În ciclurile precedente de conferințe [Nota 1] noi am vorbit deja despre unele teme importante ale concepției teosofice despre lume. În actualul ciclu de conferințe ne-am propus o temă care face parte dintre cele mai importante, cele mai demne de luat în considerare ale vieții teosofice, ale concepției teosofice despre lume și ale atitudinii teosofice. Am ales, într-o oarecare măsură, cel mai important obiect pe care-l poate recunoaște cunoașterea omenească, anume însăși ființa umană. Iar pentru considerația teosofică omul însuși, aș spune, trebuie să fie, ca de la sine-înțeles, cel mai înalt obiect al considerațiilor. În cadrul concepției teosofice despre lume trebuie să simțim din nou ceva din ceea ce a depus deja spiritul grec, atins de vechea teosofie, în cuvântul Anthropos – om. Cuvântul grecesc Anthropos ar putea fi tradus, dacă e să îl traducem corect în modul nostru actual de expresie, prin „cel ce privește spre înălțimi”. „Cel ce privește spre înălțimi” este totodată definiția omului, exprimată prin cuvântul grecesc Anthropos, și care înseamnă: Cel care-și caută originea în înălțimile vieții și își găsește propriile motive și temelii doar în înălțimile vieții; acesta este omul în conformitate cu sentimentele lumii grecești.
Pentru a recunoaște omul ca fiind o astfel de ființă, noi avem, în fond, teosofia. Ea este acel mod de considerare a lumii care vrea să se înalțe de la amănuntele existenței sensibile, de la detaliile vieții active exterioare, la acele înălțimi ale trăirilor spirituale care ne pot arăta cu adevărat de unde vine omul și încotro se îndreaptă el de fapt, în felul acesta, este limpede că pentru orice considerare a lumii în general, și pentru teosofie în special, omul este cel mai demn obiect al considerațiilor. În acest ciclu de conferințe vrem să abordăm omul în mod spiritual, din trei puncte de vedere, din acele trei puncte de vedere din care a fost întotdeauna cuprins în fiecare concepție mai profundă despre lume, chiar dacă în viața exterioară cele trei puncte de vedere nu au fost puse în valoare în același mod. În această serie de conferințe vrem să considerăm omul din punctul de vedere al ocultismului, din punctul de vedere al teosofiei și din punctul de vedere al filosofiei.
Este evident că astăzi trebuie să ne înțelegem mai întâi în privința a ceea ce se are de fapt în vedere prin aceste trei puncte de vedere. Atunci când se vorbește despre ocultism se vorbește în general despre ceva care este de-a-dreptul necunoscut în cercuri largi ale lumii culte de azi; și trebuie să spunem că ocultismul, în forma sa originară, a fost de fapt întotdeauna oarecum ascuns pentru viața exterioară, pentru viața cotidiană, în întreaga evoluție a omenirii de până acum. Ocultismul pornește de la faptul că pentru a-și cunoaște și viețui propria ființă omul nu poate rămâne la modul obișnuit de a privi lucrurile al conștienței obișnuite, ci trebuie să treacă la un cu totul alt mod de considerare a lucrurilor, la un cu totul alt tip de cunoaștere.
Pentru a face o comparație, am dori să spunem: Atunci când trăim într-un loc, vedem experiențele individuale prin care trec oamenii, și fiecare om care trăiește într-un astfel de loc, relativ mare, cunoaște, în fond, numai detalii ale celor ce pot fi văzute și trăite în locul respectiv. Și chiar și din punct de vedere exterior, atunci când cineva dorește să aibă o privire de ansamblu asupra locului, trebuie să-și caute un loc mai înalt pentru a putea cuprinde cu vederea ceea ce nu poate vedea dintr-un singur punct de vedere din interior. Iar dacă vrea să aibă o legătură și o imagine de ansamblu asupra vieții intelectuale, morale și de altă natură a locului, atunci el trebuie să se transpună spiritual într-un punct de vedere mai înalt decât cel al trăirilor obișnuite pe care i le poate aduce viața cotidiană.
Tot așa trebuie să procedeze omul când vrea să depășească experiențele și trăirile conștienței obișnuite. Acestea redau, în fond, numai o parte din ceea ce constituie întregul context al vieții. Dar pentru cunoașterea omenească asta nu înseamnă altceva decât că această cunoaștere omenească trebuie să se depășească pe ea însăși, că ea trebuie să dobândească un punct de vedere care se află deasupra conștienței obișnuite, care este mai presus de cunoașterea obișnuită. Desigur că acest fapt are consecința că acest punct de vedere care se află, ca să spunem așa, în afara vieții obișnuite, face să dispară detaliile cu nuanțele lor deosebit de intense, cu nuanțele lor speciale. Atunci când urcăm pe o înălțime pentru a cuprinde cu privirea un loc, vedem doar imaginea de ansamblu și renunțăm la nuanțele individuale pe care ni le oferă trăirea individuală. Iar punctul de vedere care depășește conștiența obișnuită trebuie, la rândul său, să renunțe la multe detalii, la multe aspecte individuale. Dar el oferă tocmai de aceea, pentru cunoașterea ființei omenești și pentru cunoașterea întregului specific al omului, tocmai ceea ce este important, ceea ce se regăsește la toți oamenii, care constituie de fapt temelia naturii omenești și pe care omul îl resimte ca fiind lucrul cel mai important pentru viața sa.
Acest punct de vedere poate fi atins doar prin aceea că sufletul omenesc parcurge o anumită dezvoltare, că el ajunge la ceea ce se poate numi în mod obișnuit cunoaștere clarvăzătoare. Despre această cunoaștere clarvăzătoare se vorbește în literatura de specialitate competentă. Găsiți acolo ceea ce trebuie să întreprindă un suflet pentru a ajunge la o astfel de cunoaștere clarvăzătoare. Veți afla acolo că pentru acela care vrea să dobândească o cunoaștere clarvăzătoare nu sunt suficiente mijloacele de cunoaștere obișnuite, contemplarea prin simțurile obișnuite, reflectarea cu forța obișnuită de judecată și de înțelegere; veți găsi acolo indicații că acestea trebuie depășite și că trebuie tins înspre mijloacele de cunoaștere care se află, în germen, în suflet.
Probabil că ați aflat din literatura de specialitate că se pot distinge trei trepte de atingere a acestei cunoașteri clarvăzătoare sau oculte. Prima treaptă este cea a cunoașterii imaginative, cea de-a doua a cunoașterii inspirative și cea de-a treia a cunoașterii intuitive. Dacă am vrea să caracterizăm într-un mod simplist ceea ce se dobândește prin această cunoaștere de sine, prin mijloacele imaginației, inspirației și intuiției, ar trebui să spunem: Omul ajunge în felul acesta în măsură să vadă lucruri ce se sustrag conștienței obișnuite. Este suficient să indicăm contrastul dintre veghe și somn pentru a ilustra în mod simplist ceea ce poate dobândi omul prin cunoașterea ocultă, prin contemplarea clarvăzătoare. În timpul veghei omul vede lumea senzorială ca mediu înconjurător al său, și el o judecă cu intelectul său și cu celelalte forțe de cunoaștere ale sale. Pentru conștiența obișnuită, atunci când omul intră în starea de somn, apare întunecarea conștienței. Dar omul nu încetează să mai existe atunci când adoarme, și nici nu se naște din nou atunci când se trezește. Omul trăiește și în timpul care se scurge între adormire și trezire. Numai că omul nu are suficientă forță lăuntrică, nu are suficientă tărie și energie a forței sufletești care să-i facă posibil să perceapă în răstimpul stării de somn ceea ce se află împrejurul său. S-ar putea spune: Forțele cunoașterii omenești sunt de așa natură încât ele trebuie să fie intensificate prin organele fizice, prin simțuri și organele nervilor pentru ca el să vadă ceva în mediul său înconjurător prin conștiența obișnuită. În timpul nopții, când omul se află în afara organelor sale senzoriale și a sistemului său nervos, forțele existente în suflet sunt prea slabe ca ele să se adune și să perceapă și să vadă mediul înconjurător.
Faptul de a transpune ceea ce este prea slab noaptea pentru a percepe mediul înconjurător într-o asemenea stare încât, cu anumite premize – nu întotdeauna – să poată percepe în starea de somn obișnuit ceea ce ne înconjoară în somn, faptul de a obține aceasta, devine posibil prin mijloacele care sunt date în scopul instruirii în cunoașterea ocultă. Astfel încât omul poate percepe o altă lume, o lume nouă, s-ar putea spune o lume mai înaltă decât cea obișnuită – dacă o asemenea exprimare nu ar fi totuși nejustificată într-un anumit sens.
Așadar, în esență, are loc o transformare a sufletului, ceea ce înseamnă o fortificare, o creștere a energiei forțelor sufletești lăuntrice. Când are loc o asemenea transformare, o asemenea fortificare, omul știe în ce constă de fapt ieșirea sa din trupul fizic atunci când adoarme și întoarcerea sa în trupul fizic atunci când se trezește. Atunci el știe și că în ceea ce se află în afara trupului în timp ce doarme, este conținut și miezul ființial al său, care intră în trupul fizic odată cu nașterea și iese din trupul fizic atunci când trece prin poarta morții. Atunci omul știe și cum trăiește el în lumea sufletesc-spirituală în răstimpul dintre moarte și o nouă naștere. Pe scurt, omul învață să cunoască în mod spiritual, și el învață de asemenea să cunoască mediul său înconjurător, care este de natură spirituală, și care se sustrage conștienței obișnuite. Însă în această lume spirituală se află adevăratele temelii originare ale existenței, ca și temeliile pentru existența fizică, sensibilă, astfel încât omul ajunge prin tipul ocult de cunoaștere la capacitatea de a vedea cauzele originare ale existenței. Dar el dobândește această capacitate numai prin faptul că mai întâi se transformă el însuși într-o altă ființă a cunoașterii decât este el în cadrul conștienței obișnuite.
Așadar la ocultism poate ajunge numai omul care aplică într-adevăr asupra sa mijloacele oferite pentru tipul de cunoaștere ocultă. Este în natura lucrurilor și este menționat și în literatura de specialitate, și s-a vorbit și aici, în conferințe, deja, despre faptul că în decursul evoluției omenirii de până acum, în mod firesc nu a fost interesul tuturor de a se educa pe sine pentru a putea privi nemijlocit în lumea spirituală, așadar pentru a pătrunde în modul descris până la temeliile primordiale ale existenței. Aceste mijloace de a pătrunde până la temeliile primordiale ale existenței au fost întotdeauna date în cercuri restrânse, în care s-a vegheat cu strictețe ca omul să dobândească mai întâi educația pregătitoare care îl făcea matur să aplice asupra sufletului său mijloacele de cunoaștere ocultă, înainte de a i se oferi mijloacele superioare de cunoaștere ocultă.
Este ușor de înțeles de ce trebuie să fie așa. Cunoașterea superioară, ocultă, duce la bazele existenței, duce în acele lumi din care este alcătuită oarecum lumea noastră, astfel încât omul dobândește prin această cunoaștere ocultă anumite capacități, pe care nu le are în mod normal. Într-o anumită măsură, prin faptul că pătrunde până la temeliile originare ale existenței, omul va fi capabil să înfăptuiască anumite lucruri pe care nu le poate înfăptui prin mijloacele obișnuite de cunoaștere. Există un fapt care clarifică întrutotul acest aspect. Noi nu vom discuta încă acest fapt; acum doar îl menționăm pentru a arăta că mijloacele de cunoaștere ocultă nu pot fi date tuturor. Acest fapt, această realitate, este aceea că în timpul evoluției Pământului omului a trebuit să i se implanteze cu necesitate, egoismul. Omul nu și-ar fi putut îndeplini sarcina sa de pe Pământ fără egoism, căci aceasta constă tocmai în a dezvolta din egoism, iubirea, de a înnobila egoismul prin iubire, de a-l învinge și spiritualiza prin iubire. La sfârșitul evoluției Pământului omul va fi pătruns de iubire. Dar el se poate dezvolta înspre această iubire numai în libertate, prin aceea că ființe sale i-a fost implantat egoismul de la început. Însă egoismul acționează într-un mod periculos și dăunător în măsura cea mai mare când el întreprinde ceva care se află în spatele lumii conștienței obișnuite. Și dacă egoismul, de care este pătrunsă, în fond, întreaga istorie a omenirii, aduce deja în viața senzorială obișnuită daune după daune, trebuie să spunem că aceste daune reprezintă un fleac față de marile daune pe care le provoacă el atunci când poate lucra cu mijloacele cunoașterii oculte.
Așadar a fost întotdeauna o condiție necesară ca aceia cărora li s-au oferit mijloacele de cunoaștere ocultă să aibă un caracter riguros pregătit, astfel încât, oricât de mari ar fi fost ademenirile lumii, ei să nu vrea să lucreze în sensul egoismului. Acesta a fost primul principiu semnificativ al pregătirii pentru cunoașterea ocultă, anume: caracterul oamenilor care au fost admiși la această cunoaștere nu permitea folosirea abuzivă, în sens egoist, a cunoștințelor oculte. Aceasta a determinat, în mod firesc, ca treptat, doar puțini oameni să poată fi aleși, pe parcursul evoluției omenirii, pentru a fi preluați în acele școli oculte, care în timpurile vechi se numeau misterii – și aveau și alte nume –, astfel încât numai acestor oameni, puțini la număr, li se dădeau mijloacele de a se înălța la o astfel de cunoaștere ocultă. Iar cunoștințele oculte la care ajungeau acești puțini oameni aveau însușiri absolut precise, particularități întrutotul determinate.
Ceea ce vreau să expun eu aici ca însușire a acestor cunoștințe oculte, se modifică, într-o anumită privință, tocmai în timpul nostru; dar, în fond, ea a fost comună tuturor școlilor anterioare, denumite în sensul corect al cuvântului, școli oculte. În aceste școli oculte, în care oamenilor li se ofereau mijloacele cunoașterii oculte, a fost necesar ca printre numeroasele lucruri ce trebuiau depășite, pentru a învinge în felul acesta și egoismul, era acela de a nu vorbi prin cuvinte obișnuite în cadrul misteriilor, în cadrul școlilor oculte, de a nu comunica acolo prin cuvintele obișnuite, prin care se înțeleg oamenii în viața conștienței exterioare. Căci un anumit tip de egoism, chiar dacă subtil și înalt, pătrunde deja în oameni prin aceea că ei se folosesc de cuvintele, gândurile și conceptele care sunt utilizate în viața exterioară. Acolo sunt luate în considerare toate aceste lucruri care nu îl lasă pe om să apară ca om în general, ci ca membru al unui anumit popor, împreună cu toate egoismele care îi sunt proprii prin faptul că – într-un mod justificat pentru viața exterioară – el își iubește poporul. Pentru conștiența exterioară este de la sine-înțeles, și lucrurile trebuie să fie așa, ca oamenii să aibă acele egoisme subtile și înalte, iar aceste egoisme sunt chiar, într-o anumită privință, egoismele cele mai lăudabile din existență. Dar pentru cunoștințele general-umane cele mai înalte, care trebuie căutate în spatele vieții conștienței obișnuite, nu ne este îngăduit să aducem cu noi aceste egoisme subtile și rafinate. De aceea, pregătirea în școlile oculte a fost practicată în așa fel încât pentru început a fost creată, ca să spunem așa, un limbaj general-uman. În aceste școli oculte nu era folosit limbajul din viața obișnuită, ci un limbaj care acționa altfel asupra oamenilor decât orice altă limbă care era vorbită pe ici sau pe colo. Acesta era un limbaj care nu acționa prin cuvinte și gânduri, ca în știința obișnuită, ci prin simboluri. Pentru cei care cunosc matematica, este evident clar că ea are o aplicație generală prin aceea că se folosesc simboluri care pot fi aplicate pretutindeni. Prin aceea că se alegeau astfel de simboluri, prin aceea că oamenii evoluau pentru a avea un limbaj ce se exprimă în simboluri, ei erau deasupra a ceea ce se amestecă în judecata noastră, în conștiența noastră obișnuită ca egoism, chiar dacă era vorba de un egoism superior. Dar în felul acesta ceea ce se putea reprezenta și exprima putea fi înțeles doar de aceia care învățaseră mai întâi acest limbaj general-uman, aceste simboluri. Limbajul consta din simboluri care puteau fi desenate, care puteau fi efectuate prin mișcări ale mâinii, exprimate în ritualuri, în combinații de culori ș.a.m.d. Și principalul în școlile oculte nu era ceea ce era vestit prin cuvinte, pentru că aceea era doar o pregătire, ci ceea ce era spus în limbajul simbolurilor, independent de cuvintele omenești obișnuite și independent de gândurile omenești obișnuite. Așadar primul lucru din școlile oculte era formarea unui limbaj simbolic.
În timpurile vechi, cei care aparțineau misteriilor ca inițiați, considerau drept cea mai strictă obligație a lor aceea de a nu dezvălui nimic despre limbajul misterial general sau din simbolurile generale, în lumea exterioară, pentru că un om care ar fi cunoscut simbolurile și ar fi fost suficient de perspicace, ar fi putut ajunge nepregătit la mijloacele cunoașterii oculte. Crearea simbolurilor a fost mijlocul de a vorbi un limbaj general-uman. Menținerea secretă a simbolurilor a fost mijlocul de a nu lăsa să ajungă la oamenii imaturi ceea ce li s-a dat prin acest limbaj.
Astfel, deja prin faptul că omul se simțea constrâns să vorbească sau să folosească un limbaj simbolic, s-a creat imposibilitatea comunicării în general a cunoașterii misteriale. Cunoașterea misterială propriu-zisă, ocultismul propriu-zis, a fost așadar întotdeauna protejată de misterii, de școlile oculte, a fost o cunoaștere dobândită prin cunoștințe oculte, și această cunoaștere a omenirii s-a limitat întotdeauna la cercurile restrânse pe care tocmai le-am caracterizat.
Dar există oarecum și un alt motiv pentru care nu putea fi comunicat în general ceea ce constituie egoismul. Așa cum omul trebuie să se elibereze pentru început de egoism, pentru a-i fi îngăduit să pătrundă în lumea ce urmează să i se reveleze, tot așa el este incapabil, pe de altă parte, atunci când forța de cunoaștere s-a transformat și omul a ajuns prin autoeducație să privească în această lume cu totul altfel structurată, să se folosească de conceptele omenești obișnuite și de ideile omenești obișnuite. Crearea simbolurilor mai are și sensul de a crea mijloace prin care poate fi exprimat ceea ce nu poate fi exprimat cu adevărat prin cuvintele și conceptele omenești obișnuite. Căci ocultismul se folosește de ființa omenească așa cum este ea când nu este dependentă de simțuri și de creier, ci se află în afara simțurilor și a creierului. Iar toate cuvintele obișnuite sunt modelate în așa fel încât au luat naștere prin creier și din contemplarea exterioară; astfel încât de îndată ce unui om i se deschide cunoașterea ocultă el simte cât de imposibil este să o exprime în cuvintele obișnuite.
Cunoștințele oculte se obțin în afara trupului fizic. Faptul de a le exprima cu mijloacele obținute prin trupul fizic este încă imposibil la începutul cunoașterii oculte.
Cunoașterea ocultă nu este ceva care există doar pentru a fi recunoscută de unii oameni care sunt curioși, ci ea este conținutul a ceea ce este cel mai necesar și esențial pentru omenire. Cunoașterea ocultă este, înainte de toate, viețuirea temeliilor originare ale existenței, a temeliilor originare ale existenței umane. De aceea, cunoașterea ocultă a trebuit întotdeauna să pătrundă în viață, a trebuit să fie comunicată vieții. Prin urmare, trebuiau găsite mijloacele de a putea aduce cunoștințele oculte în viață, pentru a le face inteligibile oamenilor în felul lor de a înțelege.
Primul mijloc de a-i ajuta pe oameni să înțeleagă cunoștințele oculte este și a fost întotdeauna ceea ce se numește teosofie. Atunci când cunoștințele oculte devin teosofie, se renunță la o însușire esențială a cunoașterii oculte, anume se renunță la a vorbi numai prin mijloacele cele mai înalte. Anume, se trece la îmbrăcarea cunoașterii oculte în cuvinte și concepte omenești obișnuite. De aceea, cunoașterea ocultă apare ca teosofie în așa fel încât ea este, de exemplu, comunicată unui popor în așa fel încât reprezentările și conceptele acelui popor sunt folosite pentru a îmbrăca în limbajul omenesc obișnuit cunoștințele oculte generale. Dar în felul acesta cunoașterea ocultă devine specifică și diferențiată, pentru că este vorba de comunicări realizate prin cuvintele unei singure părți a omenirii. De aceea s-a și ajuns ca aceia care sunt în școlile oculte în posesia cunoașterii oculte să o specifice și să o diferențieze pentru că ei trebuiau să o îmbrace în limbajul specific al poporului respectiv, pentru că ei trebuiau să îmbrace în limbile popoarelor ceea ce este în cunoașterea ocultă bun general al omenirii.
În misterii a existat întotdeauna țelul și intenția – atunci când ocultismul, ca bun general al omenirii, a fost transplantat în formele speciale ale unui anumit limbaj sau al unor anumite suflete ale popoarelor – să se rămână pe cât posibil la aspecte general-umane. Dar totodată cunoștințele oculte trebuiau să devină inteligibile, trebuiau exprimate în limbajul pe care îl vorbea poporul, trebuiau exprimate în conceptele pe care le formase poporul respectiv. Așadar diverși teosofi care au apărut în omenire au trebuit să ia în considerare necesitatea de a se face înțeleși pentru scopul și domeniul special despre care au vorbit. Căci nu este foarte ușor să exprimi într-un limbaj anume, în anumite forme conceptuale, bunul general ocult al omenirii. Dar acest lucru s-a întâmplat totuși într-o măsură înaltă în diverse ținuturi ale Pământului și ale vieții istorice.
În timp ce ocultismul este, în sensul său propriu-zis, ceva cu care omul se familiarizează prin aceea că aplică asupra lui însuși mijloacele de autoeducare clarvăzătoare, ajungând astfel la clarvedere, teosofia este ceva care îl întâmpină pe om în conceptele și ideile pe care el le avea deja anterior, și în care sunt îmbrăcate cunoștințele oculte.
Atunci când cunoștințele oculte sunt îmbrăcate corect în conceptele și ideile obișnuite, ele sunt de înțeles și pentru acela care are o forță sănătoasă de judecată și-și dă osteneala să înțeleagă lucrurile. Prin urmare, teosofia este întrutotul de înțeles pentru rațiunea omenească sănătoasă, dacă aceasta își dă osteneala. Și nu este nevoie să spunem că numai cel care se înalță el însuși la vederea ocultă poate înțelege aspectele oculte. Dacă adevărurile oculte sunt îmbrăcate în forme conceptuale ca în teosofie, ele sunt inteligibile pentru rațiunea omenească sănătoasă.
Acum, există anumite legi ale evoluției omenirii, despre care vom vorbi în continuare, și care au făcut necesar în decursul timpului – s-ar putea spune – ca teosofia să fie la rândul ei diferențiată, modificată. În timp ce, dacă ne întoarcem în timpurile mai vechi ale evoluției omenești, găsim, în fond, la cele mai vechi popoare – nu la popoarele decadente, pe care o antropologie ce nu se înțelege nici măcar pe sine le numește „popoare primitive”, ci la popoarele originare, pe care ni le arată știința spiritului – misteriile și școlile oculte, care intermediau câtorva oameni, puțini la număr, cunoașterea ocultă, și alături și ceea ce era vestit în general ca teosofie, anume cunoștințele oculte îmbrăcate în ideile poporului respectiv, în timpurile ulterioare lucrurile s-au schimbat întrucâtva. Anume, forma teosofică, aproape singura din timpurile mai vechi prin care omul se putea înălța la temeliile primordiale, a trecut într-o formă mai religioasă, care ia pretutindeni în considerare faptul că teosofia poate fi înțeleasă prin rațiunea omenească sănătoasă dacă aceasta merge suficient de departe, dar că prin progresul vieții oamenilor în istorie nu a fost întotdeauna posibil de a se aborda acest punct de vedere cuprinzător al rațiunii omenești sănătoase. Astfel încât a trebuit să se aibă în vedere și acele suflete omenești care nu aveau nicio posibilitate în viața lor exterioară să abordeze un punct de vedere superior al rațiunii omenești sănătoase, așa cum a fost el în timpurile străvechi și cum este necesar pentru a face ca adevărurile oculte să devină transparente. A fost necesar ca pentru acele suflete care nu puteau ajunge la un punct de vedere cuprinzător să se dobândească un fel de cunoaștere prin credință a temeliilor primordiale ale existenței.
Forma de religie a cunoașterii a provenit dintr-un fel de cunoaștere simțitoare, care a fost cultivată și în misterii, iar aceasta a fost în esență mai accesibilă în vremurile ulterioare și mai ușor de înțeles decât forma teosofică inițială. Așadar dacă ne întoarcem în evoluția omenirii nu găsim cea mai veche formă de concepție despre lume ca având un caracter religios, așa cum îl înțeleg oamenii în ziua de azi. Dacă ne întoarcem în prima perioadă postatlanteană, în perioada proto-hindusă, găsim cunoașterea ocultă prezentată în așa fel încât poporul putea avea parte de ea ca teosofie. În cea mai veche perioadă proto-hindusă, religia se suprapune, în fond, cu teosofia. Pe atunci religia nu era ceva aparte, ceva separat de teosofie. De aceea, dacă urmărim evoluția religiei găsim că aceasta are ca punct de pornire teosofia. Dar odată cu progresul evoluției omenirii, forma religioasă a trebuit să fie tot mai adoptată și a trebuit să se renunțe la faptul ca omul să înțeleagă, printr-o rațiune umană sănătoasă, ceea ce îi putea oferi teosofia. Pe atunci adevărurile teosofice au fost remodelate în adevăruri de credință.
Și dacă revenim din vechile timpuri în cele ulterioare, găsim în creștinism cea mai extremă transformare, transformarea de la forma teosofică în forma religioasă. În confesiunile de credință creștină care s-au dezvoltat în decursul secolelor poate fi remarcat prea puțin din teosofie. Acolo, vechiul caracter al teosofiei se retrage complet și vedem chiar cum în evoluția creștinismului, credinței i se adaugă teologia, dar nu teosofia, față de care unii teologi au chiar o anumită ură, și care a fost în orice caz urmărită de aceștia cu antipatie și aversiune. Vedem astfel că în decursul timpului creștinismul dezvoltă o teologie alături de credința populară, dar nu o teosofie, el îndepărtându-se mai degrabă de tot ceea ce este teosofie.
O a treia formă în care a fost îmbrăcată strădania omului înspre temeliile originare ale existenței este cea filosofică. În timp ce cunoașterea ocultă este dobândită de ființa omenească în măsura în care aceasta se eliberează de trupul fizic, iar teosofia redă în gânduri exterioare și expresii ale cuvintelor cunoștințele oculte, filosofia se străduiește să ajungă la temeliile lumii prin acele mijloace de cunoaștere care, deși sunt cele mai fine și mai subtile, sunt totuși legate de instrumentul cerebral. Filosofia, așa cum apare ea în perioada propriu-zis filosofică a evoluției omenirii, nu dorește să redea, pentru început, în modul în care o face teosofia, ceva dobândit în afara corporalității umane, ci ea vrea, în măsura în care acest lucru este posibil prin mijloacele cunoașterii obișnuite aplicate înlăuntrul corporalității, să ajungă la temeliile primordiale ale existenței. Astfel, ea se străduiește să atingă adevărurile filosofice cu cele mai subtile mijloace, atâta timp cât omul este în trup, dar numai prin mijloacele de cunoaștere legate de trup. De aceea, filosofia are, în fond, același țel ca ocultismul și teosofia, anume acela de a ajunge la temeliile primordiale ale existenței; însă filosofia tinde să pătrundă până la temeliile primordiale ale existenței cu ajutorul acelei gândiri și a acelor mijloace de cercetare care sunt legate de creier și de procese exterioare, pe cât de departe este posibil cu aceste mijloace de cercetare.
Prin faptul că filosofia lucrează cu cele mai subtile și mai fine mijloace de cunoaștere, chiar dacă numai prin mijloace de cunoaștere care sunt legate de creier și de percepțiile senzoriale, ea este, la rândul ei, o preocupare a numai câtorva oameni. Căci puțini sunt cei care folosesc aceste mijloace de cunoaștere mai subtile. Noi știm în suficientă măsură că filosofia este ceva care nu poate deveni realmente popular și pe care un număr mare de oameni îl consideră ca fiind ceva dificil, dacă nu chiar plictisitor. Trebuie să avem în vedere faptul că filosofia lucrează cu mijloace de cunoaștere legate de simțuri și că selectează dintre acestea pe cele mai fine și mai subtile. Prin faptul că în cadrul filosofiei omul se servește de mijloacele care sunt legate de personalitatea sa, filosofia este, desigur, ceva personal. Dar pentru că omul care se servește de cele mai subtile mijloace de cunoaștere are tendința de a elimina, într-o anumită măsură, ceea ce este personal, filosofia devine din nou ceva general.
Aspectul general din filosofie poate fi observat numai de aceia care pătrund mai adânc în ea. Faptul că ea reprezintă ceva personal este, din păcate, observat foarte repede de oameni. În timp ce acela care se adâncește mai profund în filosofie găsește principii de bază care sunt aceleași la gânditori aparent atât de diverși cum au fost vechii filosofi greci Parmenide [Nota 2] și Heraclit, cel care se apropie numai de aspectul exterior al filosofiei va găsi imediat diferența dintre Hegel și un frate filosof atât de ostil ca Schopenhauer. El va vedea numai ceea ce scindează filosofia în diverse puncte de vedere, și nu va vedea succesiunea punctelor de vedere umane personale.
Deci, într-un sens, filosofia devine opusul ocultismului; căci omul trebuie să atingă filosofia prin mijloacele sale cele mai personale, dar el ajunge la ocultism tocmai atunci când își elimină elementul personal. De aceea este atât de dificil pentru ca cineva care își expune convingerile personale în fața oamenilor într-un mod corect din punct de vedere filosofic, să poată fi înțeles cu adevărat de ceilalți. Dacă totuși se reușește îmbrăcarea ocultismului în expresii și idei care sunt accesibile și care pot fi înțelese ca idei și cuvinte uzuale, atunci se va găsi o anumită înțelegere în întreaga lume. Căci ocultismul elimină tocmai elementul personal. Nu sistemul filosofic ce provine din personalitate, ci ceea ce provine din impersonal este general-inteligibil. Dacă ocultismul se străduiește să devină teosofie, dacă el are această strădanie și o va putea îndeplini într-un anumit sens, atunci va putea vorbi fiecărei inimi omenești, fiecărui suflet omenesc.
Din această caracteristică pe care v-am oferit-o oarecum ca introducere, ca pe o pregătire, dumneavoastră puteți vedea ce însușiri exterioare au punctele de vedere ocult, teosofic și filosofic.
Punctul de vedere ocult este întotdeauna același în privința rezultatelor sale în întreaga omenire. În realitate, nu există puncte de vedere oculte diferite. Există la fel de puține puncte de vedere oculte diferite pe cât există matematici diferite. Este doar necesar ca într-o problemă oarecare să avem în ocultism mijloacele de a ajunge la cunoaștere; atunci ajungem la aceeași cunoaștere la care ajunge și un alt om care dispune de mijloacele corecte. Așadar nu este adevărat că în ocultism ar putea exista puncte de vedere diferite în sensul ideatic cel mai înalt, pe cât de puțin este adevărat că în matematică pot exista puncte de vedere diferite.
În conformitate cu experiența, ocultismul a fost întotdeauna un ocultism unitar, oriunde s-a afirmat el. Iar dacă în cadrul teosofiilor care au apărut și reprezintă îmbrăcămintea exterioară a adevărurilor oculte s-au manifestat diferențe, aceasta provine din faptul că îmbrăcarea ideilor a trebuit să fie diferită la diferite popoare și în diferite epoci ale omenirii. Diversitatea și diferența teosofiilor de pe Pământ constă în îmbrăcarea ideilor și în modul de gândire. Dar ocultismul care stă la baza teosofiilor este pretutindeni același. Religiile sunt diferite în funcție de popoare și epoci deoarece ele au provenit din îmbrăcarea teosofică a ocultismului. Ocultismul nu cunoaște nicio diferență cum este cazul la religii, nu cunoaște ceva care să se diferențieze într-atât încât un om să fie îndemnat să se opună altuia, să manifeste adversitate. Așa ceva nu există în ocultism, deoarece el este ceea ce se poate obține peste tot ca bun comun al omenirii. În măsura în care teosofia ar trebui să se străduiască – în special în timpul nostru – să fie o îmbrăcăminte adecvată ocultismului din prezent, ea trebuie să se străduiască să preia pe cât de puțin este posibil diferențele care au apărut în omenire. Ea trebuie să se străduiască, pe cât de mult este posibil, să fie o expresie fidelă a conținuturilor și raporturilor oculte.
Prin urmare, teosofia va trebui neapărat să depună efortul pentru a depăși concepțiile anume despre lume, și mai ales diferențele religioase. Noi trebuie să învățăm din ce în ce mai mult să depășim o teosofie care are o nuanță absolut precisă. În evoluția omenirii lucrurile s-au petrecut așa că teosofiile și-au dobândit nuanțele în special în conformitate cu – nu vreau să spun chiar prejudecățile – sentimentele și părerile religioase preexistente. Căci teosofia ar trebui să fie, în mod ideal, o redare a ocultismului. De aceea nu poate exista o teosofie budistă sau una hindusă, sau una zarathustriană, sau o teosofie creștină. Desigur că trebuie luate în considerare pentru fiecare popor reprezentările și concepțiile cu care trebuie întâmpinat ocultismul, dar teosofia trebuie să aibă totodată ca ideal idealul de a fi o expresie pură a adevărurilor oculte. Astfel încât, de exemplu, a fost, într-un anumit sens, o negare a marelui principiu al tuturor ocultiștilor lumii atunci când a apărut în Europa Centrală, în anumite comunități, o teosofie care s-a numit pe sine teosofie „creștină”. În realitate, poate exista la fel de puțin o teosofie creștină pe cât poate exista una budistă sau zoroastriană.
Față de religii, teosofia va trebui să abordeze punctul de vedere al explicării adevărurilor religioase, punctul de vedere al înțelegerii acestora. Atunci se va arăta că aceste adevăruri religioase ca atare reprezintă forme speciale, configurații speciale ale unui aspect sau altuia al ocultismului general, și că ocultismul poate fi înțeles abia atunci când este înțeles independent de astfel de diferențieri.
Am observat deja că noi trebuie să privim ca pe un ideal ceea ce a fost caracterizat acum. Și chiar dacă este de înțeles că toate învelișurile teosofice ale ocultismului vor lua diferite forme în lume, chiar dacă toți ocultiștii sunt unitari în privința cunoașterii lor, pe de altă parte trebuie oferită posibilitatea tocmai în timpul nostru de a vorbi în mod unitar despre ocultism. Acest lucru se poate obține numai dacă există cu adevărat o bună voință de a elimina diferențierile speciale care provin din părerile și sentimentele preconcepute. Se poate spune că, într-o anumită privință, trebuie să ne bucurăm deja dacă treptat se vor dobândi judecăți lipsite de contradicție în privința celor mai elementare lucruri din cunoașterea ocultă.
Acest lucru va fi posibil pentru început într-un cerc mai larg în privința celor mai importante cunoștințe oculte despre reîncarnare și karmă. În măsura în care teosofia se va răspândi cu adevărat și ea va constitui o redare a cunoașterii oculte, ea se va strădui pentru început să răspândească pe întreg Pământul marile adevăruri despre reîncarnare și karmă. Căci aceste adevăruri vor avea pentru început destinul ca și prejudecățile religioase care sunt răspândite pe Pământ să-și coboare pânzele, în fața lor.
Un alt ideal ar fi, în orice caz, acela ca prin teosofie să se poată realiza cu adevărat acea lucrare de pace din omenire prin care să se înfăptuiască unitatea și armonia în sfera înaltă a cunoașterii oculte. Acest lucru poate fi conceput ca ideal. Dar este un ideal dificil. Deja dacă luăm în considerare cât de strâns este încă întrețesut omul în ziua de azi cu prejudecățile sale religioase, cu părerile sale religioase pre-formate, cu ceea ce a înțeles el, cu felul în care a fost educat, se va înțelege cât de dificil este să oferi prin teosofie ceva care nu este nuanțat de prejudecăți religioase, ci este o imagine fidelă a cunoștințelor, care poate fi oferită în general.
În anumite limite, va fi întotdeauna de înțeles faptul că un budist ce rămâne pe punctul de vedere al confesiunii budiste, respinge punctul de vedere al unui creștin. Iar dacă teosofia dobândește o nuanță budistă, este firesc ca ea, în calitate de teosofie budistă, să se raporteze în mod ostil sau neînțelegător la creștinism. Tot așa, este ușor de înțeles că într-un domeniu în care domnesc formele de exprimare creștină va fi de asemenea dificil să se ajungă la o cunoaștere obiectivă, de exemplu, a acelor părți ale ocultismului care și-au găsit expresia în budism. Idealul este însă ca noi să înțelegem atât o situație cât și cealaltă, și să întemeiem pe întregul Pământ o înțelegere armonioasă și plină de pace.
Teosoful budist și teosoful creștin – sau, mai bine spus: budistul și creștinul care au devenit teosofi – se vor înțelege și ei vor descoperi neapărat punctul de vedere al echilibrului armonios. Teosoful va avea ca ideal să dobândească o imagine a ocultismului unitar și să desprindă această imagine de prejudecățile religioase. Creștinul care a devenit teosof îl va înțelege pe budistul care îi spune: Este imposibil ca un Bodhisattva, care este o ființă umană ce a trecut de la o încarnare la alta și a devenit Buddha, ca în cazul particular al morții lui Suddhodana, să se mai întoarcă într-un trup omenesc după ce a devenit Buddha; căci prin demnitatea de Buddha se atinge o treaptă atât de înaltă în evoluția omenească încât respectivul individ nu mai are nevoie să se reîntoarcă într-un corp omenesc.
Creștinul îi va spune budistului: Deși creștinismul nu mi-a deschis până acum nicio perspectivă în privința ființelor cum sunt Bodhisattva, prin aceea că eu mă avânt în teosofie învăț să recunosc că nu numai tu cunoști acest adevăr din cunoașterea ta, ci că și eu însumi trebuie să recunosc acest adevăr. – Teosoful se va raporta la budist, spunând: Eu înțeleg ce este un Bodhisattva; eu știu că budistul spune adevărul deplin în privința unor anumite ființe, un adevăr care poate fi spus tocmai acolo unde s-a răspândit budismul; eu înțeleg adevărul cuvintelor afirmate de un budist: Un Buddha nu se mai întoarce niciodată într-un organism de carne și oase. – Creștinul care a devenit teosof îl înțelege pe budistul care a devenit teosof. Iar creștinul îi poate spune budistului: Dacă se urmărește confesiunea creștină în privința conținutului ei, așa cum a fost ea urmărită în școlile oculte în privința realităților oculte care stau la baza ei, atunci se arată că prin acea ființă care este avută în vedere prin numele de Christos – și care se poate să fi rămas necunoscută unora – este avută în vedere o entitate care nu a mai fost niciodată pe Pământ înainte de Misteriul de pe Golgota; o entitate care a parcurs alte căi decât cea a întrupărilor pe Pământ, care a trebuit să fie atunci într-un trup fizic și, ceea ce este esențial, ea a trebuit să treacă în acest trup prin moarte într-un mod absolut aparte și care după această moarte a devenit ceea ce trebuia să devină pentru o anumită parte a omenirii și urmează să devină pentru întreaga omenire; o entitate care nu poate reveni într-un trup fizic pentru că aceasta ar contrazice întreaga natură a lui Christos.
Atunci când budistul devenit teosof aude aceasta despre Christos, va spune: La fel cum tu înțelegi că eu nu pot accepta niciodată că un Buddha s-ar reîntoarce într-un trup fizic după ce a devenit Buddha, așa cum tu mă înțelegi prin recunoașterea celor care mi-au fost împărtășite ca adevăr, voi recunoaște și eu partea de adevăr care ți-a fost împărtășită ție. Eu încerc să recunosc ceea ce nu pot găsi în confesiunea mea, anume că la începutul creștinismului nu se află un Învățător, ci o faptă. – Căci ocultistul nu îl situează pe Iisus din Nazaret ca punct de început al creștinismului, ci pe Christos, și el stabilește ca punct de început al creștinismului Misteriul de pe Golgota.
Budismul se deosebește de creștinism prin aceea că el are în punctul său de început un Învățător; creștinismul are o faptă, fapta de mântuire de pe Golgota prin moartea de pe cruce. Condiția necesară pentru evoluția creștină nu este o învățătură, ci o faptă. Budistul care a devenit teosof înțelege acest lucru și, pentru a întemeia armonia în omenire el acceptă ceea ce este dat ca bază ocultă a creștinismului. Dacă ar vrea să-și aplice conceptele budiste asupra creștinismului, budistul ar întrerupe armonia. La fel cum creștinul care a devenit teosof are sarcina să înțeleagă budismul dinlăuntrul budismului și să nu reformuleze conceptele de Bodhisattva și de Buddha, ci să le înțeleagă așa cum le conține budismul, este sarcina budistului să accepte conceptele creștine așa cum sunt ele, pentru că ele constituie baza ocultă a creștinismului. Așa cum este imposibil să se aducă laolaltă ceea ce este desemnat prin numele de Christos cu ceea ce este de o natură inferioară și este desemnat prin numele de Bodhisattva, tot așa este imposibil, atâta timp cât se menține fidelitatea față de idealul teosofiei, să se redea în teosofie altceva decât o reflectare a ocultismului unificat.
Aplicarea particularităților lui Bodhisattva asupra lui Christos ar împiedica marea misiune de pace a teosofiei. Dar aceasta s-ar realiza dacă teosofia se străduiește să aducă omenirii bazele unitare într-o formă științifică, așa cum este potrivit timpului nostru. Dacă noi înțelegem în Occident fără prejudecăți budismul sau brahmanismul sau zarathustrismul, iar creștinismul este înțeles în forma în care trebuie el înțeles, atunci, pentru o scurtă perioadă de timp, va fi întotdeauna posibil să se recunoască elementele de bază ale creștinismului și să se găsească adepți pentru astfel de idei recunoscute ale creștinismului.
Oamenii nu s-au ridicat întotdeauna la înțelegerea realității că punctul de pornire al creștinismului este o faptă și că de aceea nu se poate vorbi despre o reîntoarcere a lui Christos. De aceea au apărut mereu de-a-lungul secolelor concepții care vorbeau despre o reîntoarcere a lui Christos. Ele au fost depășite și vor trebui să fie mereu depășite deoarece contravin marii misiuni unificatoare de viață și pace a teosofiei, care trebuie să redea expresia unitară a ocultismului. Ocultismul a fost întotdeauna unitar, și este independent de orice nuanță budistă sau creștină, și de aceea el poate înțelege în mod obiectiv atât aspectele musulmane cât și pe cele zoroastriene și budiste, la fel cum poate el înțelege și creștinismul.
Cele spuse ne permit să înțelegem de ce a luat ocultismul general atâtea forme diferite în teosofie, în actuala evoluție a omenirii. Vom înțelege de ce în vremea noastră trebuie să existe marele ideal ca nicio formă de expresie religioasă să nu dobândească victoria asupra celorlalte, ci ca formele religioase de expresie să ajungă la o înțelegere. Condiția prealabilă pentru aceasta este însă o reală înțelegere reciprocă, înțelegerea bazelor oculte care sunt aceleași în toate religiile.
Cu aceasta am încercat să vă ofer un fel de pregătire, un fel de introducere pentru considerațiile importante în fața cărora ne aflăm, iar poimâine, după conferința publică [Nota 3], vom trece la considerarea omului sub aspect ocult și filosofic.
