima întrebare se referă la evenimentul obiectiv care este legat de numele lui Christos Iisus; ea se referă la esenţa acelui impuls care a intervenit în evoluţia omenească ca impuls christic. A doua se referă la modalitatea prin care fiecare om poate să intre într-o relaţie cu impulsul christic, la felul în care acest impuls poate să acţioneze, să zicem aşa, în omul individual. Este de la sine înțeles că răspunsurile la aceste două întrebări sunt strâns legate intre ele, căci, aşa cum am văzut, Evenimentul christic este un fapt obiectiv al evoluţiei pământeşti a omului şi că de la acel Eveniment, care nouă ni s-a arătat în Înviere, porneşte ceva real, ceva palpabil. Este ca şi cum din mormânt, odată cu Christos, s-ar fi ridicat un fel de germene al unei reconstituiri a stării originare a fantomei noastre omeneşti, care germene are posibilitatea să se încorporeze la acei oameni care găsesc o relaţie cu impulsul christic.
Aceasta este latura obiectivă a relaţiei omului individual faţă de impulsul christic. Astăzi vom examina ceea ce ne-a preocupat în ultimele zile despre latura subiectivă, adică vom căuta să răspundem la o întrebare care ar putea fi pusă cam în felul următor: Prin ce mijloc ar putea omul individual să primească treptat în el ceea ce a pornit de la Christos prin Înviere?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie mai întâi să distingem două lucruri. Când creştinismul a intrat în lume ca religie, el nu era o religie care se adresa doar unor oameni cu aspiraţii oculte, adică unor oameni care doreau să se apropie de Christos pe o anumită cale spirituală; creştinismul voia să fie o religie pentru toţi oamenii, o religie care să fie îmbrățişată de către toţi oamenii. De aceea nu trebuie să ne imaginăm că pentru a găsi calea spre Christos era necesară o dezvoltare ocultă sau esoterică specială. De aceea trebuie să avem în vedere mai întâi această cale spre Christos, calea exoterică, pe care fiecare suflet, fiecare inimă a putut-o găsi de-a lungul timpului. Apoi trebuie să distingem şi cealaltă cale, cea care s-a oferit până acum, până în epoca noastră, unui suflet care vrea să urmeze calea esoterică; care deci nu vrea să îl caute pe Christos numai pe cărarea exterioară, ci printr-o dezvoltare a forţelor oculte. Aşadar, noi trebuie să deosebim aceste două căi: cea a planului fizic şi cea a lumilor suprasensibile.
Privitor la calea exterioară, exoterică spre Christos, niciunul dintre secolele anterioare nu a fost atât de obscur precum secolul al XIX-lea. Iar în ce priveşte secolul al XIX-lea, s-a întâmplat ca prima jumătate să fie încă ceva mai clară decât cea de a doua. Putem spune că oamenii s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de cunoaşterea unei căi care duce spre Christos. În acest context, contemporanii noştri nu îşi pot reprezenta chiar deloc, de pildă, faptul că în secolul al XVIII-lea sufletele ajungeau încă la impulsul christic, că în prima jumătate a secolului al XIX-lea încă mai strălumina o anumită posibilitate de a simţi acest impuls ca ceva real. În secolul al XIX-lea, acest drum spre Christos a fost pierdut de către marea majoritate a oamenilor. Acest lucru este de înțeles, dacă ţinem seama că noi ne aflăm acum la punctul de pornire al unei noi căi spre Christos. Noi am vorbit adesea despre această nouă cale care s-a deschis sufletelor, despre ceea ce poate fi numit o repetare a Evenimentului christic. Aşa se întâmplă totdeauna în evoluţia omenirii într-o anumită problemă. La un moment dat apare un punct de maxim regres, înainte să vină o nouă lumină. Îndepărtarea de lumile spirituale care a avut loc în secolul al XIX-lea este un fenomen de la sine înțeles doar dacă avem în vedere că în secolul al XX-lea trebuie să înceapă, în modul aparte pe care l-am menţionat adesea, o epocă cu totul nouă pentru viaţa spirituală a oamenilor.
Uneori, chiar şi pentru cei care s-au deprins întru câtva cu ştiinţa spiritului, pare că mişcarea noastră spirituală ar fi ceva cu totul nou. Dacă facem abstracţie de faptul că îmbogățirea vieţii spirituale a Occidentului din ultima vreme a constat în receptarea ideilor de reîncarnare şi karmă, dacă facem abstracţie de influența învățăturii despre viețile sufleteşti repetate şi de însemnătatea ei pentru întreaga evoluţie a omenirii, putem spune în rest că drumurile care duc în lumea spirituală, care sunt foarte asemănătoare celor teosofice pe care le preconizăm noi, nu sunt nicidecum o noutate pentru civilizaţia occidentală. Doar că cel care caută să pătrundă în lumile spirituale pe calea teosofiei actuale se simte puţin surprins de modul în care era cultivată, de pildă, teosofia în secolul al XVIII-lea. Chiar în aceste ţinuturi (Baden), şi mai ales în Württemberg, s-a practicat în secolul al XVIII-lea multă, multă teosofie, numai că pe atunci lipsea o privire luminoasă în învățătura despre vieţile pământeşti repetate, ceea ce arunca, într-un fel, o anumită umbră peste întreg domeniul studiilor teosofice. Prin faptul că lipsea o învăţătură adevărată despre vieţile pământeşti repetate, chiar şi cei care se puteau adânci mai mult în problemele ocultismului, şi îndeosebi în raportul lumii cu impulsul christic, aveau privirea încețoşată. Dar din întreaga ambianţă a concepţiei creştine despre lume şi a vieţii creştine se ridica întotdeauna ceva de genul aspiraţiei teosofice. Iar această nuanţă teosofică se făcea simţită pretutindeni, chiar şi în căile exoterice, exterioare, ale oamenilor, care pur şi simplu nu puteau depăşi nivelul unei comuniuni exterioare, să zicem, cea a comunităţilor creştine sau a altora de acest gen. Dar noi putem vedea cum elementul teosofic penetra aspiraţia creştină la spirite precum Bengel [Nota 75], Oetinger [Nota 76], oameni care au activat la Württemberg, care în felul lor – trebuie ţinut cont că lor le lipsea ideea vieţilor pământeşti repetate – au ajuns la absolut aceleaşi concepţii înalte despre evoluţia omenirii la care poţi ajunge în mod normal atunci când ţi-ai însuşit impulsul lui Christos. Dacă ţinem seama de aceasta, putem spune: Nervul de bază al vieţii teosofice a existat întotdeauna. Şi de aceea este mult adevăr în ceea ce spune Rothe, care a predat chiar aici, în imediata vecinătate a oraşului Karlsruhe, la universitatea din Heidelberg, în prefaţa la un studiu apărut în 1847 [Nota 77], privitor la ideile teosofice din secolul al XVIII-lea. El spune:
„Este adesea greu să discerni la vechii teosofi ce anume vrea să spună teosofia... nu mai puţin şi din cauză că teosofia, pe calea pe care a urmat-o până acum, nu a ajuns la o existenţă ştiințifică şi, în consecinţă, nici la o influenţă în cercuri mai largi. Dar ar fi prematur să conchizi de aici că ea nu este decât un fenomen efemer şi nelegitim din punct de vedere ştiinţific. Chiar istoria mărturiseşte din plin contrarul. Ea ne spune că această manifestare enigmatică nu a putut să răzbată niciodată la suprafaţă şi că, deşi neluată în seamă, ea a răbufnit mereu în formele cele mai variate, lanţul unei tradiţii, care nu s-a stins niciodată, ținându-le împreună.”
Trebuie să ţinem seama că autorul acestor rânduri a cunoscut teosofia în anii patruzeci ai secolului al XIX-lea, şi asta doar în modul în care ea a parvenit de la unii teosofi ai secolului al XVIII-lea. Ceea ce parvenise atunci nu putea fi îmbrăcat în formele spiritului nostru ştiinţific; de aceea era şi greu de crezut că acea teosofie putea cuprinde cercuri mai lagi. Lăsând la o parte aceasta, trebuie să ne apară foarte semnificativ faptul că o voce din anii patruzeci ai secolului al XIX-lea putea să spună:
,,...Şi ceea ce este important, însă doar dacă ea va deveni cândva cu adevărat ştiinţă şi, de asemenea, dacă va obţine nişte rezultate clare, este că aceste rezultate vor trece treptat în convingerea curentă, sau vor deveni populare şi considerate adevăruri general-valabile şi pentru aceia care nu se pot angaja numai şi numai pe căile prin care ele au fost descoperite şi prin care pot fi descoperite.”
Este adevărat că apoi autorul exprimă o opinie pesimistă privitoare la teosofie, pe care noi astăzi nu o mai putem împărtăşi. Căci acela care se familiarizează cu felul aparte al strădaniei spiritual-ştiinţifice actuale dobândeşte convingerea că această teosofie poate deveni, în felul în care ea vrea să acţioneze, populară în cercurile cele mai diverse. De aceea această schimbare bruscă ce se observă în rândurile care urmează nu ne poate insufla decât curaj: „Dar acest lucru sălăşluieşte deocamdată în sânul viitorului, pe care noi nu-l putem anticipa; pentru moment să ne bucurăm cu recunoştinţă de frumoasa expunere a iubitului nostru Oetinger, care cu siguranţă poate conta pe interesul unui cerc larg.”
Vedem astfel cum teosofia era, să zicem aşa, o speranţă pioasă a oamenilor care mai ştiau încă ceva despre vechea teosofie. Curentul vieţii teosofice a fost apoi acoperit, desigur, de tendinţele materialiste ale secolului al XIX-lea. Abia astăzi, prin ceea ce ne este îngăduit să primim în suflete ca zori ai unei epoci noi, ne apropiem din nou de adevărata viaţă sprituală, dar de data aceasta sub o formă atât de riguros-ştiințifică, încât, în principiu, fiecare inimă şi fiecare suflet o poate înțelege. Secolul al XIX-lea a pierdut însă cu totul ceva ce teosofii secolului al XVIII-lea încă mai deţineau, şi anume înţelegerea pentru ceea ce ei numeau „simlul central”. Despre Oetinger, care a activat undeva în apropiere, în Murrhardt, ştim de pildă că a fost un timp elevul unui om foarte simplu, care trăia în Turingia, despre care discipolii săi ştiau că posedă ceea ce se cheamă simţul central. Ce se înțelegea pe atunci prin acest simţ central? Acesta nu era altceva decât ceea ce se trezeşte acum în fiecare om atunci când urmează foarte serios şi cu o energie de fier indicaţiile pe care le găsiţi şi în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? În principiu, ceea ce cunoştea acest om simplu din Turingia – el se numea Völker [Nota 78] – şi care a fost ulterior redactat sub forma unei teosofii, foarte interesantă pentru epoca sa, nu era altceva decât ceea ce exercitase o influență asupra lui Oetinger. Dacă pentru omul prezentului este încă greu să îşi dea seama că această aprofundare teosofică este de fapt extrem de apropiată nouă şi că ea are o literatură bogată, îngropată ce-i drept în biblioteci şi anticariate, nu mai puţin greu este pentru el să conceapă Evenimentul christic în primul rând şi în special drept un fapt obiectiv. Cât de mult a fost discutată această problemă în secolul al XIX-lea! Este imposibil să faci, chiar şi succint, inventarul tuturor concepțiilor care s-au perindat în secolul al XIX-lea cu privire la Christos Iisus. Iar dacă te strădui să aprofundezi un număr mai mare de concepţii despre Christos Iisus, fie provenind de la laici fie de la teologi, întâmpini realmente anumite dificultăţi, dacă încerci să apropii toate producțiile secolului al XIX-lea referitoare la această temă de timpurile în care domneau încă nişte tradiții mai bune. În secolul al XIX-lea s-a ajuns chiar să se considere mari teologi creştini nişte oameni cărora le era cu totul străină ideea unui Christos obiectiv, care a intervenit în istoria lumii şi a acționat aici. Şi acum ajungem la întrebarea: Ce relație cu Christos poate stabili cineva care nu urmează o cale esoterică, ci rămâne în întregime în domeniul exoteric?
Atât timp cât ne situăm pe terenul pe care se situau şi teologii secolului al XIX-lea, şi anume acela de a considera că evoluţia omenească este ceva ce se poate desfăşura exclusiv în interiorul omului, care, ca să spunem aşa, nu are nimic de-a face cu lumea exterioară a macrocosmosului, este imposibil să ajungem la o apreciere obiectivă a lui Christos Iisus. În acest fel nu ajungem decât la nişte idei groteşti, niciodată însă la o relalie față de Evenimentul christic. Dacă omul crede că poate atinge idealul omenesc cel mai înalt, aşa cum este el conceput pentru evoluţia pământească, doar printr-o cale sufletească interioară, printr-un fel de mântuire personală, atunci nu este posibilă o relaţie cu Christos obiectiv. Se poate spune, de asemenea: Atât timp cât ideea de Mântuire rămâne pentru om o problemă ce îşi găseşte răspuns pe cale psihologică, nu există o relație cu Christos. Cel care pătrunde însă mai adânc în misterele lumii descoperă foarte curând că dacă omul îşi închipuie că poate atinge idealul cel mai înalt al existenței sale pământeşti numai prin sine însuşi, numai printr-o dezvoltare lăuntrică, îşi taie orice legătură a sa cu macrocosmosul; macrocosmosul i se prezintă atunci ca un fel de natură, iar dezvoltarea sufletească interioară, de asemenea, ca ceva alături de macrocosmos, ca ceva ce se desfăşoară paralel cu acesta, însă o legătură între cele două el nu poate să facă. Lucrul înspăimântător de grotesc apărut în evoluţia secolului al XIX-lea este tocmai acela că microcosmosul şi macrocosmosul, aceste două entități care au nevoie să rămână în legătură, sunt separate, disociate una de alta. Dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, atunci toate neînțelegerile, care țin pe de o parte de aşa-zisul „materialism teoretic” şi pe de altă parte de aşa-zisul „idealism abstract”, nu ar fi putut apărea. Disocierea dintre microcosmos şi macrocosmos a avut drept rezultat, pentru acei oameni care acordă puțină importanță vieții interioare sufleteşti, faptul că au ajuns să considere viața interioară sufletească, ca şi corporalitatea exterioară, drept macrocosmos, pentru ca apoi să reducă totul la nişte procese materiale. Alții, care şi-au dat seama că totuşi există o viață interioară, s-au cufundat tot mai mult în abstracţiuni, în tot felul de lucruri ce până la urmă nu au importanță decât pentru sufletul omenesc.
Pentru a pune în lumină acest punct delicat ar trebui, poate, să ne aducem aminte de un lucru foarte important, pe care oamenii l-au învățat în Misterii. Întrebați-vă numai câte persoane nu cred astăzi, în forul lor cel mai intim, astfel: Când eu gândesc ceva – de pildă, când am un gând rău cu privire la aproapele meu – asta nu are până la urmă nicio importanță pentru lumea exterioară; gândul nu există decât în mine. Cu totul altfel este când îi dau o palmă; acesta este un eveniment pe plan fizic, pe când celălalt nu este decât un simplu sentiment sau un simplu gând. – Să mergem şi mai departe. Câţi oameni nu gândesc, de asemenea: Când eu comit un păcat, o minciună sau o eroare, aceasta este ceva ce se petrece în sufletul omenesc – spre deosebire de cazul în care, de pildă, o piatră cade în apă, care este ceva ce se petrece în exterior. – Conform unei judecăți obtuze, omul îşi poate face următorul raționament: Dacă o piatră cade de pe acoperiş, sau dacă întâmplător cade în apă, atunci în apă sunt provocate unde care se propagă, şi aşa mai departe, încât toate acestea produc efecte ce se continuă în ascuns; dar ceea ce se petrece în sufletul unui om este izolat de restul lumii. De aceea oamenii au putut crede că atunci când, să zicem, păcătuiesc sau înşală şi apoi îşi repară greşelile este doar o problemă a sufletului. Asupra unei astfel de conştienţe, un aspect, precum cel ce i-a preocupat pe mulţi dintre noi în ultimii doi ani, ar trebui să acţioneze grotesc. Aş vrea să vă reamintesc scena din drama rosicruciană Poarta iniţierii, unde Capesius şi Strader apar în lumea astrală [Nota 79] şi unde se arată că ceea ce ei gândesc, spun sau simt nu este fără importanţă pentru lumea obiectivă, pentru macrocosmos, ci poate dezlănţui chiar furtuni printre elemente. Pentru oamenii de astăzi este o pură nebunie să gândeşti că atunci când cineva are un gând fals acesta acţionează în macrocosmos declanşând forţe de distrugere. Dar odinioară, în Misterii, discipolului i se arăta în mod clar că, dacă minte sau comite greşeli, aceasta constituie un proces real, care nu are de-a face numai cu el. Dacă s-a putut naşte proverbul: „Gândurile sunt scutite de vamă” este pentru că oamenii nu văd bariera vămii în momentul în care apar gândurile. Ele însă aparţin după aceea lumii obiective, nu sunt numai evenimente, fapte ale sufletului. Discipolul Misteriilor observa apoi: Când tu spui o minciună, asta înseamnă în lumea spirituală o întunecare a unei anumite lumini, iar atunci când comiţi o faptă lipsită de iubire, egoistă, ceva este ars în lumea spirituală prin acest egoism; iar prin greşeli stingi o lumină în macrocosmos. Discipolului i se arătau consecinţele obiective ale unei acţiuni, cum ca urmare a unei erori ceva se stinge pe planul astral şi îşi face loc întunericul, cum un act egoist şi fără inimă acţionează precum un foc devastator.
În viaţa exoterică omul nu ştie ce se petrece în jurul lui. El este asemenea struţului, care îşi ascunde capul în nisip pentru că nu vede efectele acţiunilor, care însă chiar există. Efectele sentimentelor există, şi ele erau vizibile pentru ochii suprasensibili ai celui care, altădată, trecea prin Misterii. Numai în secolul al XIX-lea a fost posibil ca cineva să-şi spună: Tot ceea ce a păcătuit un om, slăbiciunile sale sunt doar o problemă a sa pur personală; mântuirea trebuie să se producă printr-un eveniment din interiorul sufletului. De aceea Christos nu poate fi decât o experienţă interioară a sufletului. – Ceea ce este necesar pentru ca omul nu numai să găsească drumul său către Christos, ci şi să nu rupă legătura sa cu macrocosmosul, este ca el să ştie că, dacă comite o greşeală sau un păcat, acestea sunt fapte obiective, nu subiective, şi că ele au consecinţe afară, în lume. Când omul va fi conştient că prin greşelile şi păcatele sale se întâmplă ceva obiectiv, când va şti că ceea ce a făcut sau a pornit de la el este ceva ce nu mai are legătură cu el, dar are legătură cu tot mersul obiectiv al evoluţiei cosmice, nu va mai putea spune, dacă are acum întreaga perspectivă a evoluţiei cosmice, că repararea greşelilor sale este o problemă interioară, care priveşte numai sufletul. Ar exista totuşi o posibilitate, care îşi are însemnătatea sa, de a considera ceea ce îl induce sau l-a indus pe om în eroare şi neputinţă ca fiind o problemă interioară: aceea de a privi toate acestea nu ca o problemă a unei singure vieţi, ci a karmei. Dar pentru un eveniment care nu este nici istoric şi nici nu aparţine omenirii, cum este cazul influenței luciferice din epoca veche lemuriană, nu este posibil ca el să fie eradicat printr-o faptă omenească. Acţiunea luciferică a fost pe de o parte, pentru fiinţa umană, o mare binefacere, în sensul că ea i-a permis să devină un om liber; pe de altă parte însă el a trebuit să accepte posibilitatea de a se îndepărta de calea binelui şi a dreptăţii, chiar şi de cea a adevărului. Ceea ce a intervenit în cursul încarnărilor este o problemă a karmei, însă ceea ce se încuibează din macrocosmos în microcosmos, în om, cum ar fi de pildă forţele luciferice, este ceva cu care omul singur nu poate lupta. Pentru a echilibra aceasta este nevoie de o faptă obiectivă. Pe scurt, omul trebuie să presimtă că, întrucât ceea ce el comite drept greşeală sau păcat nu este numai ceva subiectiv, atunci nici acţiunea subiectivă a sufletului, ea singură, nu este de ajuns pentru a aduce mântuirea.
Astfel, cel care este convins de obiectivitatea greşelii întrevede implicit şi obiectivitatea actului mântuirii. Nu poţi să vorbeşti despre influența luciferică ca despre un act obiectiv, fără ca simultan să nu îi opui un act compensator: Evenimentul de pe Golgota. Iar ca teosof nu ai de ales decât între două lucruri: fie să pui totul pe seama karmei individuale, şi atunci ai, bineînțeles, perfectă dreptate pentru tot ceea ce este cauzat de omul însuşi; dar atunci eşti nevoit să prelungeşti la infinit numărul încarnărilor, atât înainte cât şi înapoi, fără să ajungi la un început sau la un sfârşit. Totul se învârte mereu la fel, ca o roată. În opoziţie – şi aceasta este a doua variantă – avem un gând concret al evoluţiei, aşa cum l-am sintetizat noi: faptul că a existat o stare-Saturn, o stare-Soare şi o stare-Lună, cu totul diferite de starea-Pământ, că abia în existenţa pământească intervine acel gen de vieţi pământeşti repetate pe care le cunoaştem, că apoi a avut loc evenimentul luciferic ca un fapt unic. Abia acestea dau un conţinut real concepţiei pe care noi o numim teosofică. Ele sunt însă de neconceput fără obiectivitatea Evenimentului de pe Golgota.
Dacă analizăm timpurile precreştine vedem că oamenii – am menţionat deja acest lucru dintr-un alt punct de vedere – erau într-un anumit fel diferiţi. Când oamenii au coborât din lumile spirituale în încarnările pământeşti, ei au adus cu sine o anumită cantitate de substanţă divină. Aceasta însă a secat încet, încet, pe măsură ce omul a avansat în încarnările sale, fiind cu totul epuizată în preajma Evenimentelor din Palestina. De aceea, oamenii care au trăiţ înainte de Christos simţeau totdeauna, când reflectau, să zicem, la propriile lor slăbiciuni, că tot ceea ce omul are mai bun provine din sferele divine, de unde a coborât. Ei încă mai simţeau în ei ultimele efecte ale elementului divin. Acesta însă a secat pe vremea în care Ioan Botezătorul rostea cuvintele [Nota 80]: Schimbaţi-vă concepţia despre lume, căci timpurile sunt altele; de aici înainte nu veţi mai putea accede la spiritual ca până acum, căci privirea în sfera vechii spiritualităţi nu mai este posibilă. Schimbaţi-vă felul de a gândi şi primiţi entitatea divină, care vrea să dea oamenilor din nou ceea ce ei au trebuit să piardă coborând pe Pământ! – Iată de ce sensibilitatea şi întregul fel de a simţi al oamenilor au devenit cu totul altele în timpul acestei treceri de la vechile timpuri la timpurile noi, a căror linie de demarcaţie este trasată de Evenimentele din Palestina. Poţi nega această schimbare dacă vrei să gândeşti abstract, dar este imposibil să nu o admiţi atunci când arunci o privire cu adevărat corectă asupra istoriei exterioare. După Evenimentele din Palestina oamenii au început să se simtă părăsiţi. Ei au început să se simtă părăsiţi de îndată ce se apropiau de problemele cele mai grave, legate de partea cea mai intimă, cea mai concretă a sufletului, de îndată ce se întrebau, de pildă: Ce se alege de mine, ce devin eu în întreaga conexiune a Universului, atunci când trec prin poarta morţii cu un anumit număr de fapte necompensate? Atunci, de aceşti oameni s-a apropiat un gând, care, desigur, la început nu putea izvorî decât din dorul sufletului după ceea ce a pierdut, dar care nu putea fi satisfăcut decât atunci când sufletul omenesc ajungea la concluzia: Da, aici a trăit o fiinţă care a intrat în evoluţia omenirii, căreia omul i se poate încredința şi care în lumea exterioară, unde el nu poate face nimic, acţionează pentru compensarea faptelor oamenilor, ajutându-i să repare ceea ce a fost viciat prin influența luciferică! – În omenire şi-a făcut intrarea sentimentul de a fi părăsit şi de a fi salvat printr-o putere obiectivă; sentimentul că păcatul este o putere reală, un fapt obiectiv. Şi celălalt aspect, că actul mântirii este de asemenea un fapt obiectiv, ceva ce omul singur nu poate săvârşi, căci nu el a chemat influența luciferică, ci doar acela care acţionează în lumile în care Lucifer lucrează conştient.
Tot ceea ce am expus aici în limbajul ştiinţei spiritului nu a existat mai înainte în formă conştientă, ca noţiuni, ca o cunoaştere, ci trăia învăluit în sentimente şi presimţiri; era vie necesitatea de a te îndrepta spre Christos prin sentimente şi presimţiri. Apoi, pentru aceşti oameni mai exista, desigur, posibilitatea de a găsi în comunităţile creştine căi de a aprofunda toate aceste presimţiri şi sentimente. Ce găsea deci omul în final în epoca în care pierduse legătura sa originară cu zeii, când contempla afară materia? Prin coborârea omului în materie s-a pierdut treptat simţul observării spiritualului, a fizic-divinului din marele Univers. Resturile anticei clarvederi, care încă mai existau, au dispărut treptat şi natura a fost într-un anumit fel desacralizată, golită de zei. În faţa sa omul nu vedea desfăşurându-se decât o lume materială, o lume în care el nu îşi mai putea menţine credinţa că în ea ar putea fi activ un principiu – Christos obiectiv. Ceea ce s-a cristalizat, de exemplu, în secolul al XIX-lea sub forma acelei concepţii, conform căreia Cosmosul, de care aparţine şi Pământul nostru, a ieşit din nebuloasa originară Kant-Laplace [Nota 81], iar apoi a apărut viaţa pe diferite planete, şi care în final a condus la ideea că absolut întregul Univers este format din atomi ce interacţionează, atunci, în toate acestea, a-l imagina pe Christos, a încerca să-i găseşti un loc în imaginea despre lume a naturaliştilor materialişti ar fi fost desigur o nebunie. Entitatea lui Christos nu-şi are locul în tot acest tablou cosmic. Nimic spiritual nu rezistă în faţa acestui tablou cosmic. Dar trebuie să înțelegem când cineva afirmă cele pe care vi le-am citat mai înainte [Nota 82]: că dacă ar trebui să creadă în Înviere, aceasta i-ar sfărâma întreaga sa imagine despre lume. Toată această imagine despre lume, care s-a format treptat, în timp, nu arată altceva decât că pentru observaţia exterioară a naturii, pentru gândirea despre natura exterioară, a dispărut posibilitatea de a te imagina înăuntrul fiinţei vii a faptelor naturale.
Vorbind astfel nu vreau să fac o critică distructivă. Trebuia ca într-o zi natura să fie desacralizată şi despiritualizată, pentru ca omul să poată îmbrățişa totalitatea gândurilor abstracte şi să poată concepe natura exterioară în felul care a devenit posibil prin concepţiile lui Copernic, Kepler şi Galilei. Trebuia ca omenirea să cuprindă ţesătura de gânduri care a condus la epoca maşinistă din ziua de azi. Pe de altă parte însă, era necesar ca această epocă să aibă un substitut pentru ceea ce nu putea exista aici, în lumea exterioară, pentru faptul că devenise imposibil să găseşti direct de pe Pământ drumul spre spiritual. Căci dacă s-ar fi putut găsi drumul spre spiritual ar fi trebuit să se găsească drumul spre Christos, aşa cum se va întâmpla în secolele următoare. Trebuia să existe aici un substitut.
Întrebarea care se pune acum este: Ce a fost necesar pentru o cale exoterică a omului spre Christos, în timpul secolelor în care se pregătea în mod treptat o concepţie atomistă despre lume, o concepţie care trebuia încet, încet, să desacralizeze natura şi să ajungă, în secolul al XIX-lea, să fie o observare profană, desacralizată a naturii?
Au fost necesare două lucruri. Pe două căi exoterice se putea ajunge la viziunea spirituală a lui Christos. Una era aceea de a i se da omului posibilitatea să vadă că, desigur, nu este adevărat că toată materia este ceva complet străin interiorului omenesc, străin spiritualului din interiorul său. Trebuia, pe de o parte, să i se ofere posibilitatea de a vedea cu ochii lui că nu este adevărat că peste tot în spaţiu, acolo unde apare materie, nu există decât materie. Cum se putea face aceasta? Singurul mod de a-i mijloci aceasta era de a-i arăta ceva care este în acelaşi timp spirit şi materie, ceva despre care el trebuia să ştie că este spirit şi pe care îl vedea că este materie. Trebuia deci să rămână viu în spirit acest lucru: transformarea, transubstanţierea veşnic valabilă a spiritului în materie şi a materiei în spirit. Este ceea ce s-a făcut prin faptul că s-a transmis şi s-a cultivat de-a lungul secolelor o rânduială creştină, Euharistia, împărtăşania (germ. Abendmahl, care înseamnă şi Cina cea de taină, n. t. ). Şi cu cât mergem mai mult în urmă, în secolele care au urmat instaurării Euharistiei, cu atât mai mult intuim faptul că epocile mai vechi, care nu erau încă atât de materialiste, înțelegeau mai bine taina Euharistiei. Căci, privitor la lucrurile mai înalte, o dovadă că ele nu mai sunt înțelese este faptul că se începe să se discute despre ele. Există pur şi simplu lucruri despre care, atât timp cât sunt înțelese, se vorbeşte puţin, iar atunci când nu mai sunt înțelese încep tot felul de dispute; după cum, în general, discuţiile sunt o dovadă că majoritatea persoanelor care discută pe marginea unei probleme nu o înțeleg. Este ceea ce s-a petrecut şi cu Euharistia. Atât timp cât s-a ştiut că ea reprezintă dovada vie că materia nu este doar materie, ci că există acte rituale prin care spiritul poate fi alăturat materiei, atât timp cât omul a ştiut că această pătrundere a materiei cu spirit este o christificare, aşa cum este exprimată ea în actul împărtăşaniei, ea a fost acceptată fără discuţii. Dar a venit apoi epoca în care materialismul s-a făcut tot mai simţit, în care nu s-a mai înțeles ce anume stă la obârşia împărtăşaniei, în care se purtau discuţii dacă pâinea şi vinul erau simple simboluri ale divinului sau dacă acolo cobora într-adevăr forţă divină. Pentru cel care vede mai profund toate aceste dispute, care au luat naştere chiar la începutul epocii moderne, ele nu înseamnă altceva decât că sensul originar al acestei probleme s-a pierdut. Pentru cei care voiau să ajungă la Christos, împărtăşania sau cuminecarea era echivalentul căii esoterice, atunci când ei nu puteau urma această cale, astfel încât în comuniune, în cuminecare, puteau găsi o adevărată unire cu Christos. Dar orice lucru îşi are timpul său. Sigur, pe cât este de adevărat că în ce priveşte viaţa spirituală începe o eră cu totul nouă, la fel de adevărat este şi că drumul care timp de mai multe secole a fost mersul corect către Christos va rămâne încă multe secole de aici înainte. Puţin câte puţin se face trecerea de la un lucru la altul, însă ceea ce era just altădată se va transforma încet, încet, în altceva, atunci când oamenii vor fi devenit maturi pentru aceasta. Şi în acest sens vrea să acţioneze teosofia: să sesizeze ceva concret, ceva real, chiar în spirit. De exemplu, chiar prin meditaţii, prin concentrări şi prin tot ceea ce noi învățăm drept cunoştinţe despre lumile superioare, oamenii devin maturi să vieţuiască în interiorul lor nu numai nişte lumi abstracte de idei, sentimente şi impresii, ci şi să se pătrundă lăuntric cu elementul spiritului, prin aceasta putând să vieţuiască comuniunea în spirit; prin aceasta gândurile – ca gânduri meditative – pot trăi în om, pot deveni acelaşi lucru, numai că dinspre interior, aşa cum a fost semnul exterior al comuniunii, cu pâinea sfinţită. Şi aşa cum creştinul neevoluat putea să-şi caute prin Euharistie drumul său către Christos, tot aşa creştinul evoluat, care învață să cunoască chipul lui Christos prin ştiinţa avansată a spiritului, se poate înălța în spirit către ceea ce va deveni de asemenea în viitor un drum exoteric pentru oameni. Aceasta va curge ca o forţă, care va aduce o extindere tot mai mare impulsului christic. Dar atunci înseşi ritualurile se vor schimba, iar ceea ce altădată se petrecea prin intermediul atributelor pâinii şi vinului se va petrece printr-o împărtăşanie, printr-o comuniune spirituală. Ideea împărtăşaniei, a comuniunii, va rămâne însă. Trebuie doar ca o dată să se ofere posibilitatea ca anumite gânduri, care ne parvin prin comunicările din cadrul mişcării de ştiinţă a spiritului, ca anumite gânduri şi simţiri interioare să pătrundă şi să spiritualizeze interiorul la fel de solemn cum, în sensul cel mai înalt al evoluţiei interioare creştine, împărtăşania a spiritualizat şi a christificat sufletul omenesc. Când devine posibil acest lucru – şi el va deveni posibil – vom fi avansat cu încă o etapă în evoluţie. Vom avea prin aceasta şi dovada reală că creştinismul este mai mare decât forma sa exterioară. Căci cine crede că creştinismul ar fi măturat cu totul dacă la un moment dat forma sa exterioară ar fi ştearsă are o părere proastă despre creştinism. O părere exactă despre creştinism o are numai acela care este pătruns de convingerea că toate Bisericile care au cultivat ideea de Christos, toate gândurile şi toate formele exterioare sunt temporare şi, în consecinţă, trecătoare, dar că ideea de Christos va trăi în viitor în forme mereu noi în inimile şi sufletele oamenilor, oricât de firave se arată acestea în zilele noastre. Astfel, abia ştiinţa spiritului ne arată de fapt că, pe calea exoterică, Euharistia îşi avea importanţa ei în vremurile de demult.
Cealaltă cale exoterică era aceea a Evangheliilor. Şi aici, de asemenea, trebuie să ne dăm seama ce însemnau încă Evangheliile pentru oamenii din trecut. Nu este foarte mult timp de când Evangheliile se citeau altfel decât în secolul al XIX-lea. Pe atunci ele erau considerate ca un izvor viu, de unde curgea în suflete ceva substanţial. Nu se citeau nici în felul pe care l-am pomenit în prima conferinţă a acestui ciclu, atunci când vorbeam de o anume cale greşită, ci se citeau ca şi cum oamenii aşteptau să vadă întâmpinându-i din exterior acel lucru de care sufletul lor era însetat, ca şi cum sufletul îl găsea zugrăvit acolo pe Mântuitorul real, despre care ştia sigur că trebuie să existe în Univers.
Pentru oamenii care înțelegeau să citească în felul acesta Evangheliile, enorm de multe probleme erau de fapt gata elucidate, în timp ce pentru oamenii inteligenţi, pentru oamenii extrem de deştepţi ai secolului al XIX-lea, acestea abia atunci deveneau întrebări. Să luăm un exemplu: de câte ori nu s-a auzit repetându-se – într-o formă sau alta – în discuţiile purtate de oameni extrem de deştepţi, care dădeau pe dinafară de atâta ştiință şi erudiţie, următoarea afirmaţie legată de problema lui Christos Iisus: Gândul referitor la Christos Iisus şi Evenimentele din Palestina nu este totuşi deloc compatibil cu concepţia modernă despre lume! Pe timpul în care – spun ei, într-un mod aparent foarte clar – omul încă nu ştia că Pământul este un corp ceresc minuscul, el putea să creadă că, odată cu crucea de pe Golgota, pe Pământ a avut loc un eveniment nou şi deosebit. Dar după ce Copernic ne-a învățat că Pământul este o planetă ca toate celelalte, mai putem să presupunem că Christos a venit la noi de pe o altă planetă? De ce ai presupune că Pământul ar trebui să ocupe o poziţie excepţională, aşa cum s-a crezut mult timp?! Şi apoi se folosea următoarea imagine: După ce concepţia noastră despre lume s-a lărgit astfel, totul părea ca şi cum una din cele mai importante montări sau reprezentări artistice ar avea loc nu pe o mare scenă din capitală, ci pe o scenă mică, a unui teatru de provincie. Astfel – pentru că Pământul este un corp atât de mic – Evenimentele din Palestina le-au apărut oamenilor ca o reprezentare a unei mari drame a istoriei mondiale pe scena unui teatru mic de provincie. Şi, pentru că Pământul este un corp atât de mic în comparaţie cu marele Univers, acestea nici n-ar mai putea fi imaginate vreodată! Acest raţionament pare să fie inteligent, dar în el nu există multă deşteptăciune, căci creştinismul n-a afirmat niciodată ceea ce se doreşte a fi combătut aici. Creştinismul nu a transpus niciodată apariţia impulsului christic în lăcaşele strălucitoare ale existenţei pământeşti, ci întotdeauna s-a văzut ceva foarte serios în faptul de a-l lăsa pe purtătorul lui Christos să se nască într-o iesle, înconjurat de păstori săraci. În tradiţia creştină naşterea lui Christos s-a căutat să se transpună nu numai pe un Pământ mic, ci chiar într-un lăcaş modest, cu totul ascuns de pe Pământ. Răspunsurile la întrebările oamenilor extrem de inteligenţi sunt date de creştinism chiar dintru început, numai că ele nu au fost înțelese, pentru că forţa vie ce emana din imaginile maiestuoase ale Evangheliilor nu a mai fost lăsată să acţioneze asupra sufletelor.
Cu toate acestea, drumul exoteric al oamenilor către Christos n-ar fi putut fi găsit doar prin intermediul tablourilor evanghelice, fără ajutorul tainei Euharistiei şi a celorlalte ritualuri legate de ea – căci ea stă în centrul tuturor cultelor creştine şi al altor culte; căci Evangheliile nu ar fi putut să devină la fel de populare, dacă drumul către Christos ar fi trebuit să devină popular numai prin ele însele. Iar când Evangheliile au devenit populare, s-a văzut că asta nu predispunea foarte tare spre interiorizare, spre rugăciune. Căci odată cu popularizarea Evangheliilor s-a produs şi marea confuzie: vulgarizarea şi apoi tot ceea ce a făcut secolul al XIX-lea din Evanghelii, ceea ce, strict obiectiv vorbind, a fost destul de rău că s-a întâmplat. Când spun „destul de rău” mă gândesc – antroposofii ar putea înțelege aceasta – nu să aduc o critică şi nici să ignor întreaga strădanie depusă de cercetarea secolului al XIX-lea în munca ştiinţifică, inclusiv în toate ştiinţele naturii. Dar tocmai în aceasta constă tragismul acestei ştiinţe – şi cine o cunoaşte va fi de acord cu ce spun –, şi anume că prin profunda ei seriozitate, prin enorma ei abnegaţie şi prin spiritul ei de sacrificiu, care nu pot fi decât admirate, a condus la completa nimicire şi sfărâmare a însuşi obiectului pe care ea voia să-l predea de la catedră. Iar evoluţia viitoare a omenirii va resimţi ca un eveniment deosebit de tragic al epocii noastre faptul că, vrând să cucerească ştiinţific Biblia cu ajutorul unei ştiinţe neţărmurit de admirabilă, ea a sfârşit prin a o pierde.
Vedem astfel cum după aceste două direcţii, în ceea ce priveşte exotericul, noi trăim într-o epocă de tranziţie şi – prin faptul că am abordat spiritul teosofic –, trebuie să trecem de la vechile căi la cele noi. Şi după ce am analizat astfel căile exoterice spre impulsul christic din epocile trecute, mâine vom vedea cum se configurează raportul faţă de Christos în domeniul esoteric, şi astfel vom încheia studiul nostru, care vrea să concluzioneze că noi ajungem să înțelegem Evenimentul christic nu numai pentru întreaga evoluție a omenirii, ci şi pentru fiecare om în parte. Cu această analiză vom încheia drumul pe care am pornit în cadrul acestui ciclu de conferințe. Vom putea analiza mai succint calea esoterică, deoarece noi am adunat deja în anii care au trecut pietrele de construcție pentru aceasta. Și astfel vom aduce încununarea edificiului nostru oprindu-ne asupra raportului impulsului chiristic cu fiecare suflet omenesc în parte.
