Ieri am încercat să caracterizăm calea către Christos, pe care încă se mai poate merge în zilele noastre şi care odinioară era urmată pornind în special dinspre conştienţa exoterică a omului. Astăzi vom încerca să spunem câteva cuvinte şi despre calea esoterică, adică despre acea cale care poate conduce spre Christos în aşa fel încât El să fie găsit pe planul lumilor suprasensibile.
Înainte de toate să remarcăm faptul că această cale esoterică a fost în principiu şi calea evangheliştilor, a celor care au scris Evangheliile. Căci, în ciuda faptului că autorul Evangheliei după Ioan a fost el însuşi martor la o mare parte din evenimentele descrise în Evanghelia sa – după cum puteți vedea în ciclul de conferințe referitoare la Evanghelia după Ioan [Nota 83] –, trebuie spus totuşi şi că, pentru el, esențial nu era să zugrăvească pur şi simplu ceea ce îşi amintea; căci asta nu ne-a oferit de fapt decât acele mici şi foarte precise detalii, care, aşa cum am văzut, ne surprind în Evanghelia după Ioan. Dar aspectele mari ale Misteriului de pe Golgota, de o proeminentă maiestate ale operei Mântuitorului, acest evanghelist le-a scos, ca şi ceilalți evanghelişti, din conştiența sa clarvăzătoare. De aceea noi putem spune: Dacă, pe de o parte, Evangheliile sunt în fond o restaurare, o rememorare a vechilor ritualuri de inițiere – fapt ce reiese din cartea mea Creștinismul ca fapt mistic –, pe de altă parte, ele au devenit ceea ce sunt tocmai pentru că evanghelişii au putut să-şi extragă din lumea suprasensibilă, pe calea lor esoterică, o imagine despre ceea ce s-a petrecut în Palestina şi a condus la Misteriul de pe Golgota. De la Misteriul de pe Golgota şi până în zilele noastre toţi cei care voiau să ajungă la o experienţă suprasenzorială a Evenimentului christic au trebuit să lase să acţioneze asupra lor ceea ce eu am descris în ciclurile de conferinţe corespunzătoare, care fac parte deja din ciclurile elementare ale muncii noastre spiritual-ştiințifice [Nota 84], cum ar fi cele şapte trepte ale iniţierii nostre creştine: spălarea picioarelor, flagelarea, încununarea cu spini, moartea mistică, punerea în mormânt, învierea şi înălțarea. Astăzi vom vedea mai întâi la ce poate ajunge discipolul dacă lasă să acţioneze asupra lui această iniţiere creştină.
Dacă studiem procesul iniţierii creştine, vom vedea imediat despre ce este vorba aici în primul rând. După cum vă puteţi convinge şi singuri dacă parcurgeţi ciclurile de conferinţe corespunzătoare, în această iniţiere nu se procedează precum în acea iniţiere incorectă despre care am vorbit la începutul acestui ciclu, ci în aşa fel încât să laşi la început să acţioneze sentimentele general¬umane, care ulterior conduc la însăşi imaginaţiunea spălării picioarelor. Aşadar, cel care aspiră la inițierea creştină nu îşi va imagina prima dată scena descrisă în Evanghelia după Ioan, ci va încerca la început să trăiască un timp cu anumite sentimente şi impresii. Am descris aceasta când m-am referit la faptul că respectivul discipol trebuie să îşi concentreze atenţia asupra plantei, care creşte din solul mineral, primeşte substanţele regnului mineral şi se ridică totuşi deasupra acestui regn mineral, ca o fiinţă superioară lui. Dacă acum această plantă ar putea să simtă şi să vorbească, ea ar trebui să se încline în faţa regnului mineral şi să spună: În ordinea lumii, destinul m-a aşezat, ce-i drept, pe o treaptă mai înaltă decât tine, o, mineral; dar tu îmi dar posibilitatea să exist. Tu eşti, la prima vedere, o fiinţă inferioară mie pe scara fiinţelor, dar eu îşi datorez ţie existența mea, şi mă plec cu toată smerenia în faţa ta. Tot astfel, animalul ar trebui să se încline în faţa plantei, cu toate că aceasta este o fiinţă inferioară animalului, şi să îi spună: Ţie îți datorez existenţa mea; o recunosc plin de umilinţă şi mă plec în faţa ta. – La fel ar trebui ca orice fiinţă care se urcă în evoluţie să se aplece către cele care îi sunt inferioare; şi tot aşa, cel care a urcat pe o treaptă spirituală ar trebui să se încline în faţa fiinţelor care i-au făcut posibil acest lucru. Cel care se pătrunde cu totul de sentimentul de umilinţă faţă de cel inferior lui, cel care integrează şi lasă să trăiască în fiinţa sa acest sentiment luni, poate chiar ani întregi, va observa că el se răspândeşte în organismul său şi îl străbate, astfel încât acest sentiment se tranformă într-o imaginaţiune. Iar această imaginaţiune este chiar scena spălării picioarelor descrisă în Evanghelia după Ioan, unde Christos Iisus, care este capul celor doisprezece, se apleacă spre cei care aici, în ordinea lumii fizice, sunt sub El şi recunoaşte cu umilinţă că lor le datorează posibilitatea înălţării Sale. El recunoaşte în faţa celor doisprezece: Aşa cum animalul datorează plantei ceea ce este, la fel vă datorez eu vouă faptul de a fi putut deveni ceea ce sunt în lumea fizică. – Cel care îşi umple sufletul cu acest sentiment nu ajunge numai la acea imaginaţiune a spălării picioarelor, ci şi la o impresie foarte clară, cum că apa îi scaldă picioarele. Această impresie poate dura săptămâni întregi, şi ea este un semn exterior care arată cât de adânc s-a imprimat în noi o astfel de lume de sentimente general-umane, dar care îl ridică totuşi pe om deasupra lui însuşi.
În continuare am văzut că poţi face acele experienţe ce te conduc la imaginaţiunea flagelării; aceasta se întâmplă dacă îşi reprezinţi într-un mod foarte viu: Multe dureri şi suferinţe mă vor lovi încă în lume, da, din toate părţile pot veni aceste dureri şi suferinţe; nimeni nu este în principiu cruţat. Dar eu vreau să îmi întăresc în aşa fel voinţa încât durerile şi suferinţele, toate flagelările care pot veni din partea lumii să le pot primi; vreau să rămân drept şi să îmi suport destinul, oricare ar fi el; căci dacă el nu s-ar fi configurat aşa cum l-am trăit eu până acum, n-aş fi ajuns la înălţimea la care sunt. Cel care îşi apropie un astfel de sentiment şi trăieşte în el, începe să simtă ca nişte înțepături şi răni, ca nişte lovituri de bici pe propria sa piele; în faţa lui se înalță imaginaţiunea: Mă aflu parcă în afara mea şi mă văd bătut cu vergi, asemenea lui Christos Iisus. După acelaşi tipic poţi face experienţa încununării cu spini, a morţii mistice şi aşa mai departe; am vorbit adesea despre ele.
Ce se întâmplă cu cel care caută astfel să facă experienţa interioară a primelor patru trepte şi, dacă karma îi este favorabilă, şi a celorlalte trei, deci a tuturor celor şapte trepte de iniţiere creştină? Din însăşi descrierile respective dumneavoastră puteţi trage concluzia că toată această scară de sentimente pe care le încercăm aici ne face, pe deoparte, mai puternici şi ne întăreşte, că transformă cu totul natura noastră, astfel încât simţim că suntem puternici, plini de forţă şi liberi în lume, dar în acelaşi timp capabili oricând de o faptă de iubire plină de abnegaţie. Dar aceste sentimente trebuie, în iniţierea creştină, să ne devină, într-un sens profund, o altă natură. Căci ce se întâmplă de fapt aici?
Poate nu toţi dintre dumneavoastră care aţi citit ciclurile elementare anterioare şi v-aţi întâlnit prin aceasta cu iniţierea creştină, cu cele şapte trepte de iniţiere ale ei, aţi realizat că prin intensitatea sentimentelor ce trebuie vieţuite aici se acţionează realmente până în corpurile fizice. Căci prin forţa şi puterea cu care vieţuim aceste sentimente resimţim prima dată ca şi cum picioarele ne-ar fi spălate de apă, ca şi cum ni s-ar provoca răni, avem impresia că spinii ne-ar intra realmente în cap, presimţim în mod real toate durerile şi suferinţele crucificării. Toate aceste trăiri trebuie să le avem, înainte de a putea presimţi experienţele morţii mistice, ale punerii în mormânt şi ale învierii, aşa cum au fost deja descrise. Dacă aceste impresii nu sunt vieţuite cu o suficientă intensitate, ele vor acţiona, desigur, în noi, făcându-ne mai puternici şi mai iubitori în adevăratul sens al cuvântului, dar ceea ce ni se sădeşte acolo nu merge decât până la nivelul corpului eteric. Dacă însă începem să le simţim până în corpul nostru fizic – picioarele parcă spălate de apă, corpul ca şi acoperit de răni – înseamnă că am împins mai puternic aceste sentimente în natura noastră şi am făcut ca ele să răzbată până în corpul fizic. Ele pătrund şi în fapt până în corpul fizic, întrucât aşa apar stigmatele, locurile invadate de sânge ale rănilor lui Christos Iisus. Asta înseamnă că noi adâncim sentimentele până în corpul fizic şi ştim că sentimentele îşi întind puterile până în corpul fizic: ştim deci că suntem mai mult luaţi în stăpânire de entitatea noastră decât până la nivelul corpului astral şi al corpului eteric. Putem spune în principiu că prin trăirea acestei succesiuni de sentimente mistice noi acţionăm până în corpul nostru fizic. Dacă realizăm aceasta nu facem altceva decât să ne pregătim în corpul nostru fizic pentru a primi treptat fantoma care îşi are începutul la mormântul de pe Golgota. De aceea, noi lucrăm înăuntrul corpului nostru fizic pentru a-l face atât de viu încât să simtă o afinitate, o forţă de atracţie faţă de fantoma care s-a ridicat pe Golgota din mormânt. Aş vrea să fac aici o paranteză. În cadrul ştiinţei spiritului trebuie efectiv să te obişnuieşti cu gândul că doar în mod treptat, progresiv, ajungi să ai acces la tainele şi adevărurile Universului. Iar cine nu are răbdare, cine nu vrea să lase un timp, în sensul arătat în cursul acestor conferinţe, pentru ca adevărurile respective să se coacă, nu va progresa prea mult. Desigur, toată lumea ar vrea să posede dintr-odată toată ştiinţa spiritului, preferabil într-o singură carte sau într-un singur ciclu de conferinţe. Dar nu merge aşa. Şi iată un exemplu care ilustrează de ce nu merge aşa. Ce mult timp a trecut de când, într-un ciclu mai vechi de conferinţe, a fost descrisă pentru prima dată iniţierea creştină, în care s-a arătat cum se desfăşoară ea, faptul că prin sentimentele care acţionează în sufletul său omul lucrează efectiv până în corpul lui fizic. Astăzi, întrucât toate cele ce s-au spus în ciclurile precedente au fost elemente pentru înţelegerea Misteriului de pe Golgota, a devenit pentru prima dată posibil să vorbim despre felul în care, cu ajutorul vieţuirilor lăuntrice corespunzătoare iniţierii creştine, omul devine matur să primească fantoma care a înviat din mormântul de pe Golgota. A trebuit să aşteptăm atât de mult ca să putem găsi uniunea dintre subiectiv şi obiectiv, şi pentru asta au fost necesare multe conferinţe. Chiar astăzi multe lucruri nu pot fi decât sugerate, sub formă de jumătate de adevăr. Cine are răbdare să meargă împreună cu noi, fie în această încarnare fie în alta, după karma fiecăruia, cine a văzut felul în care ne-am ridicat de la o descriere a căii mistice în sens creştin la descrierea faptului obiectiv, care de fapt este sensul acestei iniţieri creştine, va vedea de asemenea, în cursul următorilor ani sau a epocilor următoare, că adevăruri mult mai înalte vor fi scoase la lumină din ştiinţa spiritului.
Vedem aşadar scopul şi ţelul iniţierii creştine. Prin ceea ce a fost caracterizat drept iniţiere rosicruciană şi, în general, prin tot ceea ce poate avea ca iniţiere astăzi un om, se obţine într-un fel, numai că prin mijloace diferite, acelaşi lucru, o forţă de atracţie între om, pe durata în care este încarnat într-un corp fizic, şi ceea ce a înviat din mormântul de pe Golgota drept arhetipul originar al corpului fizic. Dar mai ştim, din primele conferinţe ale acestui ciclu, că ne aflăm la începutul unei epoci cosmice noi, în cursul căreia este de aşteptat un eveniment care, de data acesta, nu se va desfăşura exact precum Evenimentul de pe Golgota pe plan fizic, ci în lumea superioară, în lumea suprasensibilă, dar care se află într-o legătură precisă şi corectă cu Evenimentul de pe Golgota. În timp ce Evenimentul de pe Golgota era destinat să îi dea omului adevăratul său corp de forţe fizice, fantoma, care de la începutul evoluţiei pământeşti degenerase şi pentru aceasta au fost necesare, la începutul erei noastre, o serie de evenimente pe planul fizic, pentru ceea ce trebuie să aibă loc acum nu mai este necesar un eveniment pe plan fizic. O încarnare a entităţii christice într-un corp omenesc de carne nu a putut avea loc decât o singură dată în cursul evoluţiei pământeşti. Ar însemna pur şi simplu să nu înțelegi Fiinţa lui Christos, dacă poţi afirma că această entitate trebuie să se încarneze din nou. Ceea ce se întâmplă acum şi aparţine unei lumi supersensibile, care nu poate fi observat decât într-o lume suprasensibilă, a fost caracterizat prin următoarele cuvinte: Christos devine Domnul karmei omeneşti. Aceasta înseamnă că reglarea problemelor karmice se va face în viitor prin Christos; din ce în ce mai mulţi oameni vor simţi în viitor: Eu trec prin poarta morţii cu bilanţul meu karmic. De o parte stau faptele mele bune, gândurile mele înțelepte, frumoase, bune şi inteligente, iar de cealaltă parte tot ceea ce am făcut rău, stupid, prost, nechibzuit şi urât. În viitor însă, pentru toate încarnările care vor urma în cursul evoluţiei omeneşti, cel care va împlini funcţia de judecător, pentru a pune ordine în acest bilanţ karmic al oamenilor, este Christos! – Concret, iată cum trebuie să îți reprezinţi acest lucru:
La un anumit timp după ce am trecut prin poarta morţii, noi ne încarnăm din nou într-o epocă următoare. Atunci va trebui să ni se întâmple anumite evenimente, prin care karma noastră să poată fi compensată; căci fiecare om trebuie să recolteze ce a semănat. Karma rămâne o lege a dreptăţii. Dar ceea ce trebuie să împlinească această lege a karmei nu se produce numai pentru omul individual. Karma nu şterge numai egoismele individuale; pentru fiecare om compensarea trebuie să se facă în aşa fel încât ea să se insereze cât mai bine în ansamblul evenimentelor cosmice. Noi trebuie să echilibrăm karma noastră în aşa fel încât să putem favoriza cât mai bine progresul întregului neam omenesc de pe Pământ. Pentru aceasta avem nevoie de o iluminare; pentru aceasta nu este destul să ştim, la modul general, că pentru faptele noastre trebuie să existe o compensare karmică, că pentru o anume faptă trebuie să intervină cutare sau cutare împlinire karmică, fiindcă aceasta poate fi compensarea acelei acţiuni. Întrucât însă unele ar putea fi mai utile, altele mai puţin utile pentru progresul general al omenirii, trebuie alese mereu acele gânduri, sentimente sau senzaţii care pot achita datoria noastră karmică şi, în acelaşi timp, să contribuie la progresul general al evoluţiei omenirii. În viitor, lui Christos îi revine sarcina de a subordona compensarea noastră karmică karmei generale pământeşti, progresului general al omenirii. Aceasta se va realiza, în esență, în perioada în care noi ne aflăm între moarte şi o nouă naştere; dar ea se va pregăti începând şi din epoca spre care noi ne îndreptăm şi în pragul căreia ne aflăm, prin faptul că oamenii vor dobândi tot mai mult facultatea de a avea o anumită trăire. Numărul celor care o au astăzi este foarte mic. Dar în cursul secolelor viitoare, începând chiar de acum, de la mijlocul secolului nostru, tot mai mulţi oameni vor avea următoarea viețuire:
Un om care a comis o acțiune oarecare va trebui să reflecteze, să îşi aducă aminte de cele ce a săvârşit. Atunci, în fața lui se va înălța un fel de imagine de vis. Aceasta va face o impresie extrem de curioasă asupra lui. El îşi va spune: Eu nu pot să-mi amintesc la ce faptă a mea se referă; cu toate acestea, ea mi se pare a fi o experiență personală. – Această imagine va sta ca o imagine de vis în fața omului, ca ceva ce îl priveşte direct, înă de care el nu-şi poate aminti să o fi viețuit sau să o fi săvârşit în trecut. Se poate întâmpla ca omul respectiv să fie antroposof şi să înțeleagă despre ce este vorba, sau el va trebui să aştepte până când se va apropia de antroposofie şi să învețe să o înleleagă. Antroposoful însă va şti: Ceea ce tu vezi aici ca o consecință a faptelor tale este o imagine a ceea ce se va întâmpla cu tine în viitor; este ca o viziune anticipativă a ceea ce trebuie să fie contrabalansarea faptelor tale! – Suntem la începutul unei epoci în care oamenii, în momentul în care au săvârşit o faptă, vor avea un presentiment, poate chiar o imagine clară, o impresie a ceea ce va fi compensarea karmică a acelei fapte.
Astfel, în următoarea epocă a omenirii vor apărea facultăţi superioare, care vor avea o strânsă legătură cu experiențele omeneşti. Ele vor fi pentru om impulsuri puternice spre moralitate, iar acestea vor mai însemna şi ceva cu totul diferit de ceea ce a fost doar o pregătire pentru aceste impulsuri: vocea conştiinței. Omul nu va mai crede: Ceea ce tu ai săvârşit este ceva ce poate să moară odată cu tine, ci el va şti: Fapta nu va muri odată cu tine. Ea va avea, ca faptă, o urmare care va trăi împreună cu tine. – Şi el va mai şti încă multe alte lucruri. Epoca în care porțile lumii spirituale erau închise pentru oameni se apropie de sfârşit. Oamenii trebuie să urce din nou către lumea spirituală. Facultățile care se vor trezi îi vor permite omului să devină un participant la lumea spirituală. Clarvederea va rămâne în continuare ceva diferit de această participare. Dar, aşa cum a existat o clarvedere veche, asemănătoare stării de vis, va exista o clarvedere a viitorului care nu va avea această consistență de vis, şi prin care oamenii vor şti ceea ce au făcut şi ce atrage după sine aceasta.
Va mai interveni însă şi altceva. Oamenii vor şti: Eu nu sunt singur; peste tot trăiesc entităţi spirituale care stau în legătură cu mine. – Și omul va învăța să comunice cu aceste entități, să trăiască cu ele. Iar în cursul următoarelor trei milenii un număr destul de mare de oameni vor ajunge să considere un adevăr ceea ce noi putem numi: funcția de judecător karmic a lui Christos. Pe Christos oamenii îl vor viețui sub o formă eterică. – Și îl vor viețui în aşa fel încât vor şti foarte precis – precum Pavel înaintea Damascului – că Christos trăieşte, că El este izvorul pentru redeşteptarea acelei imagini fizice originare pe care am căpătat-o şi cu care am venit la începutul evoluției noastre pământeşti şi de care avem nevoie pentru ca Eul să poată ajunge la deplina sa înflorire.
Dacă pe de o parte, prin Misteriul de pe Golgota, a intervenit ceva care a dat evoluției omeneşti pe Pământ cel mai puternic imbold, nu trebuie să uităm totuşi că acest Misteriu a avut loc într-o epocă a evoluției omenirii în care viața afectivă omenească, sufletul omenesc, a cunoscut cea mai mare întunecare. Au existat desigur epoci anterioare ale evoluției omenirii în care oamenii, deoarece aveau darul de a-şi aminti lucruri trecute, ştiau foarte precis că individualitatea omenirii trece prin mai multe vieți. În Evanghelii, doctrina despre viețile pământeşti repetate transpare doar dacă ştim să citim, dacă putem să descoperim, fiindcă în epoca în care au apărut Evangheliile oamenii erau cel mai puțin în stare să înțeleagă această doctrină. În epocile care au urmat, mergând până în zilele noastre, în care la început oamenii îl căutau pe Christos pe calea pe care am indicat-o ieri, totul trebuia să fie ca un fel de pregătire elementară. De aceea, omenirea nu putea fi încunoştințată despre ceva care nu era încă matur, aceasta fiind cunoştinţele despre viețile pământeşti repetate. Vedem astfel cum creştinismul s-a dezvoltat timp de aproape două milenii, fără să se poată face o referire la doctrina reîncarnării. Și am arătat în cadrul acestor conferinșe că în civilizația occidentală ideea vieţilor pământeşti repetate a apărut altfel decât în budism, ca de la sine înțeleasă, din însăşi conştiența occidentală. Din acelaşi motiv, e drept, persistă şi multe înțelegeri greşite. Dar, indiferent dacă urmărim această idee la Lessing [Nota 85] sau la psihologul Drossbach [Nota 86], vom constata că pentru conştiența europeană doctrina vieţilor pământeşti repetate este o chestiune care priveşte întreaga omenire, în timp ce în budism omul o consideră o problemă personală, ce are a face doar cu viața sa interioară. Orientalul nu vede decât că trece de la o viață la alta, pentru a se elibera treptat de setea după existenţă. În timp ce orientalul face din ceea ce i se spune referitor la doctrina vieţilor pământeşti repetate un adevăr al mântuirii sale personale, pentru Lessing, de exemplu, esențialul era altul: Cum poate avansa întreaga omenire? Şi el îşi dă răspunsul: În cadrul avansării în timp a omenirii noi trebuie să deosebim mai multe intervale succesive. În fiecare epocă omenirii i se dă ceva nou. Dacă urmărim mersul istoriei, vedem că în cursul evoluției omenirii survin mereu alte impulsuri culturale. Cum ai putea să vorbeşti despre progresul întregii omeniri, spune Lessing, dacă sufletul nu ar trăi decât în timpul uneia sau alteia dintre aceste epoci? De unde ar putea proveni roadele civilizației, dacă oamenii nu s-ar naşte din nou şi nu ar transporta ceea ce au învățat într-o epocă în epoca următoare, apoi în cea care urmează şi aşa mai departe?
Pentru Lessing, ideea vieţilor pământeşti repetate devine astfel o problemă a întregii omeniri. El nu face din ea o problemă a sufletului individual, ci o problemă a ansamblului civilizațiilor care se succed pe Pământ. Şi pentru a lua naştere civilizalia avansată de astăzi a trebuit ca sufletul care trăieşte în secolul al XIX-lea să aducă în existența sa actuală ceea ce el a dobândit anterior. Oamenii trebuie să se nască din nou, ca o datorie față de Pământ şi de civilizația sa! Aşa gândea Lessing.
Aici ideea de reîntrupare apare ca o problemă a omenirii. Înainte, aici acționase însă şi impulsul christic. El a fost implicat în tot ceea ce s-a întâmplat aici. Căci impulsul lui Christos a făcut din tot ceea ce face sau poate să facă omul o problemă a întregii omeniri, nu una care ne priveşte doar individul. Poate fi ucenicul Său numai acela care spune [Nota 87]: Fac aceasta celui mai mic dintre frații mei, căci ştiu că Tu însuşi o resimți, ca şi cum Ţi-aş fi făcut-o Ţie! – După cum întreaga omenire este unită cu Christos, tot aşa cel care se face discipolul Său aparţine omenirii întregi. Iar când noţiunea de reîncarnare a apărut din nou în secolul al XVIII-lea, ea a reapărut sub o formă creştină. Şi când vedem, de exemplu, cum tratează Widenmann [Nota 88] problema reîncarcnării, deşi o face într-un mod rudimentar şi imperfect, trebuie totuşi să recunoaştem că în lucrarea sa, încununată cu un premiu în 1851, ideea de reîncarnare este străbătută de impulsul christic; şi în această lucrare un capitol întreg este consacrat unei comparaţii între creştinism şi doctrina reîncarnării. Era însă indispensabil pentru evoluția omenirii să fie asimilate mai întâi celelalte impulsuri creştine, pentru ca noţiunea de reîncarnare să poată pătrunde în conştiența noastră sub formă matură. Această noţiune de reîncarnare se va uni efectiv cu creştinismul, în aşa fel încât el se va simți ca ceva ce traversează toate încarnările; încât se va înțelege că individualitatea, care în concepţia budistă se pierde definitiv – aşa cum s-a văzut în discuția dintre regele Milinda şi înțeleptul Nagasena [Nota 89] –, îşi primeşte adevăratul ei conținut doar prin creştinarea ei. Şi acum putem înțelege de ce doctrina budistă – cu o jumătate de mileniu înaintea apariției lui Christos – pierde Eul omenesc, păstrând însă încarnările succesive. Motivul este tocmai acela că impulsul christic, care doar el poate sădi înăuntru ceea ce tot mai conştient trece dintr-o încarnare în alta, încă nu se născuse. Acum însă a venit timpul, pentru organizarea omenească, în care apare nevoia de a primi noţiunea de reîncarnare, de a o înțelege şi de a ne pătrunde cu ea. Căci progresul evoluţiei omeneşti nu depinde de o anume doctrină care se propagă, de o nouă doctrină care apare, ci de alte legi, de care trebuie să se ţină seama, care sunt absolut independente de noi.
În viitor, în natura omenească se vor dezvolta anumite forțe, care vor acţiona în sensul că omul, îndată ce ajunge la o anumită vârstă şi devine conştient de sine însuşi, are următoarea senzație: În mine este ceva ce trebuie să înțeleg. – Acest sentiment va pune tot mai mult stăpânire pe oameni. În timpurile trecute, oricât de conştienți erau oamenii, această formă aparte de conştiență nu exista. Ea se va manifesta cu aproximație astfel: Eu simt în mine ceva, aceasta are legătură cu Eul meu. Dar ceea ce este curios este că acest ceva vrea să se adapteze, să se potrivească la ceea ce eu pot să ştiu de la naştere! Atunci unii vor putea înțelege ceea ce acționează acolo, alții nu. Va putea fi înțeles, dacă s-a făcut din învățăturile ştiinței spiritului de orientare antroposofică, propriul conținut de viață. Atunci ştii: Ceea ce simt acum şi mi se pare a fi ceva străin, este Eul care mi-a parvenit din viețile mele precedente. – Acest sentiment va fi un izvor de angoasă şi va acționa paralizant asupra acelora care nu reuşesc să şi-l explice prin viețile pământeşti repetate. Aceste sentimente, care acum nu sunt doar nişte îndoieli teoretice ci adevărate depresii, angoase existențiale şi factori inhibanţi ai vieții, pot fi risipiți prin acele gânduri şi simțăminte care ne pot veni din cunoaşterea spirituală şi care ne spun: Tu trebuie să te gândeşti că viața ta se extinde pe mai multe vieţi pământeşti anterioare. – Atunci oamenii chiar vor vedea ce va însemna pentru ei să resimtă legătura cu impulsul lui Christos. Fiindcă acest impuls al lui Christos va fi cel care va anima întreaga noastră privire retrospectivă, întreaga noastră panoramă a trecutului. Vom avea sentimentul: Atunci a fost această încarnare, atunci cealaltă. Apoi urmează o epocă dincolo de care nu putem urca fără să ne dăm seama: Atunci a coborât impulsul lui Christos pe Pământ! Şi în continuare urmează încarnările în care Evenimentul christic încă nu se înfăptuise. Pentru încrederea în viitor oamenii vor avea nevoie de această iluminare a privirii înspre trecut prin impulsul lui Christos, ca o necesitate şi un ajutor care se poate repercuta asupra încarnărilor următoare.
Această transformare a organizării sufleteşti a omului se va produce. Ea va avea ca punct de plecare evenimentul pe care, într-un fel, noi îl putem numi al doilea Eveniment christic, şi care începe în secolul al XX-lea. Astfel acei oameni în care s-au trezit facultățile superioare vor putea să-l vadă pe Domnul şi Stăpânul karmei. Oamenii care vor vieţui această experienţă nu o vor vieţui numai în lumea fizică. Mulți dintre dumneavoastră ar putea spune desigur că, dacă tocmai ce este mai important în Evenimentul christic urmează să se producă în secolul al XX-lea, mulți din cei care trăiesc în prezent vor fi răposaţi şi se vor afla în perioada dintre moarte şi o nouă naştere. Dar, indiferent dacă un suflet se află într-un corp fizic sau în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, dacă el se va fi pregătit în vederea Evenimentului christic va vieţui acest Eveniment. Contemplarea Evenimentului christic nu depinde de faptul că suntem încorporați într-un corp fizic, ci de pregătirea în acest sens. Aşa cum pentru salvarea omului a fost nevoie ca primul Eveniment christic să aibă loc pe planul fizic, tot astfel, pentru contemplarea Evenimentului christic al secolului al XX-lea, pentru contemplarea lui plină de înțelegere şi lumină, pregătirea trebuie să se facă aici, în lumea fizică. Căci omul care îl contemplă nepregătit nu îl va putea înțelege atunci când forţele sale s-au trezit. Domnul karmei îi va apărea atunci ca o pedeapsă îngrozitoare. Pentru a putea înțelege acest Eveniment în mod luminos, omul trebuie să fie pregătit. De aceea se şi face această răspândire a conceției antroposofice în epoca noastră, tocmai pentru ca omul să poată fi pregătit să perceapă, pe plan fizic ori pe planuri mai înalte, Evenimentul christic. Oamenii care nu sunt suficient de pregătiți aici jos şi care apoi parcurg nepregătiți viaţa dintre moarte şi o nouă naştere vor trebui să aştepte o încarnare viitoare, pentru ca prin concepția antroposofică despre lume să poată fi pregătiți pentru înțelegerea lui Christos. Dar viitoarele trei milenii vor oferi oamenilor posibilitatea de a efectua această pregătire. Şi întreaga evoluție antroposofică are ca scop să îl facă pe om tot mai capabil să se deprindă cu ceea ce va urma să vină.
Aşa înțelegem noi cum trecutul merge în viitor. Şi dacă ne aducem aminte că Buddha, după ce nu a mai putut să se încarneze el însuşi pe Pământ, şi-a exercitat acțiunea în corpul astral al copilului Iisus din linia lui Nathan [Nota 90], vedem şi că forțele budice continuă să acționeze. Şi dacă ne aducem aminte că ceea ce nu are o legătură directă cu Buddha a acționat chiar aici în Occident, vedem în aceasta intervenţia lumii spirituale în lumea fizică. Dar orice pregătire care urmează a se face are o anumită legătură cu faptul că oamenii se apropie tot mai mult de un ideal, ideal care a mijit în vechea Eladă şi a fost formulat de Socrate. Acesta spune că, dacă omul recunoaşte ideea binelui, a moralului, a eticului, el o resimte ca un impuls magic, care îl face capabil să şi trăiască conform ei. Astăzi noi nu am ajuns încă să facem acest ideal să devină o realitate; noi n-am ajuns astăzi decât ca omul să conceapă eventual binele, să fie chiar inteligent şi înţelept, şi totuşi să nu simtă nevoia să fie bun din punct de vedere moral. Dar dezvoltarea vieţii interioare merge în sensul că ideile pe care noi ni le facem despre bine devin în mod nemijlocit şi impulsuri morale. Acesta este sensul evoluţiei spre care noi tindem în epocile viitoare. Iar în secolele şi mileniile viitoare instrucţia şi doctrinele răspândite pe Pământ se vor transforma tot mai mult, astfel încât limbajul omenesc va căpăta o forţă de acțiune infinit mai puternică decât a avut-o în trecut sau o are în prezent. În ziua de azi cineva poate vedea clar în lumile superioare raportul care există între intelect şi moralitate; dar astăzi nicio limbă omenească nu acţionează încă cu atâta forţă magică încât, atunci când se pronunţă un principiu moral, acesta să pătrundă adânc într-un om străin, făcându-l să-l resimtă în mod nemijlocit ca un impuls moral şi să-l ducă la îndeplinire ca un impuls moral. Când următoarele trei milenii se vor fi scurs, va fi posibil să se vorbească oamenilor într-o limbă care astăzi nicicum nu poate fi destăinuită capului nostru; atunci orice intelectualism va fi în acelaşi timp moralitate, iar moralitatea va pătrunde în inimile oamenilor. În cursul viitoarelor trei milenii specia umană va trebui să fie îmbibată de moralitate magică; în caz contrar, ea nu va putea suporta o astfel de evoluţie, nu va face decât să abuzeze de ea, să o profaneze. Sarcina pentru pregătirea unei astfel de evoluţii îi revine unei individualităţi care a trăit cu un secol înaintea erei noastre, care a fost foarte mult calomniată şi care în literatura ebraică este cunoscută – desigur sub o formă deformată – sub numele de Jeshu ben Pandira; Iisus, fiul lui Pandira. Din conferinţele ţinute mai demult la Berna [Nota 91], unii dintre dumneavoastră ştiu că acest Jeshu ben Pandira a pregătit Evenimentul christic, atrăgând în jurul lui discipoli, printre care se afla de pildă şi învățătorul evanghelistului Matei. Această nobilă figură de esenian a precedat cam cu un secol pe Iisus din Nazaret. Dacă Iisus din Nazaret însuşi n-a avut decât puţin contact cu esenienii [Nota 92], în Jeshu ben Pandira avem un esenian autentic.
Dar cine a fost Jeshu ben Pandira?
În corpul fizic al acestui Jeshu ben Pandira era încarnat succesorul acelui Bodhisatva care în al douăzeci şi nouălea an al ultimei sale încarnări pământeşti s-a ridicat la rangul de Gautama Buddha. Orice Bodhisatva care se ridică la rangul de Buddha are un succesor. Această tradiţie orientală corespunde întru totul cercetărilor oculte. De atunci, acel Bodhisatva, care a acţionat pentru pregătirea Evenimentului christic, s-a încarnat şi se încarnează mereu. Una dintre aceste încarnări este stabilită a avea loc în secolul al XX-lea. La ora actuală nu este posibil să se spună ceva precis privitor la reîncarnarea acestui Bodhisatva; se pot spune însă unele lucruri despre felul în care poate fi recunoscut un astfel de Bodhisatva în noua sa încarnare.
Conform unei legi, care va fi dovedită şi explicată în conferinţe viitoare, de fiecare dată când un Bodhisatva apare reîncorporat – şi el apare încorporat mereu şi mereu în cursul secolelor – felul lui de a acţiona în tinereţe este complet diferit de cel de mai târziu, şi întotdeauna, la un moment foarte precis al vieţii acestui Bodhisatva reîncorporat, intervine o mare schimbare, o transformare fundamentală. Aceasta este o particularitate a sa. Altfel spus, oamenii vor constata că aici sau acolo trăieşte un copil, mai mult sau mai puţin dotat, la care nimic nu te face să presimţi că are o misiune importantă legată de pregătirea evoluţiei viitoare a omenirii. Nimeni nu arată mai puţin în tinereţea sa, în primii ani ai copilăriei sale, ceea ce este el cu adevărat – aşa ne spune cercetarea ocultă – decât cel care urmează să se încarneze ca Bodhisatva. Căci pentru un Bodhisatva care se întrupează se produce, la un moment foarte precis al vieţii sale, o răsturnare totală.
Când se încarnează o individualitate din vechea preistorie, de pildă Moise, lucrurile nu se petrec ca în cazul individualității lui Christos, unde cealaltă individualitate, aceea a lui Iisus din Nazaret, a părăsit învelişurile. În Bodhisatva are loc de asemenea ceva ca o substituire, dar, într-un fel, individualitatea rămâne; iar indivi¬dualitatea care vine apoi din negura preistoriei – ca patriarh etc. – şi urmează să aducă forțe noi pentru evoluția omenirii se cufundă în corp; un astfel de om resimte atunci o profundă transformare. Această transformare are loc între treizeci şi treizeci şi trei de ani. Şi lucrurile stau astfel încât niciodată, până să se producă această schimbare, nu poți să ştii că tocmai acest corp va fi luat în stăpânire de către Bodhisatva. Nimic nu te face să întrevezi aceasta în anii de tinerețe; doar diferența atât de evidentă dintre anii de maturitate şi cei de tinerețe este semnul distinctiv.
Cel care a fost încarnat în Jeshu ben Pandira şi s-a reîncarnat apoi mereu şi mereu, Bodhisatva care i-a succedat lui Gautama Buddha, s-a pregătit pe treapta de Bodhisatva ca să poată reveni – şi aici cercetarea ocultă concordă din nou cu tradițiile orientale [Nota 93] – şi să urce la demnitatea de Buddha după exact cinci mii de ani după iluminarea lui Gautama Buddha sub arborele Bodhi. Deci, după trei mii de ani de aici încolo acest Bodhisatva va putea să vorbească, îmbrățişând cu privirea tot ceea ce s-a petrecut în timpul erei noi, îmbrățişând cu privirea impulsul christic şi tot ceea ce se leagă de acesta, în aşa fel încât de pe buzele sale să răsune o limbă care să adeverească ceea ce tocmai am caracterizat adineaori: că gândirea intelectuală este în acelaşi timp una nemijlocit morală. Viitorul Bodhisatva va fi un aducător al Binelui prin Cuvânt, prin Logos, care va pune tot ce are în slujba impulsului lui Christos şi care va vorbi într-o limbă ce nu este cunoscută încă de niciun om de pe Pământ, dar care va fi atât de sacră încât el poate fi numit un aducător al Binelui. Nici la el nu se va arăta aceasta în tinerele, ci tot cam în jurul vârstei de treizeci şi trei de ani; atunci el va apărea ca un om nou şi se va vădi drept cel care se poate umple cu o individualitate superioară. Faptul de a te încarna o singură dată este valabil doar pentru Christos Iisus. Toți Bodhisatvii parcurg diferite încarnări succesive pe planul fizic. Cel despre care vorbim va fi peste trei mii de ani într-atât de avansat încât va deveni un aducător al Binelui, un Maitreya Buddha, care îşi va pune cuvintele sale de bine în slujba impulsului christic, cu care, până atunci, se va fi familiarizat un număr suficient de mare de oameni. Aşa se prezintă astăzi ochilor noştri viitoarea evoluție a omenirii.
Ce a trebuit să se întâmple pentru ca oamenii să ajungă treptat la acest stadiu de evolulie? Acest lucru ni-l putem clarifica în modul următor.
Dacă ar fi să folosim imaginea grafică a ceea ce s-a petrecut cu evoluția pământească a omului în vechea epocă lemuriană, trebuie să spunem următoarele: Omul a coborât atunci din înălțimile divine; lui i-a fost destinat să se dezvolte mai departe într-un anumit mod, dar influenţa luciferică l-a adâncit în materie mai profund decât dacă această influență nu s-ar fi exercitat. Prin aceasta, evoluția sa în continuare a devenit cu totul alta.
Când omul a ajuns la punctul cel mai de jos al evoluției sale era necesar un impuls puternic către înalt. Acest impuls a putut avea loc doar prin faptul că acea entitate din ierarhiile superioare, pe care noi o desemnăm cu numele de Christos, a luat o hotărâre în înaltul lumilor spirituale, care nu era deloc indispensabilă propriei sale evoluții. Căci entitatea christică şi-ar fi atins gradul său de evoluție chiar dacă ar fi urmat un drum care ar fi trecut mult, foarte mult deasupra celui pe care se aflau oamenii. Şi entitatea Christos ar fi putut foarte bine să treacă, să zicem aşa, pe lângă, pe deasupra evoluției omeneşti. Dacă impulsul către înalt nu ar fi fost dat, evoluția omenirii ar fi continuat calea descendentă. Entitatea christică ar fi avut o ascensiune, pe când omenirea ar fi avut doar o cădere.
Acea evoluţie a omenirii pe care noi o putem numi acum mântuire a omenirii de acel impuls care a venit de la forţele luciferice şi care în Biblie este desemnat în mod figurat drept păcatul originar, drept ispitirea de către şarpe şi atragerea păcatului originar a putut surveni doar pentru că entitatea christică a luat hotărârea de a se uni, în momentul Evenimentelor din Palestina, cu un om, de a se încorpora într-un om şi de a-i facilita omenirii drumul ascendent. Christos a înfăptuit ceva ce pentru el însuşi nu era necesar.
Ce fel de faptă a fost aceasta?
A fost o faptă de iubire divină! Trebuie să conştientizăm acest lucru, că niciun om nu este iniţial în stare să resimtă acea intensitate a iubirii care a fost necesară unui Dumnezeu ca să ia o hotărâre de care El nu avea nevoie, de a acţiona într-un corp omenesc pe Pământ. Prin aceasta – printr-un act de iubire – s-a produs cel mai important Eveniment din evoluţia omenirii. Iar când oamenii înțeleg fapta de iubire a lui Dumnezeu, când încearcă să resimtă această faptă de iubire ca pe un mare ideal, faţă de care orice faptă de iubire omenească nu poate să fie decât mică, atunci acest sentiment de incompatibilitate a iubirii omeneşti faţă de acea iubire divină, care a fost necesară în vederea Misteriului de pe Golgota, va conduce în ei şi la formarea, la naşterea acelor imaginaţiuni, pe care acest cel mai important Eveniment le aşază în faţa privirii noastre spirituale. Este într-adevăr posibil să ajungi la imaginaţiunea muntelui pe care s-a ridicat crucea, pe care a fost ţintuit un Dumnezeu într-un corp omenesc, un Dumnezeu care a făptuit aceasta din liberă voinţă – adică din iubire – pentru a da Pământului şi omenirii posibilitatea de a-şi atinge ţelul. Dacă odinioară Dumnezeu, care este desemnat cu numele de Dumnezeu-Tatăl, nu ar fi permis influenţelor luciferice să se apropie de oameni, omul nu ar fi ajuns să dezvolte în el predispoziţia pentru un Eu liber. Odată cu influenţa luciferică s-a dezvoltat predispoziţia pentru un Eu liber. Dumnezeu-Tatăl a trebuit să îngăduie acest lucru. După ce însă – din raţiuni de libertate – Eul a trebuit să fie încătuşat în materie, a fost nevoie apoi, pentru a fi din nou eliberat de întemnițarea în materie, de toată iubirea Fiului, care a condus la fapta de pe Golgota. Numai aşa a devenit posibilă libertatea omului, demnitatea lui deplină. Faptul că noi putem fi fiinţe libere o datorăm unui act de iubire divină. Astfel, noi, ca oameni, ne putem simţi fiinţe libere, însă niciodată nu trebuie să uităm că această libertate o datorăm actului de iubire al lui Dumnezeu. Dacă gândim astfel, în centrul simţirii noastre va apărea deja gândul: Tu poţi ajunge la demnitatea omenească; un singur lucru nu trebuie să uiţi, că tu datorezi ceea ce eşti Celui care ţi-a readus arhetipul tău omenesc, prin actul eliberator, mântuitor de pe Golgota! – Oamenii nu ar trebui să poată concepe ideea de libertate fără aceea de mântuire prin Christos. Doar atunci ideea de libertate este justificată.
Dacă vrem să fim liberi, trebuie să aducem jertfa de a datora libertatea noastră lui Christos! Numai atunci o putem percepe cu adevărat. Cei care cred că demnitatea lor de oameni este micşorată dacă o datorează lui Christos, ar trebui să recunoască faptul că părerile omeneşti nu înseamnă nimic în comparație cu faptele cosmice şi că într-o zi ei vor accepta bucuroşi că libertatea lor este câştigată de la Christos.
Ceea ce s-a putut face în acest nou ciclu de conferințe pentru facilitarea unei înțelegeri mai exacte, din punctul de vedere al ştiinței spiritului, a impulsului christic şi a întregului curs al evoluției umane pe Pământ, nu este totuşi foarte mult. Noi nu putem decât să furnizăm pietre de construcție disparate. Dar dacă acestea acționează la rândul lor asupra sufletului nostru, în aşa fel încât noi să simțim un imbold către un nou efort, către un nou progres pe calea cunoaşterii, ele vor contribui la marele templu spiritual al omenirii. Şi cel mai mare câştig al unei asemenea analize spiritual-ştiințifice este acela că am mai învățat ceva în vederea unui țel înalt; că ne-am mai îmbogățit cu ceva cunoştințele noastre. Care este acest țel înalt? El constă în a şti mai precis cât ne lipseşte pentru a şti mai mult; de a fi pătrunşi din ce în ce mai mult de adevărul sacru al vechiului cuvânt socratic: Cu cât înveți mai mult cu atât ştii mai mult cât de puțin ştii! Dar această cugetare este benefică doar dacă ea nu este o mărturisire a resemnării pasive şi a demobilizării, ci o mărturisire a voinței şi a strădaniei de a tinde din toate puterile către cunoştinţe tot mai vaste. Dacă mărturisim cât de puțin ştim, asta nu înseamnă să spunem: Din moment ce nu putem şti tot, mai bine nu învățăm nimic, stăm cu mâinile în sân! Ar fi un rezultat fals al studiilor noastre de ştiinţă a spiritului. Rezultatul corect nu poate fi decât dacă în noi se aprinde tot mai mult dorința de a continua să ştim, iar fiecare lucru nou învățat să-l considerăm ca o treaptă; dar să facem mereu paşi noi, pentru a atinge trepte tot mai înalte.
În acest ciclu de conferințe a trebuit să vorbim poate mult despre ideea Mântuirii, fără să ne fi servit adesea de acest cuvânt. Această idee a Mântuirii ar trebui să fie resimțită de căutătorul spiritual, aşa cum a resimțit-o un mare precursor al ştiinţei noastre a spiritului, şi anume astfel că, în principiu, ea devine un lucru apropiat şi familiar sufletului nostru doar dacă este rezultatul aspirației noastre către țelurile supreme ale cunoaşterii, ale simţirii şi ale voinței. Şi după cum ilustrul precursor al antroposofiei noastre occidentale a rostit cugetarea care uneşte ideea de Mântuire cu cea de aspirație sub forma: „Cine cu zel s-a străduit [Nota 94] poate să fie mântuit!”, la fel ar trebui să simtă şi antroposoful: Poate înțelege şi simţi cu adevărat ce este Mântuirea – şi se vrea în cadrul sferei ei – numai cel care se străduie mereu aspirând!
Tot astfel şi acest ciclu de conferințe – el îmi stă în mod deosebit la inimă, pentru că în el s-a vorbit foarte mult despre ideea de Mântuire – să ne fie un imbold pentru aspirația noastră viitoare: pentru ca întru aspiraţie să ne putem întâlni, în această încarnare şi în următoarele, tot mai mult. Acestea să fie roadele cu care să rămânem din astfel de studii. Cu aceasta încheiem ciclul nostru, luând cu noi îndemnul de a aspira mereu spre a vedea pe de o parte ce este Christos şi, pe de altă parte, spre a ne apropia de ceea ce este Mântuirea, care nu trebuie să fie numai o eliberare de calea inferioară terestră şi de destinul terestru, ci şi o eliberare de tot ceea ce ne împiedică să ajungem la demnitatea de om. Acestea sunt însă lucruri care, în întregul lor adevăr, sunt înscrise doar în analele spiritului. Căci numai scrierea care poate fi citită în țara spiritului este cea adevărată. Să ne străduim de aceea să citim în această scriere din lumile spirituale capitolul în care stă scris despre demnitatea omenească şi misiunea omenească.
