Primul lucru necesar pentru a putea considera omul din cele trei puncte de vedere, ocult, teosofie și filozofic, este să vorbim despre punctul de vedere ocult; și va fi recomandabil să vorbim astăzi mai întâi despre acest punct de vedere ocult, în așa fel încât să descriem cum, în toată viața de dezvoltare a omenirii de până acum, un om sau altul a ajuns să se ridice la acest punct de vedere ocult, la concepția ocultă despre lume.
Am spus deja, în conferința introductivă pregătitoare, că în trecutul dezvoltării omenirii au existat în mod firesc doar câțiva oameni, puțini, care au fost considerați maturi să participe la procesele din misterii, la procesele ce se desfășurau în lăcașurile oculte de învățământ și educare, care-i conduceau pe oameni la contemplarea ocultă. Așadar să vorbim mai întâi despre evoluția acestor câțiva oameni.
Din spiritul altor conferințe pe care le-am ținut, este de asemenea limpede că noi ne aflăm tocmai acum în timpul în care prin popularizarea elementului teosofie tot mai mulți oameni ajung să ia parte la viața ocultă, cu mult mai mulți decât cei puțini care au participat în trecut, în decursul evoluției omenirii. Așadar cele pe care le vom considera astăzi se adresează oricărui om interesat de teosofie, oricărui om care simte în vremea noastră că și cunoașterea ocultă, cunoașterea părților ascunse ale existenței nu poate să mai rămână ascunsă, într-o anumită privință, în viitor, și că aceasta, în conformitate cu cerințele omenirii evoluate, trebuie să dobândească o răspândire tot mai mare.
Omul care ar trebui să ajungă la cunoașterea ocultă ar trebui să-și întoarcă, înainte de toate, privirea din lumea exterioară asupra propriilor sale puteri sufletești. Dar deoarece el rămâne un om de acțiune în lumea exterioară, dezvoltarea sa ocultă, aș spune, îl privește doar pe el. În lumea exterioară el rămâne un om printre ceilalți oameni, un om având îndatoririle pe care i le-a adus viața. Acest aspect s-a exprimat deosebit de intens în cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facă omul care evoluează în privința puterii sale sufletești.
Prima sarcină care îi revine unui astfel de om poate fi îmbrăcată în următoarele cuvinte: el trebuie să se împace cu karma sa în privința tuturor aspectelor referitoare la voința sa. Așadar prima sarcină care-i revenea omului implicat într-o dezvoltare ocultă era concilierea, împăcarea cu karma sa – am putea chiar spune, cu destinul său.
Acum, să nu credeți că pentru această conciliere cu karma este nevoie de o teorie extrem de cuprinzătoare a karmei. Ceea ce se numește în acest context „conciliere cu karma” este mai degrabă un tip special de cultură, de educație, de autoeducare a sentimentelor și simțămintelor. Dacă luați în considerare faptul că omul își începe dezvoltarea ocultă la un moment dat, veți admite că înainte de momentul în care el și-a început această dezvoltare, el a trăit în maniera celorlalți oameni, el a trăit așa cum trăiește omul printre oameni, adică a preluat o anumită poziție în viață, a trebuit să-și însușească un gând sau altul, pentru că acele gânduri i-au dat posibilitatea să îndeplinească realmente acțiunile exterioare pe care trebuia să le îndeplinească în profesiunea sa sau în situația sa de viață. El a recunoscut de asemenea anumite îndatoriri, un complex de sarcini și îndatoriri preluate de la comunitatea sa, sau în conformitate cu obiceiul. Se poate presupune din capul locului că un om care nu s-a aflat tocmai în acord cu ceea ce solicita mediul său înconjurător de la el, nu va avea impulsul să se dezvolte ocult. De regulă, oamenii care puteau avea chemare pentru o dezvoltare ocultă erau cei care aveau o reală îndemânare pentru situația lor de viață și care aveau tendința să se adapteze la sarcinile prescrise prin obiceiuri și ordinea socială. Dar în ceea ce există în omul drept capacități ale sale, drept îndemânare în situația sa de viață, în ceea ce există în jurul omului ca cerc al îndatoririlor recunoscute de el, se află de fapt aspectul pozitiv al karmei în care a fost lăsat omul. În acestea se exprimă karma sa.
Primul lucru care s-a cerut și a fost impus celor care trebuiau să iasă oarecum din această simplă situație în viață și să pătrundă la cercetarea lumii spirituale, a fost ca el să-și mențină, într-o anumită privință, această karmă a vieții lui, ceea ce înseamnă că el și-a promis lui însuși și acelora care i-au oferit posibilitatea să pătrundă în lumea ocultă, vă rog să remarcați, să nu folosească în situația sa exterioară de viață ceea ce se dobândește pe tărâmul cercetării oculte, ci el să-și organizeze voința în așa fel încât un om situat în afara lumii oculte și care îl observă pe cel ce se dezvoltă în mod ocult să nu constate nicio deosebire notabilă între modul în care s-a comportat anterior în situația sa de viață omul care se dezvoltă ocult, și modul în care se comportă el ulterior după ce a făcut deja câțiva pași în cercetarea ocultă.
Așadar concilierea cu karma înseamnă să nu intervii prin ceea ce îți oferă cercetarea ocultă, în viața exterioară din planul fizic; această conciliere este renunțarea la a voi să obții avantaje în situația exterioară de viață prin mijloace oculte.
Vom vedea că un anumit progres în situația exterioară de viață intervine totuși într-un mod regulat, pe o cale corectă. Dar nu despre asta este vorba la cel care trebuie să preia acea însărcinare conștientă, la cel care a fost acceptat să parcurgă căile oculte. Celor care parcurgeau o dezvoltare ocultă li s-a imprimat mereu îndemnul: „Tu nu trebuie să-ți folosești dezvoltarea ocultă pentru a obține un avantaj față de semenii tăi din viața exterioară, ci tu trebuie să te orientezi în viața exterioară după aceleași reguli după care te-ai orientat până acum. Cu aceasta, s-a realizat prima renunțare pe care trebuia să și-o însușească cel ce parcurgea o dezvoltare ocultă, căci el a trebuit să renunțe din capul locului să folosească mijloacele vieții oculte într-un sens egoist.
Trebuie să înțelegeți cu exactitate, literalmente, cele spuse acum; aș spune să nu luați nimic din ele și să nu adăugați nimic la ele. Atunci veți observa că cele spuse se raportează la ceea ce este capabilă persoana respectivă să realizeze pentru început în lumea exterioară prin karma care i-a fost impusă, sau la ceea ce este el obligat să facă prin această karmă.
Dar cu aceasta voința egoistă a omului este exclusă, din capul locului, din orice strădanie ocultă. Ea a fost exclusă în mod conștient. Și chiar și numai asta, ca fapt existent, determină o schimbare în dispoziția sufletească a omului. Pentru a înțelege acest lucru vă rog să luați în considerare următoarele. Până acum, pentru omul care pășește pe calea dezvoltării oculte, cercul de îndatoriri exterioare, situația sa exterioară din viață au fost oarecum singurele cărora el s-a dedicat, singura lume în care a trăit el. Acum el se însărcinează să trăiască, pentru început, în această lume în conformitate cu aceleași reguli după care a trăit și până atunci, și totuși să economisească forțe și pentru altceva.
Cu aceasta, pentru el a fost trasă o graniță între două domenii de forțe în care este activ. Pentru el se deschide o lume, de care nu i-a păsat până atunci, în privința căreia nu a avut niciun fel de interes. Acest aspect este extraordinar de important. Căci pentru orice om, începe un nou cerc de viață, o nouă fază a vieții atunci când în viața sa intervin noi interese, interese care vor să-și afirme propriul domeniu.
Și așa au stat lucrurile din capul locului, că simțirea, întreaga lume a sentimentelor, cercul de interese ale omului au fost solicitate și folosite într-o lume nouă, o lume în care omul nu se aflase anterior. Găsiți o expresie exterioară a acestei realități despre care tocmai v-am povestit, în aceea că în special vechile misterii și școlile oculte, lăcașurile de învățătură a dezvoltării oculte erau foarte stricte în a nu-l aduce pe om la ciocnire, ca să spunem așa, la dizarmonie, cu cercul său de interese exterioare. De aceea, ele i-au impus cu strictețe să-și îndeplinească datoria în ceea ce îi era impus prin profesiunea sa prin cercul de îndatoriri impuse de stat sau de alte comunități în care era încadrat, iar dacă oamenii arătau cumva că nu voiau să facă acest lucru, că se revoltă împotriva cercului de îndatoriri exterioare, ei nu erau deloc acceptați în lăcașurile de învățătură ocultă.
Eu vă relatez cu aceasta fapte ale dezvoltării oculte de până acum. De aceea veți găsi că oamenii care s-au manifestat deja, într-o anumită privință, în viața exterioară în sensul că s-au revoltat într-o direcție sau alta împotriva ordinii impuse în mediul în care trăiau, nu au fost membri ai vreunei școli misteriale, sau ai unui lăcaș de învățătură ocultă.
Al doilea aspect despre care era vorba a fost cu mult mai dificil. Să considerăm acum un om care făcuse promisiunea despre care tocmai am vorbit, și-o făcuse sie însuși și Învățătorului său. El trebuia să-și spună apoi: Mie nu îmi este îngăduit să revărs în voința mea, așa cum apare această voință pe planul fizic, ceea ce îmi revine mie ca rezultat al cercetării oculte. Dar el putea fi activ în continuare pe planul fizic cu toate celelalte însușiri pe care le avea ca om, adică cu toate forțele sale sufletești, pe care le putea folosi așa cum le folosise și înainte, cu excepția voinței. Voința sa era limitată prin aceea că el făcuse promisiunea caracterizată, dar el putea folosi în continuare toate celelalte care-i stăteau la dispoziție pe planul fizic, adică puterea sa de judecată, fantezia, memoria, emoțiile sale sufletești ș.a.m.d.; el putea fi activ și în continuare prin acestea, pe planul fizic.
Să considerăm pentru început rațiunea. Rațiunea este capacitatea sufletului, forța sufletului care ne permite să diferențiem, ne face capabili să dobândim judecăți despre realitățile vieții. Noi nu ne-am putea descurca în viața exterioară de pe planul fizic fără această rațiune. Ca să spunem așa, noi trebuie să folosim la orice pas această rațiune a noastră. Să presupunem că omul care a devenit membru al unei societăți oculte, al unei școli oculte, a dobândit rezultate ale cercetării oculte și cunoștințe în privința a ceea ce înfăptuia el în situația lui exterioară de viață. Lui nu îi era îngăduit să le aplice prin voința sa. Dar nimic nu-l împiedica pentru început – în cazul în care el se reținea în privința voinței sale – să-și folosească rațiunea în așa fel încât să observe, plin de înțelegere, lucrurile exterioare și oamenii care-l întâmpinau pe planul fizic cu toate mijloacele superioare pe care le avea acum din cercetarea ocultă. Așadar el nu putea lăsa să se amestece rezultatele cercetării sale oculte în acțiunile sale și în deciziile sale volitive, dar modul în care judeca el ca discipol ocult ființa regnului mineral, a regnului vegetal, a regnului animal, modul în care îi judeca pe ceilalți oameni, în care se raporta cu înțelegerea sa la lumea obișnuită, putea fi influențat pentru început de cercetarea ocultă.
Observați că de aceasta se leagă cu necesitate o puternică autodisciplină a caracterului ocultistului. Căci ce este mai firesc pentru un om care întâlnește alți oameni în viață și trebuie să acționeze, decât să acționeze în privința situației sale din viață în așa fel încât să aplice ceea ce știe; de exemplu, să se orienteze atunci când vede cu intelectul său că are de a face cu oameni inferiori din punct de vedere moral. Acesta este lucrul cel mai de la sine-înțeles și cel mai firesc pe care îl înfăptuim noi ca oameni în lume.
Ocultistul nu poate face aceasta. E drept că el își poate înaripa rațiunea prin mijloacele pe care i le oferă cercetarea ocultă și poate privi mai bine în caracterul unui semen decât o putea face înainte, și poate ști că acesta este un om inferior din punct de vedere moral; el poate organiza faptele pe care le face în raport cu acest om în legătură cu ceea ce îi oferă cercetarea ocultă, căci el nu a făcut nicio promisiune în privința acestui om, ci numai în privința propriei sale situații din viață; el nu a făcut promisiunea să nu-și aplice voința în privința a ceea ce înfăptuiește pentru alți oameni. El a făcut doar promisiunea să se împace cu karma sa și să nu-și folosească pentru sine cunoștințele care i se oferă atunci când își folosește rațiunea sprijinită de mijloacele cercetării oculte.
Să considerăm cazul concret că cineva a atins în domeniul ocult treapta despre care vorbesc eu acum. Dacă el nu ar fi devenit ocultist, poate că ar fi întâlnit un alt om și nu și-ar fi dat seama că acesta este un om inferior din punct de vedere moral. Consecința ar fi fost că el s-ar fi lăsat păcălit într-un fel oarecare de acel om. Este de la sine-înțeles că acest lucru se poate întâmpla. Veți recunoaște că s-a întâmplat de multe ori în lume ca cineva să se amăgească pentru că l-a considerat pe un om mai bun decât era el în realitate, și, așa cum se spune pe germană, s-a lăsat tras pe sfoară de acesta, adică s-a lăsat înșelat de aparența lui.
Ca ocultist, ai un avantaj. Recunoști inferioritatea unui om, dar pentru început – vă rog să înțelegeți corect expresia „pentru început”, adică să o auziți – te-ai însărcinat să nu aplici cunoștințele oculte asupra voinței, adică în avantajul propriei situații din viață. Un om aflat în această situație poate ști: Aceasta este o persoană inferioară; dar trebuie să se comporte așa cum s-ar fi comportat în trecut. Trebuie să suporte din punct de vedere social ceea ce ar fi trebuit să suporte de la acel om dacă nu ar fi primit cunoștințele oculte cu intelectul său.
Vedeți aici marcat cu claritate ce resemnare trebuie să practice un ocultist începător; cât de net trebuie să separe el ceea ce poate cunoaște fără cercetarea ocultă de ceea ce îi poate crea un avantaj în viață prin cercetarea ocultă. Cel care, prin darurile sale naturale sau prin anumite circumstanțe din viață este atât de norocos încât să cunoască inferioritatea altuia, fără să fie ocultist, acela va fi mereu înclinat să considere că ocultistul începător este un prost, deoarece renunță la avantajele în favoarea sa. Este întrutotul obișnuit ca anumiți oameni să străvadă fie prin circumstanțe favorabile ale vieții, fie în alt mod, ceea ce vede și ocultistul – dar ocultistul nu acționează în conformitate cu ceea ce vede, pentru că a făcut această promisiune. Asta se va întâmpla întotdeauna, după cum se poate întâmpla și ca un om sau altul, care a făcut promisiunea, să nu o respecte; dar asta este problema lui. Ocultistul în devenire poate fi considerat prost pentru că el se lasă păcălit de oameni. Dar asta nu trebuie să ne ducă la presupunerea că el nu are mijloace de a-i străvedea pe oameni.
Deci o a doua treaptă este oarecum faptul că prin renunțarea la folosirea voinței în folosul egoismului nostru, în lumea fizică exterioară noi ne folosim rațiunea. Învățătorii oculți din vechime i-au lăsat pe discipolii lor să zăbovească destul de mult timp în stadiul pe care tocmai l-am descris. Pentru o lungă perioadă de timp, discipolii trebuiau să treacă prin lume în așa fel încât, cu intelectul lor, să învețe să observe nu numai alți oameni, ci și celelalte regnuri ale naturii într-un sens mai profund decât înainte, să poată pătrunde mai adânc lucrurile, și să continue totuși exact același curs al vieții pe care îl avuseseră înainte. În felul acesta nu numai că s-a ajuns la o puternică auto-disciplinare, în sensul că omul a învățat să nu pună în slujba egoismului avantajele pe care i le oferea spiritul său, ci acești oameni au realizat și un cu totul alt progres.
Dacă voința intervine imediat după ce a vorbit rațiunea și inițiază acțiunile pe care le are rațiunea în vedere, atunci dezvoltarea acestei rațiuni, forța acestei rațiuni merg cu mult mai puțin departe decât dacă această rațiune este folosită un timp separată, în sine, oarecum distilată chimic din aplicarea sferei de voință. Dacă omul se exclude esențialmente pe sine însuși ca ființă egoistă dintr-un domeniu în care pătrunde prin aceea că își aplică rațiunea, așa cum tocmai a fost caracterizat, asupra întregii lumi înconjurătoare, dar renunțând la activarea voinței, atunci, în felul acesta, i se oferă diferențe subtile. Rațiunea devine subtilă. Capacitatea de judecată și capacitatea de diferențiere cresc mereu în privința puterii lor dacă progresăm în felul acesta, și ni absolvim astfel cea de-a doua treaptă a dezvoltării oculte, treaptă care ar putea fi numită cultivarea rațiunii emancipată de voință; și dacă am vrea să vorbim întrutotul exact, am putea spune: cultivarea rațiunii emancipată de voința egoistă.
Următorul pas era însă, după ce omul și-a folosit un timp mai îndelungat rațiunea în modul cel mai perspicace, să înceapă să renunțe la a-și folosi rațiunea tocmai în acest domeniu. Vedeți dumneavoastră, acum urmează un lucru și mai dificil; acum omul trebuie să ia oarecum hotărârea de a judeca lucrurile așa cum le-a judecat întotdeauna, înainte de a deveni ocultist. El trebuie să folosească în privința lucrurilor de pe planul fizic exterior doar acea forță a judecății și rațiunii sale pe care le-a folosit anterior. Ceea ce a dobândit el pentru rațiunea lui, ceea ce și-a cucerit el și reprezintă un avantaj imens și un progres al spiritului trebuie exclus acum de om din activitatea sa spirituală, ceea ce înseamnă că lui îi este îngăduit să procedeze doar într-o manieră întrutotul științifică. El trebuie să dea la o parte cele înspre care s-a străduit o vreme îndelungată cu toată forța și intensitatea, anume de a-și aduce rațiunea la o putere mai mare; el trebuie să le smulgă pe acestea întrutotul din sufletul său, în măsura în care este vorba de o aplicare rațională conștientă, și trebuie să-și spună: Atunci când îți îndeplinești acțiunile în situația ta de viață de pe planul fizic, tu trebuie să gândești și să diferențiezi la fel cum ai gândit și diferențiat și te-ai comportat înaintea dezvoltării tale oculte, după gradul de inteligență pe care îl aveai pe atunci. Asta înseamnă că omul trebuie să redevină oarecum la fel de nechibzuit pe cât a fost înainte de ascuțirea minții sale.
Și ce trebuie să devină acum această rațiune mai desăvârșită, la care el a renunțat? El nu mai are voie să folosească această rațiune; el a folosit-o un timp îndelungat, dar acum nu îi mai este îngăduit să o folosească. Ce se petrece cu rezultatele rațiunii, ale forței de judecată dacă noi facem abstracție de aplicarea lor imediată?
În acest caz, ele trec în memoria noastră, în amintirea noastră. Și acesta este următorul pas, anume că tot ceea ce a învățat omul, tot ceea ce a dobândit omul drept cunoaștere prin forța sa de rațiune perfecționată trebuie să devină amintire pentru el. Lui nu îi mai este îngăduit să înainteze în cultivarea, în perfecționarea rațiunii sale, el trebuie să renunțe să-și aplice rațiunea intensificată și să mai vrea să știe una sau alta despre corelațiile din lume prin această rațiune intensificată; și el trebuie să caute în această amintire a sa exclusiv cele pe care și le-a dobândit deja prin rațiunea sa intensificată; acestea trebuie să apară mereu din amintirea sa. El trebuie să se străduiască tot mai mult ca lucrurile pe care le-a cucerit pentru rațiunea lui să devină pentru el la fel ca lucrurile pe care le-a gândit probabil în viață cu zece sau douăzeci de ani în urmă, și pe care nu le mai gândește acum, ci și le amintește doar.
Vedeți dumneavoastră, în astfel de școli oculte cum a fost, de exemplu, școala pitagoreică din antichitate sau unele școli oculte din Orientul Apropiat, discipolii erau în așa fel selectați încât erau considerați maturi doar aceia în privința cărora exista certitudinea că-și vor menține jurământul de a nu lăsa să se infiltreze în voința lor egoistă mijloacele obținute prin cultivarea rațiunii, pe care urmau să le dobândească. Apoi acești discipoli au fost educați o vreme foarte, foarte îndelungată, în sensul că li s-a indicat în toate modurile posibile să diferențieze lucrurile mai bine și apoi să învețe să le îmbine din nou laolaltă cu puterea de judecată, așa cum este posibil în viața exterioară obișnuită. În școlile din antichitate și din cele care au dăinuit pe drept până în Evul Mediu, s-a acordat o vreme îndelungată cea mai mare pondere cultivării acestei forțe de judecată.
Apoi, ca să spune așa, discipolul trebuia să depună un al doilea jurământ. Această a doua promisiune pe care și-o făceau discipolii lor înșiși și Învățătorilor lor, era aceea de a înceta să judece lucrurile pe care le vedeau pe planul fizic prin judecățile pe care le dobândiseră cu ajutorul rațiunii. Dar lor nu le era permis să se raporteze în mod critic nici la învățăturile pe care le primeau de la Învățătorii lor. Lor le era îngăduit numai să compare ceea ce le spuneau Învățătorii cu ceea ce dobândiseră ei anterior prin forța de judecată. Lor nu le era îngăduit să practice criticarea, ci ei trebuia să devină ascultători care comparau doar mereu ceea ce ascultau, ceea ce auzeau acum cu ceea ce dobândiseră anterior printr-o forță de la sine-intensificată. Aceasta aparținea de următoarea treaptă din dezvoltarea ocultă, și aceasta ar putea fi numită excluderea forțelor de rațiune intensificată și limitarea vieții sufletești lăuntrice la memorie și amintire. Pe această treaptă, discipolul mai putea dezvolta ceea ce putea produce fantezia lui în simboluri și imagini din aceste judecăți, concepte și idei amintite.
Așadar pe această treaptă superioară memoria și fantezia au fost forțele sufletești care au intrat, ca să spunem așa, în drepturile lor, și care urmau să devină deosebit de eficiente. Pentru ca ele să se poată distila oarecum din restul vieții sufletești și să nu fie continuu sfătuite de judecățile rațiunii, ele trebuiau să se afirme singure.
Cu aceasta, discipolul trecea într-o altă etapă din dezvoltarea sa ocultă. Perioada care i se acorda discipolului pentru a străbate această treaptă, era în majoritatea cazurilor petrecută prin aceea că discipolilor li se predau sub formă de idei cunoștințele oculte, cunoscute deja ca învățături și devenite teosofie; prin aceea că discipolii mențineau ceea ce câștigaseră anterior ca forțe prin puterea lor de judecată, își aminteau mereu de acestea și oarecum le veneau mereu în întâmpinare, lăsând să acționeze în sine ceea ce le fusese predat de Învățători.
Este de la sine-înțeles că intervalul temporal pe care-l parcurgeau discipolii în această etapă a fost foarte diferit în diferitele misterii, în funcție de faptul că se considera necesar, în conformitate cu nevoile generale ale evoluției omenirii, să se predea mai mult sau mai puțin din tainele oculte acelora care erau formați în acest mod ocult, pentru a putea face din ei apoi conducători corespunzători ai omenirii. Perioada în care se realiza acest lucru în școlile oculte, a durat mult, în majoritatea cazurilor.
Următorul lucru înspre care trebuia să se îndrepte apoi discipolul ocult era acela că el trebuia să se străduiască, cu toată puterea care-i stătea la dispoziție, să elimine, să șteargă și amintirile și imaginarea în fantezie până la simboluri sau altele asemănătoare, ca și a conceptelor însușite prin propria sine, așadar să le șteargă din conștiență. Aceasta este, realmente, o sarcină extrem de dificilă, și de obicei este imposibil de imaginat ca un discipol să o fi putut îndeplini. Vă puteți forma o idee despre faptul că discipolii au putut totuși îndeplini această sarcină, anume să răspândească o uitare deplină peste tot ceea ce-și însușiseră prin propria lor putere, dacă luați în considerare că astfel de discipoli învățaseră să-și domine voința în privința acțiunilor lor exterioare și dobândiseră o forță de educare atât de puternică încât s-au comportat mereu numai așa cum am descris anterior.
Prin faptul că omul nu lasă să se manifeste voința care de obicei este liberă să se manifeste în afară, ci se constrânge într-un mod atât de puternic să o îmblânzească, el dobândea puternice forțe de rezervă ale voinței, înlăuntru. Lucrurile stăteau întrutotul așa. Omul devine tot mai puternic înlăuntrul său atunci când este constrâns să-și îmblânzească voința în afară în așa fel încât în voința egoistă să nu se reverse nimic din avantajele oferite de evoluția spirituală. În felul acesta, el devine tot mai puternic și ajunge, tocmai datorită acestui fapt, la acele decizii puternice de voință de care este nevoie pentru a elimina acum ceea ce și-a însușit el în cadrul educației oculte și de care și-a amintit mai înainte. Așa cum omul îndepărtează o reprezentare pe care nu o poate folosi în viață, tot așa trebuiau eliminate cele despre care tocmai a fost vorba. Aceasta era o cerință necondiționată.
Să nu credeți că cei care deveneau în felul acesta discipoli oculți, deveneau oameni care aveau o credință oarbă în autoritatea Învățătorilor lor. Nu a fost deloc așa. Credință oarbă în autoritate manifestă aceia care-și folosesc mereu rațiunea lor întrutotul obișnuită, ușor încordată, pentru a judeca ceea ce aud. Însă acei oameni care și-au ascuțit mai întâi puterea de judecată vor avea doar în amintire ceea ce au dobândit prin această putere de judecată intensificată. Cei care au lăsat să acționeze asupra lor învățământul ocult prin intermediul memoriei și al fanteziei lor, nu au manifestat precis niciodată o credință oarbă în autoritate, căci ei au primit ceea ce le oferea învățământul ocult la fel cum primește omul ceea ce îi oferă natura. Așa primeau discipolii oculți învățământul ocult după ce parcurseseră treptele anterioare corespunzătoare. Da, Învățătorii se îngrijeau chiar ca toate cuvintele lor să acționeze asupra discipolilor la fel ca natura însăși, ca ei să nu trebuiască să le poruncească discipolilor să-și formeze o părere sau alta. Discipolii ajunseseră ca prin cele parcurse anterior în privința forței de judecată și a dezvoltării rațiunii să fie în măsură pe următoarea treaptă, ce a amintirii, să se raporteze la cuvinte așa cum ne raportăm la un răsărit de Soare, așa cum ne raportăm la o mare biciuită de vânt sau la un orice alt fenomen al naturii pe care îl observăm pentru a-l cunoaște, pe care nu îl întâmpinăm în mod critic, căci atunci nu învățăm să-l cunoaștem. Cel mai puțin învață să cunoască forța lăuntrică al unui fenomen al naturii omul care se raportează la el cu simpatie sau antipatie. Discipolul ocult observa ceea ce îi oferea învățământul ocult, la fel cum trebuie observată însăși natura.
Apoi, după ce au zăbovit o vreme în modul descris, astfel încât erau active doar amintirea, fantezia și memoria, iar discipolii își foloseau rațiunea numai în profesiunile lor exterioare din viață, ei trebuiau să pășească în perioada liniștii sufletești lăuntrice, a uitării propriilor lor forțe și a distrugerii propriilor lor realizări. Și ajungeau la momentul în care puteau avea o pace sufletească deplină numai atunci când se șterseseră din conștiența lor reprezentările din amintire și fantezie dobândite prin propriile lor forțe în răstimpul vieții oculte de până atunci.
Sufletul a fost golit într-o anumită privință, și prin faptul că a fost golit de voința egoistă, de rațiunea egoistă, de memoria egoistă, de fantezia egoistă, el s-a deschis față de o lume realmente nouă. Toate acestea au fost necesare pentru ca această lume nouă să poată pătrunde realmente în suflet.
Acum trebuie să vă familiarizați cu faptul că în sufletul golit de forțele sale egoiste pătrundea realmente o lume nouă. O lume nouă. De aceea, nu trebuie să vă mirați de caracteristicile acestei noi lumi, de faptul că ele sunt ciudate. Căci ce este ciudat? Ciudat este ceva pe care omul îl viețuiește în sensul că acesta contrazice trăirile sale de până atunci. De ce resping oamenii un lucru sau altul? Priviți în lume și la ceea ce se discută; ceva este respins prin aceea că se spune: În cele afirmate există o contradicție. – Asta înseamnă că acel ceva – în conformitate cu cele care au putut fi judecate până atunci – contrazice tot ceea ce se cunoaște, tot ceea ce se știe; și oamenii cred că au un avantaj și au dreptate față de un alt om, care afirmă ceva la modul că se poate dovedi existența unei contradicții în cele afirmate.
De fapt, discutarea obișnuită a lucrurilor constă întrutotul în dovedirea de contradicții, în aceea că se afirmă, pe ici sau pe colo: Asta trebuie să fie greșit, căci aici există o contradicție. – În felul acesta se combat majoritatea lucrurilor. Noi trebuie să avem în vedere această realitate că noi întâlnim contradicții atunci când ne apropiem de ceva care nu poate avea nimic similar cu lumea noastră de până acum, cu ceea ce am experimentat până acum. Noi trebuie să recunoaștem că trebuie să ne împăcăm realmente cu tot felul de contradicții atunci când de noi se apropie lumea cea nouă, care poate fi caracterizată prin astfel de concepte încât noi să putem afirma: Da, într-adevăr, acestea sunt contradicții pure. Faptul că lumea cea nouă se caracterizează prin contradicții, trebuie să fie așa, pentru că altfel lumea cea nouă nu ar fi o lume nouă dacă ar fi în concordanță cu lumea veche, și nu ar prezenta nicio contradicție cu aceasta.
De aceea, nu trebuie să fiți surprinși dacă prima caracteristică a lumii în care pășește omul după ce a atins pacea sufletească ce urmează după treapta uitării, poate fi indicată numai prin cuvinte aflate în contradicție cu lumea obișnuită în care trăim.
Sunt trei lucruri pe care le experimentează omul atunci când ajunge până la stadiul descris. Trei lucruri pe care nu le putem caracteriza decât folosind cuvinte care sunt în mod inerent contradictorii cu tot ceea ce știe omul despre lumea exterioară. Atunci când intră realmente în ceea ce se poate numi lume suprasensibilă, omul învață să cunoască trei lucruri.
Primul lucru pe care îl cunoaște este lumina nerevelată. Priviți în jur și observați că puteți vedea pretutindeni lumina. Aceasta este esența luminii, anume faptul că ea se revelează. Dar primul lucru pe care învață omul să-l cunoască în lumea suprasensibilă este lumina nerevelată, lumina întunecată, lumina care nu luminează.
Al doilea lucru pe care învață omul să-l cunoască în lumea suprasensibilă este cuvântul inexprimabil. În lumea obișnuită, un cuvânt nu există dacă nu este exprimat. Un cuvânt care nu este exprimat, nu este cuvânt. Avem deci o contradicție deplină atunci când spunem că al doilea lucru pe care îl cunoaștem în lumea suprasensibilă este cuvântul inexprimabil.
Iar al treilea este conștiența fără vreun obiect cunoscut. Amintiți-vă că atunci când vă dezvoltați conștiența, când cunoașteți una sau alta, aveți un obiect al cunoașterii. Cel de-al treilea lucru pe care îl întâlnim atunci când pășim în lumea suprasensibilă este conștiența fără obiect.
Aceste trei lucruri ce pot fi caracterizate doar prin cuvinte contradictorii îl întâmpină pe discipol atunci când acesta pășește în domeniul propriu-zis al ocultismului, prin pregătirea pe care am descris-o. Căci acestea sunt, ca să spunem așa, primele trei lucruri cu adevărat oculte pe care învățăm să le cunoaștem:
în primul rând lumina nerevelată,
în al doilea rând cuvântul inexprimabil,
în al treilea rând conștiența fără cunoașterea vreunui obiect.
Acesta este evenimentul cel mai semnificativ care poate interveni pentru ocultistul în devenire: să învețe să facă o legătură cu ceea ce îi apare drept o contradicție față de ceea ce a experimentat până atunci. În clipa în care omul poate face o legătură între ceva din viețuirea sa lăuntrică și cele trei idei ale luminii nerevelate, cuvântului inexprimabil și conștienței fără cunoașterea vreunui obiect, el a devenit realmente ocultist. Ocultistul în devenire poate atunci realmente păși pe calea cunoașterii oculte.
