Omul poate ajunge la ceea ce numim de obicei materie numai cu ajutorul unor reprezentări relativ dificile. Și, dacă vrem să explicăm în sens ocult ce este esența materiei, a substanței, trebuie să ne întrebăm, înainte de toate: Care este caracteristica cea mai evidentă la ceea ce numim de obicei materie? Dacă pornim la treabă fără a avea nici un fel de prejudecăți, vom fi obligați să constatăm că însușirea cea mai evidentă a tot ceea ce este materie e faptul că ea umple un spațiu, extinderea în spațiu. Nimănui nu-i va trece prin minte, dacă îi iese în întâmpinare ceva în sufletul însuși – un sentiment, să zicem, un gând, sau chiar un impuls de voință –, să spună că voința sau gândul sau sentimentul ocupă un spațiu. Orice om își va da seama imediat că ar spune o absurditate dacă ar afirma că un gând oarecare – gândul despre un erou, dacă vreți –, e mai mare cu 5 m2 decât gândul despre un om obișnuit, nu-i așa? Dacă vrem să reflectăm la aceasta, vom observa imediat că starea de extindere în spațiu, însușirea de a umple un spațiu, nu poate fi aplicată deloc stărilor noastre sufletești, proceselor noastre sufletești.
S-ar putea spune acum, în orice caz, că mai există o caracteristică a materiei: faptul că materia trebuie să aibă o greutate. Dar cu această însușire, greutatea, lucrurile nu stau atât de simplu, cum vom vedea în cursul conferințelor. Căci, dacă ne situăm ca privitori în fața lumii, prin observarea și privirea directă noi nu putem observa nimic în legătură cu greutatea, dar putem observa ceva în legătură cu faptul că lucrurile ocupă un spațiu, au extindere în spațiu.
Noi mai știm că această stare de extindere în spațiu poate fi măsurată, de obicei, conform celor trei dimensiuni pe care le cităm când e vorba de spațiu, dimensiunea înălțimii, a lățimii și a adâncimii sau a lungimii, ori cum vrem să-i spunem. Este un adevăr general banal, aș zice, acela că lucrurile sunt extinse în spațiu conform celor trei dimensiuni. Prin urmare, va trebui să recunoaștem extinderea pe cele trei dimensiuni drept caracteristica cea mai evidentă a materiei. Oricine reflectează la afirmațiile de mai sus – și anume, că în legătură cu ceea ce există în suflet nu se poate vorbi de ocuparea unui spațiu – va trebui să-și spună că, față de însușirea de a ocupa un spațiu, mai există și altceva decât ceea ce umple spațiul, decât materia sau substanța. Fiindcă, printre observațiile care pot fi făcute deja pe planul fizic, se numără și aceea că drept trăiri sufletești nu avem niște procese sau stări, cum vom vrea să le numim, care au extindere în spațiu.
Dacă veți studia trăirile sufletești în același mod lipsit de prejudecăți cu care studiați trăirile materiale în spațiu, veți constata foarte curând o altă particularitate a trăirilor sufletești, fără de care trăirile sufletești ca atare nu pot exista. E faptul că – nu putem decât să admitem acest lucru, fără nici un fel de prejudecată – trăirile sufletești se desfășoară în timp. Chiar dacă nu putem spune că un sentiment, un impuls de voință are o lungime de 5 m sau o suprafață de 5 m2, trebuie să admitem, totuși, că ceea ce simțim și gândim, în măsura în care aceste lucruri sunt trăiri sufletești, se desfășoară în timp, și că nu avem nevoie doar de un anumit timp pentru a trăi aceste lucruri, ci că, de asemenea, unul are loc mai devreme, altul mai târziu, într-un cuvânt, ceea ce trăim în suflet este expus timpului.
Acum, problema este că în realitatea noastră, în tot ceea ce ne înconjoară și suntem noi înșine, sunt amestecate între ele cu adevărat raporturi de spațiu și de timp. În lumea exterioară, lucrurile se desfășoară fiind extinse în spațiu, dar ele se desfășoară și unele după altele, în timp, cer și ele un anumit timp. Deja de aici, înainte de a ne adânci în adevărurile oculte, va rezulta întrebarea: Dar în ce raport se află, de fapt, spațiul față de timp? Atingem aici, în cadrul unui ciclu de conferințe antroposofice, în modul cel mai inocent, aș zice, o problemă care a străbătut mereu lumea, drept mare problemă filosofică, o problemă cu care și-au bătut capul nenumărați oameni: raportul dintre timp și spațiu. Poate că nu vă va fi foarte ușor să urmăriți gândurile prezentate aici cu privire la raportul dintre timp și spațiu, astăzi, când, după cum am spus, ne apropiem de această problemă în modul cel mai inocent –, pentru că majoritatea auditorilor nu au o pregătire filosofică prealabilă. Dar dacă vă veți da osteneala de a urmări asemenea gânduri, veți vedea ce infinit de fertile sunt ele și, de asemenea, că dacă le prelucrați în cadrul meditației, ele vă pot duce mai departe.
E bine să porniți aici de la timpul pe care îl trăiți în propriul dvs. suflet. Întrebați-vă cum percepeți timpul în propria dvs. ființă interioară. Vreau să vă vorbesc mai clar, rugându-vă să nu luați în considerare timpul pe care îl citiți pe ceas; în acest caz, nu faceți decât să comparați viața dvs. interioară cu niște procese exterioare. Așadar, faceți abstracție de faptul că puteți citi timpul pe ceas și de toate procesele exterioare similare. Încercați să vă întrebați numai așa cum poate fi adresată întrebarea propriului dvs. suflet: În ce măsură se manifestă raportul temporal în propriul dvs. suflet? Aici, oricât de adânc ați reflecta și oricât de temeinic ați cumpăni această întrebare, nu vă veți putea gândi, drept ceva decisiv în privința timpului, decât tot la faptul că acum puteți concepe un gând, care faceți să fie incitat de o percepție exterioară. Dvs. priviți sau auziți ceva, și pe urmă în sufletul dvs. ia naștere un gând sau o reprezentare. Și, dacă aici vă întrebați mai exact cum este, de fapt, acest raport dintre dvs. înșivă și această reprezentare, acest gând, va trebui să vă spuneți: În timp ce aveți gândul, de fapt, sunteți dvs. înșivă gândul. Încercați să reflectați o dată temeinic la acest lucru, și veți vedea că trebuie să vă spuneți: În timp ce gândul vă solicită atenția, sunteți dvs. înșivă, în ființa dvs. cea mai interioară, gândul. Ar fi o prejudecată să spuneți că, pe lângă aceasta, mai aveți și reprezentarea lui “Eu sunt” și altele de acest fel. “Eu sunt” nu e prezent în timp ce dvs. sunteți dăruit gândului. Dvs. înșivă sunteți gândul. Ar trebui să mai practicați anumite lucruri, dacă ați vrea să mai fiți și altceva, pe lângă gândul pe care îl aveți.
În primă instanță, omul se contopește total cu gândul sau cu sentimentele care îi sunt date în mod nemijlocit. Dar să presupunem că dvs. lăsați să fie stimulat în interiorul dvs. un gând pornind de la bucățica aceasta de cretă; atunci, dacă faceți abstracție de tot restul, dacă sunteți dăruiți exclusiv reprezentării cretei, incitate de percepție, atunci propria dvs. ființă interioară e una cu reprezentarea cretei. Dar dacă ați avut această reprezentare și vă vine acum în minte că și ieri ați văzut o bucățică de cretă, comparați ceea ce vă este dat în mod direct drept reprezentarea cretei cu ceea ce ați trăit ieri drept cretă. Și dacă veți analiza gândul cu mare precizie, și anume, gândul că vă identificați în mod nemijlocit cu creta de astăzi, veți sesiza, de asemenea, că nu vă puteți identifica la fel de bine cu creta de ieri, cum o faceți cu creta de astăzi. Creta de ieri trebuie să fi rămas în dvs. sub forma unei reprezentări-amintire. Așadar, dacă ați devenit, într-adevăr, una cu reprezentarea cretei de acum, atunci creta de ieri a devenit în propria dvs. ființă interioară ceva exterior, așadar, creta de astăzi este interioritatea dvs. propriu-zisă de astăzi. Reprezentarea-amintire este ceva spre care, ce-i drept, vă întoarceți privirile, în trecut, dar care, în raport cu reprezentarea de astăzi, vă este ceva exterior. Și așa e cu toate lucrurile pe care le-ați trăit în suflet, cu excepția momentului actual. Momentul actual este interiorul dvs. din acea clipă. Tot ceea ce ați trăit, ați eliminat deja, se află deja afară din propria dvs. ființă interioară. Și dvs. vă puteți reprezenta – dacă vreți să aveți o imagine – că momentul actual, cu reprezentările pe care le aveți, e șarpele, și că ceea ce ați dat afară este pielea lepădată de șarpe, ca și cum șarpele ar fi lepădat o piele, și încă una, și o a treia, și le-ar fi lăsat în urmă, așa puteți avea și dvs. ceva exterior față de conținutul interior de moment al ființei dvs. Cu alte cuvinte, cât de departe vă amintiți în trecut, dvs. ați transformat mereu ceva interior în ceva exterior, fiindcă, în momentul următor, dvs. veți transforma reprezentarea cretei pe care o aveți acum în ceva exterior, trecând la o altă reprezentare. Aceasta înseamnă că dvs. lucrați în sensul unei permanente exteriorizări. Dvs. vă lăsați în urmă ființa interioară, această ființă interioară devenind imediat, ca o piele, ceva exterior. În aceasta constă viața sufletească, în faptul că interiorul devine în permanență ceva exterior, astfel încât putem distinge, în propria noastră ființă interioară, în acest proces spiritual interior, între interiorul propriu-zis și exteriorul din interior. Noi am rămas în interior, dar în interiorul însuși trebuie să facem distincție între două părți: partea din propriul nostru interior și interiorul nostru devenit exterior.
Ei bine, acest proces pe care l-am văzut acum petrecându-se, prin faptul că interiorul a devenit exterior, face să se nască, de fapt, conținutul vieții noastre sufletești. Căci, dacă reflectați iar asupra acestui lucru, veți afla că dvs. puteți numi suflet al dvs. tot ceea ce ați trăit din momentul de la care vă puteți aminti, din prima dvs. copilărie. Un om care ar fi uitat tot ceea ce a trăit astfel, și-ar fi pierdut, de fapt, eul său. Așadar, realitatea vieții noastre sufletești constă în această posibilitate de a lăsa în urmă amintirile și de a le păstra, totuși, ca pe niște piei pe care le lepădăm în permanență.
Dvs. vă puteți imagina această realitate a vieții sufletești luând cele mai diferite forme. Vă rog să fiți atenți o dată, pentru a vedea că în fiecare clipă viața sufletească are o altă formă. Să presupunem că ieșiți din casă într-o noapte minunată, luminată de stele, sau că ascultați o simfonie de Beethoven, atunci, în momentul respectiv, dvs. ați identificat un domeniu vast al vieții sufletești cu interiorul dvs. Și acum, dacă presupuneți că din această noapte luminoasă, înstelată, intrați într-o cameră întunecată, sărăcăcioasă, atunci o să vi se pară că această viață sufletească s-a chircit dintr-o dată; aici, aveți doar câteva reprezentări. Sau, când o simfonie s-a terminat, dvs. v-ați chircit în ceea ce privește reprezentările auditive, și când dormiți, v-ați comprimat cu totul viața sufletească, până când, la trezire, ea se dilată din nou. Aveți, așadar, o modelare neîncetată a vieții sufletești. Și dacă acum – acesta e doar un simbol, fiindcă aici noi trebuie să o desenăm în mod spațial și ne referim, totuși, la timp, care nu e spațial – dacă vrem să o desenăm, am putea să o desenăm plăsmuită în cele mai diferite forme. Aici, în desenul a, ea este comprimată, aici (b) se extinde. Ar trebui să ne-o imaginăm plăsmuită în cele mai diferite moduri, aici (c) fiind mereu conținutul vieții sufletești. Ei bine, vedeți dvs., din simbol vă puteți da seama deja – și el nu e menit pentru altceva decât să arate în mod perceptibil, vizibil, ceea ce nu este vizibil – de dilatarea și comprimarea vieții sufletești. O viață sufletească adâncită în ascultarea unei simfonii e mai bogată decât una care aude o singură bătaie de tobă. Putem spune, așadar, că viața sufletească se dilată și se comprimă, dar aici nu avem voie să amestecăm nici un fel de reprezentări spațiale. În timpul acestei dilatări și comprimări, există, fără îndoială, o mișcare spirituală interioară. Mișcare! Viața sufletească e mișcare.
Dar acum, dvs. trebuie să vă reprezentați mișcarea în așa fel încât să nu vă reprezentați o mișcare în spațiu, ci ceea ce am descris. Și din această dilatare și comprimare apar forme; astfel, dvs. aveți mișcare și o expresie exterioară a mișcării, în anumite formațiuni, în anumite forme. Dar toate acestea fără forme spațiale! Aceste forme, la care ne referim aici, nu sunt forme spațiale, ci formele vieții sufletești în dilatare și comprimare. Și ce trăiește, de fapt, în aceste stări de dilatare și comprimare? Ei bine, aici vă veți apropia mai mult de realitate, dacă reflectați la ceea ce trebuie să trăiască în interior: În interior trăiesc sentimentele, gândurile, impulsurile de voință, în măsura în care toate acestea sunt spirituale. Ceea ce înoată aici, se mișcă în forme, este ceva asemănător apei, dar totul spiritual. Și acum, nu mai aveți nevoie decât de o reprezentare, pentru a pătrunde întreaga problemă. Noi am spus: În interior trăiesc gânduri, reprezentări, sentimente, impulsuri de voință. Dar impulsurile de voință sunt, într-un anumit sens, ceva necesar într-un mod mai fundamental decât gândurile înseși; fiindcă, dacă vă gândiți că această viață sufletească poate fi transpusă uneori într-o mișcare mai rapidă, alteori într-o mișcare mai lentă, veți simți în interiorul dvs. că, de fapt, voința însăși este aceea care pune totul în mișcare. Dacă vă stârniți voința, puteți pune gândurile și sentimentele într-un flux mai rapid; dacă voința e leneșă, toate acestea se desfășoară mai lent. Dvs. aveți nevoie de voință, ca să dilatați viața sufletească. Astfel că acolo, în interior, noi avem, pe rând: voință; apoi, tot ceea ce trăiește drept sentimente, drept reprezentări, și care, în cadrul vieții sufletești – a vieții noastre sufletești, spun –, este ceea ce putem concepe drept expresie a înțelepciunii; apoi avem mișcarea, dilatarea și comprimarea; și pe urmă avem procesele de formare, forma, care apare drept expresie a mișcării. Dvs. puteți deosebi exact în cadrul vieții dvs. sufletești: voință, înțelepciune, mișcare și formă. Acestea urzesc și trăiesc în viața sufletească.
Păcat că nu putem extinde acest ciclu la o lună, atunci am putea vorbi mai exact. Atunci ați vedea că poate fi fundamentată în mod precis afirmația că aici, în viața dvs. sufletească, se desfășoară ceea ce, aș zice, își are rădăcinile în voință, și care conține apoi în sine înțelepciune și mișcare și formă. Acum, veți vedea, într-un mod demn de luare-aminte, că ordinea care a fost notată aici pentru viața sufletească a omului coincide în mod ciudat cu numele pe care am putut să le dăm ierarhiilor [Nota 19] ce urmează una după alta, de la Spiritele Voinței, Spiritele Înțelepciunii, Spiritele Mișcării, până la Spiritele Formei. Și, explicând astfel propria noastră viață sufletească, am apucat puțin cu mâna ierarhiile, le-am surprins în mod real aici, în interior. Aici, ele se arată într-un mod cu totul ciudat, în viața sufletească interioară. Ele se arată în așa fel încât activitatea lor este cu totul aspațială. Și dacă noi nu am fi dobândit nimic altceva, tot am câștigat măcar un lucru, prin cele spuse mai înainte: Am câștigat, într-un fel, reprezentările cele mai apropiate despre o însușire importantă a acestor patru ierarhii – a Spiritelor Voinței, Spiritelor Înțelepciunii, Spiritelor Mișcării, Spiritelor Formei –, însușirea că ele sunt aspațiale. Așadar, faptul că noi am numit la început “forma” drept acea formațiune aspațială ce acționează în mod sufletesc-spiritual este un lucru foarte important. Dacă vorbim despre formele pe care le creează Spiritele Formei, acestea nu sunt niște forme spațiale exterioare, ci sunt acele formațiuni interioare de care noi devenim conștienți numai pe cale interioară, pe care le putem concepe doar în cadrul vieții noastre sufletești. Căci toate acestea se desfășoară numai în timp. Fără noțiunea de timp, nu vi le puteți reprezenta deloc, ci numai dacă faceți abstracție de aparențe, de comparații, care au fost folosite doar pentru a înlesni înțelegerea; dvs. trebuie să vi le reprezentați, în măsura în care rămânem în cadrul vieții sufletești, în mod aspațial.
Când, la început, Spiritele Voinței au acționat pe vechiul Saturn, Spiritele Înțelepciunii pe vechiul Soare, Spiritele Mișcării pe vechea Lună și Spiritele Formei pe Pământ, noi am putea spune, având în vedere numai natura pur interioară a Spiritelor Formei: Spiritele Formei l-au creat pe om pe Pământ în așa fel încât el încă mai avea o formă invizibilă. Aceasta se armonizează atât de frumos cu ceea ce ni s-a arătat ieri. La începutul devenirii sale pământești, Spiritele Formei i-au dat omului niște forme invizibile, aspațiale. Acum, noi trebuie să luăm în considerare și faptul că toate obiectele exterioare care ne vin în întâmpinare, tot ceea ce percepem noi în lumea exterioară prin simțurile noastre, nu sunt nici ele altceva decât o expresie exterioară a unei realități spirituale interioare. Și în dosul fiecărui obiect material exterior-spațial, noi trebuie să căutăm ceva asemănător cu ceea ce trăiește în propriul nostru suflet. Numai că acest ceva nu iese în întâmpinarea simțurilor exterioare, ci se află în dosul a ceea ce ne oferă simțurile exterioare.
Cum ne-am putea reprezenta acum o activitate desfășurată dincolo de Spiritele Formei, dincolo de ceea ce creează ele, drept forme încă aspațiale? Așadar, notați-vă bine, întrebarea noastră este acum: Dacă această activitate trece de voință, înțelepciune, mișcare, formă, și dincolo de formă, ce se petrece oare atunci? Așa sună întrebarea. Vedeți dvs., dacă un proces din univers a înaintat până la formă, care este încă total cuibărită în spiritual-sufletesc, care încă nu este formă în spațiu, dacă procesul a înaintat până la această formă suprasensibilă, atunci pasul următor nu mai este posibil decât prin faptul că forma ca atare se sfărâmă. Și acesta e lucrul care se oferă privirii oculte: Când anumite forme, care au fost create sub influența Spiritelor Formei, au evoluat până la o anumită stare, formele se sfărâmă. Și dacă dvs. vă îndreptați acum atenția spre niște forme sfărâmate, adică spre ceea ce ia naștere prin faptul că niște forme încă suprasensibile se sfărâmă, veți avea trecerea de la suprasensibil la sensibilul din spațiu. Iar ceea ce este formă sfărâmată, este materia. Materia, oriunde apare în univers, pentru ocultist nu e altceva decât formă spartă, sfărâmată, plesnită. Dacă v-ați putea reprezenta că această bucată de cretă ar fi invizibilă ca atare și că ea ar avea această formă paralelipipedică specială și ar fi ca atare invizibilă, iar acum ați lua un ciocan și ați izbi repede în bucata de cretă până când ea s-ar preface în pulbere, până când ar crăpa în bucățele foarte mici, atunci ați sfărâmat forma. Presupuneți că în acest moment, în care sfărâmați forma, invizibilul ar deveni vizibil, atunci aveți o imagine pentru nașterea materiei. Materia este spirit care s-a dezvoltat până la stadiul de formă și apoi s-a spart, s-a sfărâmat, s-a distrus în sine.
Materia este o grămadă de moloz a spiritului. Este extraordinar de important să fim atenți tocmai la această definiție, la faptul că materia e o grămadă de moloz a spiritului. Așadar, în realitate, materia e spirit, dar spirit sfărâmat.
Dacă reflectați acum mai departe, vă veți spune: Da, dar ne ies în cale niște forme spațiale, cum sunt frumoasele forme ale cristalelor; în cristale, noi avem, totuși, niște forme foarte frumoase din punct de vedere spațial – și tu spui că tot ceea ce e materie este o grămadă de moloz a spiritului, spirit sfărâmat! – Imaginați-vă pentru început, ca să aveți o anumită reprezentare, un fir de apă ce cade (a). Presupuneți însă că el este invizibil, că dvs. nu-l vedeți. Și îi puneți aici (b) un stăvilar. Prin faptul că firul de apă cade aici (b), el se va pulveriza, se va sfărâma în mii de stropi (c). Presupuneți acum că firul de apă ce cade e invizibil, dar că ceea ce s-a sfărâmat este vizibil.
Aveți atunci aici un fir de apă sfărâmat, aveți iarăși o imagine pentru materie. Dar acum ar trebui să faceți abstracție de stăvilarul pus jos, fiindcă așa ceva nu există, aceasta presupune deja că aici este materie. Dvs. trebuie să vă reprezentați: Dacă aici nu ar exista un stăvilar, atunci materia, structurându-se în mod spiritual pentru a lua o formă, este suprasensibilă, materia este în mișcare, fiindcă mișcarea precede forma. Nu există nicăieri altceva decât ceea ce e pătruns de faptele Spiritelor Mișcării. Într-un anumit punct, mișcarea ajunge la formă, se paralizează în sine însăși și se sparge în sine însăși. Principalul este ca noi să înțelegem lucrurile în sensul că ceea ce este la origini de natură spiritual-sufletească, radiază, dar are numai un anumit elan, ajunge la capătul elanului și acum se izbește înapoi în sine însuși și se sparge. Astfel, când vedem apărând undeva materie, putem spune: La baza acestei materii se află ceva de natură suprasensibilă, care a ajuns la limita activității sale și se sparge de această limită. Dar, în diferitele bucăți sfărâmate care se despart după ce s-a produs sfărâmarea, continuă să acționeze ceea ce existase drept formă spirituală. Dar și înainte de a se sparge ea avea niște forme, dar niște forme încă interioare, spirituale. Acolo unde ecourile activității se fac puternic simțite, liniile formei spirituale se continuă și după sfărâmare, și atunci aici, după ce forma spartă își azvârle bucățile în toate părțile, în liniile pe care le descriu ele se mai exprimă un efect al liniilor spirituale. În acest fel iau naștere cristalele. Cristalele sunt niște formațiuni care au luat naștere din formele spirituale, și ele parcă mai păstrează prin propria forță de avânt direcția inițială, în sensul opus.
Ceea ce v-am desenat aici este aproape exact ceea ce rezultă în cazul observației oculte, dacă studiem hidrogenul. Hidrogenul se prezintă observației oculte ca o rază ce vine vâjâind din infinit, se paralizează în sine și se pulverizează, numai că noi trebuie să-l desenăm aproximativ ca și cum aici liniile s-ar intersecta și astfel și-ar păstra forma. Astfel, o particulă de hidrogen arată ca și cum am avea un fel de rază invizibilă care se apropie parcă din depărtări spațiale infinite și în cele din urmă se sparge ca un șuvoi de apă ce se pulverizează. Într-un cuvânt, pretutindeni materia este ceea ce putem numi: spiritualitate sfărâmată. Materia nu e altceva decât spirit, dar spirit sfărâmat.
Și acum trebuie să mai așez în fața sufletelor dvs. un gând dificil, care se leagă de cele spuse de mine la început. Am spus atunci că în spiritual-sufletescul interior însuși distingem între partea exterioară și cea interioară. În realitate, toate dimensiunile spațiale se compun din contrarii, astfel, peste tot unde aveți mai întâi o dimensiune spațială, această dimensiune spațială poate fi concepută ca și cum ar ieși de undeva, dintr-un punct; acesta este interiorul, tot restul este exterior. Pentru suprafață, linia dreaptă este interiorul, tot restul este exterior ș.a.m.d. Astfel, spațiul nu e altceva decât ceea ce ia naștere chiar în mine însumi, prin faptul că spiritul trebuie să se sfărâme și trece astfel în existența materială.
Este extraordinar de important să luăm în seamă lucrul următor. Imaginați-vă că această sfărâmare a spiritului și transformarea sa în materie are loc în așa fel încât el se sfărâmă la început fără a găsi dinainte nici un fel de materie, se sfărâmă, se sparge de la sine, așadar, nu întâmpină nici o rezistență exterioară. Să presupunem, așadar, că această sfărâmare are loc, ca să zicem așa, în gol. Când spiritul se sfărâmă în gol, atunci ia naștere materie minerală. Aici, spiritul trebuie, așadar, să se sfărâme cu adevărat din spirit în sine însuși, și atunci apare materie minerală. Dar să presupunem că nu e ceva care are loc în mod virginal, să presupunem că, din spirit, ceea ce se sparge, ceea ce se sfărâmă, găsește deja o lume pregătită, așadar, nu se dezvoltă acum în gol, ci, ca să zicem așa, într-o corporalitate eterică deja existentă. Când se dezvoltă în gol, ia naștere materie minerală. Dar să presupunem că se dezvoltă într-o corporalitate eterică deja existentă. O asemenea spiritualitate în curs de sfărâmare se propagă, așadar, într-un corp eteric; această materie pe cale de a se sfărâma și acest corp eteric, ca atare, există deja. Așadar, spiritualitatea nu se sfărâmă, devenind materie, într-o stare virginală a lumii, ci în corpul eteric. În acest caz, nu ia naștere materie minerală, ci materie vegetală. Așadar, când spiritul se sfărâmă în substanță eterică, atunci apare materie vegetală.
Dar noi am întâlnit ieri o substanță eterică deosebită. Amintiți-vă ce stătea scris pe tablă: noi am întâlnit un corp eteric, dar acesta avea un surplus, o preponderență asupra substanței astrale. Și noi am spus ieri că aceasta provine de la influențele luciferice exercitate asupra omului. Ei bine, noi nu am întâlnit doar substanță eterică având o preponderență asupra astralului, ci am găsit și o corporalitate fizică, iar aceasta are o preponderență asupra substanței eterice, asupra corpului eteric. Ba chiar acesta a fost primul lucru pe care l-am aflat, nu-i așa? Rețineți, așadar, acest lucru deosebit, că aceasta a apărut numai prin influența luciferică: o conlucrare ciudată în această organizare umană prost îmbinată! Acolo unde corpul fizic se întâlnește cu corpul eteric și corpul eteric e deranjat peste tot de preponderența corpului fizic, nu este ca și cum spiritul ar pulveriza, pur și simplu, în substanță eterică și s-ar sfărâma, ci el se pulverizează într-o corporalitate care, ce-i drept, este o corporalitate eterică, dar asupra căreia fizicul are o preponderență. Dacă într-o substanță eterică astfel pregătită se pulverizează și se sparge ceva spiritual, apare substanța nervoasă, materia nervoasă. Astfel, noi avem spirit pulverizându-se într-o corporalitate eterică asupra căreia are preponderență o corporalitate fizică: atunci ia naștere materie nervoasă.
Aveți aici trei trepte ale materiei: mai întâi materia obișnuită, pe care o întâlniți afară, în lumea senzorială, apoi materia pe care o găsiți în corpurile plantelor, și pe urmă acea materie pe care o întâlniți în corpurile umane și animale prin faptul că aici au apărut neregularități. Gândiți-vă numai câte n-ar trebui să facem, dacă am vrea să înșirăm diferitele condiții pentru variatele substanțe existente în lume! Câteva le-am văzut ieri luând naștere prin influența luciferică, ca neregularități, am văzut apoi cum corporalitatea eterică poate ajunge să aibă preponderență asupra corporalității astrale. Când ceva spiritual se pulverizează, într-un anumit mod, într-o asemenea corporalitate astrală asupra căreia are preponderență corporalitatea exterioară, atunci ia naștere materie musculară. De aceea materia nervoasă și materia musculară au un aspect atât de ciudat, care nu poate fi comparat cu nimic din ceea ce mai există în rest, în lumea de afară, pentru că ele iau naștere, într-un mod atât de complicat. Trebuie să ne reprezentăm lucrurile în așa fel încât dvs. să vă îndreptați atenția asupra deosebirilor, reprezentându-vă un metal lichid proiectat mai întâi în aer liber, și pe urmă în apă și după aceea, poate, într-o materie solidă: într-un asemenea mod complicat iau naștere materiile atât de diferit alcătuite. Lucrul principal pe care am vrut să vi-l transmit astăzi a fost acela de a vă arăta în ce profunzimi ale existenței trebuie să coborâm, dacă vrem să cercetăm cu adevărat aceste lucruri. Căci, dacă faceți să se pulverizeze ceva spiritual în ceea ce urmează mai departe din punct de vedere material, așadar, acolo unde eul acționează în mod predominant asupra corpului astral, dacă ceva spiritual se pulverizează pătrunzând în ceea ce îi iese în întâmpinare drept acea neregularitate a corporalității care a luat naștere prin faptul că eul, în euitatea lui, este predominant asupra corpului astral, atunci ia naștere – de-abia pe multe căi ocolite – materia osoasă. Totul depinde, așadar, după cum vedeți, de felul cum se pulverizează materia, și cum se adună la un loc atunci când ia naștere din spirit. Rețineți bine ceea ce v-am spus, chiar dacă nu puteți urmări toate detaliile cu gândurile dvs. Sensul general îl veți fi înțeles, el constă în faptul că materia trebuie privită pretutindeni drept spirit în curs de pulverizare, de sfărâmare, dar că ceva poate veni în întâmpinarea spiritului în curs de sfărâmare. Și, în funcție de ceea ce îi vine în întâmpinare, el este pulverizat în altceva și iau naștere materii configurate în diverse feluri: materie nervoasă, musculară, vegetală ș.a.m.d.
Acum probabil că vă apasă pe sufletul o întrebare: Oare ce s-ar fi întâmplat cu omul, dacă n-ar fi intervenit, în această privință, influența luciferică? Am enumerat deja ieri sub diverse forme ce s-ar fi întâmplat cu omul. Dar ce s-ar fi întâmplat cu el, din acest punct de vedere? Vedeți dvs., omul n-ar mai fi putut avea nervi de felul celor pe care îi are el astăzi. Fiindcă asemenea nervi, cu materia lor, iau naștere numai prin faptul că există această legătură dezordonată. Tot așa, el n-ar fi putut avea oase, mușchi, dacă n-ar fi intervenit influența luciferică. Într-un cuvânt, noi am văzut apărând diferitele materii prin faptul că niște forme se revarsă în mod spiritual în ceva care există numai prin influența luciferică. Toate aceste materii, materia musculară, nervoasă etc., n-ar fi putut lua naștere fără influența luciferică. Omul nu ar avea nervi, mușchi, oase, în sensul actual al cuvântului, dacă n-ar fi existat influența luciferică. Într-un mod și mai intens decât ieri, trebuie să spunem: Ce este oare întregul om, ca om material? Așa cum ne iese el în întâmpinare din punct de vedere exterior, el este exclusiv un rezultat al influenței luciferice. Materialismul nu descrie nimic altceva decât ceea ce a făcut Lucifer din om, astfel că materialiștii sunt în sensul cel mai eminent al cuvântului discipolii lui Lucifer și ei resping tot restul.
Așadar, cum ar fi acest om, dacă ar fi rămas în stare paradisiacă?
Ei bine, ca să putem clădi mâine cu niște reprezentări mai ușoare, bazându-ne pe aceste lucruri, vreau să vă dau o schiță fugară a ceea ce ar fi devenit omul dacă n-ar fi apărut influența luciferică. Căci, dacă n-ar fi intervenit această influență, atunci, la începutul evoluției oamenilor de pe Pământ ar fi existat un om apărut sub influența Spiritelor Formei. Fiindcă Spiritele Formei erau, dintre spiritele ierarhiilor superioare, ultimele care au acționat asupra omului. Aceste Spirite ale Formei au creat la început numai o formă pur suprasensibilă, care nu avea nimic spațial. Ceea ar fi existat atunci – dați-mi voie s-o spun astăzi numai în treacăt – n-ar fi putut fi văzut de nici un ochi exterior, n-ar fi putut fi perceput de nici un fel de simțuri exterioare, fiindcă formele pur sufletești nu pot fi percepute de simțurile exterioare. Ceea ce ar fi existat atunci coincide cu ceea ce v-a fost descris în Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?, cu ceea ce a fost descris când s-a vorbit despre cunoașterea imaginativă. Ceea ce ar fi creat Spiritele Formei la început ar fi fost o imaginațiune. Așadar, nu o imaginațiune sensibilă, ci o imaginațiune suprasensibilă.
Dacă am considera într-un mod absolut schematic ceea ce ar fi existat, aproximativ, în acest caz (vezi desenul, 1), atunci am avea o reprezentare imaginativă a ceea ce au creat Spiritele Formei, drept imaginațiune a omului, și acest ceva ar fi impregnat de ceea ce i-a rămas omului de la activitatea creatoare a ierarhiilor anterioare. Astfel, acest ceva ar fi impregnat de ceea ce i-ar fi rămas omului, de la Spiritele Mișcării, adică ar fi impregnat de mișcare interioară (desen 2, redat schematic) și ne-ar veni în întâmpinare drept ceea ce am descris în Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?, ca fiind dat prin cunoașterea inspirată, fiindcă aceste mișcări ar putea fi recunoscute numai drept inspirație. Cu alte cuvinte: întregul om ar consta din imaginație, și atunci ar rezulta tot restul, tot ce este mișcare, inspirația. Iar ceea ce conferă Spiritele Înțelepciunii, ar fi intuiție. Așadar, niște conținuturi interioare reale ar fi umplut, într-un fel, totul, cu plenitudinea lor. Aici, înăuntru, ar trebui să presupunem intuiția (desen 3), adică niște entități nemijlocite. Și atunci, noi am găsi totul izvorând din Cosmos, învăluit ca într-un ou auric, drept rezultat al activității Spiritelor Voinței (desen 4). Aceasta ar fi natura umană suprasensibilă, care ar consta din niște conținuturi accesibile numai unei cunoașteri pur suprasensibile. Oricât de fantastic ar părea, acesta este omul real, dacă putem spune așa, sub o formă simbolică: omul paradisiac, care nu constă din niște conținuturi materiale, din care e format deja astăzi, ci este o entitate cu totul suprasensibilă.
Și ce s-a întâmplat prin influența luciferică? Ei bine, prin influența luciferică, imaginațiunea omului a fost, dacă mă pot exprimă astfel, ca injectată cu spirit sfărâmat, așadar, cu materie, și ceea ce a apărut astfel există astăzi drept sistem osos uman. Sistemul osos este omul imaginativ, umplut cu materie. Dar materia nu ține de omul superior propriu-zis, ea a fost integrată, prin faptul că a intervenit influența luciferică, în ceea ce, altfel, ar fi fost numai realitate imaginativă. Așadar, în timp ce omul, de altfel, ar fi trebuit să fie penetrabil – dacă n-ar fi absurd să ne reprezentăm așa ceva –, aceste imaginațiuni au fost în primul rând condensate, și pe urmă au mai fost și umplute cu materie osoasă. Acum, noi am întâlni rezistența oaselor, dacă am vrea să trecem printr-un om. El a devenit impenetrabil. – Ceea ce a provenit de la Spiritele Mișcării, e umplut cu materie musculară, iar ceea ce ar fi perceput drept intuiție, e umplut cu materie nervoasă. – Iar ceea ce depășește toate acestea, de-abia acela este suprasensibilul, unde intră în considerare corpul eteric al omului, care, așadar, este deja de natură suprasensibilă, care astăzi este doar elementul material cel mai fin ce apare tocmai sub forma celor mai subtile pulverizări ale etericului, ceea ce mai stă la baza materiei, fiind mai fin decât materia nervoasă, și, care, de fapt, nu e deloc luat în considerare.
Astfel, vedeți dvs., omul este o ființă care a devenit grosieră în cel mai înalt grad. Fiindcă, dacă ar fi devenit ceea ce ar fi trebuit să devină, conform cu intențiile și concepțiile inițiale ale zeilor, el nu ar avea oase, ci forma lui ar consta din niște oase suprasensibile, imaginative; el nu ar avea mușchii drept aparate ale mișcării, ci ar avea substanță suprasensibilă, care s-ar mișca în el, pe când acum, ceea ce se mișcă a fost împânzit peste tot cu substanță musculară. Ceea ce provine, drept mișcare suprasensibilă, de la Spiritele Mișcării, a devenit mișcare fizică în mușchi, iar ceea ce provine de la Spiritele Înțelepciunii, drept intuiție, a devenit la omul senzorial ceea ce este încrustat, ca materie nervoasă, în sfera intuiției. Dacă întâlniți, așadar, desenat în cărțile de anatomie, sistemul osos, vă puteți gândi: Acesta ar trebui să fie inițial o pură imaginațiune, dar acest ceva a devenit atât de grosier prin influența luciferică și ahrimanică, încât astăzi ne întâmpină drept oasele dense, groase, friabile, dure; atât de densificate sunt aici imaginațiunile. Și acum, mai puteți spune că omul nu poate găsi deja în lumea fizică un reflex al lumii imaginative! Cine știe că acest om al oaselor este o copie a ceva imaginativ, acela va vedea, când va privi un schelet, o copie a lumii imaginative. Iar dacă vedeți desenat un om al mușchilor, sistemul muscular, trebuie, de fapt, să spuneți: Aceasta este o formațiune cu totul nenaturală, aceasta este cu totul o minciună interioară, fiindcă, în primul rând, eu o văd ca formă, dar ar trebui să o aud în mod spiritual. În realitate, e vorba de faptul că o mișcare ritmică suprasensibilă este împânzită cu materie musculară, de care ar trebui să facem abstracție; ceea ce ar rămâne, nu ar trebui să fie văzut, ci auzit, așa cum auzim mișcările ondulatorii ale muzicii. Dvs. ar trebui să auziți, de fapt, niște inspirații. Și ceea ce vedeți desenat drept om al mușchilor sunt inspirațiile omului, fixate în materie. Și cu atât mai mult omul nervilor: pe acesta n-ar trebui nici să-l vedeți, nici să-l auziți, ci doar să-l percepeți în mod absolut spiritual. Și, pentru un punct de vedere cosmic, este absolut anormal ca ceea ce ar trebui să fie perceput doar în spiritualitatea cea mai pură, ceea ce este, în realitate, doar un înveliș spiritual în care a fost injectată materie fizică, să poată apărea în fața ta, în mod vizibil, în timp ce n-ar trebui să fie perceput decât ca intuiție.
Aceasta izgonire din Paradis constă, în esență, în faptul că la începuturi omul a fost în lumea spirituală, adică în Paradis, și că acolo el era constituit din imaginație, inspirație și intuiție, adică a avut o existență cu totul și cu totul suprapământească. Și pe urmă, el a fost astfel tratat, prin ceea ce a provocat el însuși în sine, sub influența luciferică, încât el a fost oarecum injectat cu ceea ce a provenit de la spiritul în curs de sfărâmare, cu materie. Așadar, aceasta este ceva cu care noi suntem umpluți, dar care nu aparține ființei noastre. Noi o purtăm în ființa noastră, această materie, și, din cauză că o purtăm în noi, trebuie să murim din punct de vedere fizic. Aceasta este, într-adevăr, cauza morții fizice și a multor alte lucruri. Fiindcă, prin faptul că și-a părăsit starea spirituală, omul trăiește aici, în existența fizică, numai până în momentul în care materia învinge ceea ce îi menține coeziunea părților. Prin natura ei, materia vrea în permanență să se sfărâme, și materia din oase este menținută în stare de coeziune numai prin forța imaginației. Când materia dobândește supremația asupra forței oaselor, oasele își pierd capacitatea de a trăi. Tot așa e și cu mușchii și cu nervii. Îndată ce materia din oase, mușchi și nervi dobândește supremația asupra imaginației, inspirației și intuiției și se poate sfărâma, omul trebuie să-și depună corpul fizic. Aveți aici legătura dintre moartea fizică și influența luciferică, iar mâine vom urmări felul în care au venit în lume răul și celelalte, bolile ș.a.m.d.
