Acum trebuie să ne apropiem mai mult de cea de-a treia trăire din lumea suprasensibilă, de conștiența care domnește în lumea suprasensibilă. Acum, dacă vrem să întreprindem o considerare a conștienței fără obiect în lumea suprasensibilă, trebuie să cunoaștem pentru început ceea ce are orice om, dar pe care, în mod obișnuit, el nu îl observă, anume conștiența obișnuită din această lume, acea conștiență care este cuprinsă lăuntric la om prin aceea că omul devine conștient de Eul său; devine conștient că el este o ființă în sine, care cunoaște celelalte obiecte și ființe din jurul său.
Această conștiență este acum acel element al vieții noastre pe care noi trebuie să îl examinăm într-un mod absolut deosebit în privința observării sale oculte. Căci se poate spune foarte bine că această conștiență, sau mai bine zis această conștiență de Eu a omului, este pentru ocultist acel element al vieții care amenință cel mai mult să se piardă la trecerea în lumile suprasensibile, și căruia omul care vrea să pătrundă în lumile suprasensibile trebuie să-i dea o atenție deosebită. Atenția deosebită acordată conștienței obișnuite cotidiene, să spunem, conștienței pământești – aici ajungem iarăși la o anumită contradicție, dar necesitatea de a accepta contradicțiile a fost deja subliniată –, este atât de necesară pe calea ocultă deoarece pierderea acestei conștiențe, renunțarea la această conștiență și depășirea acestei conștiențe sunt la fel de necesare pe cât sunt de periculoase. Așadar aici există atât un pericol, cât și o necesitate.
Dacă veți reflecta acum puțin la modul în care este alcătuită această conștiență de Eu, va trebui să vă spuneți: Această conștiență este de fapt cea prin care vă aflați sufletește în dumneavoastră înșivă, cea prin care vă puteți delimita sufletește în înșivă. Atunci când nu vă folosiți simțurile – pentru început, dacă nu vă aflați în starea de somn – aveți încă posibilitatea să fiți cu dumneavoastră înșivă în conștiență dumneavoastră. Această conștiență se cufundă în întuneric atunci când omul se cufundă în somn.
Acum nu va trebui să reflectați prea mult pentru a vă spune: Pentru început, nu este îngăduit să fie inclus în această conștiență, pe care omul o pierde în fiecare seară la adormire, ceea ce este el obișnuit să numească divinitate sau temelie unitară a lumii. Căci omul regăsește în fiecare dimineață conținutul conștienței sale; tot ceea ce a avut el seara la adormire, s-a menținut, și el poate relua, ca să spunem așa, la trezire, firul vieții sale sufletești de acolo de unde a fost acesta întrerupt la adormire. Așadar totul s-a păstrat de la adormire până la trezire, numai că omul nu a fost conștient de sine însuși în timpul cât a dormit. Așadar temelia divină unitară a lumii, care susține totul, trebuie să fi menținut și conștiență sa; deci aceasta trebuie să fie cu totul independentă de starea de somn a omului, și ea trebuie să vegheze oarecum asupra naturii omenești atunci când omul veghează și atunci când el doarme.
De aici vedeți că, în orice caz, atunci când omul se află înlăuntrul acestei conștiențe pământești, el trebuie să gândească temelia divină a lumii ca aflându-se în afara acestei conștiențe pământești. Iar această gândire, această acceptare a faptului că temelia lumii se află în afara conștienței pământești, face necesar ca omul să nu știe pentru început nimic despre temelia lumii prin propria sa conștiență, așadar prin această conștiență pe care o cuprinde Eul său în sine. Această circumstanță desigur că a determinat întotdeauna necesitatea ca o cunoaștere a temeliei lumii să nu ajungă la conștiență pământească obișnuită prin propria strădanie a acesteia, ci prin ceea ce se numește revelare. Revelațiile, și în special revelațiile religioase au fost întotdeauna date omului din simplul motiv că el nu le poate găsi înlăuntrul propriei sale conștiențe, în măsura în care această conștiență este conștiență pământească. De aceea, dacă omul vrea să dobândească un raport cu temelia primordială a lumii, el trebuie să se lase iluminat în privința acestei temelii primordiale, el trebuie să primească o revelație. Asta s-a și întâmplat mereu, în întreaga evoluție a omenirii. Dacă privim la timpurile precreștine, aflăm diverșii mari Învățători religioși, care, de exemplu, în limbajul budismului sunt numiți Bodhisattvas, dar care sunt denumiți altfel de alte popoare. Aceștia s-au încadrat, ca să spunem așa, printre oameni, și le-au împărtășit acestora ceea ce ei nu puteau dobândi prin conștiența lor pământeană.
Acum vă puteți întreba de unde au avut acești Învățători religioși o cunoaștere a lucrurilor care se află în spatele conștienței umane? Dumneavoastră știți din unele conferințe și comunicări teosofice că a existat o inițiere, și că în cele din urmă toți marii Învățători ai religiilor au trebuit să se lase inițiați, adică au trebuit să se înalțe la o anumită cale ocultă, sau că ei au trebuit să se lase învățați de alți inițiați care parcurgeau deja căile oculte, așadar de oameni care nu cuprinseseră divinitatea cu o conștiență pământeană, ci cu o conștiență care se situa în afara conștienței pământene.
Așa s-au format vechile religii. Toate comunicările și revelațiile pe care le-au primi popoarele în timpurile precreștine de la marii Învățători ai omenirii conduc în cele din urmă la astfel de întemeietori ai marilor religii, care au fost inițiați, și care aflau în stări supra-fizice ceea ce comunicau omenirii.
Și de aceea, raporturile omului religios cu Dumnezeul său au rămas întotdeauna așa că omul și L-a reprezentat pe Dumnezeu ca pe o ființă din afara lumii sale, ca pe o ființă transcendentală, de la care îi poate veni o revelație numai prin mijloace speciale.
Dacă omul nu se înalță el însuși până la inițiere, acest raport religios trebuie să rămână astfel încât omul se resimte pe sine însuși stând aici pe Pământ și cuprinzând cu conștiența sa obiectele Pământului, urmând să afle prin întemeietorii de religii ceva despre lucrurile care se află în afara lumii simțurilor sale, în afara lumii rațiunii sale și, în general, în afara lumii conștienței umane. Așa a fost în toate religiile și,într-o anumită privință, așa a rămas situația până în ziua de azi.
Noi știm că, de exemplu, budismul este atribuit marelui întemeietor de religie Buddha [Nota 6]. De asemenea, se subliniază mereu, atunci când este vorba de întemeierea budismului de către Buddha, că Buddha a dobândit inițierea, vederea superioară, pe când stătea sub arborele Bodhi, ceea ce nu este decât o expresie specială pentru faptul că la vârsta de douăzeci și nouă de ani el a devenit capabil să vadă în lumea spirituală și să reveleze ceea ce a aflat el în lumea spirituală.
Acum, nu se pune atât problema a ceea ce se revelează. Ceea ce se revelează se orientează în funcție de ceea ce poate fi primit. Să considerăm, de exemplu, vechiul elenism: în măsura în care el și-a dobândit reprezentările religioase prin pitagoreism, noi devenim din nou conștienți că Pitagora a parcurs o inițiere, și datorită acestui fapt a putut aduce din lumile spirituale ceea ce a încorporat el în conștiența omenească, ținând cont de oamenii care erau acolo.
Cu aceasta am caracterizat relația dintre omul religios și lumea spirituală, și această relație nu poate fi gândită altfel decât ca la o raportare a omului la lumea divină. În acest caz nu interesează atât de mult dacă lumea divină este văzută ca pluralism, ca multitudine de entități, sau ca o unitate; dacă oamenilor li s-a adus politeismul sau monoteismul. Cel mai important este faptul că omul se raportează la lumea divină, aflată în afara sa, și care trebuie să i se reveleze.
Acesta este și motivul pentru care teologia ține atât de mult ca o cunoaștere propriu-zis omenească să nu se infiltreze în reprezentările religioase. Căci de îndată ce cunoașterea omenească se infiltrează în reprezentările religioase, ea ar trebui să fie o cunoaștere obținută de om în stări supra-fizice, printr-o înălțare în lumile spirituale. Ar fi un fel de pătrundere în domeniul pe care teologia – nu religia ca atare – vrea să îl excludă cu totul de la influența asupra reprezentărilor religioase ale omenirii. De aceea, teologii îi învață pe oameni cu atâta grijă că există două căi greșite, pe care teologia trebuie să le evite. Prima cale greșită ar fi aceea în care teologia degenerează în teosofie, deoarece în felul acesta omul ar vrea să se înalțe oarecum până la Dumnezeul său, la care el ar trebui de fapt să se raporteze doar ca om. Faptul că teologia nu trebuie să degenereze în teosofie, este propovăduit pretutindeni de teologi.
Cea de-a doua degenerare – spun teologii – este misticismul, chiar dacă ei înșiși fac uneori mici incursiuni în domeniul teosofie sau în cel mistic. Așa că trebuie să-i separăm bine pe oamenii care sunt doar religioși, de mistici, pentru că misticul este altceva decât un om doar religios. Omul religios se caracterizează prin aceea că el se situează aici pe Pământ și primește o relație cu un Dumnezeu care se află în afara conștienței sale.
Noi am văzut că în viața sufletului omenesc se mai află și alte lucruri. Noi am văzut că în afară de ceea ce am atins noi în ziua de azi, în viața sufletului omenesc se află viața de gânduri, viața care se folosește de creier ca instrument. Prin faptul că omul își are conștiența sa obișnuită, el are desigur și un creier, și el își are lumea sa de gânduri. Totul interacționează. Una nu poate exista fără alta. Prin urmare, în ceea ce noi putem denumi conștiență omenească intervin și gândurile și trăirile pe care le avem atunci când ne folosim de instrumentul creierului.
Prin urmare, religiile vor fi întotdeauna străbătute de gânduri care se folosesc de instrumentul creierului, pentru că dacă ești întemeietor de religii trebuie să vorbești în așa fel încât să îmbraci revelațiile divine în forme pe care oamenii să le înțeleagă atunci când se servesc de instrumentul creierului lor. Așadar o religie poate fi îmbrăcată în reprezentări ale creierului. Dar ea mai poate fi îmbrăcată și în reprezentări care se folosesc de instrumentul inimii, astfel încât religia să se poată adresa mai mult creierului sau mai mult inimii. Prin urmare, dacă vom compara diverse religii, vom afla că unele se adresează mai mult rațiunii, acelor trăiri ale omului care sunt legate de creier, pe când altele se adresează reprezentărilor și sentimentelor inimii și ale vieții afective.
Această deosebire poate fi întrutotul observată la diversele religii. Dar ceea ce caracterizează toate religiile este faptul că omul își menține conștiența sa de Eu, că el rămâne conștient ca om. Conștiența de Eu lucrează aici pe Pământ, iar din afară acționează ceea ce aparține în mod ființial lumii divine suprasensibile.
Dacă omul devine mistic, el se desprinde realmente, pentru început, de tot ceea ce este legat de conștiența pământească obișnuită. Aspectul menținut cu grijă de orice religie, anume că omul depinde de el însuși și aduce conștiența sa pământească în întâmpinarea lumii divine, este încălcat, nesocotit de misticism. Toți misticii, atât cei precreștini cât și cei creștini s-au străduit întotdeauna să treacă dincolo de această conștiență omenească. Ei s-au străduit întotdeauna să abordeze calea înspre lumile suprasensibile, adică să treacă dincolo de conștiența omenească obișnuită, să ajungă la transcenderea ei. Aceasta este caracteristica misticismului: transcenderea conștienței obișnuite, familiarizarea cu o stare în care apare uitarea de sine. Și dacă misticul a ajuns suficient de departe, această uitare de sine trebuie să treacă în nimicirea de sine, în dizolvarea de sine. Stările mistice propriu-zise, răpirile, extazul, au ca scop dizolvarea a ceea ce omul numește limitarea conștienței sale pământene pentru a crește în felul acesta într-o conștiență superioară.
Pentru că misticismul apare în atât de multe forme și există atât de mulți mistici, este greu să ne facem o idee despre esența misticismului dacă nu apelăm la câteva exemple individuale. Prin urmare, este foarte bine să abordăm aici câteva exemple.
Să ne gândim pentru început că în conformitate cu cele tocmai spuse misticul se simte chemat să-și decupleze conștiența obișnuită de Eu, să o suprime, și să treacă astfel dincolo de sine. În acest proces lui îi rămân, după cum vă puteți ușor imagina, ceea ce are omul ca trăiri sufletești atunci când se folosește de creier și de inimă. Misticul vrea să decupleze conștiența, dar el nu decuplează totodată și trăirile pe care le are prin intermediul creierului și al inimii. Și în această privință există mistici de toate nuanțele. Să ne clarificăm care sunt nuanțele posibile. Pentru a ni le clarifica, le vom nota aici:
trăiri ale creierului
trăiri ale inimii
trăiri ale conștienței.
Așadar un mistic poate avea trăiri ale creierului și trăiri ale inimii. Dar el își stinge conștiența. Atunci misticul ne apare în așa fel încât putem spune că el iese din sine însuși și intră în extaz; dar gândurile și sentimentele pe care le are sunt în așa fel încât noi recunoaștem că el nu a decuplat încă ceea ce este gândit și resimțit prin instrumentul creierului și al inimii. Găsim astfel de mistici care au trăiri ale inimii și ale creierului numai dacă ne întoarcem destul de mult în istorie, și anume îi găsim printre aceia care au încercat, după întemeierea creștinismului, cu ajutorul filosofiei greco-platonice, să se înalțe în mod mistic la Sinea divină. Așa sunt, de exemplu, neoplatonicienii Iamblicus [Nota 7] și Plotinus. Din această categorie de mistici face parte și Scotus Erigena. Și dacă delimitarea nuanțelor nu este strictă, ci putem considera în această categorie și un mistic la care trăirile creierului sunt predominante iar trăirile inimii mai reduse, putem încadra în șirul acestor mistici și pe Meister Eckhart. Aceasta ar fi, ca să spunem așa, clasa A, misticii având trăiri ale inimii și ale creierului.
Un al doilea tip de mistici ar fi aceia care nu-și exclud numai conștiența, ci și trăirile creierului, și care își mențin doar acele reprezentări pe care le are cineva când folosește numai instrumentul inimii. Astfel de mistici ne întâmpină de obicei în maniera că ei nu îndrăgesc ceea ce este gândit. Ei vor să excludă atât conștiența cât și gândurile. Ei consideră că pentru evoluția lor umană personală este util numai ceea ce poate fi dobândit prin instrumentul inimii. Așadar aceștia ar fi misticii care exclud atât trăirile cerebrale cât și trăirile conștienței, și care încearcă să depășească această conștiență omenească prin aceea că o părăsesc în mod extatic, dar mențin o conștiență cu omul prin faptul că ei își întemeiază în trăirile inimii raportul cu lumea înconjurătoare.
Dacă vă reprezentați în mod concret un astfel de mistic, vă puteți spune: Dacă el intră în extaz, se va afla în afara lui și va iubi astfel de stări în care el este întrutotul liber de sine; dar totodată, dacă veți voi să îi transmiteți ceva pentru care el trebuie să se servească de creier, el se va raporta la acel ceva respingându-l, refuzându-l. Și lui îi va fi, la urma-urmelor, indiferent dacă vreți să-i comunicați ceva despre lumile superioare sau despre natura exterioară. El va spune întotdeauna: Nu e nevoie să știi toate acestea; dacă întemeiezi un raport cu lumea înconjurătoare bazat pe instrumentul inimii, îți poți îndeplini foarte bine toate serviciile față de omenire. – Pentru astfel de mistici, care mai lasă să vorbească, dintre toate trăirile sufletului omenesc, doar trăirile inimii, reprezentările deosebit de complicate ce pot fi dobândite prin ocultism nu vor fi ușor accesibile, căci aici este întotdeauna nevoie măcar de un pic de gândire.
Așa, de exemplu, un mistic a răspuns, atunci când a fost întrebat dacă nu dorește să folosească o carte de Psalmi, deoarece nu citise nimic din Sfânta Scriptură: Cineva care folosește o carte de Psalmi va voi în curând să aibă o carte și mai mare, și nu poți deloc prevedea ce va voi să aibă atunci când începe să vrea să știe ceva despre ceea ce se îmbracă în gânduri. – Acest mistic nu a vrut să-și formeze gânduri exterioare, nici despre natura exterioară; el a spus: Omul nu poate totuși ști nimic pe care să nu-l știe deja. – astfel, el a respins orice cunoaștere. Acesta ar fi un mistic având doar trăiri ale inimii, așadar aparținând categoriei B.
În cazul unui astfel de mistic apare într-o măsură înaltă un fel de economisire a forțelor sale sufletești, pentru că el nu se folosește deloc de forța rațiunii, de forța gândirii. El exclude și conștiența. Așadar, atunci când el se află în stări extatice deosebite cu excluderea conștienței pământene omenești, un astfel de mistic – pentru că nu vrea să înțeleagă, pentru că el consideră că nu este necesar să înțeleagă ceea ce vede cu ochii, ceea ce aude cu urechile, pe scurt, ceea ce percepe cu simțurile în jurul său – va păstra multe forțe în plus, pentru a simți în natura care îl înconjoară.
Ca mistici, ne putem proteja de teologie în modul în care a făcut-o misticul despre care vorbim. Natura îi înconjoară așadar pe toți misticii; un mistic ar respinge însă și știința despre natură. Prin aceasta, el economisește forțele pe care le-ar folosi ca să gândească asupra naturii. Deci el nu va studia științele naturii. Dar pentru că el se folosește de forțele inimii, acestea se vor putea dezvolta mai puternic. El va simți – într-o măsură mai mare decât un om care-și consumă forțele pentru rațiune și conștiența de sine – prin instrumentul inimii sale, ceea ce-i pot spune toate ființele din natura aflată în jurul său. De aceea, putem presupune că tocmai un astfel de mistic are cel mai pronunțat și mai concret sentiment al naturii. Un astfel de mistic și-a îmbrăcat cândva sentimentul său față de natură în următoarele cuvinte, pe care vreau să vi le comunic pentru ca dumneavoastră să vedeți cum devine viața sentiment al naturii la un astfel de mistic:
Preaînalte, Preaputernice, Preabunule Doamne [Nota 8]!
A Ta este slava, măreția și întreaga binecuvântare:
Numai Ție, Doamne, Ți se cuvin,
și niciun om nu este vrednic să-Ți rostească numele.c
Lăudat fii Tu, Doamne al meu,
împreună cu toate creaturile Tale,
și în special cu fratele nostru, Soarele:
Care determină ziua și ne luminează cu lumina sa.
El este frumos și strălucește cu o mare splendoare,
și el Te semnifică pe Tine, Tu, cel Preaînalt!
Lăudat fii Tu, Doamne al meu,
pentru sora noastră Luna, și pentru stele:
Tu le-ai format pe cer, limpezi, prețioase
și frumoase.
Lăudat fii Tu, Doamne al meu,
pentru fratele nostru vântul,
pentru aerul senin și pentru nori,
și pentru toate stările vremii,
prin care tu le susții pe creaturile Tale.
Lăudat fii Tu, Doamne al meu,
pentru sora noastră apa:
căci ea este foarte folositoare și umilă,
prețioasă și castă.
Lăudat fii Tu, Doamne al meu,
pentru fratele nostru focul,
prin care ne luminezi nopțile.
Căci el este frumos și jucăuș,
plin de forță și puternic.
Lăudat fii Tu, Doamne al meu,
pentru sora noastră mama Pământ,
care ne susține și ne îndrumă,
și ne dăruiește multe fructe și flori frumoase, și plante.
Dumneavoastră vedeți cum totul este ieșit din conștiența de sine, și de aceea se poate spune că este ca o forță de beatitudine a inimii străbătută de ceea ce nu percep nici ochii și nici simțurile – pentru că persoana în cauză este un mistic –, ci de ceea ce simte sufletul atunci când acesta nu devine parte a trăirii de contopire cu divinul din natură. Când și aceasta devine parte din experiența sufletului, atunci poate apărea acel sentiment pentru natură care este atât de frumos exprimat de Goethe în «Faust»-ul său:
Tu, Spirit sublim [Nota
9], mi-ai dat, mi-ai dat
Tot ce ți-am cerut. Nu în zadar ți-ai îndreptat spre mine
Chipul din flăcări.
Mi-ai dat natura grandioasă ca regat,
Puterea să o simt, s-o savurez.
Și mi-ai îngăduit în pieptul ei adânc
Să văd ca-n sânul unui vechi prieten,
Și nu s-o vizitez doar cu o rece uluire.
Alaiurile celor vii tu le conduci
Pe lângă mine și mă înveți să-mi cunosc frații
Din tufișul liniștit, din aer și din apă...
Aveți aici acordul de început al unui sentiment prin care taina tocmai a fost dezlegată. Și dacă-l considerăm pe Faust, aceasta devine parte a vieții sale sufletești. Și aici avem un mistic, la care această parte, acest element al trăirii sale omenești iradiază peste tot restul, și el se raportează la natură în așa fel încât Soarele îi devine frate; Luna, soră; apa, soră; focul, frate; iar Pământul, mamă; în așa fel încât el simte spiritualul lor în acest mod. Avem ieșirea în afara conștienței omenești obișnuite, cu menținerea simultană a tuturor trăirilor sufletești care pot fi viețuite prin instrumentul inimii. Este misticul pe care îl cunoașteți cu toții: Francisc de Assisi [Nota 10].
Avem în el exemplul absolut deosebit al unui mistic ce s-a comportat realmente în așa fel încât a respins întreaga teologie ca știință exterioară și întreaga cunoaștere a lucrurilor suprasensibile în încarnarea pe care a trăit-o pe atunci Francisc de Assisi. Iar ceea ce a rezultat cu o măreție deosebită din aceasta este confluența cu spiritul naturii. Numai că nu este un spiritual panteist, care are întotdeauna un sentiment mai subtil de afectare, nu este așa că el visează și cântă despre un spirit general din natură, ci de sentimentele sale concrete, copilărești, fraterne, etc. care îi străbat sufletul atunci când se raportează la entitățile naturii.
Oamenii care caută extazul, adică pierderea conștienței lor de sine sau întunecarea conștienței de sine și exclud din anumite stări acele trăiri sufletești care se folosesc de instrumentul inimii, menținând însă gândurile, trăirile cerebrale, nu sunt desemnați, în general, în limbajul obișnuit, drept mistici, deoarece de la un mistic este de așteptat, în mod obișnuit, ca trăirile sale referitoare la lucruri să fie pătrunse de sentimente. Puteți realiza cu ușurință de ce se procedează așa. Gândiți-vă la un om care și-a eliminat întreaga conștiență personală de sine din trăirile sale sufletești. Atunci, în cazul acestui om nu există tocmai ceea ce găsesc majoritatea oamenilor interesant la un alt om, anume personalitatea. Oamenii se interesează unii de alții datorită personalității lor.
Acum, ceea ce noi numim trăiri ale inimii, mai prezintă o pronunțată nuanță personală atunci când ne întâmpină ca la Francisc de Assisi, mai având încă o mare forță convingătoare asupra general-umanului, încât conștiență ne rămâne trează, astfel încât noi participăm cu interesul, dar nu la fel de mult și cu voința. Acest aspect este normal în viața obișnuită, pentru că nu toată lumea poate deveni ca Francisc de Assisi, în prezent. Trăirile generale ale inimii, ceea ce poate deveni conștient în om din acestea, sunt copleșitoare, chiar dacă elementul personal este atenuat. Această suprimare și stingere a conștienței la un astfel de mistic cum este Francisc de Assisi, determină, pe de o parte, după cum știți, un anumit radicalism, iar pe de altă parte îi împiedică pe oameni să-l imite, chiar dacă ei sunt interesați de el. Căci de obicei oamenii nu vor să iasă din conștiența lor deoarece simt că-și pierd pământul de sub picioare dacă-și părăsesc conștiența.
Dar acum gândiți-vă că ar putea exista un mistic care să-și stingă întrutotul conștiența personală, și în afară de aceasta și trăirile inimii. Acesta ar da atunci oamenilor ceva care este format doar din gânduri pure, gânduri, reprezentări care se folosesc numai de instrumentul creierului. De regulă, omul nu va putea trăi într-o astfel de stare. Cineva poate fi Francisc de Assisi într-o mare măsură, deoarece trăirile inimii sunt realmente aplicabile în mod general-uman. Dar cineva care pe lângă conștiența sa personală de Eu își suprimă și trăirile inimii și trăiește doar în gânduri, imprimând în gânduri ceea ce este legat de creierul menesc, va trebui să se dăruiască acestei preocupări numai în anumite clipe solemne ale vieții sale. Pentru că viața recheamă mereu personalitatea omului înapoi pe Pământ; și cineva care ar trăi doar în gânduri, care s-ar folosi doar de creier, nu ar putea îndeplini nicio preocupare pământească. Prin urmare, răstimpul în care omul se poate servi exclusiv de creierul său poate fi numai foarte scurt, timp de câteva clipe. Dar pentru ceilalți oameni, raportul cu acest om va fi în așa fel încât ei nu vor voi să se ocupe nici măcar o clipă de el, ci vor fugi de el. Căci ceea ce-i interesează cel mai mult pe oameni sunt experiențele personale, trăirile personale. Însă un astfel de om le suprimă. De asemenea, el renunță la trăirile copleșitoare ale inimii. Și așa, oamenii fug cu toții de el, pentru că nu au nicio dorință de a se apropia de el.
Un astfel de mistic este filosoful Hegel, despre care v-am vorbit deja. Ceea ce oferă el exclude întrutotul intenționat orice punct de vedere personal, conștient, ca și toate trăirile inimii. El oferă ceea ce trebuie să fie pură contemplare în gânduri, astfel încât noi trebuie să-l menționăm pe Hegel ca exemplu de mistic având doar trăiri cerebrale, în sensul cel mai eminent. Un astfel de om ne conduce, ca să spunem așa, în cele mai pure înălțimi eterice ale gândurilor. Căci în timp ce omul are, în viața obișnuită, numai gânduri care-și au rădăcinile în interesul personal și în conștiența de sine, fiind pătrunse de acestea, tocmai acest lucru trebuie exclus la un astfel de mistic filosof. De asemenea, un astfel de mistic exclude și ceea ce face ca spiritul să fie dorit, prin faptul că intervine în trăirile inimii. Printr-o resemnare maiestuoasă el se dedică numai parcursului trăirilor pur cerebrale. De aceea, din tot ceea ce poate viețui inima omenească, el are doar gândurile.
Acesta este aspectul care-i deranjează pe atât de mulți oameni la Hegel, anume faptul că el nu are nimic care să amintească de trăirile inimii, ci aduce toate lucrurile doar în imagini gândite. Majoritatea oamenilor au senzația de rece și de pustiu atunci când găsesc cristalizat la Hegel până la răceala gândurilor, ceea ce iubesc ei cu inimile lor. Și Hegel are doar ca gând conștiența de sine, conștiența de Eu în care-și are rădăcinile personalitatea și prin care se încadrează omul cu fermitate în viața pământească. Desigur că Hegel își dedică atenția și Eului, pentru că acesta este gândul unei trăiri deosebit de importante, a trăirii de Eu. El face asta, dar la el rămâne o imagine-gând, și Hegel nu este pătruns de caracterul viu și direct al personalității omenești, care-și are rădăcinile în conștiența de sine.
Apoi, mai există încă o posibilitate de mistic. Acesta ar fi misticul care ar exclude toate cele trei lucruri: conștiența pământească, trăirile inimii și trăirile cerebrale; așadar am avea misticul din categoria D, care exclude din sufletul său toate trăirile pământești omenești. Vă puteți reprezenta că acest lucru este extrem de dificil. Este ceva – despre care vom mai vorbi în zilele următoare – de la sine-înțeles pentru ocultist, anume faptul că el se înalță în stări în care este exclus tot ceea ce se leagă de instrumentul creierului și de instrumentul inimii, în măsura în care acestea țin de forțele pământești și se folosesc de conștiență. Acest lucru este ceva de la sine-înțeles pentru ocultistul practic, care se înalță în lumile superioare. Dar apoi, ocultistul practic începe să trăiască și să experimenteze în lumea suprasensibilă, și în măsura în care el a stins tot ceea ce îl aduce în legătură cu lumea înconjurătoare a omului pământean, el are în jurul său lumea superioară. Așadar el iese dintr-o lume și intră în alta. Însă misticul care exclude toate aceste trei tipuri de trăiri care se folosesc de instrumentele pământești, nu va păși în nimic care să poată fi inclus în conștiența sa. Desigur că el nu pătrunde în nimic, pentru că în afara conștienței noastre se află lumea suprasensibilă divin-spirituală. Dar el nu pătrunde în aceasta, așa cum pătrunde ocultistul, căruia i se dezvăluie cuvântul inexprimabil și lumina suprasensibilă, ci el își suprimă conștiența, își suprimă toate forțele care sunt în el, și după suprimarea tuturor acestor trăiri omenești se mai simte doar unit cu ceva înlăuntrul căruia se află.
Apoi începe ceva care acționează realmente asupra lui ca o stingere a conștienței, ca o stingere a tuturor trăirilor pământești, ca o cununie cu ceva care poate fi simțit, care poate fi preluat într-o stare de beatitudine, cu care omul se unește în răpire și extaz, dar despre care el nu poate face nicio comunicare pentru că nu o viețuiește într-un mod deosebit, nu o viețuiește în trăiri concrete.
Când vom vorbi mai târziu despre ocultism, vom vedea că ar fi fatal dacă omul ar stinge simultan toate cele trei tipuri de trăiri, anume trăirile cerebrale, trăirile inimii și trăirile conștienței, împreună cu rădăcinile lor. Căci atunci el ar deveni un mistic care, după așa-numita unire cu Divinitatea, în răpire, în extaz, s-ar asemăna cu un om care doarme, care s-ar uni cu Divinitatea [Nota 11] în somn, dar nu ar ști nimic despre asta, nu ar avea niciun sentiment despre faptul că este unit cu Divinitatea. Dacă misticul vrea să mențină măcar o senzație vie și un sentiment al unirii cu Divinitatea, el trebuie să stingă succesiv aceste trăiri personale individuale.
Ajungem aici la un exemplu de mistic ce ne poate arăta aceste lucruri, la o personalitate care a abordat realmente această cale și oarecum a recomandat să fie și imitată; o personalitate care s-a străduit la început, cu toată forța, să-și învingă conștiența personală de sine, despre care ea a afirmat că trebuie suprimată și stinsă. Așadar au mai rămas active forțele inimii și ale sentimentului, și ale rațiunii. Următorul lucru care a fost învins apoi de acea personalitate au fost forțele rațiunii, și în cele din urmă forțele inimii. Faptul că forțele inimii au rămas ultimele, au determinat ca pătrunderea în lumea ce se află în afara conștienței să fie resimțite deosebit de puternic și de intens. Așadar lucrurile au fost depășite în această succesiune: Mai întâi conștiența, apoi trăirile cerebrale și în cele din urmă trăirile inimii.
Este foarte caracteristic faptul că această personalitate care a parcurs o astfel de cale mistică în modul cel mai exemplar, este o femeie. Nu-i așa, pe tărâm teosofic nu poți fi înțeles greșit în astfel de privințe; lucrurile trebuie luate aici în mod obiectiv. Pentru o femeie este realmente mai simplu să îndeplinească aceste lucruri, pentru că așa cum vom cunoaște și din alte aspecte, este o particularitate a naturii feminine faptul că ei îi este mai ușor să se învingă pe sine însăși, adică să-și învingă toate trăirile sufletești. Femeia care a viețuit misticismul în modul exemplar descris mai sus, în sensul că a suprimat și stins succesiv trăirile sufletești legate de instrumentul creierului și al inimii, resimțind apoi unirea cu Spiritual divin ca pe o cununie, ca pe o cuprindere, este Sfânta Theresia [Nota 12].
Dacă urmăriți viața Sfintei Theresia și o priviți pe baza considerațiilor de astăzi în privința înțelegerii misticismului, veți spune că un astfel de mistic poate exista numai în cazuri excepționale. Cazul obișnuit este mai degrabă acela că trăirile sufletești nu sunt depășite cu aceeași puritate și intensitate ca la Sfânta Theresia, ci numai parțial, și de aceea mai rămâne o parte din ele.
În felul acesta, se mai obțin de fapt trei nuanțe de mistici. Se obțin acei mistici care deși vor să învingă tot ceea ce există în ei ca trăiri sufletești, dar la care rămân, în principal, trăiri legate de creier. Astfel de mistici sunt, de regulă, aș spune, naturi cărora oamenii li se pot adresa, în sensul cel mai înalt al cuvântului, ca fiind oameni practici, înțelepți; oameni care se pot descurca bine în viață pentru că se folosesc de creierul lor, și care, pentru că și-au suprimat elementul personal într-o măsură ridicată, pot simpatiza cu ceilalți prin natura lor impersonală.
Apoi există mistici care, deși au încercat să învingă totul în ei înșiși, le-a reușit prea puțin să-și învingă trăirile inimii. Vă rog să rețineți diferența dintre astfel de mistici și acei mistici printre care s-a numărat Francisc de Assisi, care nu s-a străduit să-și învingă trăirile inimii, ci le-a păstrat într-o măsură deplină, menținându-le pe deplin sănătoase. Aceasta este măreția lui Francisc de Assisi, anume faptul că inima lui s-a răspândit în întreaga sa ființă sufletească. Așadar eu nu am acum în vedere mistici de acest tip, care nu se străduiesc să-și învingă trăirile inimii. Eu vorbesc mai degrabă despre aceia care s-au străduit realmente să-și învingă trăirile inimii, care au luptat cu toată puterea să le suprime, dar nu au reușit să o facă. La aceștia nu găsim atunci aspectul extraordinar de unire, de cununie cu spiritualul suprasensibil, care ne întâmpină la Sfânta Theresia. Găsim la acești mistici care s-au străduit să depășească toate elementele personale, terestre, omenești, și care au păstrat totuși într-o măsură înaltă trăirile legate de inimă, că în strădania lor s-a amestecat ceva care este foarte limitat din punct de vedere uman. Căci atunci această cununie, această cuprindere de divinul-spiritual este foarte asemănătoare sentimentelor de iubire și instinctelor de iubire ale naturii omenești din viața obișnuită.
Găsiți din abundență astfel de mistici care L-au iubit, ca să spunem așa, pe Dumnezeul lor, sau au iubit lumea divină așa cum se iubește ceva omenesc, dacă răsfoiți istoria sfinților, istoria călugărilor și a maicilor. Veți vedea atunci cât de mulți mistici sfinți sunt îndrăgostiți de Madonna, aș spune, cu o ardoare de-a-dreptul omenească, cu o iubire de-a-dreptul omenească, ce constituie pentru ei substitutul unei ființe feminine. Sau cum sunt îndrăgostite maicile de Mirele lor, Christos, cu toate sentimentele iubirii lor pământesc-umane. Acesta este un capitol foarte interesant din punct de vedere psihologic, chiar dacă nu este întotdeauna atins cu simpatie; acesta este un capitol al misticilor religioși ecleziastici, care se străduiesc înspre cele descrise mai sus, dar nu le pot realiza pentru că natura omenească îi reține.
Ajungem apoi la un tip de mistici asemănători Sfintei Hildegard [Nota 13] care au predispoziții de-a-dreptul frumoase, dar pe lângă acestea păstrează și ceva din impulsurile terestre obișnuite, care se amestecă apoi în trăirile lor mistice, în sentimentele lor mistice. Se ajunge la o trăire foarte asemănătoare cu experiența erotică, la misticismul erotic, care poate fi întrezărit din istoria misticilor atunci când aceștia vorbesc prin revărsarea inimii lor despre mireasa sufletului lor sau despre iubirea lor arzătoare pentru mirele Iisus, ș.a.m.d.
Astfel de personalități mistice devin cu mult mai omenești dacă și-au păstrat o cantitate relativ mare din conștiența lor omenească obișnuită, dacă se pot raporta cu elementul lor personal omenesc la trăirile lor mistice, dacă în conștiența lor pătrund umorul și ironia atunci când se consideră pe ele însele și văd că încă nu s-au învins pe sine, ci mai au încă în sine elemente omenești. Atunci lucrurile primesc o notă personală și nu mai devin atât de nesimpatice, pentru că nu conțin o anumită trăsătură în învingerea trăirilor inimii spre care s-a tins, dar care nu a fost atinsă. Căci caracterul nesimpatic este dat tocmai de aceea că omul se străduiește să dobândească ceva, dar nu îl poate dobândi, și el este reținut tocmai de ceea ce ar dori mai mult să învingă. În felul acesta, lucrurile dobândesc o trăsătură nesimpatică, pentru că sunt resimțite ca un fel de aparență de sfințenie, ca o ipocrizie, deoarece se încearcă să se obțină pe calea ocolită a ascezei ceea ce nu s-a reușit să se învingă și care continuă să se manifeste în impulsurile omenești obișnuite. Dar dacă există această trăsătură de ironie și de umor, în care persoana respectivă are și momente în care se servește de conștiența omenească obișnuită și se privește pe sine însăși, dacă lasă momentele mistice să alterneze cu cele în care exprimă adevărul din punctul de vedere omenesc obișnuit, atunci totul câștigă în simpatie, cum este cazul când urmărim o personalitate mistică precum Mechthilde von Magdeburg [Nota 14].
Mechtilde von Magdeburg prezintă tocmai această deosebire față de personalitățile asemănătoare ei, în sensul că deși are această iubire arzătoare-erotică față de divin-spiritual, ea vorbește cu un anumit umor despre iubirea ei divină, sau despre iubirea divină în general, cam așa cum se vorbește despre iubirea omenească. Ea nu îmbracă descrierea în cuvinte emfatice, ci vorbește în așa fel încât totdeauna are și o anumită ironie. Și este o deosebire între cele redactate în scrierile ei de Sfânta Hildegard, care nu a reușit nici ea să se elibereze întrutotul de simțămintele pământești, sau de cele redate de anumiți mistici, chiar foarte apreciați. Aceasta este deosebirea față de anumite personalități care nu au reușit nici ele să-și învingă conștiența omenesc-personală, anume că Mechtilde von Magdeburg se simte transpusă cu ardoare până la granița divin-spiritualului și vorbește cu adevărat sincer în sensul că ea nu denumește extaz religios trăirea inimii în care se mai amestecă elemente de erotism, ci vorbește despre o iubire religioasă. Căci aceasta este totuna cu iubirea de care vorbește când Îl are în vedere pe Mirele ei divin.
Vedeți așadar că există tot felul de nuanțe. Ultima dintre ele a fost o nuanță în care există puternice trăiri ale inimii, dar a mai rămas și ceva care poate fi denumit conștiență personală. Pe scurt, misticismul este ceva care are infinit de multe nuanțe. Și în cele expuse nici nu am atins ceva despre care mai avem încă de vorbit, ceva desemnat drept misticism grecesc vechi, așa cum îl găsiți expus în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic. Noi încă nu am descris acest misticism prin nuanțele prezentate astăzi. Dar ceva am putut învăța din nuanțele prezentate astăzi, anume că toți misticii s-au străduit să treacă dincolo de conștiența de Eu personală obișnuită, să o stingă, și că, dacă omul nu vrea să-și piardă pământul de sub picioare, trebuie să apară o altă conștiență. Aceasta este esența misticilor [Nota 15], anume faptul că divin-spiritualul este resimțit de ei – când ajung la granița cu spiritualul – ca o cununie, ca o contopire, dar că ei nu intră în lumea divin-spiritualului. Ei renunță la conștiența educată față de obiectele exterioare, care conștiență are întotdeauna nevoie de un obiect exterior. Este strădania misticilor să renunțe la această conștiență. Misticul vrea să treacă dincolo de sine însuși. Dar dacă omul vrea să trăiască în mod conștient ceea ce poate fi viețuit prin trăirea cuvântului inexprimabil și a luminii nerevelate, este clar că el trebuie să le trăiască pe acestea într-o altă conștiență, într-o conștiență nouă. Prin urmare, dacă misticul vrea să devină ocultist el nu trebuie numai să renunțe la strădaniile negative, ci să se îngrijească și de dezvoltarea unei alte conștiențe, a unei conștiențe superioare, anume a conștienței fără obiect conștientizat.
Mâine vom vorbi mai departe despre această conștiență superioară la care trebuie să ajungă ocultistul.
| A. | Trăiri ale inimii Trăiri cerebrale |
|
Neoplatonicienii, Scotus Erigena, Meister Eckhart |
| B. | Trăiri ale inimii | Francisc von Assisi | |
| C. | Trăiri cerebrale | Hegel | |
| D. | – | Sfânta Theresia |
