Am ajuns ieri să discutăm despre acea stare sufletească pe care am numit-o „a te lăsa cu încredere în voia mersului lumii” și care ne-a apărut, în primă instanță, drept cea mai înaltă dintre stările sufletești la care trebuie să ajungem, dacă vrem ca gândirea, ca ceea ce numim în sens obișnuit cunoaștere, să pătrundă în realitate, dacă vrem ca ea să aibă de-a face cu realitatea, cu ceea ce este într-adevăr real. Cu alte cuvinte: o gândire care s-a ridicat la nivelul acelor stări sufletești în cadrul cărora ne-am însușit mai întâi uimirea, apoi ceea ce numim dăruire plină de venerație față de lumea realului, apoi ceea ce putem numi a te ști într-un acord plin de înțelepciune cu fenomenele lumii. O gândire care nu s-ar mai putea înălța și în regiunea caracterizată drept starea sufletească de a te lăsa în voia mersului lumii, o asemenea gândire nu ar putea să ajungă la real. Ei bine, această stare de a te lăsa în voia mersului lumii poate fi cucerită numai dacă ne străduim într-un mod foarte energic să ne aducem mereu și mereu în fața ochilor faptul că simpla gândire nu are o importanță decisivă și dacă ne mai străduim, în continuare, să facem tot mai vie și mai energică în noi o dispoziție care ne spune fără încetare: Tu nu trebuie să aștepți deloc de la gândirea ta să-ți furnizeze cunoștințe despre adevăr, ci tu trebuie să aștepți de la gândirea ta, în primă instanță, doar ca ea să te educe. E extraordinar de important să dezvoltăm în noi această dispoziție, a faptului că gândirea noastră ne educă. Dacă aplicați cu adevărat în mod practic acest principiu, veți rezolva diferite lucruri într-un cu totul alt mod decât se crede astăzi că trebuie ele rezolvate.
Vă cred dacă îmi spuneți că nu mulți dintre dvs. l-au studiat temeinic pe Kant. Și nici nu e necesar. E suficient să spunem aici, pentru început, că în lucrarea cea mai importantă, cea mai deschizătoare de drumuri a lui Kant, „Critica rațiunii pure”, găsiți întotdeauna pe o pagină dovada pro și pe cealaltă pagină dovada contra. Să luăm o propoziție, de exemplu [Nota 10]: Lumea și-a început cândva, în timp, existența, apoi Kant așază, poate, pe cealaltă pagină a aceleiași file de carte, propoziția: Lumea a existat întotdeauna, din veșnicie. Și el aduce pentru fiecare dintre aceste două propoziții – despre care ușor putem vedea că una exprimă exact contrariul a ceea ce exprimă cealaltă – niște dovezi valabile, atât pentru una dintre propoziții, cât și pentru cealaltă. Cu alte cuvinte: el dovedește în același fel că lumea a avut cândva un început și apoi că lumea nu a avut nici un început. Kant numește aceasta antinomii și vrea să demonstreze astfel caracterul limitat al facultății umane de cunoaștere, vrea să arate că omul ajunge în mod inevitabil la asemenea argumentații care se contrazic reciproc. Ei bine, cât timp cineva este de părere că prin gândire sau prin prelucrarea noțiunilor pe bază de gândire a experiențelor se ajunge la adevăr, adică la suprapunerea cu o realitate obiectivă, cât timp cineva se dăruiește acestei păreri, este, într-adevăr, îngrozitor pentru omul respectiv să i se arate că putem dovedi un lucru și putem dovedi apoi exact contrariul. Căci, cum să ajungem la realitate prin dovezi! Dar, dacă ne-am educat în așa fel încât știm că mai ales acolo unde intră în considerare lucrurile decisive, gândirea nu decide nimic în legătură cu realitatea, dacă ne-am educat în mod energic în așa fel încât să concepem gândirea doar ca mijloc de a deveni înțelepți, de a ne lua în propriile mâini dezvoltarea noastră spre înțelepciune, atunci nu ne deranjează deloc faptul că o dată poate fi dovedit un lucru și că apoi poate fi dovedit exact contrariul. Fiindcă, în acest caz, observăm foarte curând: tocmai datorită faptului că realitatea nu ne poate deranja cu nimic în munca de prelucrare a noțiunilor, noi putem să lucrăm și să ne autoeducăm în modul cel mai liber în domeniul noțiunilor și al ideilor. Dacă am fi corectați în permanență de realitate, nu am avea în munca de prelucrare a noțiunilor un mijloc liber de autoeducare. Reflectați bine la faptul că noi avem în munca de prelucrare a noțiunilor noastre un mijloc de autoeducare liber, eficient, numai datorită faptului că nu suntem deranjați niciodată de realitate în munca de prelucrare liberă a noțiunilor.
Ce înseamnă aceasta: nu suntem deranjați? Ei bine, ce ar fi o asemenea deranjare a noastră de către realitate, în munca de prelucrare liberă a noțiunilor? Ne-am putea reprezenta puțin o asemenea deranjare, dacă am opune gândirii noastre umane, în primă instanță în mod pur ipotetic – vom vedea mai târziu că aceasta nu trebuie să rămână neapărat o ipoteză – gândirea divină. Atunci am putea spune: Despre gândirea divină nu ne putem forma, în primă instanță, noțiunea că nici ea nu are nimic comun cu realul, ci despre gândirea divină – s-o luăm mai întâi, așadar, în mod ipotetic – ne putem forma numai noțiunea că ea intervine adânc în realitate. Ei, și de aici nu decurge mai puțin lucru decât că: Dacă omul face cu gândirea sa o greșeală, aceasta este o greșeală, și ea nu are consecințe prea grave, ea este, ca să spun așa, o simplă greșeală de logică. Și dacă omul își dă seama mai târziu că a făcut o greșeală, el o poate corecta și a făcut astfel ceva pentru cunoașterea de sine, a devenit mai înțelept. Dar ia să luăm gândirea divină: Ei bine, dacă gândirea divină gândește corect, se întâmplă ceva, iar dacă ea gândește incorect, ceva este distrus, ceva este nimicit. Așadar, dacă noi am avea o gândire divină, atunci, cu fiecare noțiune greșită pe care am concepe-o, noi am provoca imediat un proces de nimicire, mai întâi în corpul nostru astral, apoi în corpul nostru eteric și, de aici, și în corpul nostru fizic, iar urmarea unei noțiuni greșite ar fi – dacă am avea o gândire divină eficientă, dacă gândirea noastră ar avea de-a face cu realitatea – urmarea ar fi că am provoca în interiorul nostru un ușor proces de uscare într-o anumită parte a trupului nostru, un proces de osificare. În acest caz, nu am avea voie să facem decât foarte puține greșeli, căci omul ar face în curând atâtea greșeli, încât și-ar usca de tot trupul, astfel încât acesta s-ar descompune complet, omul respectiv l-ar avea în curând distrus, dacă ar transpune în realitate greșelile care au existat în gândirea sa. Noi ne menținem cu adevărat în realitate numai datorită faptului că gândirea noastră nu intervine în această realitate, că noi suntem feriți de intervenția gândirii noastre în realitate. Astfel că noi putem face greșeli peste greșeli în gândirea noastră: dacă mai târziu corectăm aceste greșeli, ne-am educat noi înșine, am devenit mai înțelepți, dar nu am provocat cu greșelile noastre niște efecte pustiitoare. Dacă ne pătrundem tot mai mult și mai mult de forța morală a unui asemenea gând, ajungem la acea stare de a te lăsa în voia mersului lumii, care ne face, în cele din urmă, să nu mai folosim deloc gândirea pentru a afla ceva despre lucrurile exterioare, în punctele decisive ale vieții.
Sună ciudat, nu-i așa, și, în primă instanță, pare imposibil să facem așa ceva. Și, totuși: ce-i drept, n-o putem face la modul absolut, dar o putem face într-o anumită privință. Așa cum suntem noi alcătuiți, ca oameni, nu ne vom putea dezobișnui cu totul, trăind în lume, să emitem judecăți asupra lucrurilor; noi trebuie să emitem judecăți – vom mai vedea, în cursul conferințelor, de ce –, adică, noi trebuie să facem ceva pentru viață, pentru viața practică, ceva care, de fapt, nu pătrunde cu adevărat până în străfundurile realității. Așadar, noi trebuie să emitem judecăți, dar atunci, printr-o muncă de autoeducare înțeleaptă, trebuie să trezim în noi prudența, în cazul oricărei judecăți, prudența față de ceea ce considerăm că este adevărat în judecățile noastre. Noi ar trebui să ne străduim neîncetat să ne privim nouă înșine peste umăr, aș zice, și să ne lămurim asupra fap-tului că acolo unde ne folosim agerimea de gândire, noi bâjbâim, de fapt, pe un teren nesigur, că peste tot ne putem înșela. Aceasta îi lovește în moalele capului pe adepții certitudinii, pe cei care cred că nu mai înaintează cu adevărat dacă trebuie să se îndoiască de ea, pe cei convinși că ceea ce lipesc ei ca etichetă, drept judecată a lor, pe fiecare eveniment, pe fiecare întâmplare, trebuie să fie decisiv pentru acestea. Să observăm puțin viața multor oameni, ca să vedem dacă nu cumva pentru ei lucrul cel mai important este să spună peste tot, dacă apare un lucru sau altul: Dar eu cred asta, dar eu cred cealaltă; sau când văd ceva: Asta nu-mi place, asta îmi place ș.a.m.d. Acestea sunt lucrurile de care, dacă nu vrem să ne numărăm printre adepții certi-tudinii, trebuie să ne dezobișnuim, în cazul în care navigăm cu viața noastră sufletească spre realitate. E vorba, așadar, să dezvoltăm un mod de a gândi care ar putea fi caracterizat cam așa: Ei bine, eu trebuie să trăiesc și, de aceea, trebuie să emit judecăți; eu mă voi sluji, deci, de judecăți, în măsura în care viața practică o cere, dar nu în măsura în care eu vreau să cunosc adevărul. În măsura în care vreau să cunosc adevărul, îmi voi privi mereu cu grijă peste umăr și voi privi întotdeauna cu un anumit scepticism orice judecată pe care o emit.
Dar cum să ne facem atunci cât de cât o idee despre adevăr, dacă ni se spune să nu judecăm? Într-un anumit sens, am dat de înțeles deja ieri: Noi trebuie să lăsăm lucrurile să vorbească, să luăm o atitudine din ce în ce mai pasivă față de lucruri și să lăsăm lucrurile să-și spună tainele lor. Multe rele ar putea fi evitate, dacă oamenii nu ar emite judecăți, ci ar lăsa lucrurile să-și spună tainele lor. Putem învăța într-un mod minunat cum să lăsăm lucrurile să-și spună tainele lor de la Goethe, care, tocmai acolo unde vrea să afle ceva în legătură cu adevărul, își întârzie să judece și vrea să lase lucrurile să-și spună singure tainele. Să presupunem că un om emite judecăți; un alt om lasă lucrurile să-și spună singure tainele. Putem da aici un exemplu concret: Un om judecă, el vede, să zicem, un lup, și acum el descrie lupul. El găsește că mai există și alte animale care arată ca acest lup și ajunge în acest fel la noțiunea generală de lup. Un asemenea om poate ajunge la judecata următoare. El poate să spună: Da, în realitate există numai lupi individuali. Noțiunea generală de lup eu mi-o formez în spiritul meu, dar lupul ca atare nu există; în lume există numai lupi individuali. – Un asemenea om ușor va emite judecata că în lume avem de-a face numai cu entități individuale și că ceea ce avem drept noțiune generală, drept idee, că această imagine generală a lupului nu e ceva real. Un om care își formează asemenea reprezentări ar fi, în sensul cel mai eminent al cuvântului, un om care nu face decât să judece. Dar un om care lasă realitatea să vorbească [Nota 11], oare cum va gândi el despre acel ceva invizibil al lupului, pe care îl găsim în fiecare lup, care caracterizează toți lupii deopotrivă? Ei bine, el ar spune cam așa: Eu compar un miel cu un lup, sau un număr de miei cu un lup. Acum, eu nu vreau să judec deloc, ci vreau doar să las faptele să vorbească. Să presupunem că în fața acestui om s-ar petrece în mod foarte concret faptul următor: lupul îi mănâncă pe miei. Așa ceva ar fi un lucru foarte concret. Respectivul ar spune atunci: Ei bine, ceea ce mai înainte sărea pe pajiște sub formă de miei, acum este în lup și s-a contopit cu lupul.
Dar e ciudat: tocmai această privire directă a lucrurilor arată cât de reală este natura de lup. Fiindcă, nu-i așa, ceea ce am putea urmări în planul exterior, ne-ar putea conduce spre judecata: Dacă lupul ar fi oprit acum de la orice alt fel de mâncare și ar mânca numai miei, ar trebui ca, treptat, dat fiind faptul că metabolismul implică acest lucru, lupul să nu mai aibă în el, ca substanță, decât miei. Dar în realitate el nu va deveni niciodată miel, ci va rămâne lup. Aceasta ne arată în mod foarte concret, dacă judecăm corect, că aici materia nu este captată în lup doar printr-o noțiune nereală. Dacă ne lăsăm instruiți de ceea ce ne oferă lumea faptelor exterioare, vom vedea că, în afară de ceea ce avem în fața noastră drept parte materială a lupului, acest lup este ceva absolut real dincolo de această parte materială, că, așadar, ceea ce nu vedem este ceva extrem de real. Fiindcă tocmai ceea ce nu se epuizează o dată cu substanța face ca lupul să nu devină miel, chiar dacă ar mânca numai miei, ci rămâne lup. Partea pur senzorială a trecut din miei în lup.
E greu să înțelegem foarte bine ce deosebire există între atitudinea de a judeca și aceea de a te lăsa instruit de realitate; dar dacă am ajuns la claritate în această privință și nu mai folosim judecățile decât pentru scopurile vieții practice, și dacă, pentru a ne apropia de realitate, ne lăsăm instruiți de lucruri, atunci ajungem treptat să avem acea dispoziție care ne spune ce înseamnă a te lăsa cu încredere în voia mersului lumii. Este acea dispoziție a sufletului care nu vrea să cerceteze el însuși adevărul, ci așteaptă orice adevăr de la revelația care se revarsă din lucruri și știe să aștepte până când e matură să primească o revelație sau alta. Judecata vrea pe orice treaptă să ajungă la adevăr. Omul care a dezvoltat în el atitudinea de a se lăsa în voia mersului lumii nu lucrează pentru a pătrunde cu forța în sfera unor adevăruri, ci lucrează asupra sa, la autoeducarea sa, și așteaptă în liniște până când, pe o anumită treaptă de maturitate, adevărul se revarsă din lucruri prin revelații, pătrunzându-l cu totul. A lucra cu răbdare, care, în cadrul unei autoeducații înțelepte, vrea să ne ducă tot mai departe și mai departe – aceasta este dispoziția la care mă refer aici.
Dar acum se pune problema de a aduce în fața sufletului roadele acestei dispoziții. Ce dobândim prin faptul că am înaintat de la uimire, trecând prin venerație, prin acordul plin de înțelepciune cu realitatea, până la dispoziția sufletească prin care ne lăsăm în voia mersului lumii, ce dobândim prin aceasta? În cele din urmă, iată ce dobândim: Dacă ne ducem să privim lumea plantelor, cu verdele ei și cu atât de diferitele culori florale, și altele asemenea, sau dacă privim firmamentul în albastrul din stele, în licărul lor auriu, fără a mai judeca acum din interior în afară, ci lăsând să ni se reveleze ceea ce sunt lucrurile – dacă am reușit să creăm în noi această stare, prin care ne lăsăm în voia lucrurilor, atunci toate lucrurile devin pentru noi cu totul altceva decât erau înainte, în cadrul lumii senzoriale, atunci în lumea senzorială ni se revelează ceva pentru care nu există nici un alt cuvânt, decât unul împrumutat din viața noastră sufletească. Toate lucrurile se revelează, și eu aș vrea să caracterizez, pur și simplu, lumea senzorială, așa cum apare ea în fața noastră, prin această linie de nivel (a – b, v. desenul, p. 39). Presupuneți că dvs. stați aici (c), în fața lumii senzoriale, dvs. priviți această lume senzorială, care se întinde în fața dvs. ca un văl. Prin urmare, ceea ce vrem să fie caracterizat prin această linie (a – b), vor fi sunetele din lumea senzorială, care acționează asupra urechii noastre, culorile și formele care acționează asupra ochilor noștri, mirosurile și gusturile care acționează asupra celorlalte organe ale noastre, senzațiile de dur și moale etc., pe scurt, toate acestea sunt caracterizate prin linia a – b. Această linie să fie pentru noi lumea simțurilor. Prin urmare, în viața obișnuită, așa cum ne situăm noi în această lume a simțurilor, noi ne folosim puterea de judecată. Și cum iau naștere științele exterioare? Prin faptul că ele se apropie de această lume senzorială, ele cercetează, ca să zicem așa, prin diverse metode, ce fel de legi domnesc în lucrurile acestei lumi senzoriale etc. Din întreg spiritul expunerii anterioare, noi am văzut că în acest fel nu pătrundem în lumea realității, pentru că judecata nu este deloc o călăuză, că numai prin educarea gândirii, trecând prin uimire, venerație etc., putem pătrunde în lumea realului. Atunci, lumea senzorială se schimbă, atunci lumea senzorială devine ceva cu totul nou. E important să ajungem la acest ceva nou, dacă vrem să cunoaștem esența lumii senzoriale.
Să presupunem că un om care a dezvoltat în el până la un grad foarte înalt acest sentiment, dispoziția sufletească de a te lăsa în voia mersului lumii, pășește în fața verdelui proaspăt, saturat al unei pajiști. Deoarece nici un fel de culori vegetale izolate nu se detașează din verdele general, ea se va prezenta la început drept verdele general plin de prospețime. Un asemenea om, care a dezvoltat, într-adevăr, până la un grad mai înalt, dispoziția sufletească de a te lăsa în voia mersului lumii, nu va putea deloc altfel decât, privind pajiștea, să simtă ceva care îl atinge drept dispoziția interior-sufletească a unui anumit echilibru – dar a unui echilibru plin de viață, ca un susur armonios, mereu egal, al valurilor unei ape. El nu va putea altfel decât să proiecteze această imagine în fața sufletului său. Și astfel, spunem noi, un asemenea om nu va putea face deloc altfel decât să simtă în sufletul său, la orice gust, la orice miros, ceva ca un fel de activitate interioară. Nu există nici o culoare, nici un sunet, care să nu spună ceva, fiecare spune ceva și fiecare spune ceva care îl face pe om să simtă nevoia de a răspunde cu activitate interioară la cele spuse – nu cu o judecată, ci cu activitate interioară. Într-un cuvânt, omul își dă seama că întreaga lume senzorială se dezvăluie pentru el drept ceva pe care nu poate să-l desemneze altfel decât drept voință. În măsura în care pășim în fața lumii senzoriale, totul este voință în permanentă curgere, voință ce pulsează. Vă rog să pătrundeți foarte bine acest gând, că omul care și-a însușit într-un grad mai înalt dispoziția de a se lăsa în voia mersului lumii descoperă peste tot în lumea senzorială voința ce pulsează. Înțelegeți, de aceea, că un om care a dezvoltat în sine chiar și numai până la un nivel foarte redus această însușire, are o senzație dezagreabilă dacă vede, să zicem, cum pe stradă îi vine în întâmpinare o impertinentă culoare la modă, fiindcă el nu poate face altfel decât să simtă că această culoare este activă din punct de vedere interior față de tot ceea ce există în lumea exterioară. El este unit mereu cu întreaga lume printr-o voință pe care o percepe în toate, o simte în toate. El se apropie de realitate prin faptul că e unit prin voință cu tot ce este lume senzorială. Și astfel, lumea exterioară devine un fel de ocean de voință, diferențiată în cele mai diverse moduri.
Din această cauză, ceea ce, de obicei, simțim numai sub formă de întindere, va avea o anumită grosime. Aș putea spune că vedem dincolo de suprafața lucrurilor, auzim în dosul lor și auzim pretutindeni voința în permanentă curgere. Pentru aceia care l-au citit pe Schopenhauer [Nota 12], amintesc că Schopenhauer a presimțit în mod unilateral, numai în lumea sunetelor muzicale, această voință ce pulsează; de aceea, el descrie muzica, în general, drept efectul diferențierilor din elementul voință. Dar, de fapt, pentru omul care a dezvoltat în el dispoziția amintită, totul în lumea senzorială e voință ce pulsează.
După ce omul a învățat să perceapă peste tot în lumea senzorială voința ce pulsează, el poate să răzbată și mai departe. El poate atunci, traversând, aș zice, lumea senzorială, să răzbată până la tainele aflate dincolo de lumea senzorială, care îi sunt, în primă instanță, inaccesibile.
Ca să înțelegem ceea ce urmează acum, trebuie să ne punem mai întâi întrebarea: Cum cunoaștem noi ceva în legătură cu lumea senzorială? Ei bine, răspunsul e simplu: prin simțurile noastre; prin ureche aflăm ceva despre lumea sunetelor, prin ochi, despre lumea formelor și a culorilor etc. Noi cunoaștem despre lumea senzorială prin organele noastre de simț. Omul care stă, în primă instanță, în viața de toate zilele, în fața acestei lumi senzoriale, lasă ca aceasta să acționeze asupra lui și emite judecăți. Omul care a dezvoltat în el însușirea descrisă, lasă mai întâi ca lumea senzorială să acționeze asupra organelor sale de simț. Dar apoi el simte că din lucruri se revarsă spre el voința ce pulsează, simte că el înoată împreună cu lucrurile, aș zice, într-o mare comună de voință ce pulsează. Când omul simte, stând în fața lucrurilor, această voință ce pulsează, atunci, ca să spunem așa, evoluția lui îl împinge ca de la sine spre treapta imediat următoare. Atunci, dat fiind faptul că a parcurs treptele anterioare, până la cea amintită la urmă, adică: a te simți în acord cu înțelepciunea lumii, venerația, uimirea, el învață, prin influențele exercitate de aceste stări, prin starea dobândită la urmă, prin care se lasă în voia mersului lumii, posibilitatea de a participa, într-un fel, prin corpul său eteric, prin ceea ce stă, drept corp eteric, în dosul corpului său fizic, la viața lucrurilor. În voința ce pulsează, omul participă la viața lucrurilor, în primă instanță, prin organele sale de simț, așadar, prin corpul său fizic. Când noi vedem, auzim, mirosim etc., aceasta acționează în așa fel încât noi, ca oameni care ne-am dezvoltat însușirea descrisă, simțim voința revărsându-se în noi prin ochi, prin ureche, ne simțim noi înșine în corespondență cu lucrurile. Dar în dosul ochiului fizic se află corpul eteric al ochiului, și în dosul urechii, corpul eteric al urechii. Noi suntem pătrunși în întregime de corpul nostru eteric. Astfel că, exact la fel cum corpul fizic participă prin voința ce pulsează la lucrurile lumii senzoriale, tot astfel poate participa și corpul eteric la viața lucrurilor. Dar, prin faptul că la viața lucrurilor participă corpul eteric, omul ajunge la un fel cu totul nou de a percepe. Lumea este atunci schimbată într-o măsură mult mai mare decât prin faptul că noi înaintăm de la aparența senzorială spre voința ce pulsează. Atunci, dacă participăm, ca să spunem așa, la viața lucrurilor prin corpul nostru eteric, ajungem ca lucrurile din lume, așa cum stau ele în lume, să facă o astfel de impresie asupra noastră, încât noi nu putem să le lăsăm în reprezentările noastre, în noțiunile noastre, așa cum sunt, ci ele se modifică în noi, prin faptul că intrăm în relații cu ele.
Să ne imaginăm un asemenea om, care a trecut prin starea sufletească de a se lăsa în voia mersului lumii. El privește, să zicem, o frunză verde, plină de sevă, și pe urmă își îndreaptă asupra acestei frunze privirea sufletească. Dar acum el nu poate să lase așa această frunză verde, plină de sevă, ci, în momentul în care o privește, el simte că această frunză crește, că ea se depășește pe sine. Simte că această frunză verde, plină de sevă, conține în sine posibilitatea de a deveni cu totul altceva. Când vă gândiți la frunza cea verde, dvs. știți că dacă ea crește treptat în înălțime, din ea apare petala colorată a florii. Întreaga plantă este, de fapt, o frunză transformată [Nota 13]. Puteți să aduceți în fața sufletelor dvs. acest lucru deja din cercetările făcute de Goethe asupra naturii. Într-un cuvânt, cel care privește astfel o frunză, cel care vede în frunza care încă nu e încheiată ceea ce tinde să iasă din ea la lumină, el vede, așadar, mai mult decât îi arată frunza cea verde. El e atins de frunza cea verde în așa fel încât simte în sine însuși ceva ca o viață pe cale de a înmuguri. Astfel, el parcă ar crește împreună cu frunza verde și el simte în sine însuși un fel de viață pe cale de a înmuguri. Dar dacă presupunem că acest om privește o scoarță uscată de copac, el nu se poate uni, în acest caz, cu scoarța uscată de copac în alt fel decât fiind cuprins parcă de o stare de moarte. El vede în scoarța uscată de copac mai puțin decât înfățișează ea în realitate. Cel ce privește scoarța de copac numai după aparența senzorială, o poate admira, ea poate să-i placă, în orice caz, el nu vede ceea ce se chircește, ceea ce parcă se înfige în suflet ca o lance, ceea ce umple sufletul cu gândul morții, în fața scoarței de copac moarte.
Nu există în lume nici un lucru față de care, în cazul unei asemenea participări a corpului eteric la viața lucrurilor, să nu ia naștere pretutindeni sentimente ale creșterii, devenirii, încolțirii, dar și sentimente ale pieirii, putrezirii. Astfel, un asemenea om privește în interiorul lucrurilor. Să presupunem, de exemplu, că un asemenea om, care a dezvoltat în sine dispoziția de a se lăsa în voia mersului lumii, și care se autoeducă în continuare, își îndreaptă acum atenția asupra laringelui uman; atunci, laringele uman îi apare într-un mod ciudat drept organ aflat cu totul la începutul devenirii sale, drept organ în fața căruia se așterne un viitor mare, și el simte în mod nemijlocit, prin ceea ce laringele spune el însuși drept adevărul său, că el e un fel de sămânță, nu un fruct sau ceva pe cale de a se usca, ci o sămânță. Și cândva – acest lucru îl știm în mod direct prin ceea ce spune însuși laringele –, pentru evoluția omenirii va veni o vreme când laringele va fi total transformat [Nota 14], o vreme în care, dacă acum omul produce din sine cu ajutorul laringelui uman numai cuvântul, cândva îl va naște pe om. Este organul viitor al nașterii, organul de procreare. După cum astăzi omul produce prin laringe cuvântul, tot astfel laringele este organul-sămânță, germenele care se va dezvolta în viitor în așa fel încât să-l producă pe omul întreg, atunci când va fi spiritualizat. Laringele exprimă în mod direct un lucru, dacă îl lăsăm să ne spună ce este el. Alte organe ale trupului uman ne apar în așa fel încât vedem că ele au trecut de mult de punctul culminant al dezvoltării lor; vedem că în viitor ele nici nu vor mai exista în organismul uman.
Unui asemenea mod de a vedea i se impune în mod nemijlocit ceva ca o devenire în viitor și ca o moarte în viitor. Viață ce răsare și putrezire, dispariție, acestea sunt cele două lucruri care se întrețes, în raport cu toate, când ajungem la această unire a corpului nostru eteric cu lumea realității. Este ceva care, dacă omul mai înaintează puțin, reprezintă un examen greu, greu. Căci fiecare ființă i se vestește în așa fel încât în fața anumitor aspecte din acea ființă el are întotdeauna sentimentul devenirii, al încolțirii și înmuguririi; în fața altor aspecte din ființa respectivă, el are sentimentul pieirii. Și din aceste două forțe fundamentale se vestește tot ceea ce vedem noi în dosul lumii senzoriale. În ocultism, ceea ce privim astfel e numit lumea apariției și dispariției. Față de lumea senzorială privim, așadar, în lumea apariției și dispariției, și ceea ce se află în dosul ei este înțelepciunea ce pulsează.
În dosul voinței ce pulsează, înțelepciunea ce pulsează! Înțelepciunea ce pulsează, spun aceasta în mod intenționat, din simplul motiv că înțelepciunea pe care omul o introduce în noțiunile sale, de obicei nu este o înțelepciune ce pulsează, ci o înțelepciune gândită. Înțelepciunea pe care și-o însușește omul prin faptul că privește în dosul voinței ce pulsează, care se află în legătură cu lucrurile și, în împărăția lucrurilor, domnește acolo unde pulsează înțelepciunea, înțelepciunea ce pulsează, care își manifestă în mod real efectele, există cu adevărat. Acolo unde, ca să zicem așa, ea se retrage din realitate, apare moartea; acolo unde ea se revarsă, apare devenirea, acolo este naștere, viață ce răsare și încolțește. Vedeți dvs., lumea spre care privim noi aici o putem caracteriza drept o a doua lume, noi o putem circumscrie și putem spune: Noi privim, în primă instanță, spre lumea senzorială, drept lumea A, și spre lumea înțelepciunii ce pulsează, drept lumea B, aflată în dosul lumii senzoriale. Din aceasta este extrasă substanța propriului nostru corp eteric. Ceea ce vedem noi afară drept înțelepciune ce pulsează, vedem în propriul nostru corp eteric. Iar în propriul nostru corp fizic noi nu vedem doar ceea ce este aparență senzorială, ci și voința ce pulsează, pentru că pretutindeni în lumea noastră senzorială noi vedem voință ce pulsează.
Da, acesta este lucrul ciudat: Când noi, ca oameni care au dezvoltat în ei capacitatea de a se lăsa în voia mersului lumii, ne aflăm în fața unui alt om și îl privim, atunci culoarea trupului său, dacă ea este o dată roșiatică sau gălbuie, sau verzuie, nu numai roșiatică, gălbuie sau verzuie, ci în așa fel încât noi, de exemplu, participăm la nuanța roșiatică a obrajilor săi, atunci noi participăm la realitate, și avem în interiorul nostru voința ce pulsează, adică, noi vedem, prin faptul că obrajii săi au nuanța roșiatică, tot ceea ce trăiește și urzește în el trecând, parcă, în noi. Oamenii care sunt dispuși ei înșiși să observe peste tot obrajii roșii, vor spune: Un om cu obrajii roșii e singurul sănătos. Prin urmare, noi stăm în fața omului însuși în așa fel încât vedem în el această voință ce pulsează și acum putem spune: Corpul nostru fizic, dacă îl schițăm mai întâi aici prin acest cerc, este luat din lumea A; din lumea voinței ce pulsează – corpul fizic! Iar corpul nostru eteric, pe care vreau să-l schițez aici printr-un al doilea cerc, e luat din lumea înțelepciunii ce pulsează, din lumea B. Aveți caracterizată aici, așadar, pe de-o parte, legătura dintre lumea înțelepciunii ce pulsează, care se întinde afară, și propriul nostru corp eteric – și, pe de altă parte, legătura dintre lumea voinței ce pulsează, care se întinde afară, și propriul nostru corp fizic.
Ei bine, în viața obișnuită, omului îi este sustrasă puterea de a ști că există o legătură între una și alta. Dvs. vedeți: Așa cum am schițat eu aici lucrurile, există o legătură nemijlocită între lumea senzorială exterioară și corpul nostru fizic, pe de-o parte, și între lumea înțelepciunii active și corpul nostru eteric, pe de altă parte. Aici sunt legăturile. Dar omului i-a fost sustrasă legătura, el nu poate exercita nici o influență asupra ei. Cum de nu exercită nici o influență? Ei bine, există o situație în care gândurile noastre și întreaga noastră viață, așa cum o dezvoltăm în suflet drept emitere de judecăți, nu sunt atât de inofensive, ca să mă exprim astfel, pentru propria noastră realitate, ca în viața cotidiană.
În viața cotidiană, când omul e treaz, niște zei buni au avut grijă ca gândurile noastre să nu acționeze prea dăunător asupra propriei noastre realități, ei ne-au sustras puterea pe care gândurile noastre ar putea s-o exercite asupra corpului nostru fizic și asupra corpului nostru eteric, căci altfel ar fi rău de tot în lume. Dacă gândurile – subliniez încă o dată – ar însemna cu adevărat în lumea oamenilor ceea ce înseamnă ele, de fapt, ca gânduri divine, atunci omul ar provoca prin fiecare eroare un mic proces de moarte în interiorul lui și în curând el s-ar usca de tot. Dar o minciună! Dacă omul și-ar arde cu fiecare minciună partea de creier corespunzătoare, așa cum ar trebui să se întâmple, dacă el ar interveni cu adevărat în viața lumii, atunci el ar vedea cât timp ar rezista creierul lui. Niște zei buni au sustras sufletului nostru puterea asupra corpului nostru eteric și a corpului nostru fizic. Dar nu poate fi mereu așa. Dacă noi nu am exercita în permanență, din sufletul nostru, absolut nici o influență asupra corpurilor noastre fizic și eteric, foarte curând forțele din corpul nostru fizic și din corpul nostru eteric ar fi epuizate, atunci viața noastră ar fi foarte scurtă; fiindcă în sufletul nostru există, după cum vom vedea în continuarea conferințelor, acele forțe care trebuie să se reverse în corpurile fizic și eteric, de care avem nevoie în aceste corpuri. De aceea, în anumite perioade, din sufletul nostru trebuie să se reverse în corpul eteric și în corpul fizic niște curenți de forțe. Acest lucru se petrece în cursul nopții, când dormim. Atunci, din univers curg, prin intermediul eului și al corpului astral, curenții de care avem nevoie, pentru a anihila oboseala. Aici există cu adevărat acea legătură vie dintre lumea voinței și lumea înțelepciunii, pe de-o parte, și corpurile noastre fizic și eteric, pe de altă parte. Fiindcă în aceste lumi dispar în timpul somnului corpul astral și eul. Ele pătrund aici și formează niște centre de atracție pentru substanțele care trebuie să se reverse acum din lumea înțelepciunii în corpul eteric și din lumea voinței ce pulsează în corpul fizic. Aceasta trebuie să aibă loc în timpul nopții. Dacă omul ar asista în mod conștient la ceea ce se petrece, ați vedea cum ar avea loc această revărsare! Dacă omul, cu erorile și cu viciile lui, cu tot ceea ce face el rău în lume ș.a.m.d., ar asista în mod conștient la acest lucru, atunci din acestea ar rezulta un aparat ciudat de captare a forțelor care ar trebui să se reverse în el. În acest caz, în corpul eteric și în corpul fizic ar avea loc niște procese de distrugere înfiorătoare, prin ceea ce ar trimite omul, din lumea înțelepciunii ce pulsează și din lumea voinței ce pulsează, prin eul său și prin corpul său astral, în corpurile fizic și eteric.
De aceea, iarăși, niște zei buni au avut grijă ca noi să nu putem asista în mod conștient, atunci când, în timpul nopții, în corpurile noastre fizic și eteric trebuie să se reverse forța justă. Căci ei au estompat, pentru perioada stării de somn, conștiența omului, pentru ca el să nu distrugă prin gândurile sale, care atunci ar avea efect, ceea ce, în mod absolut neîndoielnic, el ar distruge. Acesta este, de asemenea, lucrul care ne provoacă cele mai multe dureri, dacă pornim temeinic la lucru, pe calea cunoașterii, când ne înălțăm în lumile superioare. Găsiți descris în lucrarea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? faptul că viața nocturnă, viața pe care o petrecem în somn, este chemată în ajutor pentru ca noi să ne putem înălța din lumea realității exterioare în lumile superioare. Când omul începe să-și strălumineze, din lumea imaginației, conștiența de somn, prin cunoștințe, experiențe, trăiri, el trebuie să vadă cum o scoate la capăt, ca să excludă în mod just din conștiența sa toate sursele de distrugere a corpurilor sale fizic și eteric. Aceasta creează necesitatea de a ne cunoaște pe noi înșine foarte exact, atunci când ne înălțăm în lumile superioare. Când omul se cunoaște foarte exact, el încetează, în majoritatea cazurilor, să se iubească. De cele mai multe ori, iubirea de sine încetează, atunci când începem să ne cunoaștem, și această iubire de sine, care există întotdeauna la omul care nu a ajuns la autocunoaștere – fiindcă este o amăgire dacă cineva crede că nu se iubește pe sine, el se iubește mai mult decât orice altceva pe lume –, noi trebuie să fi învins această iubire de sine, ca să ne putem exclude pe noi înșine. Când urcăm în lumile superioare, noi trebuie să ajungem cu adevărat în situația de a ne spune: Așa cum ești tu acum, trebuie să te dai la o parte. Și am făcut deja foarte mult în acest sens, dacă am devenit un om ce se lasă în voia mersului lumii. Dar nu trebuie să ne iubim absolut deloc. Trebuie, așadar, să avem mereu posibilitatea de a simți: Tu trebuie să te dai la o parte. Fiindcă, dacă nu poți da la o parte ceea ce iubești de obicei la tine, erorile, meschinăriile, prejudecățile, simpatiile, antipatiile etc. – dacă nu le poți da pe toate la o parte, atunci înălțarea ta ar avea loc în așa fel încât, din cauza erorilor, a meschinăriilor, a prejudecăților tale, s-ar amesteca anumite forțe în ceea ce trebuie să se reverse în om pentru ca el să poată deveni clarvăzător. Aceste forțe s-ar revărsa în corpurile fizic și eteric; și câte erori, atâtea procese de distrugere vor exista pe urmă. Cât timp noi nu suntem conștienți în somn, cât timp nu putem să ne înălțăm în lumile clarvederii, atâta timp niște zei buni ne feresc de aceste forțe, fac în așa fel încât ele să nu se reverse, prin curenții ce vin din lumea voinței ce pulsează și din lumea înțelepciunii ce pulsează, în corpul nostru fizic și în corpul nostru eteric. Dar apoi, când ne ducem conștiența sus, în lumea clarvederii, atunci nici un fel de zei nu ne mai protejează – căci protecția pe care ei ne-o dau constă tocmai în faptul că ne iau conștiența –, atunci trebuie să înlăturăm noi înșine toate prejudecățile, simpatiile, antipatiile etc., existente. Toate acestea trebuie să fie date la o parte de noi înșine; fiindcă, dacă în noi mai rămâne un rest de iubire de sine, un rest din dorințele noastre personale, dacă suntem în situația de a emite o judecată sau alta pe baza a ceea ce suntem ca personalitate, atunci toate acestea sunt cauze prin care dăunăm sănătății noastre, corpurilor noastre fizic și eteric, când evoluăm spre lumile superioare.
Este de o extraordinară importanță să fim atenți la acest lucru. De aceea, trebuie să fim convinși de marea importanță a faptului că în viața obișnuită din timpul zilei omului îi este sustrasă orice influență asupra corpurilor sale fizic și eteric, prin faptul că gândurile noastre, așa cum ni le formăm noi când ne aflăm în corpurile fizic și eteric, nu au absolut nimic comun cu realitatea, sunt ineficace și, de aceea, nici nu au putere de decizie asupra realității. Noaptea, ele pot face deja să apară o decizie. Fiecare gând eronat ar distruge corpurile fizic și eteric. Și atunci ne-ar apărea în fața ochilor tot ceea ce am descris acum. Atunci, lumea senzorială ne-ar apărea ca un ocean de voință ce pulsează și în dosul lui ar apărea, acționând parcă prin această voință și biciuind această voință în sus și în jos, înțelepciunea care construiește lumea, dar în așa fel încât ar provoca în permanență, cu bătăile valurilor ei, procesele apariției și dispariției, ale nașterii și morții. Aceasta este lumea adevărului, în care privim acum, lumea voinței ce pulsează și a înțelepciunii ce pulsează; aceasta din urmă este însă lumea apariției și a dispariției, a nașterilor și morților care se succed fără încetare. Aceasta este, de fapt, lumea noastră, a cărei cunoaștere e nespus de importantă. Fiindcă, dacă am cunoscut-o, începem să găsim, într-adevăr, mijlocul cel mai important de a ajunge la o atitudine tot mai completă de a ne lăsa în voia mersului lumii, pentru că ne simțim tot mai implicați în șirul unor nașteri și morți neîncetate, și pentru că știm: Cu tot ceea ce facem, noi ne situăm în cadrul proceselor de apariție și dispariție. Și atunci, ceea ce e bun nu va fi pentru om doar ceva despre care el spune: Acesta e un lucru bun, el mă umple de simpatie. Nu, acum omul începe să știe: Binele este în univers ceva creator, ceva care înseamnă pretutindeni lumea nașterii. Și, în legătură cu răul, omul simte pretutindeni că el este putreziciune ce se revarsă. Aceasta este o trecere importantă spre o nouă concepție despre lume, în care nu vom mai putea simți răul altfel decât drept Înger al morții care trece prin lume, o concepție despre lume în care nu vom mai putea simți binele altfel decât drept creatorul permanentelor nașteri ale lumii, în mare și în mic. Și, din știința spirituală, omului care înțelege ce poate fi spus astfel, îi poate miji o presimțire: cât de mult ne putem aprofunda concepția despre lume, prin această știință spirituală, prin această concepție despre lume, pe când în sentiment se revarsă în mod nemijlocit: Lumea binelui și lumea răului nu sunt doar ceea ce ne apar ele în maya exterioară, unde noi stăm, cu puterea de judecată, numai în fața binelui și a răului, fără a găsi altceva de spus decât că una e simpatică, iar alta e antipatică. Nu, lumea binelui este lumea activității creatoare, iar răul este Îngerul distrugerii, care trece cu coasa prin lume. Și, cu fiecare lucru rău, noi devenim niște colaboratori ai Îngerului distrugerii, luăm noi înșine parte la procesele morții, ale putrezirii. Asupra întregii noastre concepții despre lume acționează, dându-i forță, noțiunile pe care ni le însușim pe bază spirituală. Acesta este lucrul puternic pe care omenirea trebuie să-l preia în evoluția culturii și civilizației viitoare, fiindcă de el vor avea nevoie oamenii. Până acum, niște zei buni au avut grijă de oameni, acum însă, în cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană, a venit vremea în care omului îi sunt date în mână, într-o măsură mai mare sau mai mică, destinele, în care lui îi va fi dat iarăși în mână binele și răul. Și atunci, este necesar ca oamenii să știe ce reprezintă binele, ca principiu creator, și ce reprezintă răul, ca principiu aducător de moarte.
