Principalul în conferința de ieri a constat în faptul că din toate expunerile complicate ne-am putut face o reprezentare în legătură cu ceea ce trebuie să ne imaginăm prin materie, substanță: că, de fapt, prin materie, prin substanță, noi trebuie să ne reprezentăm niște forme spirituale sfărâmate, pulverizate, am putea spune. Și tocmai în contextul acestor conferințe a trebuit să atragem atenția, din această direcție, asupra aspectului celui mai esențial al existenței materiale, căci noi, ca oameni, am fost întrețesuți printre firele existenței materiale, forma spirituală pe cale de pulverizare a pătruns în noi și ne umple, ca oameni pământești –, tocmai în aceasta constă ceea ce e înfățișat într-un mod simbolic atât de impresionant prin imaginea izgonirii din Paradis: pătrunderea omului cu materie pământească. Dacă nu ați urmărit doar ca înșiruire de noțiuni cele descrise aici, ci și participând cu simțirea, veți fi ajuns, desigur, și la reprezentarea că noi avem în om un fel de ființă duală. Gândiți-vă puțin la ceea ce am spus ieri, că prin influența luciferică omului i-a fost integrat ceea ce putem numi percepțiile noastre senzoriale, așa cum le avem ca oameni fizici. Noi am atras atenția asupra faptului că aceste percepții senzoriale nu-i fuseseră destinate omului de la început, că lui îi fusese destinată un fel de trăire împreună cu voința ce pulsează și că felul cum noi vedem cu ochii, cum percepem prin alte organe de simț, este deja o denaturare, o desfigurare, care a survenit din cauza influenței luciferice. Apoi, am mai putut arăta că, mai spre interiorul omului, tot ceea ce apare din punct de vedere trupesc drept secreții glandulare, ia naștere, de asemenea, prin mutația survenită în părțile constitutive ale organizării umane, pe care am studiat-o. Și, în sfârșit, am văzut că întreaga activitate organică normală, întreaga hrănire, prelucrarea substanțelor în trupul uman, trebuie explicată printr-o preponderență a activității corpului astral asupra activității corpului eteric, preponderență care a luat naștere și ea din cauza influenței luciferice. La acest rezultat am ajuns alaltăieri. Prin urmare, procesele materiale, grosiere, procesele de hrănire, digestive etc., procesele secreției glandulare și, de asemenea, procesele percepției senzoriale, așa cum le are omul astăzi, își au cauza în influența luciferică. Ieri ni s-a arătat dintr-o altă direcție că ceea ce numim materie nervoasă, substanță nervoasă, se datorează, ca să zicem așa, tot influenței luciferice; la fel, materia musculară și cea osoasă.
Să privim acum această ființă umană duală în așa fel încât să spunem: Pe de-o parte, am constatat că percepția senzorială, secreția glandulară și întregul metabolism organic se datorează influenței luciferice, pe de altă parte, noi mai datorăm influenței luciferice și existența nervilor, a sistemului muscular și a sistemului osos. Cum se comportă acești doi oameni, omul simțurilor, glandelor, digestiei, pe de-o parte, și omul nervilor, mușchilor, oaselor, pe de altă parte? Ce misiune cosmică au aceste două ființe, așa cum sunt ele asamblate în natura umană?
Chiar dacă veți reflecta la întrebarea de mai sus fără nici un fel de considerații oculte, veți ajunge ușor la reprezentarea că tot ceea ce este legat de activitatea noastră senzorială și glandulară, de sistemul nostru digestiv, este, de fapt, ceva care – nu trebuie să aruncăm decât o privire superficială –, după ce a avut loc în om, aparține cu totul trecutului nemijlocit. E ceva ce omul lasă în urmă, prin propria sa natură. Să ne aducem concret în fața conștienței gândul că executarea activităților organice nu are o valoare veșnică. Nu trebuie decât să studiați puțin ceea ce ne învață știința sau viața cotidiană, și veți spune: Ca aparat digestiv, ca aparat de hrănire, noi suntem teribil de ancorați în această viață. Căci aceasta e o roată care se învârte mereu în același fel. Dacă nu vrem să considerăm că este un progres deosebit al naturii umane faptul că omul, dacă are ocazia în viață, dezvoltă, poate în cursul multor ani, un gust deosebit pentru anumite mâncăruri și băuturi fine, pe care nu-l avea înainte, atunci trebuie să spunem: În această moară permanentă a mâncării și digerării etc., se manifestă extrem de puțin progres. E ceva care se repetă mereu în același fel și cred că nimănui nu-i va da prin minte să spună că noi, oamenii, în măsura în care trebuie să desfășurăm această activitate, avem prin ea o valoare de veșnicie deosebită. De fapt, și secreția glandulară și-a îndeplinit sarcina chiar în momentul în care a avut loc. Pentru viața organismului ca întreg, ea are, firește, importanța ei, dar nu putem spune că are o valoare pentru veșnicie. Și nici percepția senzorială, ca atare, fiindcă impresia senzorială vine și trece. Și dacă vă gândiți ce palidă este, după numai câteva zile, poate, impresia senzorială pe care ați avut-o, cât de fundamental diferită este amintirea, în comparație cu percepțiile senzoriale înseși, atunci va trebui să spuneți: Ce-i drept, percepțiile senzoriale sunt ceva frumos, ceva care îl bucură pe om în trăirea și observația nemijlocită, dar, cu siguranță, ele nu au o valoare de veșnicie. Fiindcă, unde sunt valorile care au luat naștere pentru dvs. prin senzațiile fizice pe care le-ați avut în copilărie sau în prima dvs. tinerețe? Unde s-a dus ceea ce a atins atunci ochiul dvs., urechea dvs.? Cât de palide sunt amintirile!
Dacă reflectați la faptul că omul, în măsura în care este un om al simțurilor, al glandelor, al digestiei, nu are nici o valoare de veșnicie prin această activitate, dacă reflectați la acest lucru, ușor veți putea uni acest gând cu ideea generală exprimată ieri, și care, din păcate, nu poate fi prezentată decât în mod schițat în cadrul unor scurte conferințe: ideea formei care se pulverizează. Prin faptul că forma se pulverizează, integrându-se acestei activități, și furnizează astfel organismului formă în curs de dezmembrare, așadar, materie, astfel încât ia naștere o activitate de percepție senzorială, de secreție glandulară, o activitate digestivă, prin aceasta se arată în mod palpabil că aici avem de-a face cu o formă în curs de sfărâmare, cu o formă care se fărâmițează. Ceea ce ne întâmpină ca activitate de percepție senzorială, ca secreție glandulară și ca activitate digestivă, nu sunt decât procese speciale de descompunere a formei, acestea sunt niște procese speciale, deosebite.
Cu totul altfel stau lucrurile dacă trecem la activitatea nervoasă, la activitatea musculară și la cea osoasă, la existența osoasă a omului. Am putut arăta ieri că în sistemul osos avem imaginație devenită materială, imaginitivitate devenită materială, în sistemul muscular, inspirație devenită materială, prin mobilitate, iar în sistemul nervos, intuiție devenită materială. Acum se arată – și aici ajungem să discutăm mai exact o problemă care în conferințele generale de știință spirituală nu poate fi discutată decât aproximativ –, se arată că, atunci când omul trece prin poarta morții, sistemul său osos se descompune treptat, prin putrezire sau ardere sau pe altă cale. Dar ceea ce rămâne după ce sistemul osos s-a descompus este imaginație; ea nu se pierde. Ea rămâne în substanțele pe care le avem și în noi, după ce am trecut prin poarta morții, și intrăm în kamaloka sau în devahan. Noi ne păstrăm, în orice caz, o formă-imagine, care, privită de un clarvăzător cu adevărat pregătit, nu seamănă aproape de loc cu sistemul osos, dar care, dacă un clarvăzător mai puțin pregătit o lasă să acționeze asupra sa, prezintă, chiar din punct de vedere exterior, în forma-imagine, ceva asemănător cu sistemul osos uman, motiv pentru care moartea este reprezentată nu chiar pe nedrept prin imaginea scheletului osos. Aceasta are la bază o clarvedere, în orice caz nu prea temeinic pregătită, dar care, oricum, nu nimerește chiar pe alături. Dar cu această imaginațiune se unește ceea ce rămâne acum din mușchi, când ei se descompun ca substanță: rămâne inspirația, a cărei expresie ei sunt, de fapt, fiindcă ei nu sunt altceva decât inspirații impregnate cu materie. Inspirația ne rămâne, după ce am trecut prin poarta morții. Acesta e un lucru foarte interesant. Și tot așa ne rămâne intuiția în urma sistemului nervos, după ce nervii înșiși, la moarte, se îndreaptă spre procesul degradării sau al descompunerii lor. Toate acestea sunt părți componente importante ale corpului nostru astral și eteric.
Dvs. știți că omul nu depune cu totul corpul eteric: când trece prin poarta morții, el ia cu sine un extract al corpului eteric. Dar se mai întâmplă și altceva. Omul își poartă în permanență sistemul nervos prin lume, și acest sistem nervos nu e altceva decât intuiție, impregnată cu materie. Prin faptul că omul poartă prin lume acest sistem nervos, în locurile unde nervii străbat organismul uman se află în permanență intuiție, și această intuiție radiază spiritualitatea pe care omul o are în permanență în jurul lui, ca pe o aură de raze. Așadar, nu intră în considerare numai ceea ce luăm cu noi când trecem prin poarta morții, ci noi radiem în permanență intuiție, atunci când nervii se descompun. Dvs. aveți neîncetat în interiorul dvs. un fel de proces de descompunere, și trebuie, într-un anumit sens, să fiți plăsmuit din nou, chiar dacă sistemul nervos are cea mai mare durabilitate: are loc mereu un proces de emanare, pe care îl putem percepe numai prin intuiție. Astfel, noi putem spune: din om radiază neîncetat substanță sesizabilă în mod intuitiv, substanță spirituală, în măsura în care sistemul său nervos fizic se fărâmițează. Astfel, deja de aici puteți vedea: prin faptul că omul își folosește sistemul nervos fizic, prin faptul că el îl uzează, că îl face să se fărâmițeze, el nu e lipsit de importanță pentru lume. El își are importanța sa foarte mare. Fiindcă de felul în care își folosește el nervii, de aceasta depinde ce substanțe perceptibile în mod intuitiv radiază din el. Și iarăși, prin faptul că omul își folosește mușchii, radiază substanțe sesizabile prin inspirație. Această radiație este de așa natură, încât ea populează în permanență lumea cu nenumărate procese de mișcare nespus de fin diferențiate. Așadar, se revarsă în afară substanță inspirată – cuvintele nu sunt tocmai fericit alese, dar nu avem altele. Iar din oasele omului se revarsă ceea ce putem numi substanță ce poate fi sesizată în mod imaginativ.
Acesta este un lucru deosebit de interesant. Voi aminti, nu ca să vă asaltez cu rezultatele cercetării clarvăzătoare, ci pentru că este cu adevărat interesant, că prin ceea ce radiază din oase, când ele se descompun, omul lasă în urma lui, oriunde ajunge, niște imaginațiuni ale ființei sale, niște imagini spirituale, perceptibile prin imaginație: pretutindeni rămân din noi niște imagini-umbră fine, peste tot unde am fost. Și, când veți fi plecat din această sală, o clarvedere mai subtilă, mai bine pregătită, va mai putea percepe o vreme, pe bănci, niște imagini-umbră fine, până când ele vor fi asimilate în procesul general al vieții lumii – niște imagini-umbră emanate de fiecare dintre dvs., radiate de sistemul osos. Pe aceste imaginațiuni se bazează sentimentul neplăcut pe care îl avem uneori, când intrăm într-o cameră în care a locuit înainte un alt om, un om neplăcut. Cauza sunt, în principal, imaginațiunile pe care le-a lăsat el acolo. Încă îl mai găsim acolo, aș zice, ca pe un fel de imagine-umbră. Nici în această privință, trăirea unui om cât de cât sensibil nu rămâne în urma trăirii clarvăzătorului, căci acest om simte neplăcerea cauzată de ceea ce un alt om lasă într-o cameră. Clarvăzătorul mai are în plus doar posibilitatea de a-și reprezenta în mod concret, drept tablou imaginativ, ceea ce omul celălalt doar simte.
Dar ce se întâmplă oare cu tot ceea ce radiază astfel din noi? Vă rog să considerați împreună tot ceea ce radiază din noi în acest fel, dragii mei prieteni: de fapt, aceasta este tot ceea ce acționează dinspre noi înspre exterior, în lume. Fiindcă, indiferent ce ați face, când faceți ceva și umblați prin lume, dvs. vă puneți în mișcare, într-un anumit fel, sistemul osos și sistemul muscular. Dar chiar când stați culcat pe un divan, și doar gândiți, dvs. radiați substanță ce poate fi percepută în mod intuitiv. Pe scurt, ceea ce dvs. transpuneți în activitate, aceasta radiați în permanență afară, în lume, aceasta trece în permanență din dvs. în lume. Dacă aceste procese nu ar avea loc, atunci din Pământul nostru, când el va fi ajuns la ținta evoluției lui, nu ar mai exista nimic, ci doar materie pulverizată, care s-ar integra ca un praf în spațiul cosmic general. Dar ceea ce este salvat de om, din procesele materiale care au loc pe Pământ, trăiește în Cosmosul general, în lumea generală, drept ceea ce poate lua naștere prin intuiție, inspirație și imaginație. Omul îi dă lumii în acest fel pietrele de construcție din care ea se clădește din nou. Va fi ceea ce trăiește mai departe, drept spiritual-sufletescul întregului Pământ, când acest Pământ se va descompune ca un cadavru, în ceea ce privește partea sa materială, așa cum și sufletul uman individual trăiește mai departe în mod spiritual, după ce omul individual a trecut prin poarta morții. Omul își trece sufletul său individual prin poarta morții; Pământul poartă ceea ce s-a născut din intuițiile, inspirațiile și imaginațiile oamenilor, spre existența jupiteriană. Cu aceasta v-am caracterizat marea deosebire care există între un om și celălalt, în măsura în care omul e o ființă duală: omul care percepe prin simțuri, omul care secretă din glandele sale, omul care digeră, care se hrănește – acesta este omul menit să se risipească în temporalitate. Dar ceea ce este elaborat prin existența sistemului nervos, a sistemului muscular și a sistemului osos, aceasta este integrat Pământului, pentru ca el să poată exista în continuare.
Dar acum urmează ceva care se situează ca un mister în existența noastră globală, ceva care, pentru că este un mister, nu poate fi sesizat cu mintea, ci poate fi crezut și pătruns cu sufletul, dar care, totuși, este adevărat. Căci ceea ce poate omul să radieze astfel în lumea din jurul său se structurează în mod clar în două părți: una este constituită din inspirații, intuiții și imaginații de care, am putea spune, existența cosmică generală are neapărat nevoie, ca să existe, căci ea le aspiră, le absoarbe; dar există altele, pe care ea nu le absoarbe, restul nu e acceptat, e respins. Cosmosul general declară categoric: Da, aceste inspirații, intuiții, imaginații, le pot folosi, le aspir în mine, ca să le pot duce sus, în existența jupiteriană. Dar pe altele le respinge, nu le primește. Și consecința este că aceste intuiții, inspirații și imaginații, pentru că nu sunt primite nicăieri, rămân să existe în mod independent. Ele persistă în mod spiritual în Cosmos, nu pot fi dizolvate. Așadar, ceea ce radiem noi se desparte în două, în ceva care e primit cu plăcere de Cosmos, și ceva pe care Cosmosul îl respinge, ceva ce el nu acceptă, ci îl lasă să existe în mod izolat. Ceea ce am amintit la urmă, continuă să existe în mod izolat.
Cât timp rămâne așa? Ei, vedeți dvs., rămâne așa până când vine omul și distruge el însuși toate acestea, prin niște radiații care sunt capabile să le distrugă. Și, de regulă, nici un alt om nu are capacitatea de a distruge aceste radiații respinse de Cosmos, decât însuși omul care le-a creat. Și aici aveți tehnica funcționării karmei, aici aveți motivul pentru care în cursul karmei noastre noi trebuie să întâlnim toate imaginațiile, inspirațiile, intuițiile care au fost respinse de Cosmos. Pe acestea trebuie să le distrugem noi înșine, căci Cosmosul primește numai ceea ce e just ca gândire, frumos ca simțire și bun din punct de vedere moral. El respinge tot restul. Acesta e misterul. Iar ceea ce e eronat ca gândire, urât ca simțire și rău sau răutăcios din punct de vedere moral, trebuie să elimine omul însuși din existență, prin alte gânduri, sentimente și impulsuri de voință sau fapte corespunzătoare, dacă e ca cele dintâi să nu mai existe. Și ele vor fi pe urmele lui, până când el le va fi eliminat cu totul. Avem aici punctul în care ni se arată: nu e adevărat că Cosmosul constă numai din legi ale naturii neutre, indiferente, ori că el se exprimă numai prin legi ale naturii neutre. Cosmosul din jurul nostru, despre care noi credem că îl putem percepe cu simțurile și înțelege cu mintea, acest Cosmos mai are în el cu totul alte forțe, el este, dacă pot spune așa, în sine însuși, un respingător sever a ceea ce este rău, urât, eronat, și tendința lui este să primească în sine ceea ce este bun, frumos, adevărat. Puterile Cosmosului nu țin judecată doar în anumite momente, ci judecata lor străbate, de fapt, întreaga evoluție pământească.
Și acum putem da răspuns la întrebarea: Cum stau lucrurile, în general, cu evoluția omului, raportată la entitățile spirituale superioare?
Am văzut că, pe de-o parte, omul simțurilor, glandelor, digestiei, a luat naștere prin influența luciferică. Și pe celălalt om îl putem atribui, într-un anumit sens, influenței luciferice. Dar, pe când cel dintâi este omul descompunerii, menit cu totul și cu totul perisabilității, celuilalt om îi revine sarcina de a salva omenescul pentru veșnicie, pentru durată, de a-l transpune dincolo, într-o existență ulterioară. Omul nervilor, omul mușchilor și omul oaselor are sarcina de a transpune în viitor ceea ce trăiește omul pe Pământ. Astfel, de aici noi vedem că omul a căzut de pe culmea lui spirituală, prin faptul că a devenit cel dintâi om, omul simțurilor, glandelor, digestiei, și că el se înalță treptat spre existența spirituală, prin faptul că l-a primit, drept contrapondere, pe omul nervilor, omul mușchilor și omul oaselor. Dar lucrul deosebit aici constă în faptul că aceste emanări de substanță intuitivă, inspirată și imaginativă nu pot avea loc altfel decât în sensul că procesele materiale reprezintă procese de descompunere. Dacă nervii noștri, dacă mușchii noștri, dacă oasele noastre, nu ar fi într-un permanent proces de degradare, ci ar rămâne ceea ce sunt, atunci noi n-am putea să emanăm asemenea substanță, fiindcă numai prin descompunere, prin procesul de ardere care se exprimă în existența materială, se poate aprinde, aș zice, flacăra spiritualului. Așadar, dacă nervii noștri, mușchii noștri, oasele noastre, nu s-ar descompune și, în cele din urmă, nu s-ar distruge complet prin moarte, noi am fi condamnați să fim niște ființe între limitele acestei existențe, în cadrul lumii pământești, de care am fi încătușați, și n-am putea să luăm parte la evoluția ce merge mai departe, spre viitor. Noi am fi un fel de prezent rigid, pietrificat, fără nici un fel de evoluție în viitor. În realitate, forțele care lucrează într-unul și în celălalt din cei doi oameni sunt ca două forțe care se mențin în echilibru.
Între cele două este situată, slujind parcă de intermediar, acea substanță, acea materialitate despre care am discutat adeseori și pe baza reprezentărilor spiritual-științifice mai generale, dar în acest context am atras mai puțin atenția asupra ei: între cele două se află sângele, care, și din acest punct de vedere, este un “suc cu totul deosebit” [Nota 20]. Tot ceea ce am cunoscut drept substanță nervoasă ș.a.m.d., în ceea ce privește modul de a acționa al forțelor sale, a devenit așa cum este abia prin influența luciferică, după cum am văzut. Dar în sânge ne este dat ceva care a suferit în mod direct, ca materie, influența luciferică. Fiindcă dvs. ați văzut că modul în care ar interacționa corpul fizic, corpul eteric și corpul astral ar fi altul, dacă n-ar fi intervenit nici o influență luciferică. Dar aici influența luciferică se răsfrânge asupra materiei printr-o acțiune suprasensibilă, care se transformă abia apoi în efecte materiale, care face, așadar, ca materia să devină așa cum este. Substanța nervoasă, musculară și cea osoasă iau naștere din cauză că anumite corpuri ale omului nu sunt îmbinate între ele așa cum trebuie. Lucifer nu poate exercita nici o influență asupra substanțelor ca atare, ci doar prin mutațiile provocate în raporturile dintre corpuri. Așadar, acolo unde el se apropie de om, el a provocat mutația. Dar asupra sângelui ca materie, ca substanță, el are o influență directă. Ba chiar sângele este singurul – și de aceea este un suc atât de deosebit – la care se vede în mod direct, în substanță, în substanța materială însăși, că la omul pământesc actual lucrurile nu stau așa cum fusese menit, dacă n-ar fi intervenit nici o influență luciferică. Căci sângele a devenit cu totul altceva decât ar fi trebuit să devină. Iarăși, nu-i așa, ceva grotesc, dar e adevărat. Aduceți-vă aminte ce s-a spus despre felul cum ia naștere substanța, materia. Noi am spus: Materia ia naștere prin faptul că o formă spirituală ajunge până la o anumită limită și apoi se pulverizează, astfel încât această formă pulverizată reprezintă materia. Aceasta este materia pământească propriu-zisă. Ea ni se înfățișează într-un mod atât de nemijlocit numai în mineral, fiindcă celelalte substanțe sunt modificate prin faptul că sunt luate în stăpânire de alte medii. Dar substanța sanguină ca atare este o substanță unică în felul ei.
Această substanță sanguină ca atare a fost predestinată și ea, la început, să ajungă până la o anumită limită a formei. Imaginați-vă că aici (a) sunt forțele formatoare radiante, pur spirituale, ale substanței sanguine, iar aici (b), punctul în care aceste forțe au ajuns la limită. Dar acum sângele, în virtutea predispoziției sale originare, nu ar trebui să se pulverizeze, astfel încât să-și arunce stropii în spațiu, ci el ar trebui să se materializeze foarte puțin doar aici (b), la limită, și pe urmă să se pulverizeze înapoi, în el însuși (puncte în sus, pe verticală), să se pulverizeze iarăși în mod nemijlocit înapoi, în spiritual. Așa ar fi trebuit să devină sângele. Prin urmare, dacă e să mă exprim cam frust, sângele ar fi trebuit să formeze mereu numai o peliculă subțire, să ajungă numai până la începutul materializării, astfel încât să țâșnească întotdeauna numai pentru un moment din spiritual, să devină puțin de tot materie, exact până la gradul percepției materiale, apoi să se întoarcă iar în spiritual și să fie reprimit de spiritual. O tălăzuire permanentă din spiritual și înapoi, aceasta ar fi trebuit să devină sângele. Aceasta este tendința sângelui. Așadar, sângele ar fi trebuit să fie o simplă aprindere, o simplă străfulgerare neîncetată în materie și el ar fi trebuit să fie ceva absolut spiritual. Așa s-ar fi întâmplat dacă la începutul evoluției pământești oamenii și-ar fi primit eul numai de la Spiritele Formei; atunci, oamenii ar deveni conștienți de acest eu prin rezistența creată de această aprindere momentană în sânge. Prin aprinderea momentană în sânge, omul l-ar simți pe “Eu sunt” și acesta ar fi organul cu care și-ar percepe eul. Dar aceasta ar fi singura percepție senzorială pe care ar avea-o omul, fiindcă celelalte n-ar exista, dacă totul ar fi mers fără influența luciferică. Ar fi fost o trăire împreună cu voința ce pulsează. Omului îi fusese menită această singură percepție prin simțuri: a-și percepe eul în aprinderea substanței sanguine și în imediata sa întoarcere în spiritual. În loc ca omul să vadă culori, să audă sunete, să perceapă gusturi, el ar trebui să trăiască în voința ce pulsează; ar trebui să fie ca o plutire în voința ce pulsează. Lui i-a fost menit să privească din universul spiritual în care atunci ar fi fost transpus drept simplă imaginație, inspirație, intuiție, spre o ființă de pe Pământ sau din ambianța Pământului, despre care nu ar fi simțit: Eu sunt în interiorul ei –, ci: Eu privesc în jos, aceasta aparține de mine, aici îmi strălucește, drept singur element material, ceea ce este sânge spiritual pe cale de a se materializa, și în el îmi percep eul.
Singura percepție bazată pe simțuri care ar fi trebuit să vină, este, de fapt, prezența eului, și singura substanță în domeniul material care îi fusese menită omului este sângele, în această formă a aprinderii momentane. Astfel, omul, dacă ar fi devenit așa, dacă ar fi rămas omul Paradisului, ar privi în jos, din univers, spre ceea ce e menit să-l simbolizeze pe acest Pământ, și să-i dea conștiența eului. O ființă pur spirituală, constând din imaginații, inspirații și intuiții, în care țâșnește, o dată cu sângele, care prinde să strălucească, eul. Și în această ivire a strălucirii, omul ar putea să spună: Eu sunt, fiindcă eu fac să existe ceea ce este, din mine, acolo jos.
E ciudat, nu-i așa, dar este într-adevăr, așa, că putem spune: De fapt, omului i-a fost menit să trăiască în ambianța din jurul Pământului. Dacă aici (a), un om trăiește în ambianța Pământului, el ar trebui să producă pe Pământul însuși imaginea sa de oglindă (b) și numai prin aprinderea amintită eul său și-ar trimite și el razele înapoi și ar zice: Acolo, jos, este semnul care mă desemnează pe mine. Nu ar fi trebuit să se ajungă la situația ca omul să îl poarte peste tot cu sine pe omul oaselor, pe omul mușchilor, pe omul nervilor, pe omul glandelor, și să mai și emită judecata grotească: Acesta sunt eu; ci ar fi trebuit să se întâmple altfel. Omul ar fi trebuit să trăiască în ambianța din jurul planetei pământești și să îngroape un semn în pământ, prin forma sanguină ce strălucește, și să spună: Aici îmi înfig țărușul, pecetea mea și semnul meu, care mă învață conștiența eului meu. Fiindcă, prin ceea ce am devenit în urma existenței pe Saturn, Soare și Lună, eu planez afară, în univers. Nu trebuie decât să adaug eul. Dar eu percep aceasta prin faptul că mă înscriu acolo, jos, și că pot citi mereu în sângele ce strălucește, ceea ce sunt. – Așadar, noi, ca oameni, nu am fost predestinați să umblăm în asemenea corpuri făcute din carne și oase, așa cum suntem, ci am fost predestinați să ne rotim în jurul Pământului și să înscriem jos că suntem aceasta, că suntem un eu. Cine nu ține seama de ceea ce am spus acum, nu cunoaște esența omului.
Dar a venit Lucifer și a făcut ca omul să nu-și simtă eul doar ca percepție a simțurilor, ci să simtă drept eul său și tot ceea ce el a avut deja pe Lună, drept corp astral: gândire, simțire, și voință. Eul a fost amestecat cu acestea. Dar astfel a apărut necesitatea ca omul să cadă în materie. Izgonirea din Paradis este căderea în materie. Și, în primul rând, a avut loc acea schimbare a sângelui uman care s-a petrecut prin faptul că acum sângele nu doar strălucește pentru o clipă și este luat înapoi în spiritualitate, ci, în realitate, substanța sanguină străbate și se pulverizează cu adevărat, ea a fost făcută să se pulverizeze în toate părțile. Și așa se face că substanța sanguină, care, de fapt, ar trebui să se întoarcă în spiritual, se pulverizează în clipa în care devine materială, în restul omului, și umple restul organizării umane, modificându-se în mod corespunzător, în funcție de forțele acestei organizări. După cum pătrunde într-un surplus, să zicem, al corpului fizic asupra corpului eteric sau al corpului eteric asupra corpului astral ș.a.m.d., el devine substanță nervoasă, substanță musculară etc. Așa a constrâns Lucifer sângele să devină o materie mai grosieră. În timp ce sângele era predestinat să țâșnească numai puțin, pulverizându-se și iarăși dispărând ca materie, Lucifer a făcut ca sângele să intre în substanțialitatea grosieră. Aceasta este acțiunea nemijlocită pe care a săvârșit-o în materie, acest Lucifer, faptul că el a fabricat sângele, așa cum este el, ca materie, pe când în celelalte lucruri s-a mulțumit numai să provoace dezordine! Sângele nu ar exista deloc așa cum este, ci doar în spiritualitatea lui, care ajunge numai până la limita materialității, numai până la status nascendi, și apoi se întoarce imediat înapoi. Așa cum există, sub formă materială, sângele este o creație luciferică și, prin faptul că omul are în sânge, totodată, expresia fizică a eului său, omul, împreună cu eul său, este unit aici, pe Pământ, cu creația lui Lucifer. Și, deoarece și Ahriman s-a putut apropia, la rândul său, de om, prin faptul că Lucifer venise înainte, noi putem spune: Sângele este ceea ce a aruncat Lucifer în așa fel încât să poată fi prins de Ahriman, astfel că amândoi s-au putut apropia de om. Mai ne mirăm acum dacă, în sensul unui sentiment străvechi, Lucifer-Ahriman privește sângele drept proprietatea sa pământească? Ne mai miră faptul că el cere să-i fie scrise contractele cu sânge și că insistă ca Faust să-i semneze contractul cu sângele său? [Nota 21] Fiindcă sângele este ceea ce îi aparține absolut în întregime. Tot restul conține, într-un anumit sens, ceva divin; și aici el nu se simte tocmai în largul său. Până și cerneala este pentru Lucifer mai divină decât sângele, care este cu adevărat elementul său.
Vedem astfel că omul are în sine aceste două ființe, pe omul simțurilor, glandelor, digestiei și pe omul nervilor, mușchilor, oaselor, și că amândoi sunt alimentați, în materialitatea lor grosieră, care este revărsată peste forțele corespunzătoare ale acestor doi oameni, de către ceea ce a devenit sângele sub influența luciferică. Fiindcă, nu-i așa, ușor puteți vedea, deja din știința exterioară, că, în măsura în care omul este o ființă materială, el este în întregime un produs al sângelui său. Tot ceea ce este în om materie este hrănit din sânge, este, de fapt, sânge transformat. Astfel, oasele, nervii, mușchii, glandele, totul, totul este, de fapt, sânge transformat, conform materiei. Omul este, de fapt, sânge, el este Lucifer-Ahriman însuși umblând prin lume, căci îl poartă în permanență pe Lucifer-Ahriman în el. Și omul aparține lumii spirituale prin ceva care se află în dosul acestei entități materiale, prin ceva care s-a revărsat din sânge în materie; prin aceasta, el aparține evoluției progresive, ca să spunem așa, și nu elementului rămas în urmă. Lucifer a intervenit în lume prin faptul că a rămas în urmă pe anumite trepte ale evoluției, la fel și Ahriman.
Dacă vom lua în considerare ceea ce a fost descris acum, vom spune: Atunci, în mod evident, de la originea evoluției pământești, oamenii au avut ceva în comun. La început, ei au avut ceva foarte comun, în sânge, și anume, faptul că, dacă sângele ar fi rămas așa cum îi era menit omului, acest sânge ar fi o emanație pură a Spiritelor Formei. Astfel, în sângele originar, în noi ar trăi Spiritele Formei. Aceste Spirite ale Formei nu sunt altceva decât, după cum cei mai mulți dintre dvs. știu deja, cei șapte Elohimi din Biblie. Nu trebuie decât să frunzăriți ciclul de la München despre Geneză [Nota 22], și vă veți da seama: Dacă ar fi păstrat ceea ce sângele ar fi trebuit să devină inițial, omul i-ar simți în el pe cei șapte Elohimi. Cu alte cuvinte, el și-ar simți eul său într-o unitate de șapte părți, dintre care una ar fi partea principală, care îi corespunde lui Iahve sau Iehova, iar celelalte șase părți ar fi pentru om, în primă instanță, niște părți secundare. Această unitate formată din șapte părți, pe care omul ar fi resimțit-o drept eul său, ca pe niște prelungiri ale celor șapte Elohimi sau Spirite ale Formei, l-ar fi condus pe om, dacă sângele lui n-ar fi fost corupt de Lucifer, să înțeleagă ceea ce noi ne însușim acum din nou, cu mare osteneală, drept cunoaștere despre natura umană septuplă. Omenirea a trebuit să aștepte, din cauza sângelui ei corupt, pentru a afla că, de fapt, aici intervine o unitate formată din șapte părți, a trebuit să aștepte atâta timp până când, invers, prin radieri suficiente de substanță intuitivă, inspirativă și imaginativă, din nervi, mușchi și oase, ea s-a maturizat în așa măsură încât să-și integreze din nou acest om, această natură umană septuplă! Dar deocamdată noi suntem în stare să desemnăm abia sub o formă abstractă acea natură a omului care acționează din direcția corpului fizic și a corpului eteric asupra eului, acea natură care acționează din corpul astral, din sine – Iahve sau Iehova –, care acționează din Manas sau Sinea Spirituală, acea natură care acționează din Buddhi sau Spiritul Vieții, și aceea care acționează din Atma sau Omul-Spirit. Dar omul nu ar fi putut ajunge la o întunecare specială a celorlalte șase părți și la o strălucire deosebită a uneia dintre părți, eul, dacă Lucifer nu s-ar fi detașat de cursul evoluției normale a lumii. Iar dacă la începutul evoluției pământești au fost întunecate celelalte părți, iar eul a devenit deosebit de luminos, o euitate mai luminoasă, acest lucru a avut loc, din punct de vedere material, prin faptul că acest eu a fost introdus în materia cea mai densă, pentru ca el să poată ajunge – cum s-a și întâmplat – la conștiența de sine, ca entitate individuală foarte clară, pe când altfel el s-ar fi simțit de la început o unitate constând din șapte părți.
Vedem astfel că, pe de-o parte, dacă sângele ar fi rămas așa cum era, omul ar fi ajuns să posede un eu care ar fi avut de la început un caracter septuplu. Prin faptul că Lucifer a fost alăturat omului, omul a ajuns la caracterul de unicitate a eului său, el a ajuns să-și simtă, să-și știe eul drept punct central al ființei sale. De aici putem înțelege că, de fapt – pentru că aceiași șapte Elohimi ar fi trebuit să se reveleze la început prin toate eurile umane –, în ceea ce fusese destinația inițială a sângelui, exista ceva care îi unea pe oameni, care îi făcea să formeze o societate, ceva din faptul că oamenii s-ar fi simțit ca seminție umană comună. În ceea ce Lucifer i-a dat omului, zace faptul că omul se simte ca eu individual, ca individualitate singulară, și că el se separă, în independența lui, din seminția umană generală. De aceea, noi vedem, de asemenea, că procesul cosmic se desfășoară pe Pământ în așa fel încât Lucifer face ca omul să devină tot mai independent și mai independent, pe când cei șapte Elohimi fac ca el să se simtă tot mai mult și mai mult un membru al întregii omeniri. Cum se prezintă această situație pentru moralitate și pentru întreaga viață a omenirii în evoluția ei, despre aceasta vom vorbi în continuare mâine.
