Am adus în faţa sufletelor noastre, printr-o serie de consideraţiuni, modul în care în spatele tuturor celor pe care le numim maya, sau marea iluzie, se află spiritualul. Vrem să ne punem încă o dată întrebarea în ce mod ni s-a arătat şi am recunoscut faptul că în spatele a tot ceea ce avem în jurul nostru – drept concepţie despre lume legată de simţurile şi de trupul nostru – se află spiritul.
În decursul ultimelor noastre consideraţiuni am fost nevoiţi să îndepărtăm fenomenele exterioare imediate şi să pătrundem până la însuşiri reale cum au fost acelea pe care le-am caracterizat drept disponibilitate de jertfire, virtute ce se dăruieşte, resemnare sau renunţare, aşadar însuşiri pe care le putem cunoaşte numai dacă privim în propriile noastre suflete, pe care le putem atribui doar propriilor noastre suflete. Dacă trebuie să atribuim celor pe care trebuie să le gândim ca fiind reale – am putea chiar spune ca fiind adevărul în spatele lumii iluziei – însuşiri cum sunt cele menţionate, ar trebui să spunem: În această lume a adevăratei existenţe, în această lume a ceea ce este real, trăieşte ceea ce poate fi doar comparat cu însuşirile pe care le-am perceput pentru început în propriile noastre suflete. Dacă, de exemplu, ceea ce se manifestă în exterior sub aparenţa căldurii îl caracterizăm în privinţa realităţii sale ca jertfă ce radiază în lume, înseamnă că am redus elementul căldurii la ceva spiritual, aşadar că am îndepărtat ceea ce constituie vălul exterior al existenţei şi că am prezentat ceea ce este echivalent în lumea exterioară cu cele pe care le recunoaştem drept propriul nostru spiritual.
Înainte de a ne continua consideraţiunile, avem nevoie şi de o altă idee. Se volatilizează oare tot ceea ce avem în cadrul lumii mayei, sau al marii iluzii, într-un fel de nimic? Nu există într- adevăr nimic în această lume sensibilă ce ne înconjoară şi în lumea concepţiilor noastre exterioare care să fie real sau adevărat?
Am face o bună comparaţie dacă am spune că, pentru început, lumea adevărului, lumea realităţii este ascunsă, aşa cum sunt ascunse forţele interioare ale unui lac, sau chiar ale oceanului, în masa de apă; lumea mayei o putem compara cu jocul de încreţituri al valurilor ce se desfăşoară la suprafaţă. Comparaţia ne arată că la suprafaţă răzbate totuşi ceva din cele ce se află jos, în ocean, care determină acest joc al valurilor, ca şi substanţialitatea apei şi o anumită configuraţie a forţelor. Putem pune şi următoarea întrebare: Oare nu există în marele regat al mayei sau al iluziei ceva care să fie „adevărat”?
Vom proceda şi astăzi cum am făcut în cazul ultimelor noastre consideraţiuni. Ne vom apropia încet, treptat, de cele pe care vrem să le aducem înaintea noastră, pornind de la trăirile lăuntrice ale sufletelor noastre. Și pentru că ne-am deplasat în mod spiritual prin existenţele saturniană, solară şi lunară, iar acum am ajuns la existenţa pământească, vrem să pornim de data aceasta de la trăiri sufleteşti şi mai la îndemână, aş spune şi mai obişnuite, decât am făcut-o ultima oară. Ultima oară am pornit de la adâncurile tăinuite ale vieţii sufleteşti, de la ceea ce răzbate la suprafaţă din ceea ce am cunoscut în ştiinţa spirituală drept corpul nostru astral. Atunci am simţit cum răzbate la suprafaţă nostalgia, şi am văzut cum acţionează la fiinţe – aşadar, în om –, cum ea conduce, de fapt, viaţa sufletească la acea lume de imagini pe care am putut-o concepe drept mişcare lăuntrică a acestei vieţi sufleteşti. În felul acesta am găsit calea de la sufletul microcosmic individual la acele puteri creatoare macrocosmice pe care le-am atribuit Spiritelor mișcării.
Astăzi vrem să pornim de la o trăire sufletească şi mai apropiată nouă, de la o trăire asupra căreia s-a atras atenţia deja în vechea Grecie, dar care are o însemnătate profundă din cauza realităţii sale şi astăzi, însemnătate indicată prin cuvintele: Orice filosofie, aşadar orice strădanie înspre o anumită cunoaştere omenească, trebuie să pornească de la uimire [Nota 23]. – Acest lucru este într-adevăr corect. Cel care reflectă şi dă atenţie întregului proces al vieţuirilor din sufletul său, în privinţa modului în care se apropie de o anumită cunoaştere, va putea afla că o cale sănătoasă spre cunoaştere îşi află punctul de plecare în uimire, în admirarea a ceva. Această uimire, această admiraţie de la care trebuie să plece orice proces de cunoaştere, face parte din acele trăiri sufleteşti care aduc măreţie şi viaţă în tot ceea ce este prozaic. Ce ar fi o cunoaştere care ar creşte în sufletul nostru fără să plece de la uimire? Ar fi o cunoaştere în întregime cufundată în prozaism, în pedanterie. Numai acel proces ce se desfăşoară în suflet care conduce de la uimire la fericirea pe care o dobândim ca urmare a enigmelor dezlegate şi care s-a ridicat deasupra admiraţiei creează măreţia şi viaţa lăuntrică a procesului de cunoaştere. Ar trebui să simţim, de fapt, uscăciunea şi pustiirea pe care ne-o creează o cunoaştere care nu este încadrată de aceste două mişcări sufleteşti. Adevărata cunoaştere, cunoaşterea sănătoasă, se află încadrată între uimire şi fericirea izvorâtă din enigmele dezlegate. Orice altă cunoaştere poate fi obţinută din afară. O cunoaştere care nu este încadrată de aceste două mişcări sufleteşti nu este cu adevărat izvorâtă din sufletul omenesc. Întreaga aromă a cunoaşterii, care creează atmosfera viului din cunoaştere, porneşte de la uimire şi fericirea uimirii împlinite.
Care este originea uimirii? De ce apare uimirea – admiraţia faţă de ceva exterior – în sufletele noastre? Uimirea, admiraţia apar pentru că ne simţim străini faţă de o fiinţă, de un lucru sau faţă de o realitate care ne întâmpină. Sentimentul de a fi străin este primul element care duce la admiraţie, la minunare, la uimire. Dar nu resimţim uimirea şi admiraţia faţă de tot ce ne este străin, ci numai faţă de acel străin cu care ne simţim înrudiţi, în aşa fel încât ne spunem: Există ceva în acest obiect sau în această fiinţă care încă nu se află în mine, dar care poate ajunge şi în mine. – Aşadar ne simţim în acelaşi timp înrudiţi dar şi străini faţă de un lucru pe care îl putem înţelege doar prin minunare, prin uimire.
De cuvântul „minunare” este legat cuvântul „minune”, „miracol”, pe care îl atribuim unui eveniment cu care inițial omul nu poate găsi nicio relaţie de înrudire în cunoaşterea sa. Dar aceasta poate fi doar din cauza lui, sau cel puțin ar trebui să fie doar din cauza lui. Și el nici nu ar manifesta o atitudine negativă față de ceea ce desemnează drept „minune”, dacă într-un anumit fel nu ar avea totuși pretenția ca lucrul respectiv să i se dezvăluie, aşadar într-un anumit fel să-i fie totuși înrudit. Căci de ce oamenii care pornesc de la idei materialiste, sau pur raţionale neagă, de exemplu, ceea ce alţii recunosc drept minune, chiar dacă nu au dovezi directe că ar fi vorba de o minciună, de un neadevăr? În ziua de azi, chiar şi filosofii trebuie să admită că din fenomenele lumii cunoscute omului nu s-ar putea niciodată dovedi, de exemplu, că Christos încarnat în Iisus din Nazareth nu a înviat. Se pot aduce argumente împotrivă. Dar cum sunt aceste argumente? Ele sunt logic de neconceput! Filozofii iluminați recunosc astăzi acest lucru. Căci argumentele aduse din punct de vedere materialist – cum ar fi, de exemplu, acela că toți oamenii pe care i-au cunoscut până acum aceşti materialişti deocamdată nu au înviat precum Christos –, sunt la fel ca acela conform căruia un om care nu a văzut până la un moment dat decât peşti ar vrea să dovedească din natura peștilor că nu există păsări. Din proprietăţile unei clase de ființe nu se poate deduce într-un mod logic, justificat, că nu există alte fiinţe. La fel de puţin se poate, din experienţele pe care le pot face oamenii pe planul fizic, să se deducă ceva – care este desemnat drept minune – despre evenimentul de pe Golgota. Dacă comunicaţi unui om ceva pe care ar trebui să-l considere o minune – chiar dacă acel lucru ar fi adevărat –, iar el ar spune: Nu pot înţelege acest lucru – aceasta nu contrazice cele pe care le-am spus despre conceptul de minunare; pentru că în comportamentul său acel om arată clar că acest punct de plecare al oricărei cunoașteri este întemeiat și pentru el. Anume, el cere ca lucrul care îi este împărtăşit să aibă o afinitate, o înrudire cu sine. El vrea într-un anume fel să poată fi proprietatea sa în plan mental, intelectual, şi întrucât crede că nu îl poate avea, că nu-i este înrudit, îl respinge. Chiar și numai dacă am merge până la capăt la însuși conceptul de minune, am vedea că minunarea sau uimirea de la care a pornit în sensul vechiului elenism orice filosofie, se bazează pe faptul că omul se confruntă cu ceva străin lui, dar pe care trebuie, cu toate acestea, să-l recunoască ca fiind înrudit cu el. Să încercăm să creăm o punte de legătură între aceste concepte şi ceea ce am adus ultima oară în faţa sufletelor noastre.
Am arătat ultima oară cum se realizează un anumit progres în evoluţie, prin faptul că sunt fiinţe gata să se jertfească, să aducă o jertfă, dar că această jertfă a fost respinsă, şi am recunoscut în jertfa respinsă una dintre realităţile care au avut un rol important în timpul vechii evoluţii lunare. Este unul din lucrurile esențiale ale vechii evoluţii lunare, faptul că pe atunci urma să fie adusă o jertfă de către anumite fiinţe unor entităţi superioare, jertfă la care aceste ființe superioare au renunţat, astfel încât într-un fel fumul jertfei a răzbătut până la entităţile superioare, dar nu a fost preluat de către acestea, ci a fost dirijat înapoi, ca substanţă, în entităţile care voiau să aducă jertfă. Și am văzut că o mare parte din caracteristica fiinţelor vechii Luni consta în faptul că simţeau împins înapoi în sine ceea ce ele doreau să trimită din sine în sus înspre entităţile superioare ca substanţa de jertfă. Am văzut că ceea ce dorea să urce către ființele superioare și nu putea, a rămas înapoi în entităţile ce voiau să aducă jertfa, și astfel s-a dezvoltat în aceste ființe ca forţă a dorului. Și noi până în ziua de azi, în tot ceea ce simţim drept dor, drept nostalgie în propriile noastre suflete, avem o moştenire a acelor vechi procese lunare care au constat în faptul că la acea vreme jertfa acelor fiinţe nu a fost primită. Întregul caracter al evoluției vechii luni, privit spiritual, întreaga atmosferă spirituală a vechii Luni poate fi caracterizată în multe privințe în sensul că existau fiinţe care voiau să-şi aducă jertfa, dar au găsit că jertfa lor nu este primită, deoarece entităţile superioare au renunţat la ea. Aceasta este trăsătura fundamentală melancolică a vechii atmosfere lunare: jertfa respinsă. Și jertfa respinsă a lui Cain, prin care ne este indicat în mod simbolic unul dintre punctele de plecare ale evoluţiei noastre ca oameni pământeni, ne apare ca repetare a trăsăturii fundamentale a vechii evoluţii lunare, ce se desfăsoară în sufletul lui Cain, care își vede jertfa neacceptată. Aceasta este ceva care ne poate simboliza o durere, o suferință, care dă naștere dorului, nostalgiei, așa cum a fost cazul cu ființele vechii existențe lunare.
Am văzut deja ultima oară, că între aceste jertfe neacceptate și dorul apărut în entități prin faptul că jertfa nu a fost acceptată, întru câtva a fost creat un echilibru, prin faptul că pe vechea Lună au apărut Spiritele mişcării. Prin aceasta s-a creat cel puțin posibilitatea ca dorul născut în fiinţele a căror jertfă a fost respinsă să poată fi într-un anume fel satisfăcut. Imaginați-vă aceste lucruri în mod viu: Aveți entităţi superioare cărora ar trebui să li se aducă jertfa, dar substanţa jertfei este respinsă. Dorul ia naștere prin aceasta în fiinţele care voiau să aducă jertfă, ia naştere nostalgia, și ele acum simt: Dacă aş fi putut aduce jertfă acestor fiinţe superioare, ceea ce este mai bun în fiinţa mea ar fi trăit în aceste fiinţe; eu însumi aş fi trăit în aceste entităţi superioare, dar dacă am fost exclus din aceste ființe, eu stau aici, iar acele entităţi superioare stau acolo! – Însă Spiritele mişcării – puteți înţelege aproape literal acest lucru – aduc aceste entităţi, în care licăreşte dorul după entităţile superioare, în astfel de situaţii încât ele să se poată apropia din diferite părți de entităţile superioare. Astfel, ceea ce există în ele ca jertfă care nu este de oferit, poate fi compensat prin plinătatea impresiilor ce pot fi primite de la fiinţele superioare, care sunt oarecum încercuite de ființele jertfei respinse; ceea ce nu a fost satisfăcut prin respingerea jertfei poate fi compensat prin faptul că prin poziţiile acestor fiinţe faţă de entităţile superioare ia naştere o relaţie asemănătoare aceleia ce s-ar fi realizat dacă jertfa ar fi fost primită.
Vom înţelege pe deplin ce avem în vedere dacă ne reprezentăm, reunite în mod simbolic, entităţile superioare drept Soare, iar entităţile inferioare într-o singură poziţie, ca planetă. Să presupunem că fiinţele planetei inferioare ar vrea să-şi aducă jertfele planetei superioare, adică Soarelui. Dar Soarele le respinge, şi substanţa jertfei trebuie să rămână la entităţile a căror jertfă nu a fost primită, care se simt în felul acesta pline de nostalgie, în singurătatea şi izolarea lor. Dar Spiritele mişcării le aduc în jurul entităţilor superioare; în felul acesta le devine posibil ca în locul trimiterii directe a substanţei de jertfă în sus să pună în mișcare această substanţă destinată jertfei și prin aceasta să o aducă într-o relaţie cu fiinţele superioare. Este ca şi cum un om nu ar fi în situația să termine cu dorul, nostalgia sa printr-o mare satisfacere petrecută o singură dată, şi trăiește o serie de satisfaceri parţiale: astfel încât întregul său suflet ajunge să fie în mişcare când trăieşte aceste satisfaceri parțiale. Noi am descris aceste lucruri mai amănunţit ultima oară. Am văzut că prin impresiile care vin din afară ia naştere o compensare pentru faptul că fiinţa nu se simte unită lăuntric prin jertfă cu entităţile superioare; acest fapt ne poate arăta cum aceste ființe obțin totuși o anumită satisfacere a dorului.
Acum, însă, nu se poate nega că ceea ce ar fi urmat să fie jertfit ar fi continuat să existe în alt mod la fiinţele superioare decât la fiinţele inferioare, deoarece condiţiile propriu-zise de existenţă ale celor care ar fi trebuit să fie jertfite sunt cele existente la fiinţele superioare. Aşadar, la fiinţele inferioare trebuie să intervină alte condiţii de existenţă pentru acestea. – Ne putem reprezenta în imagini acest lucru în felul următor: dacă întreaga substanţă pe care o conţine o planetă sar revărsa în Soare, iar Soarele nu ar respinge-o, fiinţele acestei planete ar găsi în Soare alte condiţii de existenţă decât cele pe care le-ar avea în afara Soarelui, pe planetă, dacă Soarele le-ar respinge. Pe scurt, intervine o înstrăinare a ceea ce trebuie să numim „conţinut al jertfei”, o înstrăinare a acestei substanţe de jertfă de originea ei.
Vă rog să cuprindeți acum acest gând, că nişte entităţi trebuie să păstreze în sine ceva pe care ar dori să-l ofere ca jertfă, şi despre care au sentimentul și senzația că şi-ar afla adevăratul său sens doar dacă ar putea să-l ofere ca jertfă. Reprezentaţi-vă simţămintele acestor entităţi, şi veţi avea ceea ce putem denumi: excluderea unei anumite părţi a entităţilor cosmice de la sensul lor propriu-zis, și de la marele lor sens cosmic. Fiinţele au în sine ceva care – dacă ne este îngăduit să vorbim în imagini – și-ar avea sensul în alt loc decât în însăși acele ființe. Consecinţa acestui fapt este că această deplasare – dacă e să vorbim iarăşi în imagini – a fumului jertfei respinse, a substanței jertfei respinse produce mai întâi o excludere a acestei substanţe de jertfă din restul procesului cosmic.
Dacă veţi îmbrăţişa aceste gânduri cu sentimentul, şi nu cu raţiunea dumneavoastră – căci aceasta nu se poate aplica unor astfel de lucruri –, veţi avea sentimentul: Ceva a fost smuls din procesul cosmic general. Pentru fiinţele care au respins jertfa, ea este doar ceva pe care ele l-au respins. Pentru celelalte fiinte, în care a rămas substanța jertfei, este ceva căruia i s-a imprimat caracterul înstrăinării de propria sa origine. Avem deci fiinţe în substanţialitatea cărora a fost imprimat caracterul înstrăinării de propria lor origine. Avem deci în felul acesta ființe în substanțialitatea cărora a fost imprimată înstrăinarea de originea lor. Însă aceasta este, dacă o înțelegem cu sentimentul, dacă aducem această idee prin sentiment în fața sufletelor noastre – dacă aducem în fața sufletelor noastre imaginea a ceva căruia îi este inerentă înstrăinarea de originea sa –, acel ceva este moartea. Iar în Univers moartea nu este nimic altceva decât ceea ce intervine cu necesitate odată cu respingerea substanţei de jertfă la ființele care trebuie să păstreze această substanță a jertfei. Ajungem în felul acesta de la resemnare, de la renunţare, pe care le-am găsit pe cea de-a treia treaptă a evoluţiei, la ceea ce a fost respins de către fiinţele superioare, la moarte. Iar moartea; în adevărata ei semnificaţie, nu este nimic altceva decât atributul unui conţinut ființial care nu se află în locul său adevărat, care este exclus din locul său adevărat.
Chiar şi atunci când moartea intervine la oameni în viaţa concretă, la baza ei se află acelaşi lucru. Când privim cadavrul ce rămâne în urmă în lumea mayei, vedem că în el nu mai există decât o substanţialitate care este exclusă în momentul morţii de către Eu, corpul astral şi corpul eteric, care este înstrăinată de cele înăuntrul cărora are un sens real. Căci corpul fizic al omului nu are niciun sens fără corpul eteric, corpul astral şi Eul său; în momentul morții el este exclus de la sensul său. Iar ceea ce noi nu mai putem cuprinde cu privirea când moare un om ne este expus în macrocosm. Prin faptul că fiinţele cosmice din sfere superioare resping ceea ce le-ar fi fost oferit ca jertfă, această substanţă de jertfă respinsă cade pradă morţii în entităţile a căror jertfă a fost respinsă, căci moartea este excluderea unei substanţe cosmice, a unei entităţi cosmice de la sensul său propriu-zis.
Cu aceasta, însă, am ajuns la o caracteristică spirituală a ceea ce numim cel de-al patrulea element din Univers. Dacă pentru noi focul a fost sensul pur al jertfei – și peste tot unde întâlnim foc sau căldură, la baza acestuia se află o jertfă spirituală –, dacă în spatele a tot ceea ce se răspândeşte ca aer în jurul Pământului nostru, am găsit în realitate virtute revărsându-se, virtute dăruindu-se, dacă am putut caracteriza apa ce curge, aşadar lichidul ca element, drept resemnare sau renunţare spirituală, atunci elementul pământ, singurul care poate deveni purtător al morţii – căci moartea nu ar fi prezentă dacă elementul pământ nu ar fi prezent – trebuie să-l caracterizăm drept ceea ce a fost separat de sensul său prin renunţare. Acum, aveţi ceva unde din elementul lichid se formează elementul solid. Aceasta oglindeşte într-un anumit fel şi un proces spiritual. Să ne reprezentăm că din masa apei unui lac se separă gheaţă, aşadar că o parte din apă devine solidă. În realitate, la baza acestui fapt nu stă nimic altceva decât ceea ce face ca apa să devină gheaţă, o excludere de la sensul apei. Aveţi aici spiritualul solidificării, spiritualul devenirii pământeşti. Căci în privinţa caracteristicii celor patru elemente, gheaţa este tot „pământ”, numai elementul lichid este „apă”. Ceea ce putem numi moarte este o strangulare în privința sensului său, iar elementul în care se manifestă, se desfăşoară moartea, este elementul pământ.
Ne-am pus la început întrebarea dacă în cadrul lumii noastre a iluziilor, a mayei, nu este nimic adevărat, sau care să corespundă unei realităţi. Observati acum conceptul pe care tocmai l-am pus dinaintea sufletelor noastre. Eu v-am spus de la început că unele concepte ale considerațiilor noastre actuale sunt întru câtva complicate. Așadar, va fi necesar să nu le preluăm numai la modul rațional, ci să medităm asupra lor, și abia atunci ne vor deveni ele foarte clare. Dar să ne referim acum la acest concept al morţii, respectiv al pământescului; el ne arată un aspect cu totul remarcabil. Pe când în cazul celorlalte concepte putem spune că în ceea ce se află în lumea mayei din jurul nostru nu există nimic adevărat, ci adevărul, realitatea este spiritualul aflat la baza acestora, în acest caz am aflat că ceea ce avem în maya, tocmai pentru că este separat de sensul său, care trebuie să fie în spiritual, se caracterizează drept moarte. Prin aceasta ceva este strangulat, închis înăuntrul mayei, ceva care, de fapt, nu ar trebui să fie în maya. Peste tot în marea împărăţie a mayei sau a marii iluzii nu avem decât amăgiri, iluzii pure în fața noastră. Dar avem şi ceva care corespunde unei realităţi, prin faptul că este separat de sensul său propriu-zis din spiritual, şi în clipa în care intervine începe distrugerea, moartea. Aceasta exprimă marele adevăr ocult: Înăuntrul lumii mayei singura care se arată în realitatea ei este moartea! – Toate celelalte fenomene care apar în maya trebuie să le urmărim înapoi la realitatea lor dincolo de ele, toate celelalte fenomene care apar în Maya au adevărul în spatele lor. Numai moartea este veridică în cadrul mayei, întrucât constă în faptul că ceva a fost separat de veridic şi preluat în maya. De aceea este moartea singura realitate din cadrul mayei.
Pentru ştiinţa ocultă faptul că singura realitate din cadrul lumii noastre de maya este moartea are o importanţă esenţială. Ne putem apropia de ceea ce vreau să vă spun, și dintr-o altă parte. Pentru început, să luăm în considerare entităţile celorlalte regnuri din jurul nostru.
Putem pune întrebarea: Mor mineralele, de exemplu? – Pentru ocultist nu are nici un sens să spună: Mineralele mor. – Aceasta ar avea aproximativ la fel de mult sens ca atunci când am spune că unghia pe care am tăiat-o, a murit. Unghia nu este ceva care să aibă dreptul la existență ca o totalitate, este doar ceva din noi, și dacă o tăiem am separat-o de noi și am eliminat-o din viaţa legată de noi. Ea practic moare când murim şi noi. Așadar, în acelaşi sens, spune ştiinţa ocultă că mineralele nu mor. Fiindcă mineralele sunt elemente componente ale unui mare organism, aşa cum unghia este un element al organismului nostru; și atunci când un mineral este distrus, el nu este decât desprins din acest mare organism, aşa cum desprindem bucăţica de unghie din organismul nostru atunci când o tăiem. Distrugerea unui mineral nu este moarte, pentru că mineralul nu trăieşte în sine, ci în marele organism al cărui element component este.
Dacă vă amintiţi conferinţa despre natura plantelor [Nota 24], ştiţi că am spus că nici planta nu este autonomă ca atare, ci este un element component, dar nu ca mineralul, al unui mare organism, ci al organismului întregului Pământ; iar pentru contemplarea ocultă nu are niciun sens să se vorbească despre viaţa unei plante individuale, ci trebuie să se vorbească despre organismul Pământului, în care plantele pretutindeni sunt părţi. Când cauzăm „moartea” acestor plante este ca şi cum ne-am tăia o unghie. Nu putem spune că unghia a murit. La fel de puţin putem spune acest lucru despre plante, căci ele aparţin unui mare organism, care este identic cu întreg Pământul. Este un organism ce adoarme primăvara, care îşi trimite plantele înspre Soare ca organe ale sale, şi care se trezeşte toamna preluând spiritualul plantelor în sine, atunci când preia în sine seminţele lor. Nu are nici un sens să considerăm doar plantele singure, în sine, căci organismul Pământului nu moare când plantele de pe el se veştejesc, la fel cum noi nu murim când ne albeşte părul. Numai că noi ne aflăm într-o altă situaţie decât plantele. Dar Pământul se află într-o situaţie ce poate fi comparată cu cea a omului, dacă omul și-ar putea transforma înapoi părul cărunt în păr negru. Deci Pământul nu moare, iar veştejirea plantelor este un proces ce se desfăşoară la suprafaţă. Aşadar, nu putem spune niciodată că plantele mor realmente.
Nici despre animale nu putem spune că mor aşa cum murim noi. Căci nici animalul individual nu există în realitate, există numai sufletul-grup care se află în suprasensibil. Ceea ce este animalul în realitate există numai în planul astral ca suflet-grup, iar animalul individual s-a condensat din acest suflet-grup. Când moare, el nu este decât un membru depus al sufletului-grup, iar acesta îl înlocuieşte cu un altul.
Ceea ce întâlnim deci ca moarte în regnurile mineral, vegetal şi animal nu este moarte decât în aparenţă, decât în cadrul mayei. În realitate, moare cu adevărat numai omul, care își aduce individualitatea până la punctul în care coboară în corpul său fizic, în care el trebuie să se afle în mod real, în timpul existenţei pământeşti. A vorbi despre „moarte” are în realitate sens numai pentru existenţa pământească a omului.
Dacă înţelegem toate acestea trebuie să spunem: Numai omul poate vieţui, de fapt, cu adevărat moartea. – La om există deci – lucru pe care-l cunoaştem din cercetarea ocultă – o adevărată biruire a morții, o adevărată învingere a morţii. La toate celelalte fiinţe moartea este numai aparentă, ea nu există în realitate. Și dacă urcăm mai sus, de la om la entităţile ierarhiilor superioare, aflăm, de asemenea, că acestea nu cunosc moartea în sens omenesc. Astfel încât, practic, o moarte reală, adică o moarte pe planul fizic, există numai pentru acele entităţi care au ceva de dobândit de pe planul fizic. Omul trebuie să-şi dobândească conştienţa de Eu pe planul fizic şi nu ar putea-o găsi fără moarte. Nici în cazul entităţilor inferioare omului, nici în cazul entităţilor situate deasupra omului nu are vreun sens să se vorbească despre o adevărată moarte. De aceea puteţi să înţelegeţi că privind entitatea pe care o numim entitatea lui Christos nu există nicio posibilitate să fie ștearsă cea mai importantă faptă pământească a sa. Caci am văzut, că la entitatea Christos, Misteriul de pe Golgota intră în considerație ca cea mai importantă faptă: învingerea morţii prin viaţă. Dar unde poate avea loc această învingere a morţii? Se poate ea desfăsura în lumile superioare? Nu! Căci chiar și în cazul fiinţelor inferioare despre care am vorbit, din regnul mineral, vegetal şi animal, nu se poate vorbi despre moarte, pentru că ele îşi au fiinţa lor autentică în lumile superioare, suprasensibile. Și în decursul consideraţiilor noastre din această iarnă vom explica mai departe că nici în cazul entităţilor superioare nu se poate vorbi despre moarte, ci numai despre transformări, despre metamorfoze. Despre o incizie în viață pe care să o caracterizăm drept „moarte” poate fi vorba numai la om. Iar omul poate trăi această moarte numai pe planul fizic. Dacă omul nu ar fi venit niciodată pe planul fizic, el nu ar fi ştiut nimic despre moarte, căci nicio fiinţă care nu a păşit pe planul fizic nu ştie ceva despre moarte. În celelalte lumi nu există ceea ce se poate numi „moarte”, ci numai transformări, metamorfoze. Dacă Christos urma să treacă prin moarte, El trebuia să coboare pe planul fizic! Căci numai aici putea El vieţui moartea.
Vedem astfel că, de asemenea, în devenirea istorică a omului, realitatea lumilor superioare intră în joc, într-un mod remarcabil, în maya. Dacă în cazul celorlalte evenimente istorice putem spune: Evenimentul istoric se desfăşoară aici, pe planul fizic, dar cauza lui se află în lumea spirituală, şi la ea trebuie să ajungem, despre evenimentul de pe Golgota nu putem spune: Acest eveniment se petrece pe planul fizic, iar ceva corespunzător lui se află în lumile superioare. – Desigur, Christos însuși aparţine fiinţelor superioare și a coborât pe planul fizic. Dar o prefigurare, un arhetip, aşa cum trebuie să o căutăm pentru toate celelalte evenimente istorice, nu există pentru ceea ce s-a împlinit pe Golgota. Acest eveniment s-a desfăşurat numai pe planul fizic.
Printre multele certitudini care pot fi oferite de către ştiinţa ocultă în privinţa acestei realităţi este, de exemplu, aceea că evenimentul din faţa Damascului [Nota 25], aşa cum am arătat adesea [Nota 26], va fi din nou vieţuit în următoarele trei milenii, de către un număr suficient de mare de oameni. Aceasta înseamnă că oamenii vor dezvolta capacitatea de a-L percepe pe Christos pe planul astral, ca figură eterică, aşa cum s-a întâmplat cu Apostolul Pavel în faţa Damascului. Acest eveniment al perceperii lui Christos prin intermediul unor capacităţi superioare, ce se vor dezvolta treptat la oameni în decursul următoarelor trei milenii, începe în secolul al XX-lea. De acum, aceste capacităţi ies treptat la iveală, şi ele se vor configura în următoarele trei milenii la un număr suficient de mare de oameni. Aceasta înseamnă că mulţi oameni vor şti, privind în lumile superioare, că Christos este o realitate, că El trăieşte şi Îl vor cunoaşte aşa cum trăieşte acum. Dar ei nu vor cunoaşte numai modul în care trăieşte El acum, ci vor avea, exact ca şi Apostolul Pavel, convingerea că El a murit şi a înviat. Dar baza pentru aceasta nu poate fi pusă în lumile superioare, ea trebuie să fie pusă pe planul fizic.
Aşadar, dacă astăzi cineva ajunge să pătrundă şi să înțeleagă aceste lucruri, anume modul în care evoluţia lui Christos însuși se continuă, şi cu aceasta evoluţia anumitor capacităţi omeneşti, dacă cineva percepe aceste lucruri prin faptul că înţelege ştiinţa spirituală, aceasta nu îl va împiedica, când va fi trecut de poarta morţii, să participe la acest eveniment, care apare într-adevăr ca o primă străluminare a lui Christos în lumea oamenilor. Aşadar, cel care se pregăteşte astăzi în corpul său fizic pentru acest eveniment îl va putea vieţui şi în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Acei oameni însă care nu se pregătesc pentru aceasta, care în această încarnare nu-şi cuceresc nicio înţelegere pentru acest eveniment, între moarte şi o nouă naştere nu vor putea şti nimic despre cele ce se vor desfăşura în privinţa lui Christos începând din acest secol, de-a lungul următoarelor trei milenii. Ei vor trebui să aştepte până când se vor încarna din nou, şi vor trebui să-şi facă pe Pământ pregătirea în acest sens. Aşadar, ceea ce trebuia să se desfăşoare pe Pământ drept cauză a evoluţiei ulterioare a lui Christos, anume moartea pe Golgota şi cele create prin aceasta, toate acestea pot fi înţelese numai de către un om aflat în corpul fizic. Dintre toate realităţile importante pentru noi în privinţa vieţii superioare, aceasta este singura care poate fi înţeleasă numai de un om aflat înăuntrul corpului său fizic. Această realitate va fi apoi prelucrată, va fi dezvoltată mai departe în lumile superioare. Dar ea trebuie să fie întâi înţeleasă când ne afiăm înăuntrul corpurilor noastre fizice. Aşa cum Misteriul de pe Golgota nu s-ar fi putut desfăşura niciodată în lumile superioare, aşa cum el nu are un arhetip în lumile superioare, ci, deoarece conține în sine moartea, este un eveniment desfăşurat şi încheiat pe planul fizic, tot aşa şi înţelegerea pentru el trebuie dobândită pe planul fizic. Este una dintre sarcinile oamenilor de pe Pământ, ca într-una din încarnările lor să dobândească această înţelegere.
Trebuie să spunem, aşadar, că în felul acesta am descoperit ceva de mari proporții, care ne arată, ca să spunem aşa, un lucru nemijlocit real, nemijlocit adevărat pe planul fizic. Ce este, aşadar, real pe planul fizic? Real în sensul că ne putem opri în faţa lui şi să spunem: Aici avem ceva adevărat! – este moartea din lumea oamenilor, nu cea din celelalte regnuri ale naturii. Iar în privinţa evenimentelor istorice ce se desfăşoară în decursul evoluţiei Pământului trebuie, dacă vrem să le înţelegem, să ne ridicăm la un arhetip al fiecărui astfel de eveniment – cu excepţia Misteriului de pe Golgota. În acesta, aşa cum este el, avem ceva ce face parte nemijlocit din lumea adevărului.
Acum este extrem de interesant că iese la iveală într-un fel și cealaltă parte a celor prezentate. Este într-adevăr extrem de important să vedem cum în ziua de azi evenimentul de pe Golgota este negat ca eveniment real, cum oamenii, când vorbim despre istoria exterioară, afirmă că acest eveniment nu poate fi dovedit, în contextul faptelor istorice. Dar între faptele istorice care sunt esențiale nu prea este vreunul care să fie la fel de greu de dovedit prin prin temeiuri exterioare, realiste din punct de vedere istoric, precum Misteriul de pe Golgota. Gândiţi-vă cât de uşor este, în schimb, să se lucreze cu temeiurile istorice în privinţa existenţei unui Socrate, a unui Platon sau a oricărui erou grec în măsura in care ei sunt importanţi pentru progresul omenirii în lumea exterioară; şi cum au ajuns oamenii să spună, într-o anumită măsură pe bună dreptate: Niciunei istorii nu-i este îngăduit să afirme că ar fi existat un Iisus din Nazareth! – Temeiuri istorice exterioare care să arate contrariul nu există. Acest eveniment nu poate fi tratat aşa cum se procedează cu celelalte realităţi istorice.
Și este remarcabil în cea mai înaltă măsură că acest fapt desfăşurat pe planul fizic are o caracteristică comună cu toate faptele suprasensibile, anume că nu pot fi dovedite în mod exterior. Și aproape aceiaşi oameni sunt cei care neagă lumea suprasensibilă și cei cărora le lipseşte posibilitatea de a înţelege acest eveniment, care nu a fost câtuşi de puţin suprasensibil. Acest eveniment poate fi dovedit în privinţa efectelor sale. Dar oamenii îşi formează reprezentarea că aceste efecte ar fi putut interveni fără să fi avut loc evenimentul real în decursul istoriei, şi le explică ca fiind o consecinţă a raporturilor sociologice. Însă pentru acela care cunoaşte mersul lăuntric al devenirii lumii, ideea că ar putea avea loc efecte cum sunt cele ale creştinismului fără ca în spatele lor să existe vreo putere este la fel de inteligentă ca atunci când s-ar afirma că pe un câmp pot să crească verze fără ca ele să fi fost însămânţate anterior. Într-adevăr, putem merge și mai departe şi să spunem că pentru aceia care au participat la ultima redactare a Evangheliilor nu exista nici o posibilitate de a dovedi evenimentul istoric al Misteriul de pe Golgota ca eveniment istoric cu temeiuri istorice, pentru că el a trecut aproape fără urmă pentru orice observație exterioară. Ştiţi cum s-au convins cei care au participat la redactarea târzie a Evangheliilor de realitatea Misteriului de pe Golgota – cu excepţia celui care a scris Evanghelia după Ioan, care a fost contemporan cu evenimentul? Ei nu s-au convins prin documentele istorice, căci nu au avut la dispoziţie decât comunicări orale şi cărţi din Misterii – aşa cum sunt expuse aceste realităţi în Creştinismul ca fapt mistic [Nota 27] –, ci s-au convins de existenţa reală a lui Christos Iisus din constelaţiile cereşti, pentru că erau cunoscători profunzi ai legăturilor dintre macrocosmos şi microcosmos. Ei şi-au format o cunoaştere în acest sens, pe care o poate obţine şi omul de azi, calculând configuratia astrala pentru respectivul punct al istoriei lumii, şi spunând: Atunci când stelele au fost poziţionate așa și așa, trebuie să fi trăit pe Pământ Acela care este desemnat drept Christos. – Aşa s-au convins autorii Evangheliilor după Matei, Marcu şi Luca de existenţa evenimentului istoric. Căci conţinutul Evangheliilor l-au dobândit pe cale clarvăzătoare, dar convingerea şi-au format-o în modul în care, prin configurația stelară a macrocosmosului, se obține o convingere că un eveniment sau altul se poate desfăşura pe Pământ. De aceea, cel care ştie aceste lucruri le poate acorda toată încrederea. A demonstra incorectitudinea a ceea ce se spune împotriva caracterului istoric al Evangheliilor este zadarnică. Ca antroposofi, trebuie să ne fie clar că trebuie să ne situăm pe un cu totul alt teren: pe terenul pe care ni-l putem crea numai printr-o pătrundere cu înțelegerea a ştiinţei oculte.
Relativ la acest punct de vedere, aş vrea să indic și aici un fapt prin care am încercat să arăt în zilele acestea, într-un alt loc, cum prin obiecții corecte, adică obiecții care sunt corecte în sine, nu pot fi afectate realitățile despre care vorbeste știința spirituală, astfel încât oamenii pot spune lucruri care să fie corecte conform științei lor, dar acestea nu contrazic știința spirituală. În conferinţa Cum se întemeiază teosofia [Nota 28] am făcut o comparaţie, şi am spus: Într-un sat, un băieţel avea sarcina să cumpere chiflele pentru micul dejun al familiei sale. În acel loc o chiflă costa doi crăiţari. El primea intotdeauna zece crăiţari pentru aceasta. Aducea întotdeauna acasă numărul de chifle pe care i le dădea băcanul, şi nu-şi făcea nicio problemă în acest sens – aici trebuie să facem observaţia că nu era mare specialist în aritmetică. La un moment dat a fost preluat în familie un copil de suflet, care a fost trimis la băcan după chifle, în locul celuilalt. Însă acesta se pricepea la aritmetică, astfel încât şi-a spus: Trebuie să cumperi chifle, ai primit pentru aceasta zece crăiţari, o chiflă costă doi crăiţari, zece impărţit la doi fac cinci; aşadar, vei aduce cinci chifle. Dar a adus şase chifle acasă. Atunci şi-a spus: Este incorect, nu poţi primi atâtea chifle, şi pentru că socoteala ta este corectă, mâine vei aduce cinci chifle acasă. – În ziua următoare, a primit zece crăiţari şi a adus din nou şase chifle acasă. Socoteala lui era corectă numai că nu concorda cu realitatea, pentru că realitatea era alta. În realitate, în locul acela exista obiceiul ca cineva care cumpără cinci chifle să primească una în plus. Aşadar, şase chifle în loc de cinci, pentru zece crăiţari. Deci obiecţia băiatului era corectă, numai că nu concorda cu realitatea.
Tot așa, toate obiecţiile împotriva ştiinţei spirituale pot să fie corecte, dar să nu aibă nimic de-a face cu realitatea, pentru că realitatea se poate baza pe cu totul alte temeiuri. Exemplul adus aici este concludent pentru a ne clarifica şi din punctul de vedere al teoriei cunoaşterii ce legătură există între ceea ce este corect în calcule şi ceea ce este adevărat în realitate.
Cu aceasta am adăugat la strădaniile noastre de a readuce lumea mayei la realitate – prilej cu care ni s-a arătat că orice foc este o jertfă, orice aer, virtute ce se dăruieşte, orice lichid, resemnare sau renunţare – faptul că adevărata fiinţă a Pământului, sau a substanţei solide, este moartea, este faptul că o substanţialitate este separată de sensul său cosmic. Dar prin faptul că apare această separare, intervine moartea însăşi ca realitate în lumea mayei sau a iluziei. Nici zeii nu au putut cunoaşte moartea, decât dacă au coborît în lumea fizică pentru a înțelege moartea în realitatea ei, în această lume a mayei sau iluziei.
Este ceea ce voiam să adaug astăzi la conceptele pe care ni le-am însuşit deja. Fac încă o dată observaţia că putem ajunge la claritate în privinţa acestor concepte, care ne vor fi necesare pentru o înţelegere temeinică a Evangheliei după Marcu [Nota 29], numai printr-o meditaţie riguroasă, şi prin faptul că le lăsăm să ajungă cât mai des în faţa sufletelor noastre. Evanghelia după Marcu nu poate fi înţeleasă decât dacă punem la baza ei cele mai importante concepte despre Univers.
