Tocmai din aceste conferințe v-ați putut da seama ce ființă complicată este, de fapt, omul și din cât de multe și variate direcții trebuie să-l privim, dacă vrem să-i înțelegem esența. În acest moment, vom mai atrage atenția doar asupra unui singur lucru, ce rezultă ca unul dintre cele mai importante fapte ale evoluției, dacă studiem pe baza cercetării oculte devenirea omului din niște vremuri foarte vechi și până astăzi și dacă încercăm să vedem care sunt perspectivele de viitor ale neamului omenesc. Am atras deja atenția, în cursul conferințelor, asupra faptului că, dacă omul își educă facultatea sa de cunoaștere, imboldul său spre cunoaștere, în așa fel încât sufletul său, în timp ce tinde spre cunoaștere, să-și însușească stările pe care le putem numi uimire, venerație, acord plin de înțelepciune cu evenimentele lumii și lăsare în voia mersului lumii, am atras atenția, așadar, asupra faptului că, în aceste condiții, cunoașterea se poate înălța până acolo încât să distingă pretutindeni, în ceea ce ne înconjoară: Aici am de-a face cu ceva în devenire, cu ceva care va atinge perfecțiunea abia în viitor, și, pe de altă parte, aici am de-a face cu ceva care moare treptat, care e pe cale de dispariție. Noi percepem asemenea lucruri în regiunea apariției și dispariției. Și am atras atenția în mod deosebit asupra faptului că laringele uman este un organ al viitorului, că el este chemat să fie în viitor cu totul și cu totul altceva decât astăzi. Astăzi, el nu face decât să comunice prin cuvânt lumii exterioare stările noastre interioare, pe când în viitor el va comunica tot ceea ce suntem noi înșine, adică va servi la producerea omului întreg. El va fi în viitor organul de reproducere. În viitor, omul nu va mai exprima prin cuvânt, cu ajutorul laringelui, doar dispoziția sufletului său, ci prin laringe se va exprima pe sine însuși în lume; adică perpetuarea speciei umane va fi legată de organul laringelui.
Ei bine, în acest microcosmos, în această mică lume complicată pe care o numim om, pentru fiecare organ care se află, astfel, ca într-o stare de germene și care va atinge în viitor o perfecțiune mai înaltă, există un organ corespunzător care, în schimb – să zicem –, descrește treptat, e pe cale de a muri. Organul corespunzător laringelui uman este organul auzului, și acesta este pe cale de a muri. În aceeași măsură în care aparatul auditiv va dispărea din ființa umană, laringele va deveni din ce în ce mai desăvârșit, va deveni un organ din ce în ce mai important. Putem aprecia anvergura acestui fapt numai dacă, apelând la ajutorul Cronicii Akașe, privim mult înapoi, în trecutul omenirii, și dacă, prin ceea ce putem studia aici, ajungem să ne formăm o reprezentare despre ceea ce era cândva aparatul auditiv, urechea. Este extraordinar de edificator pentru cunoașterea ființei umane să urmărim tocmai evoluția trecută a urechii. Fiindcă, în starea lui actuală, acest aparat auditiv al omului nu mai este decât o umbră a ceea ce a fost cândva. Aparatul auditiv uman nu mai aude astăzi decât sunetele sau cuvintele care se exprimă prin sunete ale planului fizic. Acesta este, am putea spune, doar un ultim rest a ceea ce s-a revărsat în om prin intermediul urechii, un ultim rest; fiindcă odinioară prin acest aparat în el s-au revărsat grandioasele mișcări ale întregului univers. Și dacă astăzi nu mai auzim cu urechea decât muzică pământească, în vremurile vechi în om s-a revărsat muzica sferelor, s-au revărsat armoniile cosmice. Și dacă noi astăzi îmbrăcăm cuvintele în sunete, odinioară Cuvântul cosmic divin se îmbrăca în muzica sferelor, acel ceva pe care Evanghelia lui Ioan îl vestește drept Cuvântul cosmic divin, Logosul. În tot ceea ce poate fi desemnat, în sensul vechi al cuvântului, drept auz, din lumea spirituală s-a revărsat nu doar, ca astăzi, cuvântul omenesc și muzica, ci muzica sferelor, cerească și, în cadrul muzicii sferelor, ceea ce rosteau spiritele divine. Și, așa cum omul, în cuvântul și în cântul său, constrânge aerul, prin sunetele sale, să ia anumite forme, îl transpune în anumite forme, tot astfel odinioară cuvintele divine și muzica divină făceau să ia naștere forme.
Cea mai prețioasă dintre aceste forme poate să apară în fața sufletelor noastre în felul următor. Încercați odată să observați cum, dacă rostiți o vocală, de exemplu, A, prin acest A, în aer pătrunde posibilitatea de a plăsmui în acest aer o formă. Așa răzbătea odinioară în lume forma, și cea mai prețioasă dintre aceste forme era omul însuși. Omul însuși, în starea lui originară, a fost creat prin faptul că el a fost rostit din cuvântul divin. Zeii au vorbit – și, la fel cum astăzi aerul ia diferite forme prin cuvântul uman, tot astfel, lumea noastră a intrat în forma ei prin cuvântul zeilor. Și omul este cea mai prețioasă dintre aceste forme. Organul auzului era pe atunci, în orice caz, un organ mult, mult mai complicat. Ceea ce aveți dvs. astăzi drept organ auditiv exterior, care pătrunde în creier numai până la o anumită adâncime, se întindea din exterior spre interior asupra întregii entități umane. Și peste tot în interiorul entității umane se revărsau valurile care îl rosteau pe om din cuvântul divin înspre lume. Astfel, pe când mai era procreat pe cale spirituală, omul era procreat prin organul auditiv, iar în viitor, când se va fi ridicat din nou, omul va avea o ureche cu totul rudimentară, cu totul chircită. Simțul auditiv se va fi pierdut cu totul. Urechea se află în mișcare descendentă; în schimb, se va fi dezvoltat până la o strălucire și perfecțiune mai înaltă și tot mai înaltă ceea ce astăzi e în stare de germene, laringele. Și, în perfecțiunea lui, el va rosti în afară ceea ce poate să producă omul pentru lume drept repetare a ființei sale, la fel cum zeii l-au rostit pe om pe Pământ, drept creatură a lor. Astfel, într-un anumit sens, mersul lumii se inversează. Acest întreg om, așa cum am avut ocazia să-l studiem, el este, așa cum stă în fața noastră, produsul unei evoluții descendente, și când studiem un organ cum este urechea, peste tot trebuie să ne spunem: Această ureche, care a ajuns deja până la densificarea internă a părții osoase a osișoarelor urechii, această ureche se află, de fapt, în stadiul ultim al unei evoluții descendente. Simțul auditiv ca atare e pe cale de dispariție, dar omul se dezvoltă spre lumea spiritualului și organele sale aflate în evoluție ascendentă sunt punțile de legătură care îl conduc în sus, spre spiritual. Așa se raportează lumea simțurilor la lumea spiritului, prin faptul că lumea simțurilor ne va fi indicată prin organe pe cale de dispariție, iar lumea spiritului prin organe în ascensiune.
Și așa e în întreaga lume, în măsura în care această lume ne este dată. În întreaga lume noi putem urmări, într-un anumit sens, devenirea și pieirea. Și învățăm foarte mult dacă aplicăm la restul lumii ideea pe care ne-am cucerit-o în legătură cu devenirea și pieirea. Așa, de exemplu, în regnul mineral ne este dat ceva care se află, într-un anumit sens, tot în evoluție ascendentă, care astăzi se află în stare de germene. Și acesta este mercurul. Mercurul este un metal care va trece prin diverse transformări, dar niște transformări în sensul perfecționării. Ca metal, el nu a pulverizat toate acele forțe pe care o substanță de acest fel le are în spirit, înainte de a deveni substanță. În viitor, mercurul va mai putea emana din spiritualitatea sa ceva esențial și el va mai putea lua și alte forme, astfel că, într-un anumit sens, mercurul corespunde, în lumea minerală, laringelui uman, și iarăși, într-un anumit sens, organului a cărui anexă este laringele, și anume plămânul. Alte metale, cuprul, de exemplu, se află, în schimb, într-un fel de evoluție descendentă. Acest lucru se va manifesta în viitor în felul următor: El nu va mai poseda forțe spirituale interioare pe care să le poată emana, ci el trebuie să se fărâmițeze din ce în ce mai mult, el trebuie să se descompună, până la a deveni praf cosmic. Corelații de felul celei prezentate acum sunt date mai mult ca exemplu, începând cu epoca noastră ele vor fi studiate tot mai mult. Va fi studiată tot mai mult, în cadrul diferitelor regnuri ale naturii, înrudirea în ceea ce privește apariția și pieirea și se va constata, de exemplu, cum va putea fi găsită, nu numai prin experiențe, ci și prin cunoașterea imaginativă, o anumită înrudire între substanțele metalice și anumite organe ale trupului uman, de unde va rezulta apoi o cunoaștere a acestor substanțe – al căror mod de a acționa este cunoscut, parțial, din experiența exterioară –, va rezulta o cunoaștere pe baza imaginației tocmai în ceea ce privește puterea lor vindecătoare și regeneratoare [Nota 23] și pentru trupul uman. În general, aceste înrudiri dintre diferitele entități vor rezulta în cele mai diverse moduri.
Se va afla, de exemplu, că la plantă tot ceea ce odihnește în sămânță, tot ceea ce e conținut în forța seminței, este înrudit cu omul într-un alt mod decât ceea ce e conținut, de exemplu, în rădăcina plantei. Tot ceea ce e conținut în rădăcina plantei corespunde, într-un anumit sens, creierului uman și sistemului nervos, care se leagă de el (vezi tabelul de mai jos). Și această înrudire merge atât de departe, încât, într-adevăr, și consumarea a tot ceea ce e conținut în rădăcinile plantelor are o anumită afinitate cu procesele care au loc în creier și în sistemul nervos. Astfel, într-un anumit sens, dacă vrea să-și influențeze pe cale fizică creierul și sistemul său nervos, ca instrumente fizice ale vieții spirituale, omul va consuma prin alimente forțele existente în rădăcini. Și atunci el face, într-un anumit sens, ca ceea ce consumă să gândească în el, să desfășoare în el o activitate spirituală, pe când, dacă e mai puțin înclinat să consume rădăcinoase, va fi el însuși acela care își folosește spiritualitatea, creierul și sistemul nervos. Vedeți de aici că un consum excesiv de rădăcinoase îl face pe om dependent în privința trăirilor sale sufletesc-spirituale, din cauză că ceva obiectiv, exterior, lucrează prin el, din cauză că, aș zice, creierul și sistemul nervos devin independente. Așadar, dacă omul vrea să fie într-o măsură mai mare el însuși acela care lucrează în interiorul său, atunci trebuie să limiteze consumul de rădăcinoase. Dragii mei prieteni, acestea nu sunt indicații referitoare la o anumită dietă, ci doar comunicări în legătură cu niște fapte din natură. Fiindcă vă avertizez în mod insistent să nu vă țineți de asemenea reguli fără a reflecta mai adânc la ele. Nu orice om a ajuns atât de departe încât să nu mai aibă nevoie să-și ia forța gândirii din lumea obiectivă și ușor se poate întâmpla ca omul care încă nu și-a cucerit maturitatea de a lăsa forța gândirii și simțirii să-i fie date de viața sufletească obiectivă, ușor se poate întâmpla ca el să ajungă, dacă evită consumarea rădăcinoaselor din regnul vegetal, într-un fel de somnolență, din cauză că spiritual-sufletescul lui încă nu e suficient de puternic pentru a dezvolta în sine forțele din spiritual, forțe care de obicei sunt dezvoltate în mod obiectiv, fără participarea spiritual-sufletescului din om. Așa stau lucrurile. Orice dietă este absolut individuală și depinde cu totul de felul cum e dezvoltat omul într-un sens sau altul.
Ceea ce există, de exemplu, în frunzele plantelor, se află, în mod asemănător, într-o anumită legătură cu ceea ce putem numi plămâni, cu tot ceea ce ține de sistemul pulmonar. Aici avem ceva care ne arată cum putem restabili echilibrul la un om despre care se poate spune, de exemplu, că sistemul său respirator, din cauza unor predispoziții moștenite pe cale ereditară sau din alte cauze, este susținut într-o măsură excesivă din interior. Ar fi bine ca unui asemenea om să i se dea sfatul de a nu introduce în alimentația sa prea mult din ceea ce furnizează frunzele plantei. Cel pe care vrem să-l ajutăm să-și stimuleze sistemul respirator, sistemul pulmonar, ar trebui sfătuit să folosească în alimentația sa cât mai multe frunze. Iar aceste lucruri au legătură, la rândul lor, cu forțele care există afară, în diferitele regnuri, fiindcă în special acele părți ale fiecărei plante care prezintă o anumită înrudire cu asemenea organe sunt cele care conțin forțele de vindecare pentru aceste sfere, pentru aceste domenii ale organismului uman. Astfel, rădăcinile plantelor conțin multe forțe vindecătoare pentru sistemul nervos, frunzele conțin forțe vindecătoare pentru sistemul pulmonar. Florile plantelor conțin multe forțe vindecătoare pentru sistemul renal, de exemplu, iar semințele plantelor conțin, într-un anumit sens, forțe vindecătoare pentru inimă, dar pentru inimă numai în sensul că semințele au putere de vindecare când inima se opune prea puternic, ca să spunem așa, circulației sanguine. Când inima cedează prea mult în fața circulației, atunci trebuie să ne gândim mai mult la acele forțe care sunt conținute în fructe, așadar, în semințele maturizate.
Rădăcină – Creier
Frunze – Plămân
Flori – Rinichi
Semințe – Inimă
Fructe – Sistem sanguin
Acestea sunt niște indicații izolate, care rezultă atunci când avem în vedere faptul că în momentul în care ieșim din om în natura din jurul nostru, ceea ce se înfățișează, în această natură din jurul nostru, organelor de simț, ceea ce ține de lumea simțurilor, este, de fapt, numai suprafața. Așadar, la plante, ceea ce ține de lumea senzorială este doar aspectul superficial; abia în dosul a ceea ce îi apare din plantă ochiului, gustului, mirosului, se află forțele spiritual-sufletești ale plantei. Dar aceste forțe spiritual-sufletești ale plantei nu sunt conținute în plantă în așa fel încât să putem spune că fiecare plantă are un suflet, așa cum fiecare om are un suflet. Nu așa stau lucrurile. Cine crede că fiecare plantă în parte are un suflet, ar fi în prada aceleiași erori ca și acela care ar crede că fiecare fir de păr sau lob al urechii sau nasul sau dintele unui om au suflet. Întregul om e pătruns de suflet și noi reușim să aruncăm o privire în sufletul omului de-abia când trecem de la părțile sale la întreg. Dar acest lucru trebuie să-l facem la orice ființă. În cazul fiecărei ființe, noi trebuie să aflăm cu grijă, pe cale spirituală, dacă este o parte sau dacă, dintr-un anumit punct de vedere, este un întreg. Plantele de pe Pământ nu constituie nicidecum un întreg în sine, ci ele sunt părți, părți componente, și noi vorbim despre ceva real numai când vorbim despre acea entitate căreia plantele îi aparțin, ca părți componente. La om, noi vedem această entitate și din punct de vedere fizic, vedem de ce țin dinții, lobul urechii, degetele, și vedem această entitate și din punct de vedere fizic, drept ansamblul organismului. La plante, noi nu vedem cu ochii fizici de ce aparțin plantele individuale, nu percepem această entitate cu un organ fizic, ci aici ajungem imediat de la parte la întreg, aici ajungem imediat în spiritual. Și, în esență, noi trebuie să spunem: Sufletescul lumii vegetale este de-așa natură încât el își are în plante doar diferitele sale organe. Și, de fapt, există numai câteva ființe, în întregul Pământului nostru, care sunt implantate, aș zice, în pământ, și care au, drept părți ale lor, plantele, așa cum își poartă omul firele de păr.
Am putem spune că dacă mergem dincolo de ființa plantei așa cum apare ea simțurilor noastre, noi ajungem la sufletele-grup ale plantelor, care se raportează la plante precum întregul la parte. În total, există șapte suflete-grup, care, ca suflete ale plantelor, aparțin Pământului și care toate își au, într-un anumit sens, centrul propriei ființe în centrul Pământului. Astfel, noi nu ne putem reprezenta Pământul doar ca pe un glob fizic, ci acest Pământ e pătruns de șapte asemenea sfere mai mari sau mai mici, care au toate în centrul Pământului ceva ca un fel de centru spiritual. Și aceste ființe spirituale fac plantele să iasă din pământ. Rădăcina crește spre centrul Pământului, pentru că, de fapt, acolo vrea să ajungă, dar e oprită de restul materiei pământești să înainteze până în centrul Pământului. Fiecare rădăcină a unei plante are tendința de a răzbate până în centrul Pământului, acolo unde este centrul ființei spirituale de care aparține planta.
Vedem, așadar: avem ceva extraordinar de important în principiul că trebuie să mergem întotdeauna spre întreg, că la fiecare ființă trebuie să vedem dacă este parte sau întreg. În epoca modernă, unii naturaliști consideră, ce-i drept, că plantele sunt pătrunse de suflet [Nota 24], dar ei consideră că plantele individuale au suflet. A spune așa ceva nu e mai inteligent decât a spune că un dinte este un om; ambele afirmații se situează la același nivel spiritual. Și toate lucrurile despre care tocmai astăzi mulți spun: Dar aceasta este deja întru totul antroposofie, fiindcă, iată, ei consideră că plantele sunt pătrunse de un suflet – pentru viitor, aceasta nu e altceva decât maculatură științifică. Fiindcă a căuta în plante suflete individuale separate, ar însemna: Eu îi scot unui om un dinte și caut în acesta sufletul uman. Sufletul plantelor nu trebuie căutat în fiecare plantă, ci înțelegând că ceea ce este mai important din el se află în centrul Pământului, spre care rădăcina tinde, drept partea cea mai spirituală a existenței plantei.
Dacă studiați un asemenea regn, vă va veni în întâmpinare, deja de pe pozițiile concepției actuale despre natură, ceva care, într-un anumit sens, ne poate conduce spre poarta adevărului, așa cum Mefistofel îl conduce pe Faust în împărăția Mumelor [Nota 25], și anume, doar până la poarta cea mai exterioară din toate, nu înăuntru. Căci, pe cât de puțin poate Mefistofel să coboare cu Faust în împărăția Mumelor, tot pe atât de puțin poate să intre știința actuală despre natură în spiritual. Dar, după cum, într-un anumit sens, Mefistofel dă cheia, și științele naturii dau ele, deja, cheia. Dar nu vor să intre ele înseși, cum nici Mefistofel nu vrea să intre el însuși în împărăția Mumelor. Așadar, într-un anumit sens, științele naturii ne oferă astăzi niște puncte de reper, care apoi, dacă dvs. cunoașteți acest lucru așa cum l-am caracterizat în cursul acestor conferințe, pot să conducă adesea această cunoaștere până la poarta adevărului.
Astfel, științele naturii din epoca actuală, lăsându-se stimulate de Darwin să deducă, ținând seama exclusiv de lumea simțurilor, un important principiu științific, vorbesc de așa-numita luptă pentru existență [Nota 26]. Cine nu observă peste tot această luptă pentru existență, dacă are în vedere numai ceea ce ne oferă, în primă instanță, lumea senzorială exterioară? Oh, această luptă pentru existență ne întâmpină pretutindeni. Nu trebuie decât să reflectăm la faptul că nenumărate ouă de pești sunt depuse în mare sau pe țărm, să ne gândim câte pier acolo, și cât de puține ating maturitatea devenind animale și că toate celelalte pier. Deja aici începe o luptă, aparent îngrozitoare, pentru existență, și acum noi am putea începe să ne lamentăm, dacă ne-am apleca auzul numai la lumea simțurilor, și am putea spune: Din milioanele și bilioanele de ouă, câte nu pier astfel, în lupta pentru existență, și cât de puține își continuă evoluția. – Dar aceasta e doar o latură a unui gând. Fiindcă, ia să considerăm acest gând și din alt unghi de vedere. Ca să conduc gândirea dvs. într-o anumită direcție, aș vrea să vă adresez îndemnul de a considera gândul din alt unghi. Atunci, dvs. vă puteți lamenta și în felul următor, în fața luptei pentru existență: Vă puteți îndrepta privirile spre un ogor plin de cereale, unde se află atâtea și atâtea spice, cu atâtea și atâtea boabe, întrebându-vă acum: Câte din aceste boabe, conținute în spicele cerealelor, sunt pierdute pentru scopul lor propriu-zis, și cât de puține sunt cufundate iarăși în sol, pentru a renaște, sub aceeași formă a plantelor dinainte? – Ne plimbăm privirile peste un lan de cereale, care încolțește și rodește cu o fertilitate îmbelșugată, și ne spunem: Cât din ceea ce încolțește și răsare aici va pieri fără să-și fi atins scopul și cât de puține vor fi cufundate în pământ, ca să apară plante de același fel? Și aici, numai că pe un tărâm puțin diferit, este ca și cu peștii, la care, tot așa, numai puține ouă ajung să se dezvolte.
Dar acum aș vrea să vă întreb: Ce s-ar întâmpla cu oamenii, care trebuie să mănânce ceva, dacă toate grăunțele ar fi cufundate din nou în pământ? Să presupunem – teoretic, se poate presupune orice – că rodesc atâtea cereale, și că toate grăunțele ar putea răsări din nou. Dar ia gândiți-vă ce s-ar întâmpla cu acele ființe care trebuie să se hrănească cu cereale! Aici, vedeți dvs., dăm de un lucru foarte demn de luare-aminte; aici ajungem la zdruncinarea unei credințe care ne-ar putea părea îndreptățită când privim lumea simțurilor. Privind un câmp cu cereale, ar putea să ni se pară îndreptățit, din punctul de vedere ale existenței pur senzoriale, ca fiecare bob să devină iarăși o plantă întreagă. Dar poate că punctul de vedere e greșit. Poate că în marele tot al lumii, noi nu gândim deloc corect când atribuim fiecărui bob scopul de a deveni, la rândul său, o plantă întreagă, poate că nimic nu ne dă dreptul să spunem că boabele care folosesc ca hrană altor ființe și-au ratat scopul cosmic, la fel de puțin cum avem dreptul să spunem că și-au ratat scopul acele ouă ale peștilor din mare care n-au devenit, la rândul lor, pești. Doar o prejudecată umană spune că fiecare sămânță trebuie să devină aceeași ființă ca cea dinainte. Noi putem estima sarcinile diferitelor ființe individuale numai dacă ne îndreptăm iarăși privirile spre întreg. Dacă an de an pier în mare, în milioane de feluri, atâtea și atâtea ouă de pești, ele, chiar dacă nu au devenit pești, au slujit drept hrană altor entități, pe care acum omul nu le vede, s-au dăruit altor entități. Și, cu adevărat, acele substanțe spirituale care se luptă pentru existență în ouăle din mare, care aparent pier, nu se lamentează că nu își ating scopul dacă slujesc drept hrană altor ființe, dacă sunt asimilate în viața acestor ființe. Omul, care, cu intelectul său, vede lucrurile din exterior, crede că singurul scop spre care trebuie să tindă toate este acela pe care el îl consideră, prin simțurile sale, drept scopul final. O privire îndreptată spre natură într-un mod lipsit de prejudecăți vede în fiecare stadiu al fiecărei ființe ceva perfect, și o asemenea perfecțiune nu zace numai în ceea ce devine o ființă, ci în ceea ce este ea.
Aceste date ale cercetării oculte trebuie să-și găsească în dvs. un ecou. Și dacă, întorcându-vă privirile de la lumea exterioară, priviți spre propriul suflet, veți observa că în sufletul dvs. există o mare mulțime de gânduri care năvălesc în permanență în acest suflet și că numai puține dintre aceste gânduri sunt sesizate în mod clar, numai puține devin o parte conștientă a sufletului dvs., exact la fel cum marele număr de ouă care iau naștere anual în mare au ajuns pești reali, au ajuns la maturitate. Și în viața sufletească interioară dvs. trebuie să aplicați, în străfundul ei, procedeul de a nu lăsa să se dezvolte decât puține lucruri. E suficient ca omul să înceapă să-și dea seama din ce mare de plăsmuiri ale fanteziei și reprezentărilor iese el, când iese din somn, când unor oameni visul le mai arată o urmă din această viață nespus de bogată pe care omul o duce în somn, când preia în sine atâtea lucruri de care nu devine conștient în mod clar. Fiindcă lucrurile de care omul devine conștient în mod clar sunt pierdute pentru el, acestea nu mai lucrează la sistemul organelor de simț, la sistemul organelor glandulare, la sistemul digestiv, la sistemele nervos, muscular, osos etc. Ceea ce este conștientizat în suflet, ceea ce poartă omul în interiorul lui drept conținut interior sufletesc conștient, nu mai lucrează, ci este caracterizat tocmai prin faptul că e smuls din solul matern al omului întreg și, prin aceasta, e sesizat de el în mod conștient. Ceea ce se raportează la aceste reprezentări conștiente așa cum se raportează numeroasele ouă la acelea, puține, care devin pești, ceea ce intră în om sub formă de impresii exterioare extrem de numeroase, dar nu intră în conștiență, lucrează asupra omului întreg.
Așadar, asupra omului întreg lucrează în permanență ceea ce există în ambianța lui. Vedeți dvs., uneori visul poate să vă învețe și faptul că, într-adevăr, în suflet nu intră doar ceea ce continuă să trăiască drept reprezentare conștientă, ci și alte impresii. Nu e nevoie decât să fiți atenți la unele lucruri pe care le întâlnim de mii de ori în viață. Visați o situație oarecare: Stați față în față cu un om, care vorbește cu un alt om. Dvs. sunteți al treilea. Visați foarte exact chipul omului respectiv ș.a.m.d. Vă spuneți: De unde vine acest vis? El face impresia că se ocupă de niște persoane pe care le cunosc în viața fizică, așadar, el e incitat din planul fizic. Dar de unde vine visul? Eu nu am văzut, nu am auzit așa ceva. Și acum faceți cercetări și, dacă cercetați exact, puteți constata că în urmă cu două-trei zile, totuși, ați stat în fața acelor oameni, într-un vagon de tren, numai că atunci lucrurile au trecut pe lângă dvs. în mod inconștient. Totuși, ele se transpun în viața dvs. interioară. Doar inexactitatea observației face ca oamenii să nu știe așa ceva.
Dar, în orice caz, reprezentările pe care le aduce visul în felul acesta în fața ochilor noștri nu sunt cele mai importante dintre câte acționează ca impresii asupra sufletului, ci cu totul altele. Reflectați la faptul că ceea ce v-a fost prezentat ieri s-a întâmplat mereu în evoluția omenirii. Omul a produs mereu, prin sistemul său osos, imaginații, prin sistemul muscular el a trimis mereu în lume inspirații, prin sistemul nervos, el a trimis mereu în lume intuiții. Toate acestea există în lume. Ceea ce e rău, trebuie reluat de om și reparat prin destinul său. Dar ceea ce el a trimis în lume acționează și plăsmuiește în exterior, există mereu în ambianța omului. În realitate, tot ceea ce a trimis omul în lumea pământească, să zicem, numai de la catastrofa atlanteană și până astăzi, sub formă de imaginații, inspirații și intuiții, există și face parte din ambianța noastră. Toate acestea, tot ceea ce au creat oamenii în acest fel, în măsura în care a fost ceva bun, nu trebuie reluat iarăși de oamenii individuali în karma lor. Dar ceea ce ei au trimis în atmosfera Pământului de-a lungul secolelor și mileniilor, în cursul epocilor de cultură trecute, există în mod real pentru oamenii care trăiesc acum în continuare, la fel de real cum există aerul pentru omul fizic. La fel cum omul respiră aerul fizic, la fel cum aerul din ambianța sa pătrunde în interiorul ființei sale fizice, tot așa pătrund în om lucrurile care s-au dezvoltat drept imaginații, inspirații și intuiții, și omul ia parte cu sufletesc-spiritualul său la toate acestea. Și acum, esențialul este ca omul să nu stea inactiv în fața a ceea ce a transmis el însuși Pământului, în epocile anterioare ale existenței sale pământești, el nu trebuie să stea față în față cu acestea ca un străin. Dar omul se poate înrudi cu ceea ce a integrat astfel Pământului, drept conținut spiritual, numai dacă își cucerește treptat facultatea de a primi în sufletul său aceste lucruri.
Dar cum poate el să facă acest lucru? Vedeți dvs., dacă pătrundem în sensul spiritual al evoluției pământești, se arată că în vremurile în care oamenii epocii postatlanteene mai posedau ceva din vechea clarvedere, în atmosfera spirituală a Pământului au fost radiate imaginații, inspirații și intuiții pe o scară foarte largă. A fost perioada celei mai intense emanații de asemenea substanțe spirituale. Începând cu epoca patra de cultură postatlanteană, dar mai ales cu epoca actuală, ajungem să emanăm din ce în ce mai puțină substanță spirituală; noi suntem înclinați mai curând să ne asimilăm ceea ce e vechi, drept ceva înrudit cu noi, să primim iarăși în ființa noastră ceea ce am emanat deja. Cu alte cuvinte, omul e obligat, aș zice, să opună unui proces mai vechi de expirație spirituală un proces de inspirare a substanțelor spirituale [Nota 27]. Omul trebuie să devină tot mai sensibil și mai receptiv la spiritualul care există în lume.
Vremurile vechi nu aveau atât de mult nevoie de aceasta, pentru că oamenii puteau să emane spiritualitate din interiorul lor, ei aveau un fond de rezervă. Dar, începând cu epoca a patra postatlanteană, acest fond s-a epuizat într-o asemenea măsură, încât în viitor mai poate fi emanat întotdeauna doar atâta cât a fost mai întâi inspirat, absorbit. Pentru ca omul să se poată transpune într-un mod plin de înțelegere în această nouă misiune a existenței sale pământești – pentru aceasta există antroposofia sau știința spirituală, care le place oamenilor ce se simt atrași de ea nu pentru că, printre alte marote, a venit acum în lume și această marotă spiritual-științifică; ci știința spirituală sau antroposofia e strâns legată, în sâmburele ei cel mai lăuntric, de întreaga evoluție a Pământului, ea are legătură cu faptul că omul are neapărat nevoie să dezvolte treptat înțelegere pentru spiritualul existent de jur împrejurul său. Fiindcă oamenii care, începând cu epoca noastră, nu vor dezvolta în ei nici o înțelegere pentru spiritualul aflat în dosul simțurilor, pentru lumea spirituală aflată în dosul lumii senzoriale, vor semăna cu aceia care, în corpul fizic, și-au deteriorat sistemul respirator în așa măsură, încât nu mai pot primi aerul respirator, încât suferă de insuficiență respiratorie. Deoarece a mai rămas un anumit tezaur din străvechea înțelepciune umană, transmis prin tradiție, sub formă de noțiuni, oamenii se mai hrănesc astăzi din aceste vechi noțiuni. Dar cine privește cu ochi spirituali evoluția omenirii din ultimul timp, va percepe: Oricâte invenții și descoperiri s-ar mai acumula în domeniul vieții materiale exterioare, conținutul spiritual, într-un anumit sens, a mers în direcția epuizării sale. Noțiuni noi, idei noi răsar din ce în ce mai puțin pentru omenire. Numai aceia care nu cunosc vechile idei și descoperă mereu, la rândul lor, ceea ce este vechi, așadar, aceia care, într-un anumit sens, rămân toată viața necopți, numai asemenea oameni pot crede că astăzi se mai pot maturiza niște idei noi ca atare. Nu, lumea ideilor abstracte, lumea ideilor intelectuale s-a epuizat. Idei noi nu mai răsar.
Cu Thales [Nota 28] a început, pentru gândirea occidentală, un anumit proces de naștere a ideilor intelectuale. Acum, într-un anumit sens, noi ne aflăm la sfârșit, iar filosofia ca atare, ca știință a ideilor, este la capătul ei. Omul trebuie să învețe să se ridice spre ceea ce se află dincolo de ideile și gândurile care țin tot numai de planul fizic, spre ceea ce există dincolo de această lume a ideilor. Mai întâi, el se va ridica la nivelul imaginațiilor. Ele vor redeveni pentru el ceva real. Atunci va avea loc o nouă fecundare a spiritualului omenirii. De aceea, prin știința spirituală spre noi curg imaginații referitoare la importante procese din viața lumii. Încercați să vedeți cât se deosebesc descrierile stadiilor Saturn, Soare și Lună de alte lucruri, încercați să vedeți cum se raportează ele la noțiunile abstracte ale celorlalte științe. Aceste lucruri trebuie să fie transmise sub formă de imagini care nu pot fi concepute în mod direct în lumea senzorială exterioară. Despre vechiul Saturn, noi spunem că are doar o stare calorică. Acesta este un nonsens pentru lumea actuală a simțurilor, pentru că nu există nicăieri în lumea simțurilor o simplă substanță calorică. Dar ceea ce este un nonsens pentru lumea simțurilor este adevăr pentru lumea spiritului, și sarcina care îi revine omului în viitorul nemijlocit este aceea de a se transpune, de a învăța să trăiască în lumea spiritului. Fiindcă aceia care nu se vor hotărî să respire aerul spiritului, pentru care sufletul urmează să fie receptiv prin știința spirituală, printr-o știință care merge dincolo de simplele simțuri, aceia care nu vor să se facă receptivi pentru știința spirituală, se vor îndrepta cu adevărat spre o stare pe care o vedem apropiindu-se astăzi deja, într-un anumit sens, pentru mulți oameni: o asfixie spirituală și, o dată cu aceasta, o epuizare spirituală, care duce apoi mai departe la o stare de somnolență spirituală, la o extincție spirituală.
Aceasta ar fi soarta, pe Pământ, a oamenilor care vor să se limiteze la lumea senzorială, ei vor muri de extincție spirituală. În viitor, civilizația se va dezvolta în așa fel încât vor exista oameni plini de receptivitate și de suflet și de inimă pentru lumea spirituală, pentru ceea ce e dat, în primă instanță, sub formă de știință spirituală, pentru ceea ce apoi va răsări în sufletele umane cu totul de la sine, drept lumea imaginației, inspirației și intuiției. Așa va fi cu o parte a omenirii, ea va avea înțelegere și dăruire pentru lumea spiritului. Aceștia vor fi oamenii care vor împlini misiunea pe care Pământul o are de îndeplinit, în primă instanță. Alți oameni poate că vor rămâne la lumea simțurilor, nu vor voi să înainteze dincolo de lumea simțurilor și dincolo de simpla imagine de umbră a lumii simțurilor, care poate fi dată în noțiunile filosofice, în știința exterioară. Aceștia se îndreaptă spre o asfixiere spirituală, spre o epuizare spirituală, spre o stare de sfârșeală spirituală, ei se usucă în cadrul existenței pământești și nu vor atinge țelul trasat pentru evoluția pământească. Dar evoluția trebuie să aibă loc în așa fel încât fiecare să-și întrebe propriul suflet: Ce cale alegi? În viitor, oamenii vor sta, aș zice, la stânga și la dreapta – cei pentru care va fi adevăr numai lumea simțurilor și cei pentru care va fi adevăr lumea spiritului.
Dat fiind faptul că organele de simț, cum este urechea omului, vor fi dispărut, vă puteți face acum o reprezentare despre cât de real trebuie înțeleasă acea extincție și acea epuizare. Dacă ne bizuim pe lumea simțurilor, ne bizuim pe ceva care îl va părăsi pe om în viitorul evoluției pământești. Dacă înaintăm spre lumea spiritului, ne dezvoltăm în direcția a ceea ce se va apropia din ce în ce mai mult și mai mult de om, în viitorul evoluției pământești. Dacă vrem să folosim un simbol, putem spune: Omul poate să stea cândva la capătul evoluției pământești și să vorbească la fel ca Faust, după ce a orbit din punct de vedere exterior – fiindcă omul nu va fi doar orb din punct de vedere exterior, ci și surd, fără gust, fără miros exterior –: Dar în interior strălucește lumină clară [Nota 29], dar în interior răsună cântul uman cel mai minunat și cel mai minunat cuvânt uman. Așa va putea spune omul care se dăruiește lumii spirituale. Dar celălalt, cel care a vrut să rămână la lumea simțurilor, ar fi un Faust care, după ce a orbit din punct de vedere exterior, ar trebui să-și spună: Orb ai devenit în exterior, dar în interior nu strălucește nici o lumină spirituală, numai întunericul te cuprinde. Între aceste două posibilități ale lui Faust are de ales omenirea, în ceea ce privește viitorul Pământului. Fiindcă primul Faust s-ar îndrepta spre lumea spiritului, dar celălalt Faust s-ar îndrepta spre lumea simțurilor și ar deveni astfel înrudit cu ceea ce trebuie să resimtă omul drept neantul care îi răpește întreaga ființă. Așa se prezintă pentru viața nemijlocită a omului ceea ce vrem noi să coborâm din înalturile oculte. Și eu cred că nu mai trebuie să cuprindem în cuvinte principiile morale, impulsurile de voință care pot decurge pentru oamenii prezentului dintr-o înțelegere reală a științei oculte. Fiindcă, din înțelepciunea just înțeleasă, în inima umană se va naște, în mod sigur, virtutea just înțeleasă. Să căutăm înțelegerea reală a evoluției lumii, să căutăm înțelepciunea, și atunci copilul înțelepciunii, iubirea, nu va întârzia să se nască.
Acestea sunt lucrurile pe care mi-am propus să le expun în conferința de față.
