Ieri am lăsat să treacă prin fața sufletelor noastre diferitele forme de misticism – sau măcar în parte. În această considerare de ieri am vrut să arătăm că misticul este un om care se dăruiește căii oculte în special în perioada mai recentă, și care își propune în acest scop să-și învingă conștiență cotidiană de Eu.
Din exemplele pe care le-am putut da ieri am arătat cum misticul poate greși pe calea pe care o abordează. El o poate rata, pentru că deși încearcă să-și depășească, să-și stingă conștiență obișnuită – și am arătat asta pe exemplul unor personalități mistice eminente –, în momentul în care ar trebui să apară în locul conștienței obișnuite o experiență suprasensibilă, el ajunge adesea într-un domeniu care exclude de fapt orice experiență, orice trăire reală. Prin urmare, a trebuit să observăm cum își exprimă țelul o personalitate mistică proeminentă prin aceea că îl îmbracă în imaginea de cununie, unire, contopire. Totodată noi a trebuit să caracterizăm această cununie, această unire, ca pe un fel de pierdere de sine, ca pe o înstrăinare de sine, ca pe o stare în care omul nu se mai are pe sine însuși, ca într-un fel de somn superior, ca o trecere într-un alt element.
În aceasta constă faptul că la modul în care ne întâmpină misticismul, deși el este calea spre ocultism, el nu atinge conștiența fără obiect conștient. Căci în clipa în care misticul părăsește obiectele acestei lumi, cel puțin în măsura în care am discutat ieri, el își pierde și conștiența și intervine o altă stare, o stare de beatitudine, de pierdere de sine, astfel încât el nu atinge ceea ce trebuie desemnat drept cel de-al treilea element al trăirii oculte, anume conștiența superioară, care nu posedă niciun obiect exterior dintre toate cele pe care le are de obicei conștiența, dar este totuși o conștiența.
Astăzi aș vrea să vă arăt cum procedează de fapt ocultistul atunci când își părăsește conștiența obișnuită, dar totuși nu se pierde pe sine, totuși mai are ceva în care trăiește. Dacă ne punem întrebarea: Cum se ajunge la un astfel de misticism, cum sunt acelea pe care le-am discutat ieri, ca personalitatea mistică să se piardă pe sine? – va trebui să spunem: Asta provine de acolo că la majoritatea acestor personalități mistice, oricât de exact le-am investiga, de fapt nu găsim deloc un motiv propriu-zis, lăuntric, un motiv care să le constrângă de a ieși din sine.
Ar fi ușor de arătat la toți misticii pe care i-am prezentat ieri că au existat motive exterioare care i-au determinat să-și depășească propria personalitate. Am putea arăta că au existat, ca să spunem așa, anumite stări vizionare clarvăzătoare moștenite la Francisc de Assisi. Am putea de asemenea arăta cum la diferitele personalități mistice feminine pe care le-am enumerat ieri, personalitatea lui Iisus însuși – accentuez, personalitatea – le-a apărut ca un mire, astfel încât să putem vedea imediat că dacă nu ar fi existat vechea tradiție creștină care să fi acționat ca o circumstanță exterioară asupra acestor personalități mistice feminine, așadar dacă ele nu ar fi fost stimulate din afară, ele nu ar fi putut ajunge la aceste stări mistice ale lor.
Această stimulare exterioară a existat de fapt la toți misticii despre care am vorbit ieri. Dar trebuie să existe un motiv lăuntric care să-i determine pe oameni să se depășească pe ei înșiși.
Un asemenea motiv există realmente la adevărații aspiranți ocultiști. Ni-l putem reprezenta în felul următor. Presupuneți că omul ajunge să reflecteze asupra Eului său, asupra acestui element remarcabil al entității omenești, asupra acestui punct central al conștienței sale. Pentru început, omul observă că acest Eu constituie oarecum ceea ce menține lucrurile laolaltă în viața sa în cadrul stării pământești. Dacă v-ați urmări, de exemplu, viața în mod științific, ați ajunge la înțelegerea că trupul dumneavoastră, așa cum vă întâmpină el în substanțialitatea sa, nu are prea mult de a face cu ceea ce durează din dumneavoastră pe acest Pământ; căci științele naturii arată că substanțialitatea corpului se reînnoiește complet în șapte-opt ani, astfel încât nu vor fi mulți dintre noi care să poată presupune că mai au și în ziua de astăzi ceva din substanțele trupului lor pe care l-au avut în copilărie; mai degrabă s-ar cuveni ca toți cei de aici să spună: Acest trup și-a schimbat din temelii substanțialitatea în decursul vieții, el a devenit fundamental un altul. Prin urmare, ceea ce durează în noi nu poate fi precis găsit în substanța trupului.
Acum, dacă faceți abstracție de substanțialitatea exterioară a trupului și încercați să aruncați o privire asupra trăirilor dumneavoastră lăuntrice, asupra gândirii, simțirii și voirii dumneavoastră, veți observa curând că și acestea s-au schimbat în decursul vieții. Este suficient să vă gândiți la cât de diferite au fost gândurile, sentimentele și impulsurile de voință care au trăit în sufletele dumneavoastră în tinerețea dumneavoastră, dacă le comparați cu cele de la o vârstă ulterioară, și veți observa că această viață sufletească lăuntrică s-a schimbat de fapt de-a-dreptul din temelii. Dar nimănui dintre dumneavoastră nu-i va veni ideea dacă, cum se spune, este în deplinătatea facultăților sale mintale, să afirme că acum ar avea un alt Eu decât cu zece, sau douăzeci, sau treizeci de ani în urmă, sau, în general, cu ațâți ani în urmă de când își poate el aminti existența sa pământească. În clipa în care omul ar trebui să accepte că de la vârsta de șaptesprezece ani încoace ar fi fost un Eu, iar de la vârsta de șaptesprezece ani înapoi, până la vârsta de patru sau trei ani, ar fi fost un alt Eu, atunci entitatea sa lăuntrică ar fi sfâșiată, și el nu ar mai fi în deplinătatea facultăților sale mintale. Așadar noi trebuie să presupunem că acest Eu, care este centrul propriu-zis al conștienței noastre, este ceva durabil de-a-lungul întregii noastre vieți pământene.
Dar vedeți dumneavoastră, dacă veți continua să reflectați, veți observa foarte curând că ceva nu este întrutotul în ordine cu această considerare a Eului. Atunci când vorbiți cu semenii dumneavoastră despre dumneavoastră înșivă, spuneți în frazele dumneavoastră „eu”, iar prin acest „eu” dumneavoastră aveți în vedere tot ceea ce a menținut laolaltă conștiența în răstimpul căii vieții dumneavoastră pe Pământ. Acest sentiment de bază în privința Eului a făcut ca mulți filosofi – până în ziua de azi – să considere Eul drept ceva de la care se poate porni atunci când vrem să spunem ceva despre om și despre ființa lui. Am spune că dacă străbatem cu privirea filosofia modernă, vedem că reapare mereu impulsul de a face legătura cu Eul, de referire la Eu. De la Fichte până la Bergson [Nota 16] – dacă e să cuprindem cu privirea doar această ultimă perioadă –, veți găsi peste tot strădania de a face legătura cu Eul. În felul acesta s-a ajuns la rezultate remarcabile, semnificative. Dar celui care gândește mai profund, care reflectează mai adânc, îi apare brusc un alt gând. Lui îi apare gândul: E drept că tu vorbești mereu despre Eul tău, că tu ești convins că acest Eu este ceea ce dăinuie, este aspectul constant din viața ta de pe Pământ, dar oare îl cunoști tu pe acest Eu, știi să-l descrii cumva? – Cine reflectă mai amănunțit la aceasta, va observa că acest Eu nu este totuși atât de durabil pe cât se pare, căci orice simplă filosofie a Eului, în cazul în care reprezentanții ei vorbesc despre un Eu durabil pe care vor să-l cunoască, este contrazisă de viață. În fiecare noapte în care omul doarme, „permanența” Eului este pur și simplu infirmată, pentru că el este atunci ca stins; astfel încât, atunci când vorbim despre Eul nostru, comitem o anumită greșeală. Noi reflectăm asupra vieții noastre și excludem involuntar ceva despre care știm că ne aparține, anume faptul că în timpul stărilor de somn noi nu știm nimic despre acest Eu. Așadar atunci când reflectăm asupra Eului nostru avem o linie întreruptă, nu una continuă.
Și cum se poate de fapt ca noi să avem de a face cu acea linie întreruptă, cu întreruperea repetată a conștienței de Eu? Aceasta provine din faptul că ceea ce avem noi ca oameni despre Eu este doar gândul, doar reprezentarea Eului. Și deoarece toate reprezentările se cufundă în timpul somnului în întunericul lipsei de conștiență, tot așa se întâmplă și cu ideea de Eu. Aceasta se cufundă și ea. Deja circumstanța că se scufundă împreună cu lumea de reprezentare ne arată că noi avem în Eu – iar filosoful are, în mod logic, tot numai reprezentarea Eului – o copie a ceva despre care vorbim atunci când spunem „eu”, dar care ni se arată doar în imagine.
Așadar cu acest aspect durabil al vieții noastre sufletești, cu acest Eu și cunoașterea sa, nu se poate obține întotdeauna un punct de pornire propriu-zis ocult, deoarece inițial el ne este dat doar ca imagine, există doar ca imagine. Dar viața noastră sufletească este o imagine foarte aparte, o imagine foarte ciudată; o imagine care ne permite să conchidem ceva. Anume, în viața noastră sufletească există multe imagini, multe reprezentări. Cum pătrund aceste reprezentări în viața sufletească a omului pământean? Prin faptul că în jurul lui se află obiecte. Dacă vă examinați cu adevărat corect conștiența, dacă vă examinați viața dumneavoastră sufletească de reprezentare – și aceasta este conștiența – atunci veți găsi peste tot că ceea ce se afirmă ca reprezentare, ca idee, ceea ce umple conștiența, este stimulat de lucrurile exterioare, este, ca să spunem așa, imagine a lucrurilor exterioare.
Cu aceasta, avem motivul pentru care ne reprezentăm una sau alta. El constă în aceea că lucrurile exterioare ne stimulează. Dacă ele nu ar exista, noi nu ni le-am reprezenta. Dar cu reprezentarea Eului, cu imaginea ciudată a Eului, este ceva foarte special. Căutați afară în lume obiectul care vă stimulează reprezentarea de Eu. Nu există niciunul. Diferența dintre reprezentarea Eului, imaginea Eului, atunci când o avem doar ca imagine, și celelalte reprezentări, este că pentru celelalte reprezentări putem dovedi că sunt stimulate de obiecte exterioare, dar pentru reprezentarea de Eu nu putem face acest lucru. Așadar în perimetrul larg al vieții noastre exterioare nu poate exista ceea ce există în reprezentarea de Eu, ceea ce se îmbracă în cuvintele „Eu sunt”.
Trebuie să spunem așadar că la baza acestei reprezentări se află ceva necunoscut, ceva care nu poate fi găsit în lumea exterioară în măsura în care aceasta se oferă omului pământean. Acest Eu este ceva particular. Dacă acest Eu ar putea fi cuprins, atins lăuntric, așa cum sunt de părere unii intuiționiști ca Bergson, dacă el ar putea fi cuprins mai mult decât ca o simplă imagine, atunci s-ar putea spune că avem într-adevăr puțin dintr-o realitate pământeană, dintr-o realitate care nu este dată din afară, dar avem totuși ceva. Însă acest Eu nu poate fi cuprins, nu poate fi atins.
Dar orice om poate ști ceva despre acest Eu, ceva care poate servi oarecum ca punct de sprijin, așa cum a cerut cândva Arhimede [Nota 17] pentru pârghia sa, pentru a răsturna Pământul. Există ceva care ne poate servi în această privință dacă ne îndreptăm concentrarea sufletului tocmai asupra acestui Eu. Din multele întrebări și enigme ce pot lua naștere atunci când oamenii se îndreaptă pur și simplu înspre lumea exterioară, se poate desprinde o anumită întrebare; și aceasta va fi, în fond, întotdeauna întrebarea cu care trebuie să înceapă aspirantul ocult atunci când vrea să treacă dincolo de conștiența sa. El trebuie să se întrebe: Nu vezi nimic în cercul existenței tale pământești care să-ți apară în așa fel încât să poți spune că lăuntrul ființei tale se exprimă în el? Nu găsești pe nicăieri ceva care să-ți exprime Eul?
Faptul de a privi în viața interioară este pentru început tulburător, și poate deveni fatal. Căci acolo intrăm în reprezentările noastre temporale și nu putem fi niciodată siguri dacă găsim ceva care să ne conducă în afara lumii noastre de reprezentări temporale. În niciun caz nu putem spera să ne desprindem de personalitatea noastră – or asta trebuie să obținem ca ocultiști – dacă privim necontenit în personalitatea noastră. Afară sunt însă numai experiențele și trăirile omului pământean. Aflăm că numai ceea ce există ca expresie exterioară ar putea fi expresia pentru ceva care să corespundă Eului; dar noi nu putem surprinde, cuprinde Eul. Dacă ne întoarcem privirile în jurul nostru, găsim ceva, și pentru început singurul lucru, pe care îl putem găsi ca expresie a Eului nostru: aceasta este statura, forma omenească.
Considerați acum aceste cuvinte, pentru ca să putem trece de acest punct dificil – și noi trebuie să trecem de el dacă vrem să lămurim această temă –, cuvintele „statură omenească” așa cum se cuvine, anume în sensul că ea ne întâmpină în lumea exterioară. Cred că pentru orice om este simplu să-și spună: Așa cum o plantă este expresie a entității sale în forma ei exterioară, în modul în care este formată, deoarece corespunde ființei sale lăuntrice; așa cum un cristal este format așa cum este el, deoarece corespunde ființei sale interioare; așa cum fiecare animal este modelat după cum corespunde ființei sale interioare, tot așa trebuie să corespundă și forma omenească ființei omenești. Și întrucât noi ne reunim pentru început ființa din trăirile noastre pământești în Eul nostru, forma omenească trebuie să fie expresia Eului omenesc. Cu alte cuvinte: în cercul larg al experiențelor noastre, forma omenească, statura omenească se dovedește a fi expresia ființei omenești. Pare o frază de-a-dreptul banală, dar este una dintre cele mai importante fraze căreia ne putem dărui spre contemplare.
Numai că ocultistul trebuie să meargă mai departe. Despre Eu, el își spune că deși acesta îl exprimă atunci când spune „eu”, nu îl are pe nicăieri, pentru că nu este aici; căci ceea ce este aici este întotdeauna doar ideea de eu. Dar statura, forma omenească pare să fie aici. Astfel încât ne aflăm în fața situației enigmatice: vedem la fiecare pas statura omenească, expresia Eului omenesc, dar nu putem surprinde Eul acestei ființe.
Acum, există o singură posibilitate de a înainta în această situație, și aceea este ca ocultistul să se implice în a simți cu adevărat că raportul cu statura omenească este asemănător celui cu Eul omenesc. Căci dacă această statură este mereu prezentă, atunci ea nu corespunde Eului, care nu este mereu prezent. Există așadar necesitatea ca noi să putem ajunge cumva să spunem despre ceea ce ne întâmpină aparent la fiecare pas, despre statura omenească, despre forma omenească, să spunem că aceasta nu există, că nu există deloc printre lucrurile de pe Pământ. Este extraordinar de important ca noi să ajungem la ideea că statura omenească are ceva cu totul deosebit, asemănător ideii de Eu, și că această statură omenească, prin faptul că ne întâmpină din afară, ne amăgește de fapt, într-un fel, că ea ne minte într-un fel. Acesta este sentimentul la care ajunge aspirantul ocult: că statura omenească îl minte prin aceea că pretinde să fie o expresie a ființei sale, pretinzând că este acolo ca o simplă existență banală, pe când tot timpul ființa omului rămâne ascunsă.
Pe de altă parte, nu ar fi întrutotul corespunzător cerinței impuse, anume aceea de a avea o conștiență fără un obiect conștient – care este totuși o conștiență –, dacă noi ne-am însuși o conștiență a formei omenești care este la rândul ei un obiect exterior. Cu alte cuvinte, asta înseamnă: statura omenească, pe care o întâlnim pretutindeni în viață, nu poate fi ceea ce căutăm drept expresie a Eului.
Acum, ocultistul trebuie să știe că el nu poate trăi în reprezentări sau concluzii luate din afară, căci el nu poate lua din afară trăirile la care trebuie să ajungă acum, pentru că ceea ce vine din afară constituie conștiență sa pământească, pe care el trebuie să o depășească. Dar atunci când ocultistul își privește forma umană, el trebuie să aibă o trăire a acestei forme umane, care-l conduce dincolo de orice existență pământească.
Putem noi oare viețui în statura, în forma umană ceva care să ne conducă dincolo de orice conștiență pământească? Da, noi putem viețui ceva prin faptul că vom privi mai întâi chipul omenesc și vom observa că acest chip omenesc ne face o impresie absolut deosebită. În orice caz, dacă omul, în calitate de aspirant ocult, vrea să ajungă la sentimentul corespunzător, el nu trebuie să se cramponeze de reprezentarea obișnuită, existentă în această privință; căci atunci se va raporta întotdeauna la chipul omenesc în așa fel încât sentimentul care trebuie dezvoltat nu va putea să apară. Trebuie să ajungem la cele mai profunde sentimente ce pot fi stârnite în noi, căci relativ la chipul omenesc ajungem la un sentiment absolut ciudat, anume la sentimentul că acest chip nu este așa cum ar trebui să fie. Și va trebui să învățăm să privim chipul omenesc împreună cu tot ceea ce aparține de el și, în general, partea de sus a omului, în sensul că aceasta a fost schimbată prin existența în viața sufletească umană a ceea ce se poate numi aroganță, mândrie și supraapreciere.
Vedeți dumneavoastră, acesta este începutul transcenderii conștienței obișnuite, anume că omul ajunge până la această trăire originară, că el își spune: Tu, chip omenesc, tu, cap omenesc, tu, parte superioară a trupului omenesc, tu mă minți; tu ți-ai dat, datorită mândriei și aroganței, o formă pe care nu trebuia să o ai. Atunci când te privesc, parte superioară a trupului omenesc, eu străvăd prin imaginea ta aparentă, și când contemplu tot ceea ce i s-a imprimat omului de-a-lungul multor încarnări datorită orgoliului și aroganței, mi se arată cu totul altceva. – Prin ceea ce constituie forma omenească în jumătatea ei superioară ajungem la sentimentul că omul și-a schimbat forma inițială prin orgoliu și aroganță.
În calitate de aspiranți oculți vedem și un al doilea aspect la om în privința formei sale și a restului părților sale. Din nou face omul – dacă apelăm la toate sentimentele originare ale vieții noastre sufletești – impresia: De fapt, el ne minte; și restul părților staturii omenești ar trebui să fie altfel. Trebuie din nou să sustragem ceva, și atunci ajungem la forma originară a staturii omenești; iar ceea ce trebuie sustras este pofta, lăcomia. Omul a fost transformat în partea de sus prin mândrie, orgoliu și aroganță, iar în partea de jos prin pofte. Dacă poftele nu ar fi ars în el ca un foc lăuntric, jumătatea de jos a organismului său ar fi avut o altă formă.
Aceste două senzații sunt senzațiile de bază de la care trebuie pornit. Și omul poate avea aceste sentimente. Ele pot fi îmbrăcate, formulate în două judecăți: Omul este prea mândru, prea arogant, și este prea plin de pofte. – Acestea sunt trăirile conștiente lăuntrice care pot fi avute, care se impun, atunci când omul este privit într-adevăr cu cele mai profunde sentimente ale sufletului. Dar ce anume ne-a provocat aceste sentimente? Sunt provocate aceste sentimente de vreun obiect din lumea largă a vieții pământești? Ele apar în trăirea omenească, atunci când omul simte că propria sa statură nu este adecvată, atunci când resimte ceea ce este în el ca și cum ar fi avut alte predispoziții inițiale și a fost transformat prin supraapreciere și pofte. Așadar ceea ce denumim noi obiecte exterioare nu au determinat aceste două trăiri. Cu toate acestea, ele pot apărea în conștiența omenească, pot exista acolo prin aceea că omul trăiește împreună cu lumea înconjurătoare lui.
Este extraordinar de important faptul că este posibil să ajungem la o judecată lăuntrică, la o trăire lăuntrică ce nu au fost determinate de vreun obiect exterior. Și această trăire lăuntrică determină ceva. Ea determină ca omul care se străduiește în direcție ocultă să se îndepărteze pentru început de statura sa omenească pământeană, prin aceea că spune: Tu nu ești adevărat, omule, așa cum stai în fața mea. El se îndepărtează, dar nu ca misticii despre care am vorbit ieri, și care, prin faptul că se îndepărtează de trăirile pământești, nu mai au nimic, ci el iese din trăirea sa obișnuită dar ia ceva cu sine, anume o judecată asupra formei omenești, care, de fapt, a fost mereu exprimată în cele mai diferite moduri din sentimentul omenesc.
Ceea ce a fost caracterizat acum este, ca să spunem așa, aspectul elementar de la care a pornit adesea conștiența ocultă, atunci când aceasta nu urma să fie doar o simplă trăire mistică, ci urma să devină conștiență ocultă. S-a pornit de la o judecată asupra omului, dar aceasta a fost formulată în așa fel încât statura omenească a fost stinsă. Dar nu s-au stins și toate trăirile lăuntrice. A rămas și o anumită judecată asupra omului, anume: De fapt, modul în care ești tu a constituit întreaga viață pământească și, în fond, tu ești în așa fel încât indici înspre o cu totul altă statură, o cu totul altă formă.
Dacă vrem să înțelegem în continuare modul în care avem de a face cu ceea ce îi poate apărea treptat omului drept o conștiență fără obiect, atunci va fi necesar să abordăm ceva mai amănunțit această formă omenească. Căci dacă am arătat cum iese aspirantul ocult din sine însuși și mai păstrează numai un fel de sentiment de judecată asupra omului, astfel încât noi ne întoarcem de la o jumătate a omului spunând că este prea mândră, și de la cealaltă jumătate spunând că este prea plină de pofte, aceasta este totuși o trăire lăuntrică destul de vagă, care încă nu vrea să devină concretă, determinată. Este o trăire lăuntrică despre care vom vedea că duce în regiunile cele mai înalte ale trăirii spirituale, dar ea este încă imprecisă, nedeterminată.
Ca să putem ajunge la o mai mare certitudine, vrem să ne preocupăm de statura omenească în mod detaliat, așa cum ne întâmpină ea. Dacă ar fi să vorbim la modul savant, am spune: Vrem să descompunem această statură omenească. Atunci când descompunem statura omenească, o separăm în diverse părți care sunt extrem de importante, deoarece statura omenească se explică realmente prin aceste părți. Vom înțelege aceste părți, dacă ne întrebăm: Ce anume face ca omul să fie configurat așa cum este el configurat? Dacă vă veți implica în ceea ce vă voi spune, veți găsi că datele care sunt extrase din adâncul ocultismului redau realmente în detaliu forma umană, și ele ne arată cum a fost de fapt alcătuită această formă omenească.
Primul lucru care ne frapează la statura omenească, lucru care este esențial, care-l constituie, ca să spunem așa, pe om în mod exterior din punctul de vedere al formei, este acela pe care l-am subliniat deja atunci când am rostit prima frază din aceste conferințe. Anume, este realitatea că statura omenească este verticală, faptul că omul este o ființă verticală. Acesta este primul aspect important, ca să spunem așa, prima parte a înfățișării sale. Pentru a aduce încă o dată în fața noastră această parte a înfățișării sale, o vom numi verticalitate.
Vedeți dumneavoastră, la început vi se va părea că modul în care îl descompun eu acum pe om în privința înfățișării sale este arbitrar. Dar dacă vă veți implica realmente și cu exactitate în această descriere, atunci veți vedea că nu este ceva arbitrar, și că această împărțire redă esența omului pornind de la înfățișarea sa, la fel cum vă redau eu acum esența omului în sensul cunoașterii oculte.
Cel de-al doilea lucru pe care-l putem considera esențial pentru înfățișarea omenească, pentru ceea ce-l face pe om să fie om, este faptul că înfățișarea sa are în față predispoziția de a putea produce în sine sunete, de a putea fi o ființă vorbitoare. Gândiți-vă numai că acest lucru este foarte important pentru om. În timp ce, în general, orice om este organizat în sens ascendent, el este organizat în mod special astfel încât organele sale de vorbire încep de la inimă și laringe, și se îndreaptă în sus, înspre față. Studiați ființa omenească sub acest aspect și veți descoperi că toate formele părților sale componente sunt organizate în vederea producerii și modelării sunetelor. Putem spune așadar că al doilea factor important în ordonarea părților staturii omenești este ordonarea acestora în vederea formării sunetelor, a vorbirii.
Cel de-al treilea lucru pe care trebuie să-l vedem ca fiind important pentru statura omenească, este faptul că această statură omenească este simetrică. Să nu credeți că statura omenească nu ar pierde nimic din esența ei dacă nu ar fi simetrică. Acesta este al treilea lucru esențial: Toate elementele sunt în așa fel aranjate încât cele două părți sunt simetrice. Știm că există și excepții, dar simetria face parte din esența unui număr de părți.
Al patrulea lucru care intră în considerare rezultă în felul următor. Dacă observați ce anume are omul specific în aceste trei diferențieri ale staturii sale: verticalitatea, vorbirea și simetria, va trebui să vă spuneți: Ceea ce există în om în aceste privințe, se orientează înspre afară. Faptul că omul se virtualizează este ceva care-l încadrează în lumea exterioară. Limbajul este ceva pe care îl veți recunoaște fără doar și poate că îl încadrează pe om în lumea exterioară. Simetria staturii îl încadrează în spațiu într-o anumită poziție de echilibru. – Acum ajungem la altceva; anume, la faptul că omul, din punct de vedere pur fizic, este o interioritate, că el a inclus, a închis anumite organe în pielea sa, delimitându-le de exteriorul său. Putem spune așadar că omul are drept a patra caracteristică a staturii sale, faptul de a fi închis, delimitat de pielea sa, astfel încât organele care mențin funcțiile interne sunt interne, și ele sunt protejate de lumea exterioară. – Vom spune așadar că închiderea sau delimitarea constituie tot o caracteristică a acestei forme.
Vă rog să vedeți o altă caracteristică, cea de-a cincea, care ține de această formă, în faptul că în această interioritate care este delimitată de învelișul exterior sunt active organe, anume ceea ce acționează și trăiește în interior. Faptul că în interiorul lui se acționează și se trăiește ne dovedește că omul, așa cum stă el în fața noastră în înfățișarea sa, nu este numai dependent de lumea exterioară, ci și de lumea sa interioară, că el are oarecum în interiorul său un centru al ființei și întrețeserii sale. Dacă vom compara așadar acum aspectele pe care le-am considerat deja, de exemplu numai cu circulația sângelui, avem ceva care se desfășoară doar în interior, ceva închis și delimitat lăuntric. Avem așadar izolarea, și avem un lăuntru, ceva care se delimitează.
Dar acest lăuntru, această delimitare a staturii omenești are o relevanță absolut deosebită. Acest lăuntru care se delimitează, constituie din punct de vedere pur fizic o dualitate. Căci există anumite organe interne, cum sunt plămânii și inima, care-și datorează forma unui compromis, unei acțiuni din afară. Inima trebuie să se afle în corespondență cu plămânii, și de aceea a fost adaptată la condițiile exterioare. Lumea din afară, aerul, pătrunde prin plămâni în interior și, prin urmare, se adaptează organelor interne. Apoi avem organe care arată deja prin forma lor că sunt adaptate doar la interiorul trupului. Vă puteți imagina că dacă stomacul, intestinele, ficatul și splina ar fi fost altfel configurate în interior, s-ar fi putut corela cu inima și plămânii, și, într-un fel, să-și îndeplinească în continuare funcțiile în mod corect. O dată ce exteriorul și-a găsit accesul în plămâni, interiorul poate fi modelat în moduri diferite; atunci numai interiorul omului este decisiv. Astfel încât putem spune că în al șaselea rând avem o parte a staturii omenești pe care o putem numi interior propriu-zis, interior în interrelație corporală, și aici este important ca noi să devenim conștienți de faptul că este fără o relație cu lumea exterioară.
Acum am ajuns la granița la care din statura omenească trebuie să pornească din nou, ca să spunem așa, ceva din interior înspre afară, astfel încât regăsim acum ceva în statura omenească, ceva care se află din nou în relație cu lumea exterioară. Să considerăm forma picioarelor omenești. Dacă ele nu ar avea această formă adecvată solului pe care calcă, dacă nu ar avea tălpile în partea de jos, omul nu ar putea merge. Dacă ele ar fi în așa fel formulate încât să se încheie într-o formă ascuțită, omul ar cădea necontenit. Așadar dacă urmărim în continuare statura omenească ajungem din nou la organe care sunt adecvate condițiilor exterioare. Dar nu numai tălpile picioarelor, ci și restul picioarelor este în așa fel format încât omul să poată fi om. Dacă ar fi pește sau o creatură zburătoare, organele sale ar fi trebuit să fie altfel modelate; ele sunt însă în așa fel modelate încât omul să fie această ființă care stă și merge pe Pământ. În scopul ca omul să poată fi o ființă care lucrează, stă și merge pe Pământ, sunt formate toate organele sale de la coapse în jos, astfel încât putem spune: În coapse avem al șaptelea element caracteristic a staturii omenești – o anumită poziție de echilibru. Ceea ce se află deasupra coapselor este cu necesitate modelat înspre afară sau delimitat lăuntric; despre ceea ce este dedesubt putem spune că se adaptează la condițiile pământești în așa fel încât putem afirma că în coapse există o anumită poziție de echilibru.
Apoi, dacă urmărim în continuare omul, găsim alte organe care sunt întrutotul adaptate condițiilor externe, anume – în al optulea rând – organele de reproducere.
Este suficient să vă gândiți că dacă omul vrea să meargă în mod corespunzător, așa cum trebuie să meargă un om, coapsele trebuie să fie dispuse în așa fel încât să fie separate de ceea ce se află în partea de jos și să poată forma un unghi cu aceasta. Asta înseamnă, pentru ca mersul să se poată adapta la condițiile pământești, ca omul să aibă genunchii, care determină în mod esențial parte de jos a staturii sale. Apoi omul mai are gambele și, din nou separate de ele, tălpile picioarelor.
1.Verticalitate
2. Dispunere pentru rostirea sunetelor
3. Simetria
4. Delimitarea
5. Interior delimitat
6. Interior în relație corporală, fără legătură cu lumea din afară
7. Poziție de echilibru
8. Organe de reproducere
9. Coapse
10.Genunchi
11.Gambe
12.Tălpile picioarelor.
Veți spune că mâinile lipsesc din acest tabel. Vom vedea în următoarea considerare de ce lipsesc de fapt mâinile de aici. Dar vă rog să priviți cu atenție acest tabel. Spuneam că s-ar putea să pară că este o ordonare arbitrară, că statura omenească a fost împărțită în douăsprezece părți. Dar tot ceea ce necesită omul realmente, pentru a fi om pământean – situația mâinilor o vom discuta mâine – este conținut în aceste părți; și este conținut în așa fel încât fiecare parte are o anumită autonomie, astfel încât fiecare parte este separată de celelalte; dar vă puteți imagina că fiecare din aceste părți ar rămâne în legătură cu celelalte, și totuși ar fi altfel modelată decât este. Vă puteți gândi și la alte forme; dar faptul că există douăsprezece asemenea părți îmbinate laolaltă pentru alcătuirea staturii omenești, nu poate fi ignorat.
Dacă veți considera ceea ce trebuie să fie omul pe Pământ, atunci nu puteți ignora faptul că el trebuie să fie o configurație structurată, dispusă în acest mod, astfel încât atunci când privim forma umană ea trebuie să se împartă în douăsprezece părți individuale. Aceste douăsprezece părți individuale au avut întotdeauna cea mai mare importanță în ocultism. Avem nevoie de aceste douăsprezece părți ale configurației omenești pentru a cuprinde cu privirea întreaga importanță a acestei configurații omenești în legătura ei cu ființa omenească. Ocultismul le-a cunoscut dintotdeauna [Nota 18], din motive ce vor rezulta în cursul acestor conferințe, iar atunci când vom învăța să cunoaștem omul în privință ocultă, teosofică și filosofică ni se va revela de ce au primit aceste părți dintr-un anumit context, denumiri cu totul aparte.
Anume, ceea ce a fost expus la punctul 1 a fost denumit „Berbec” și desemnat cu semnul ♈︎.
Ceea ce a fost menționat la punctul 2 este desemnat drept „Taur” și simbolizat cu semnul ♉︎.
Ceea ce a fost expus ca simetrie, ca „Gemeni”, este desemnat cu semnul ♊︎.
Ceea ce a fost caracterizat drept delimitare în interior a fost marcat cu semnul ♋︎ și denumit „Rac”.
Ceea ce a fost caracterizat drept viață lăuntrică, delimitată în sine, s-a numit „Leu” și a fost simbolizat cu semnul: ♌︎.
Ceea ce este interior în relație corporală fără legătură cu lumea din afară, așadar ceea ce este delimitat lăuntric și desemnează natura triplă a omului, indicând închiderea spre interior, a
fost denumit „Fecioară” și a primit acest semn: ♍︎.
Ceea ce indică poziția de echilibru nu necesită prea multe explicații atunci când este desemnat drept „Balanță”: ♎︎.
Organele de reproducere, care au din nou o orientare spre exterior, sunt desemnate prin expresia „Scorpion” și sunt simbolizate prin acest semn: ♏︎.
Coapsele, desemnate drept „Săgetător”, au acest semn: ♐︎.
Genunchii, în calitate de „Capricorn” sunt simbolizați prin acest semn: ♑︎.
Gambele, ca „Vărsător”, prin acest semn: ♒︎.
Și, în fine, tălpile picioarelor, ca „Pești”, cu acest semn: ♓︎.
Vă rog să vedeți, pentru început, în aceste semne, doar semnături, însemne pentru elementele componente ale configurației omenești, despre care se poate spune că alcătuiesc laolaltă statura omenească. Vă rog să nu vedeți în aceste semne, pentru început, altceva decât un mijloc – așa cum s-ar fi putut alege litere – pentru a denumi aceste părți individuale ale configurației omenești. Atunci, ați făcut pentru început suficient pentru a cuprinde cu privirea ceea ce noi denumim formă, configurație umană. Și dacă o împărțim pe aceasta în părți, le putem da numele indicate, și putem face o analogie între aceste părți și semnele alocate.
Dumneavoastră știți cu toții că într-o anumită privință, aceste denumiri corespund unor obiceiuri străvechi, și că la modul în care au fost introduse ele joacă un rol în astrologie. Dar vă rog ca în cadrul acestor conferințe să nu asociați nimic altceva cu aceste denumiri, decât faptul că noi ne îndreptăm atenția cu ajutorul lor asupra configurației umane și o împărțim, în mod firesc, în douăsprezece părți. Dacă adăugăm la aceste părți componente nume sau semne ciudate, aceasta nu trebuie înțeleasă altfel decât că și sunetele limbajului omenesc sunt uneori așa încât nu putem recunoaște imediat de ce exprimă una sau alta; și nu este altceva decât atunci când există litere, despre care nu se poate spune întotdeauna de ce desemnează una sau alta.
Ceea ce am obținut cu aceste denumiri este faptul că în ele avem expresia configurației umane, împărțită în douăsprezece părți, și că, pentru a le putea folosi în continuare, noi le-am adăugat nume care au pătruns ocazional, pe ici și pe colo, din ocultism, în viața publică.
