În acest ciclu de conferințe, sarcina mea va fi aceea de a crea o punte de legătură între niște lucruri relativ cotidiene, între niște experiențe pe care omul le poate avea în viața obișnuită, și problemele cele mai înalte ale omenirii. Și cu aceasta urmează să ni se deschidă iarăși una dintre căile ce duc de la viața cotidiană la ceea ce antroposofia sau știința spirituală poate fi pentru suflet și pentru spirit. Noi știm că antroposofia, prin faptul că ne adâncim din ce în ce mai mult în ceea ce ne poate da ea, se revarsă în simțirea noastră, se revarsă în voința noastră, se revarsă în acele forțe de care avem nevoie pentru a fi capabili să întâmpinăm cele mai diverse evenimente ale vieții. Și mai știm că, așa cum putem trăi acum antroposofia, prin in-fluențele care vin la noi din lumile spirituale tocmai în epoca prezentă, această antroposofie reprezintă pentru omenirea actuală, aș zice, o necesitate. Noi știm că într-un timp relativ scurt neamul omenesc ar pierde orice siguranță, orice liniște interioară, orice pace necesară vieții, dacă vestirea pe care o desemnăm drept antroposofie nu ar veni la această omenire tocmai în epoca noastră. Și, în sfârșit, mai știm că, de fapt, prin acest curent spiritual antroposofic, două direcții de gândire și simțire ale oamenilor se ciocnesc cu putere.
Una dintre ele este direcția de gândire și simțire materialistă, care a fost pregătită de-a lungul multor secole și care în prezent a luat deja în stăpânire omenirea de pretutindeni, în cercurile cele mai largi, sau o va lua în stăpânire, cu siguranță, în perioada următoare. Este direcția de gândire și simțire pe care o numim materialistă, materialistă în cea mai largă măsură. Și ea năvălește, aș zice, împotriva celeilalte direcții de gândire, care este antroposofia însăși, împotriva direcției spirituale. Și tot mai clar sesizabilă va fi, în viitorul apropiat, această luptă dintre cele două direcții, dintre cele două direcții de gândire și simțire. Lupta va fi de-așa natură, încât nici măcar nu vom putea distinge întotdeauna cu claritate dacă avem de-a face cu o direcție de gândire și simțire ca adevăr nemascată, cu o simțire nemascată a materialismului, să zicem, sau dacă nu cumva avem de-a face, sub tot felul de măști, cu o direcție de gândire și de simțire sau alta. Fiindcă vor exista destule curente materialiste care, dacă putem spune astfel, vor lua o mască spirituală, și uneori va fi greu să deosebim unde se află ascuns, de fapt, materialismul și unde poate fi găsit cu adevărat curentul de gândire spiritual. Cât e de greu să te orientezi în această privință, am căutat să arăt în ultima vreme prin două conferințe pe care le-am ținut una după alta; într-una din ele am încercat să trezesc un sentiment al faptului că, pe baza anumitor gânduri și idei care domnesc în epoca prezentă, cineva poate deveni un adversar cinstit și sincer al antroposofiei. “Cum poate fi combătută știința spirituală”, acest lucru am încercat să-l arăt într-o conferință, după care am prezentat o alta, “Cum poate fi apărată știința spirituală” sau “Cum poate fi fundamentată știința spirituală” [Nota 1].
Să nu credeți că mi-am imaginat că pot prezenta în aceste conferințe tot ce trebuie spus într-o direcție sau alta, eu am vrut doar să trezesc un sentiment al faptului că, într-adevăr, pot fi spuse multe, extraordinar de multe lucruri, cu o mare aparență de îndreptățire, împotriva concepției despre lume spiritual-științifice și că aceia care nu pot deloc altfel decât să facă să izbucnească, dacă mă pot exprima astfel, din sufletele lor, adversitatea, nu se numără deloc, în epoca actuală, printre oamenii cei mai lipsiți de simțul adevărului, ci sunt adeseori cei mai cinstiți căutători ai adevărului. Nu îmi propun deloc să vă înșir aici, din nou, toate argumentele care pot fi aduse împotriva științei spirituale; vreau doar să atrag atenția asupra faptului că, pe baza obișnuințelor de gândire, a concepțiilor din epoca noastră, există asemenea argumente, care pot fi clădite pe niște fundamente juste, și că știința spirituală poate fi combătută foarte temeinic. Numai că se ivește o întrebare, atunci când știința spirituală e combătută astfel, când sunt înșirate toate argumentele ce pot fi aduse împotriva științei spirituale: prin ce se realizează combaterea cea mai temeinică, cea mai îndreptățită? Vedeți dvs., dacă un om se declară astăzi, pe baza premiselor fundamentale ale întregii sale ființe sufletești, adept al științei spirituale, și pe urmă ajunge să cunoască tot ceea ce pot prezenta științele, în mod cuprinzător, pe baza ideii lor fundamentale materialiste, atunci el poate, dacă a cunoscut câtuși de puțin lumea științifică a epocii prezente, să combată în mod temeinic știința spirituală. Dar trebuie să fi creat mai întâi în el însuși, în propriul lui suflet, o anumită stare, pentru a putea întreprinde o asemenea infirmare temeinică. Trebuie să creeze o anumită stare în sufletul său. Această stare constă în faptul că un asemenea om, pentru a se apuca să combată știința spirituală, trebuie să se situeze pe poziția simplei vieți intelectuale, pe simplul punct de vedere intelectualist. Ce se înțelege prin aceasta, ne-o va arăta imediat o privire ce vine din direcția opusă. Să reținem pentru început foarte bine ceea ce am pus în fața dvs. drept experiență personală. Când cunoști rezultatele științifice ale epocii prezente și, ca să zicem așa, te bizui numai pe intelectul tău, poți infirma temeinic știința spirituală. Să păstrăm, de aceea, un moment de tăcere, având în noi acest gând, și să încercăm acum să ne apropiem de sarcina noastră dintr-o altă direcție.
Omul poate privi lumea, de fapt, din două direcții. Una dintre imaginile lumii rezultă dacă omul, să zicem, privește un răsărit de soare minunat, când Soarele se ivește din auriul zorilor născându-se, parcă, din el însuși, trecând apoi strălucitor peste suprafața Pământului, și când omul se cufundă în gândul că raza de soare, căldura solară, fac să iasă din solul pământesc viața, în ciclul ce se repetă anual. Sau omul se poate dărui și momentului când Soarele a apus și roșul amurgului s-a stins, când s-a așternut, încetul cu încetul, întunericul nopții și nenumărate stele prind să licărească pe firmament; omul se poate cufunda în minunățiile cerului înstelat al nopții. Dacă privește astfel ceea ce este natura de jur împrejurul lui, omul va ajunge la o reprezentare care trebuie să-l umple de fericirea cea mai profundă. Fiindcă această reprezentare poate fi asemănătoare cu o idee fundamentală a lui Goethe. Goethe a spus odată într-un mod atât de minunat [Nota 2]: Ah, dacă ne înălțăm privirile spre minunățiile lumii stelare și dacă privim universul cu toate splendorile lui, avem, totuși, până la urmă, sentimentul că toate acestea, că toate lucrurile care ne apar de jur împrejur atât de splendide, își dobândesc sensul lor numai când se oglindesc într-un om care admiră, într-un suflet uman. – Da, omul ajunge la gândul că, așa cum aerul de jur împrejurul lui îi plăsmuiește ființa, pătrunde în el, îl poate respira și prin procesul pe care îl traversează în interiorul lui își construiește propria sa entitate, că exact așa cum el e un produs al acestui aer și al legilor sale și al compoziției sale, el este, într-un anumit sens, și un produs al restului lumii celei vaste, care îl înconjoară cu tot ceea ce se revarsă în simțurile sale, nu numai în simțul văzului, ci și în simțul care percepe lumea sunetelor și celelalte lumi care năvălesc în el prin simțurile sale. Ajunge la gândul că omul stă în fața acestei lumi senzoriale exterioare drept rezultatul apărut la confluența a tot ceea ce, din această lume senzorială, a contribuit la formarea lui, că el stă în așa fel încât își poate spune: Dacă privesc mai atent toate lucrurile care există acolo, afară, și dacă reflectez temeinic asupra lor, dacă le percep cu toate simțurile mele, atunci văd că sensul a tot ceea ce văd aici, în ansamblu, este împlinit cel mai bine prin faptul că, la urmă, din toate acestea se cristalizează alcătuirea minunată a ființei umane însăși.
Și e adevărat că atunci pe om îl poate cuprinde acel sentiment pe care poetul grec l-a exprimat cu atâta forță elementară prin cuvintele: “Multe lucruri grandioase trăiesc pe lume, dar nimic nu e mai grandios decât omul!” [Nota 3] Cât de unilaterale ne par toate revelațiile lumii de afară! Dar în om, aceste revelații par să se fi unit pentru a forma ceva complet, dezvoltat în toate direcțiile, când privim lumea senzorială de afară și apoi pe omul însuși, în mijlocul acesteia, drept ființă înzestrată cu simțuri, în care se revarsă tot restul. Căci, cu cât privim mai exact lumea, cu atât mai mult ne apare omul drept punctul de confluență al tuturor aspectelor unilaterale ale restului universului. Dacă dezvoltăm în noi acest sentiment față de lumea cea mare și confluența ei în om, în sufletul nostru se ivește un gând pătruns de un sentiment care ne poate da o adâncă fericire, gândul despre omul voit de Dumnezeu, despre omul care se înfățișează ca și cum niște fapte divine și niște intenții divine ar fi clădit un întreg univers, din care ar face să se reverse pretutindeni influențe, în așa fel încât, în cele din urmă, aceste influențe au putut să conflueze în opera cea mai demnă pe care zeii au așezat-o din toate direcțiile în centrul universului: omul. Operă voită de zei! A spus-o și unul care a observat tocmai din acest punct de vedere lumea senzorială exterioară în raport cu omul: Ce sunt toate instrumentele muzicianului [Nota 4], în comparație cu alcătuirea minunată a organului auditiv uman, acest instrument muzical, sau cu alcătuirea minunată a laringelui uman, celălalt instrument muzical! Putem admira multe lucruri în lume; dar a nu-l admira pe om, așa cum se situează el în mijlocul lumii, este posibil numai dacă nu cunoști alcătuirea lui minunată. Când ne dăruim unor asemenea observații, în sufletul nostru se ivește gândul: Câte n-au făcut entitățile divin-spirituale, ca să-l creeze pe om!
Aceasta este una din căile pe care omul poate ajunge la o părere despre lume. Cealaltă cale ni se deschide când dezvoltăm în noi un sentiment pentru maiestatea și forța și măreția copleșitoare a ceea ce numim idealuri morale, când privim în propriul nostru suflet și lăsăm să se audă puțin ceea ce reprezintă în lume idealurile morale. E necesară o natură umană sănătoasă, o natură umană sănătoasă din toate punctele de vedere, ca să poți simți în întreaga sa dimensiune maiestatea idealurilor morale ale omului. Putem dezvolta în noi și în raport cu idealurile morale ceva care poate să acționeze la fel de copleșitor în sufletul uman cum acționează strălucirea și splendoarea revelațiilor universului prin omul din exterior. Acest lucru se întâmplă când cineva poate să aprindă în el întreaga iubire și întreg entuziasmul care pot porni de la idealurile și țelurile morale ale omului. Aceasta ne poate pătrunde cu o căldură nespus de mare. Dar atunci acestui sentiment legat de idealurile morale i se alătură în mod absolut necesar un altul, drept gând ce rezultă din observarea mai sus amintită a lumii, care pornește de la revelările universului prin om. Tocmai aceia care simt intens puterea idealurilor morale, tocmai ei simt și acest gând cu cea mai mare intensitate. Ei simt gândul: Ce departe ești, o, omule, așa cum te prezinți în prezent, ce departe ești de înaltele idealuri morale care se pot arăta în inima ta! Cât de mic și neînsemnat ești, cu tot ce știi, faci și poți face, în comparație cu măreția idealurilor morale pe care ți le poți pune în față! Și a nu simți așa, a nu te simți astfel foarte mic în comparație cu idealurile morale, o asemenea atitudine poate să izvorască numai dintr-o micime sufletească. Fiindcă abia atunci când ajunge până la o anumită măreție sufletească simte omul cât e de necorespunzător în comparație cu idealurile morale. Și atunci în suflet răsare un gând, care ne cuprinde adeseori, ca oameni: gândul că noi încercăm plini de energie și curaj să facem tot ce ne stă în puteri pentru a deveni din ce în ce mai maturi, pentru a transforma iar și iar, puțin mai mult, în noi înșine, idealurile morale în forțe, puțin mai mult decât o puteam face mai înainte. Sau, se poate întâmpla și ca, în anumite naturi, gândul că omul e atât de puțin pe măsura idealurilor morale să prindă rădăcini atât de mult, astfel încât ei să se simtă cu totul nimiciți în ei înșiși, înstrăinați de Dumnezeu, tocmai pentru că, pe de-o parte, simt cu putere ceea ce a fost voit de Dumnezeu, când a creat omul exterior, situat în lumea senzorială. Aici stai tu, așa își spun, poate, asemenea oameni, cu tot ceea ce ești din punct de vedere exterior. Când te privești, ca ființă exterioară, trebuie să spui: tu ești ceva în care se întâlnesc toate forțele întregii lumi voite de Dumnezeu, tu ești o ființă voită de Dumnezeu, tu porți un chip asemănător cu chipul lui Dumnezeu! Apoi, privești în interiorul tău. Și aici ți se arată idealurile pe care Dumnezeu ți le-a înscris în inimă, și care, fără îndoială, trebuie să fie pentru tine niște forțe voite de Dumnezeu. Și găsești, ca experiență ce izvorăște din sufletul tău, incapacitatea ta de a fi pe măsura lui Dumnezeu.
Aceste două căi de a privi lumea există în om. Omul poate să se privească pe sine din exterior, să fie profund fericit din cauza naturii sale voite de Dumnezeu, și omul poate să se privească din interior și să fie profund învrăjbit cu sine însuși din cauza sufletului său înstrăinat de Dumnezeu. Dar o simțire sănătoasă nu poate să-și spună decât așa: Din același temei originar divin din care vin forțele care l-au așezat pe om într-un punct central, ca pe o chintesență extraordinară a întregului univers, din același temei originar divin trebuie să izvorască și idealurile morale care sunt înscrise în inima noastră. De ce una e așa îndepărtată de cealaltă? Aceasta este, de fapt, marea întrebare-enigmă a întregii existențe umane. Și, cu adevărat, în lume n-ar fi existat niciodată teosofie, n-ar fi existat nici filosofie, dacă în sufletul uman n-ar fi apărut, în mod conștient sau inconștient, în mod afectiv sau sub formă mai mult sau mai puțin clară din punct de vedere intelectual, această scindare, care a fost caracterizată mai înainte. Fiindcă din trăirea acestei scindări a izvorât întreaga cugetare și cercetare umană mai profundă. Ce se așază între omul voit de Dumnezeu și omul înstrăinat de Dumnezeu? Aceasta este, de fapt, întrebarea fundamentală a oricărei filosofii. Chiar dacă această întrebare a fost mereu altfel formulată și caracterizată, în cele mai diverse moduri, ea stă, totuși, la baza întregii gândiri și cugetări umane. Cum poate ajunge omul să aibă o reprezentare a faptului că poate fi clădită o punte de legătură între priveliștea, cu siguranță dătătoare de fericire, a ființei noastre exterioare, și aceea care, neîndoielnic, ne duce la scindarea cea mai adâncă, a sufletului nostru?
Ei bine, vedeți dvs., noi trebuie să caracterizăm puțin calea pe care poate să meargă sufletul uman pentru a se înălța într-un mod just și demn până la întrebările supreme ale existenței, și trebuie să aflăm apoi în ce pot consta originile erorilor. Fiindcă în lumea de afară, în măsura în care această lume e dominată astăzi de știință, se spune întotdeauna, fără îndoială, când se vorbește de știință, de cunoaștere: Da, dacă am emis niște judecăți juste, dacă am gândit just, trebuie să rezulte cunoașterea, adevărul. Am folosit odată, nu prea demult, ca să arăt ce eroare fundamentală zace în această premisă, că adevărul, cunoașterea, trebuie să rezulte neapărat dacă emitem judecăți juste, am folosit o comparație foarte simplă, pe care aș vrea s-o relatez și aici; din ea veți vedea că ceea ce e just nu trebuie să ducă neapărat la adevăr. A fost odată, într-un sat, un băiețel, pe care părinții lui îl trimiteau să aducă franzele. El primea întotdeauna de la părinți – să zicem că în satul acela se socotea în creițari – câte zece creițari și el aducea pentru banii aceia șase franzele. Când cumpărai o franzelă, ea costa doi creițari. Așadar, el aducea întotdeauna acasă șase franzele pentru zece creițari. Băiețelul nu era prea tare la aritmetică și nu s-a întrebat niciodată cum se face că el primește întotdeauna zece creițari, că o franzelă costă doi creițari și că pentru cei zece creițari ai lui el aduce acasă șase franzele. Dar iată că el a primit un fel de frate vitreg. Dintr-o altă localitate, a fost adus în casă un băiat cam de aceeași vârstă cu el, dar care era foarte bun la aritmetică. El a văzut că noul său camarad s-a dus la brutar, că primise zece creițari, el și-a zis: Prin urmare, în mod necesar, trebuie să aducă acasă cinci franzele. El era un elev foarte bun la aritmetică și gândea corect: o franzelă costă doi creițari, el primește zece creițari, deci, va aduce în mod absolut sigur acasă cinci franzele. Dar iată că băiatul aduse șase franzele. Atunci, bunul matematician zise: Dar asta e cu totul greșit, de vreme ce o franzelă costă doi creițari și ție ți s-au dat zece creițari, și de vreme ce doi se cuprinde în zece de cinci ori, tu nu poți aduce acasă șase franzele. Poate că brutarul s-a înșelat, ori ai șterpelit tu încă o franzelă – adică ai furat. Dar iată, a doua zi băiatul aduse din nou șase franzele pentru zece creițari. Fiindcă în satul acela era obiceiul ca cine cumpără cinci franzele să primească una în plus, așa că, într-adevăr, dacă cineva cumpăra cinci franzele pentru zece creițari, primea șase franzele. Era un obicei foarte plăcut pentru cei ce aveau nevoie în gospodăria lor tocmai de șase franzele.
Ei da, matematicianul cel bun a gândit absolut corect, el n-a făcut absolut nici o greșeală în gândirea lui, dar această gândire corectă nu coincidea cu realitatea. Trebuie să recunoaștem că gândirea cea corectă nu a ajuns nicidecum la realitate, fiindcă realitatea nu se orientează după gândirea cea corectă. Vedeți dvs.: așa cum s-a întâmplat în cazul acesta, se poate dovedi că, într-adevăr, în cazul gândurilor celor mai riguroase, mai rafinate, pe care le putem toarce vreodată în mod logic, putem obține ceea ce este just, dar că, măsurate conform cu realitatea, ele pot fi cu totul și cu totul eronate. Acest lucru se poate întâmpla mereu. De aceea, o dovadă obținută pe calea gândirii nu poate fi niciodată decisivă pentru realitate, niciodată. Ne putem înșela, de altfel, și în ceea ce privește înlănțuirea specifică dintre cauză și efect, așa cum ne putem înșela și în raport cu lumea exterioară. Vreau să vă dau și un asemenea exemplu. Să presupunem că un om merge în lungul unui râu, pe malul lui. Ajunge până într-un loc, noi vedem din depărtare cum se prăbușește peste marginea râului, cade în apă; grăbim într-acolo, vrând să-l salvăm, dar este scos din apă mort. Oamenii văd cadavrul. Se poate constata, dacă vreți, că respectivul s-a înecat, și se poate proceda aici cu o deosebită agerime. Poate că pe locul unde a căzut în apă era o piatră; așadar, spun oamenii, el s-a împiedicat de piatră, a căzut în apă și s-a înecat. Fiindcă înlănțuirea de gânduri e corectă: dacă un om s-a plimbat pe malul unei ape, s-a împiedicat de piatra ce se afla acolo, a căzut în râu și a fost scos afară mort, înseamnă că el s-a înecat. Nu poate fi altfel. Numai că tocmai cu acest om lucrurile trebuie că nu s-au petrecut astfel. Dacă nu ne lăsăm dominați de această înlănțuire cauză-efect, putem găsi că omul respectiv a avut un atac de cord în momentul în care a căzut în apă, și în urma atacului de cord, fiindcă se afla pe malul râului, el a căzut în apă. Omul era deja mort când a căzut în apă, dar a mai trecut și prin procesele prin care trece cel care cade în apă fiind încă viu. Vă dați seama, dacă, din cauza îmbinării evenimentelor exterioare, cineva se decide la judecata: omul a alunecat, a căzut în apă și s-a înecat –, judecata lui e greșită, ea nu corespunde realității, pentru că omul respectiv era deja mort când a căzut în apă și nu a fost scos mort din apă deoarece căzuse în ea. Vedeți dvs., judecăți făcute în mod sucit, ca aceasta, în cazul căreia e atât de ușor să găsești eroarea, se întâlnesc la fiecare pas în literatura noastră științifică, numai că acolo eroarea nu e observată, după cum nu s-ar observa niciodată nici în situația celui căzut în apă din cauza atacului de cord, dacă nu s-ar cerceta cazul. Asemenea greșeli, în niște înlănțuiri mai subtile de la cauză la efect, se fac în permanență. Nu vreau să spun cu aceasta decât că gândirea noastră este absolut incompetentă în raport cu realitatea, că ea nu este relevantă, nu este deloc un judecător adecvat.
Dar cum ieșim atunci, din cufundarea în îndoială și neștiință, ca să zicem așa, dacă gândirea noastră, într-adevăr, nu poate fi o călăuză sigură? Cine are deja experiență în legătură cu aceste lucruri, cine s-a ocupat mult de gândire, acela știe că orice poate fi dovedit și orice poate fi infirmat, lui nu îi mai impune deloc agerimea filosofiei. El poate să admire agerimea de gândire, dar nu se poate lăsa cu totul în seama simplei judecăți a intelectului, deoarece știe că pot fi găsite niște judecăți intelectuale la fel de juste și în sens contrar. Această afirmație este valabilă pentru tot ceea ce poate fi dovedit sau infirmat. În această privință, pot fi făcute adeseori cele mai interesante observații tocmai în contact cu viața. Are un anumit farmec – în orice caz, numai un farmec teoretic – să cunoști niște oameni care tocmai au ajuns într-un anumit punct, în punctul în care ei trăiesc interior, simt în interiorul lor, că, de fapt, orice poate fi dovedit și orice poate fi infirmat, dar care încă nu s-au maturizat în sensul a ceea ce poate fi numit concepție spirituală despre lume.
Tocmai în săptămânile din urmă m-au preocupat adeseori asemenea gânduri, în amintirea unui om care mi-a ieșit odată în întâmpinare, prezentând expresia cea mai minunată a unei asemenea constituții sufletești, fără ca el să fi ajuns până la o sesizare reală a realității prin știința spirituală. Dar el ajunsese până acolo unde a înțeles că toate afirmațiile care sunt posibile din punct de vedere filosofic pot fi atât infirmate, cât și fundamentate. E vorba de un profesor de la Universitatea din Viena, decedat acum câteva săptămâni, un om extraordinar de plin de duh; numele său este Laurenz Müllner [Nota 5]. Un om extraordinar de plin de duh, care a putut să prezinte cu mare claritate toate dovezile în sprijinul a tot felul de sisteme și idei filosofice, dar care a fost în stare să și infirme totul, desemnându-se mereu el însuși drept un sceptic; din gura lui am auzit odată afirmația, îngrozitoare, într-un anumit sens: Ah, întreaga filosofie nu e altceva decât un joc foarte frumos al gândurilor! Și dacă ai fi observat adeseori scânteierea spirituală a jocului de gânduri a acestui om, era foarte interesant să vezi, de asemenea, cum tocmai Laurenz Müllner nu putea fi reținut niciodată într-un punct oarecare, fiindcă el nu admitea niciodată nimic, cel mult, când cineva aducea vreun argument împotriva unei concepții despre lume: atunci el știa să prezinte, cu multă iubire, toate argumentele care puteau fi aduse în apărarea respectivei concepții despre lume, pe care, poate, cu câteva zile mai înainte o făcuse praf cu mare agerime, din toate punctele de vedere. Era o minte extraordinar de interesantă, într-un anumit sens, într-adevăr, unul dintre cei mai importanți filosofi care au trăit în această perioadă. Este interesant și ce anume l-a dus la această dispoziție fundamentală. Fiindcă, pe lângă faptul că era un cunoscător temeinic al evoluției filosofice a omenirii, Laurenz Müllner era, totodată, preot catolic și el voia întotdeauna să rămână un bun preot catolic, deși la urmă a fost timp de mulți ani profesor la Universitatea din Viena. Și felul său de a se cufunda în înlănțuirile de gânduri catolice a făcut, pe de-o parte, ca, într-adevăr, în comparație cu înlănțuirile de gânduri fertilizate de o anumită ardoare religioasă, să-i pară mic tot ceea ce îi apăruse în lume, în rest, drept simplu joc de gânduri; dar faptul că, totuși, nu putea să iasă din cadrul simplei îndoieli, aceasta s-a datorat catolicismului său. El era prea mare, ca să rămână la catolicismul dogmatic, dar, pe de altă parte, catolicismul era prea mare în sufletul său, pentru ca el să se fi putut înălța la o înțelegere spiritual-științifică a realității. E extraordinar de interesant să observi un asemenea suflet, care a ajuns tocmai până în punctul în care poți studia de ce are omul nevoie ca să ajungă la adevăr. Fiindcă, bineînțeles, și acestui om ager la minte îi era clar că prin gândirea lui nu se poate ajunge la realitate.
Deja în vechea Grecie s-a spus de unde trebuie să pornească, la început, cugetarea umană sănătoasă, ca să ajungă cândva la realitate. Și acea afirmație care a fost făcută deja în Grecia antică mai este valabilă, în mod absolut sigur, și astăzi. Fiindcă deja în Grecia antică se spunea: Orice căutare umană trebuie să pornească de la uimire [Nota 6]. Dar să luăm această afirmație în sensul ei pozitiv, dragii mei prieteni! Să luăm în sens pozitiv ideea că în sufletul care vrea să ajungă la adevăr trebuie să fi existat o dată această stare, de a sta plin de uimire în fața universului. Cine este în stare să perceapă întreaga forță a acestei maxime grecești, ajunge să-și spună: Când un om, indiferent cum sunt, în rest, condițiile în care el ajunge la cercetare și cugetare umană, pornește de la uimire, așadar, nu de la altceva, ci de la uimirea în fața realităților lumii, atunci e ca și cum o sămânță ar fi pusă în pământ și din ea ar crește o plantă. Fiindcă, într-un anumit sens, orice cunoaștere trebuie să aibă drept sămânță uimirea. Altfel este dacă un om nu pornește de la uimire, ci, poate, de la faptul că, într-o anumită perioadă din tinerețea sa, bravii lui dascăli i-au vârât în cap anumite principii, care l-au făcut să devină filosof; sau, dacă el a devenit filosof, ei bine, din cauză că în mediul social în care a crescut era obiceiul ca oamenii să învețe asemenea lucruri și el a ajuns la filosofie în virtutea împrejurărilor care existau tocmai atunci. După cum se știe, și examenul la filosofie este cel mai ușor de trecut. Într-un cuvânt, există sute și mii de puncte de plecare pentru filosofie, care nu își au izvorul în uimire, ci în altceva. Toate punctele de plecare de acest fel duc numai la o conviețuire cu adevărul care poate fi comparată cu situația în care facem o plantă din carton și nu o facem să iasă din sămânță. Comparația este absolut valabilă, fiindcă orice cunoaștere reală, care vrea să aibă perspectiva de a avea ceva comun cu enigmele lumii, trebuie să iasă din sămânța uimirii. Și cineva poate să fie un gânditor cât de ager, el poate suferi, aș zice, de o anumită exaltare a agerimii: dacă el n-a trecut niciodată prin stadiul uimirii – din căutările lui nu va ieși nimic; vor ieși niște înlănțuiri de idei agere, inteligente, și nimic nejust, dar nu e necesar ca ceea ce e just să ajungă neapărat la adevăr. Este absolut necesar ca, înainte de a începe să gândim, înainte de a ne pune în mișcare gândirea, să fi trecut prin starea de uimire. Și o gândire care se pune în mișcare fără a fi trecut prin starea de uimire rămâne, în fond, un simplu joc de gânduri. Așadar, gândirea trebuie să-și aibă originea, dacă pot să spun așa, în uimire.
Și, mai departe. Ceea ce am spus nu e încă suficient. Dacă gândirea își are originea în uimire și omul respectiv e predispus prin karma lui să devină foarte ager la minte, foarte inteligent, și dacă, dintr-o anumită trufie, el ajunge foarte curând să se bucure singur de inteligența lui și să nu mai dezvolte pe urmă decât inteligența, atunci nici uimirea de la început nu-l ajută deloc. Fiindcă, dacă, după ce uimirea a prins rădăcini în suflet, omul nu face nimic altceva, în continuarea gândirii sale, decât să gândească, el nu poate ajunge la realitate. Luați bine seama, subliniez și aici acest lucru, eu nu vreau să spun că omul trebuie să renunțe la gânduri și că gândirea este dăunătoare. Fiindcă aceasta este o părere foarte larg răspândită și în cercurile teosofice. Gândirea e considerată de-a dreptul rea și dăunătoare, deoarece se spune că omul trebuie să pornească de la uimire. Dar, dacă a început puțin să gândească, și poate să înșire cele șapte principii constitutive ale omului [Nota 7] ș.a.m.d., nu e necesar ca el să înceteze acum cu gândirea, nu, gândirea trebuie să rămână. Dar după uimire trebuie să vină o altă stare sufletească, și anume aceea pe care o putem desemna cel mai bine drept venerație față de ceea ce încearcă gândirea să abordeze. După starea de uimire, trebuie să vină starea de venerație, de respect profund. Și orice gândire care ar vrea să se emancipeze de venerație, de înălțarea plină de venerație a privirii spre ceea ce se oferă gândirii, nu va putea să pătrundă în realitate. Gândirea nu are voie niciodată, ca să spunem așa, să danseze cu pași ușori prin lume, cu propriii ei pași ușori. Ea trebuie să-și aibă rădăcinile, după ce a trecut de stadiul uimirii, în sentimentul de venerație față de temeiurile lumii.
Aici, calea cunoașterii ajunge, în orice caz, într-o opoziție foarte puternică față de ceea ce numim astăzi știință. Fiindcă, dacă dvs. îi spuneți unui om care stă astăzi în laborator în fața retortelor sale și analizează niște substanțe, pe care le recompune prin sinteză: Totuși, tu nu poți cerceta adevărul! Tu vei descompune, ce-i drept, frumușel, și vei recompune frumușel, dar ceea ce faci tu sunt simple fapte. Tu te apropii de ele fără pietate, fără a aduce venerație în întâmpinarea realităților lumii. De fapt, ar trebui ca tu să stai în fața a ceea ce se petrece în retortele tale cu aceeași pietate și venerație plină de respect cu care stă un preot la altar. – Ce vă va răspunde astăzi un asemenea om? Probabil va râde de dvs., va râde îngrozitor de tare, fiindcă de pe pozițiile științei actuale nu se poate înțelege deloc că venerația ar putea să aibă ceva de-a face cu adevărul, cu cunoașterea. Dacă nu va râde de dvs., un asemenea om vă va spune, cel mult: Eu sunt în stare să mă entuziasmez cu adevărat pentru ceea ce se petrece în retortele mele, dar tu nu vei putea să-l faci să înțeleagă pe un om rezonabil că acest entuziasm poate fi și altceva decât o problemă a mea, personală, că ea ar putea să aibă ceva comun cu cercetarea adevărului. – Vom părea mai mult sau mai puțin nebuni, față de oamenii de știință din epoca actuală, dacă vom spune că cercetarea și mai ales gândirea asupra lucrurilor nu are voie să se emancipeze niciodată de ceea ce trebuie să numim venerație, că nu avem voie să facem nici un pas în gândire fără a fi pătrunși de sentimentul venerației față de ceea ce cercetăm. Acesta este al doilea aspect.
Dar și un om care a ajuns până la un anumit grad de venerație și apoi, fiindcă a trăit acest sentiment al venerației, ar vrea să înainteze acum doar cu gândirea, ar ajunge iarăși la ceva inconsistent, n-ar mai putea să înainteze. El ar găsi ceva just și, pentru că a trecut de primele două trepte, lucrul just găsit de el ar fi străbătut de tot felul de puncte de vedere solid întemeiate. Dar el tot ar ajunge curând – în mod inevitabil – pe un teren nesigur. Fiindcă în starea noastră sufletească trebuie să se instaleze o a treia treaptă, după ce am trăit în suficientă măsură uimirea și venerația, și această a treia treaptă este cea pe care am putea-o desemna drept: a ne simți într-un acord plin de înțelepciune cu legile lumii. Da, vedeți dvs., această stare în care ne simțim într-un acord plin de înțelepciune cu legile lumii nu o putem crea în nici un alt fel decât dacă, într-un anumit sens, am înțeles deja lipsa de valoare a simplei gândiri, după ce ne-am spus în repetate rânduri: Acela care clădește numai pe justețea gândirii – indiferent că fundamentează ori infirmă ceva, nu aceasta este esențialul –, un asemenea om se află în situația băiatului nostru care a socotit corect numărul de franzele. Dacă băiatul ar fi fost în stare să-și spună: Ceea ce tu socotești poate fi corect, dar tu nu trebuie să clădești deloc pe gândirea ta corectă, ci trebuie să mergi pe urmele adevărului, trebuie să te pui în acord cu realitatea, atunci băiatul ar fi găsit ceva care se situează mai sus decât corectitudinea calculelor sale: obiceiul din acel sat de a se da o franzelă în plus celui care cumpără cinci franzele. El ar fi aflat că omul trebuie să iasă din sine, să se ducă în lumea exterioară, și că gândirea justă nu decide deloc asupra faptului că ceva este real sau nu.
Dar această punere în acord plină de înțelepciune cu realitatea nu merge de la sine. Dacă ar merge de la sine, dragii mei prieteni, atunci dvs. n-ați trăi acum și niciodată un om n-ar trăi în acest punct ispitirea prin Lucifer. Fiindcă, de fapt, conducătorii divini ai lumii îi meniseră omului ceea ce numim posibilitatea de a face distincție între bine și rău, de a dobândi cunoașterea, de a mânca din pomul cunoașterii – dar pentru un moment ulterior. Greșeala oamenilor constă în faptul că ei au vrut să-și însușească mai devreme această cunoaștere a deosebirii dintre bine și rău. Prin ispitirea luciferică, ei au vrut să-și însușească mai devreme ceea ce le fusese menit pentru mai târziu; aici e problema. De aici nu putea să rezulte decât o cunoaștere neputincioasă, o cunoaștere care se raportează la cunoașterea reală pe care omul ar fi trebuit să și-o cucerească, așa cum îi fusese ea menită, la fel ca un copil născut prematur la un copil născut la termen, maturizat până la capăt. Astfel că vechii gnostici – simțim câtă dreptate aveau – au folosit cu adevărat cuvântul: Cunoașterea umană, așa cum îl însoțește ea pe om prin lume, de-a lungul încarnărilor sale, este, de fapt, ceva născut prematur, o ektroma [Nota 8], fiindcă oamenii n-au știut să aștepte până când ar fi trecut prin toate treptele care ar fi trebuit să-i conducă apoi la cunoaștere. Ar fi trebuit, așadar, să treacă un timp, în care omul să fi lăsat să se maturizeze anumite stări sufletești, pe urmă ar fi trebuit să-i revină cunoașterea. Acest păcat originar al omenirii mai este comis până în zilele noastre; fiindcă, dacă el n-ar fi comis, oamenii s-ar gândi mult mai puțin cum își pot însuși cât mai repede, drept adevăr, un lucru sau altul, și ei s-ar gândi cum se pot maturiza pentru a înțelege, abia atunci, anumite adevăruri.
Și acesta este tot un lucru care ar putea să-i pară atât de ciudat omului modern, dacă cineva ar veni și ar zice: Tu înțelegi foarte bine teorema lui Phytagora; dar, dacă vrei să o înțelegi în semnificația ei misterioasă: suma pătratelor celor două catete este egală cu pătratul ipotenuzei – sau să luăm o formulare mai simplă: Înainte de a deveni matur ca să înțelegi că 3 x 3 = 9, tu trebuie să mai treci, în sufletul tău, prin trăirile cutare sau cutare! Și un om din zilele noastre ar râde și mai tare dacă cineva i-ar spune: Tu înțelegi aceasta abia când te pui în acord cu legile lumii, care au ordonat lucrurile în așa fel încât legile matematice ne apar într-un anumit mod. De fapt, oamenii mai comit încă și acum păcatul originar, deoarece ei cred că pe fiecare treaptă pot înțelege totul și nu acordă nici o importanță faptului că mai întâi trebuie să fi trecut prin anumite experiențe, ca să înțelegi un lucru sau altul, că trebuie să ai la bază în interiorul tău conștiența faptului că, la urma urmei, cu toate judecățile noastre riguroase, nu putem obține absolut nimic în domeniul realității.
Aceasta ține de cea de-a treia stare pe care trebuie s-o descriem. Oricât de mult ne-am încorda judecata – în judecată poate să survină oricând o greșeală. O judecată justă poate rezulta numai după ce am atins un anumit grad de maturitate, după ce am așteptat până când judecata a venit ea însăși la noi. Judecata nu are ceva comun cu realitatea atunci când ne dăm osteneala de a emite o judecată justă, ci atunci când ne străduim să devenim atât de maturi, încât judecata să se apropie singură de noi. Oricât de tare s-ar strădui cineva să emită o judecată justă, el nu poate conta pe faptul că prin acest efort interior va ajunge la o judecată decisivă. Poate spera să ajungă la o judecată justă numai acela care face cu cea mai mare grijă tot ce este necesar pentru a deveni tot mai matur și mai matur, așteptând, ca să spunem așa, judecățile juste de la revelațiile care se revarsă spre el, pentru că a devenit matur. Aici, bineînțeles, putem face experiențele cele mai ciudate. Un om care emite rapid orice judecată va gândi, bineînțeles: Dacă un om a căzut în apă și a fost scos afară mort, el s-a înecat. Dar unul care a devenit înțelept, care s-a maturizat prin experiențele vieții, va ști că o justețe generală nu înseamnă absolut nimic pentru un caz individual, că în fiecare caz trebuie să ne dăruim în mod multilateral realității care ni se înfățișează, că trebuie să lăsăm întotdeauna ca faptele care au loc în fața noastră să emită judecata. Putem găsi confirmată foarte bine în viață această atitudine.
Să luăm următorul caz: Un om spune astăzi ceva. Ei bine, dvs. puteți fi de altă părere, puteți spune: Ceea ce spune ăsta e absolut greșit. Căci dvs. puteți avea, firește, o altă părere decât celălalt om. Bine, poate fi greșit și ceea ce spune el, și ceea ce spuneți dvs.; dintr-un anumit punct de vedere, amândouă judecățile pot fi juste și amândouă pot fi greșite. Pe această a treia treaptă, nu veți mai considera important faptul că unul are o părere, diferită de a celuilalt. Acest lucru nu spune absolut nimic; aici nu ne situăm decât pe culmea propriei noastre judecăți. Cel care a devenit înțelept este rezervat cu judecata lui, și nu o exprimă nici chiar atunci când este conștient de faptul că s-ar putea să aibă dreptate; el își reține în interiorul lui părerea, ca în mod experimental, de probă. Dar ia presupuneți că un om vă spune astăzi ceva; după două luni, el spune ceva cu totul opus: aici, dvs. vă puteți scoate cu totul din joc, dvs. nu aveți nimic de-a face cu cele două fenomene. Dacă lăsați să acționeze asupra dvs. cele două fenomene, nu veți fi nevoit să-l contraziceți pe nici unul, căci ele se contrazic reciproc. Aici, judecata o emite lumea exterioară, nu dvs. Înțeleptul începe abia aici să emită judecăți. E interesant: Oamenii nu vor înțelege niciodată felul în care și-a făcut Goethe, de exemplu, cercetările sale din domeniul științelor naturii, dacă nu au această noțiune a înțelepciunii, că lucrurile trebuie să emită ele înseși judecățile. De aceea, Goethe a făcut și interesanta afirmație [Nota 9] – o găsiți în introducerile scrise de mine la lucrările de științele naturii ale lui Goethe -: De fapt, n-ar trebui să emitem niciodată judecăți sau ipoteze în legătură cu fenomenele exterioare, căci fenomenele sunt teoria, ele își exprimă singure ideile, după ce ne-am maturizat într-o asemenea măsură încât să le lăsăm să acționeze în mod just asupra noastră. Nu este esențial să ne situăm, ca să zicem așa, în dosul fenomenelor și să stoarcem din sufletul nostru ceea ce socotim că e just, ci esențialul este să facem în așa fel încât să devenim maturi și să așteptăm ca judecata să țâșnească spre noi din faptele înseși. Trebuie să ne situăm față de gândire în așa fel încât să nu transformăm gândirea într-un judecător de tribunal, care emite sentințe asupra lucrurilor, ci într-un instrument prin care lucrurile să se poată exprima pe ele înseși. Aceasta înseamnă a ne pune în acord cu lucrurile.
Nici când am trecut prin a treia stare gândirea nu are încă voie să vrea să stea pe propriile ei picioare, abia acum vine, aș zice, starea sufletească cea mai înaltă pe care trebuie s-o atingem, dacă vrem să ajungem la adevăr. E starea care poate fi desemnată foarte bine prin cuvântul supunere. Uimire, venerație, acord plin de înțelepciune cu fenomenele lumii, a te lăsa cu încredere în voia mersului lumii – acestea sunt treptele care trebuie parcurse și care trebuie să meargă întotdeauna în paralel cu gândirea, care nu au voie să părăsească niciodată gândirea – altfel, gândirea ajunge doar la ceea ce este just, dar nu la ceea ce este adevărat. Să ne oprim puțin, tăcuți, în locul un-de am ajuns, prin uimire, venerație, acord plin de înțelepciune cu fe-nomenele lumii, până la ceea ce am numit azi „a te lăsa cu încredere în voia mersului lumii”, stare pe care încă nu am explicat-o, dar o vom explica mâine. Să reținem că ne-am oprit astăzi la starea de a te lăsa cu încredere în voia mersului lumii și să reținem, pe de altă parte, întrebarea la care deja am reflectat: De ce, pentru a putea infirma știința spirituală, nu e suficient să devenim numai intelectuali. Să le privim ca pe două întrebări la care vom continua mâine să căutăm răspuns.
