Ieri a trebuit să atingem o parte a așa-numitului Mysterium magnum, și probabil că pentru unii dintre dumneavoastră a fost oarecum dificil să-l considerăm tocmai din acel punct de vedere din care a trebuit să-l considerăm, pentru a ne referi la toate amănuntele. Dar lumea este complicată, și chiar nu există altă cale atunci când în om există cerința de a se înălța la anumite cunoștințe superioare, decât aceea de a nu se scuti de efortul de a accepta unele mici dificultăți.
Dacă ne actualizăm încă o dată, rezumând și cuprinzând cu privirea ceea ce trebuie să înțelegem prin acest mare misteriu, atunci, pe de o parte, am văzut tripartiția omului, sau, mai bine spus, alcătuirea omului din trei oameni a câte șapte elemente componente, astfel încât noi am putut face diferența între un om în partea de sus a ființei omenești, un om median, și un om în partea de jos a acesteia. Atunci când trecem prin lume și avem experiențele noastre, acești trei oameni par strâns legați între ei. Conștiența obișnuită nu îi distinge între ei pe acești trei oameni. Aceasta, pe de o parte. O altă latură a marelui misteriu este aceea că în momentul în care omul se ridică din conștiența sa pământească obișnuită la o conștiență superioară, se confruntă imediat cu faptul care a fost expus în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, anume că el trebuie să se aștepte atunci la o rupere a conștienței sale în trei părți, la o dezmembrare a întregii sale ființe omenești, anume într-un om gânditor, într-un om simțitor și un om volitiv. Omul se simte oarecum divizat în aceste trei ființe sufletești lăuntrice, atunci când vrea să se înalțe la o conștiență superioară. Așadar pe de o parte avem cei trei oameni septupli, iar pe de altă parte, la depășirea conștienței obișnuite, avem imediata împărțire în trei a conștienței noastre, astfel încât omul care, în calitatea sa de aspirant ocult, devine clarvăzător, după cum știți din cartea menționată, trebuie să depună toate eforturile pentru a menține laolaltă aceste trei părți componente ale conștienței sale, pentru ca el să nu se destrame din punct de vedere lăuntric-sufletesc. Ar fi fatal dacă s-ar destrăma. Așadar în timp ce în viața obișnuită suntem necontenit tentați să reunim ceea ce este triplu în natura omenească, într-o unitate, într-o unică înfățișare omenească, față de lăuntrul nostru, față de viața noastră sufletească, lucrurile stau așa că în clipa în care noi ne depășim oarecum conștiența, realizăm imediat că suntem o ființă triplă și ni se indică faptul că ne amenință pericolul să fim sfâșiați lăuntric, în viața noastră sufletească cea mai profundă, în trei oameni.
Vom înțelege cel mai bine cum se raportează de fapt lucrurile dacă vom aborda pentru început, într-un mod cu totul elementar, punctul nostru de pornire de la ceea ce ne oferă viața de zi cu zi și este limpede pentru aspirantul ocult, dar pe care oamenii nu și-l clarifică de fapt deloc în această viață exterioară obișnuită. Cele trei forțe sufletești ale omului, care se diferențiază și în viața obișnuită, sau, mai bine spus, însușirile individuale ale conștienței înseși, indică deja în viața obișnuită ceea ce noi am cunoscut ieri drept om tripartit.
Priviți omul, așa cum stă el în viața cotidiană în fața dumneavoastră. Ce trebuie să se întâmple de fapt ca să se înfăptuiască, să apară, conștiența cotidiană? Pentru ca să apară conștiența cotidiană, acea conștiență pe care dumneavoastră, ca oameni pământeni gânditori, o purtați în principal cu dumneavoastră, este necesar ca impresiile exterioare să poată acționa asupra simțurilor. Simțurile sunt, în principal, în măsura în care ne aduc informații despre viața pământească, fixate în cap, iar conținutul conștienței, ceea ce se află înlăuntrul conștienței, provine pentru început de la aceste simțuri.
Dacă veți considera acum, dintre cei trei oameni pe care i-am cunoscut ieri, omul din partea de sus a ființei omenești, vă veți spune: Impresiile zilei, ale conștienței obișnuite, se desfășoară, de preferință, asupra acestui om de sus, a omului-cap. Acestea se afirmă prin faptul că omul este capabil să aducă în întâmpinarea acestor impresii ale conștienței exterioare, când acționează asupra lui, instrumentul creierului său, și în general al întregului său cap.
O simplă reflecție vă va arăta cu ușurință că omul, așa cum este el ca om pământean, nu poate fi în niciun caz doar om-cap. În considerarea ocultă, noi am văzut ieri cum omul se desparte în trei părți. Dar așa cum stă omul în fața noastră ca om pământean, capul trebuie să fie hrănit de substanțele și forțele care sunt trimise necontenit înspre el din cel de-al doilea om, omul median. Substanțele hrănitoare trebuie să ajungă prin circulația sângelui, de la omul median, în cap; ele trebuie să hrănească, să susțină creierul; atunci creierul se poate raporta ca instrument la impresiile senzoriale exterioare, și atunci pot lua naștere în om în special gândurile și reprezentările impresiilor senzoriale exterioare.
Omul trăiește în conștiența sa obișnuită ceea ce se formează prin instrumentul creierului; dumneavoastră știți și că această conștiență obișnuită încetează atunci când omul doarme, că ajungi el nu mai are impresii senzoriale exterioare, că acestea nu mai acționează asupra omului. Atunci când omul doarme și impresiile senzoriale exterioare nu mai acționează asupra creierului întreținut de omul median, atunci există totuși alte influențe care provin de la acest om median, asupra omului din partea de sus, așadar de la cel de-al doilea om la cel dintâi, așadar asupra creierului. Respirația este menținută în omul median și în timpul somnului; de asemenea, sunt menținute și celelalte activități ale omului median; sângele este condus la creier și atunci când omul doarme, la fel ca atunci când este treaz. Acest lucru se petrece, în fond, doar cu o mică diferență.
Există deja o diferență între modul în care este întreținut instrumentul conștienței cotidiene de către omul median în starea de veghe, respectiv în starea de somn. Diferența se exprimă, de exemplu, în aceea că în timpul somnului numărul respirațiilor noastre este mai redus, de la aproximativ douăzeci la cincisprezece, iar cantitatea de bioxid de carbon expirată este cu aproximativ un sfert mai mică decât în starea de veghe și că întregul mod de alimentare se modifică în timpul somnului. Așadar dacă în anumite circumstanțe modul obișnuit de hrănire a omului și efectele sale continuă în somn, poate fi chiar foarte rău. Oamenii știu acest lucru din faptul că dorm cu mult mai prost după o masă bogată, astfel încât de fapt creierul este deranjat realmente în repausul său, de o masă bogată ingerată chiar înainte de a adormi. Există așadar o diferență între starea de somn și starea de veghe și în modul în care acționează omul median asupra omului din partea de sus a ființei omenești.
Acum să ne punem întrebarea: Ce consecință are pentru omul pământean obișnuit, faptul că există această diferență?
Faptul că se închide față de lumea exterioară și doar în interiorul său corporal, în ceea ce noi am descris drept configurație a omului, acționează forțele care există în acest om median în omul de sus, în omul-cap, are drept consecință stingerea conștienței cotidiene obișnuite și faptul că omul, deși creierul său există în continuare în timpul somnului, nu percepe influențele care se exercită din omul median asupra acestui creier, el nu realizează că nu percepe aceste efecte, iar acestea există de fapt numai în ceea ce noi numim în mod obișnuit conștiență de vis.
Această conștiență de vis este foarte complicată, dar dacă omul se gândește puțin poate ajunge cu ușurință la ideea că o anumită clasă de vise se află întrutotul în legătură cu ceea ce se petrece în omul median și provine din aceea că de fapt creierul nostru nu este numai în stare să perceapă lumea exterioară atunci când impresiile senzoriale acționează asupra creierului, ci el este oarecum în stare și să perceapă acțiunile omului median sub formă de imagini de vis, care preiau diverse simboluri. Atunci când în inimă nu este ceva în ordine, acest lucru poate fi visat în simbolul unei sobe încinse. Atunci când ceva este în neregulă la nivelul intestinelor, se visează frecvent șerpi. Interiorul este foarte des caracterizat în așa fel încât visul indică ceea ce se petrece în interiorul omului median. Iar cel care abordează acest raporturi ciudate prin știința exterioară obișnuită, își va putea spune că neregularitățile din omul median sunt percepute în mod simbolic în imagini de vis.
După cum știți foarte bine, există și oameni care au experiențe cu mult mai ample în această categorie de vise; oameni care pot percepe apropierea anumitor boli în imagini de vis simbolice absolut precise, astfel încât se poate descoperi o legătură limpede între imagini de vis de tip simbolic ce se repetă regulat și o boală a plămânilor, inimii sau stomacului care intervine ulterior.
La fel cum este posibil să percepeți la trezire printr-o atenție sporită că dacă ați visat despre o sobă încinsă uneori inima bate mai repede, fapt care se exprimă tocmai în soba încinsă, tot așa se pot anunța simbolic în imagini de vis boli ale plămânilor, neregularități interne ale stomacului și, în general, toate bolile care nu se manifestă încă drept boli. Putem spune așadar: Creierul omenesc, sau mai bine spus sufletul omenesc, nu este receptiv numai la impresiile exterioare care sunt mijlocite prin simțuri, ci și la corporalitatea lăuntrică a omului, numai cu diferența că aici nu preia reprezentări adevărate, ci își formează reprezentări simbolice fanteziste despre ceea ce se petrece în omul median.
Dacă vom cuprinde cu privirea această realitate avem indicat foarte clar faptul că atunci când visează, omul se percepe pe sine, și că el poate spune despre sine: În visele mele, eu mă privesc pe mine însumi. – Dar în perceperea din timpul visului, el nu știe asta. El își percepe inima în vis, dar nu știe că ceea ce percepe este inima lui. El percepe o sobă fierbinte, un obiect din afara sa, ceea ce înseamnă că proiectează în afara sa ceea ce se află în el, și îl percepe ca fiind în afara lui. Vedeți așadar foarte limpede că în conștiență de vis omul nu poate avea de a face decât cu interiorul său corporal, și că prin această conștiență de vis el este divizat, ca împărțit în două.
Viața obișnuită se desfășoară în așa fel încât, de regulă, avem de a face numai cu veghea și cu somnul. Dar dumneavoastră știți, tocmai din vise, că în acestea nu sunt percepute numai stările omului median, ci și stările omului de sus, omului-cap. Este suficient să dați atenție acelor vise care sunt provocate prin neregularități existente în cap. Prin ceea ce este perceput ca neregularitate în cap, se percepe așadar în vis creierul însuși, sau mai bine spus, sufletul, prin intermediul instrumentului creierului. E percepe omul de sus pe sine însuși. Aceste vise au întotdeauna ceva extrem de caracteristic. Atunci când aveți un vis și vă treziți cu o durere de cap, visul avut este o reprezentare fantezist-simbolică a durerii de cap. De regulă, astfel de vise care se referă la neregularitățile din creier, la neregularitățile din omul de sus, se vor manifesta întotdeauna în sensul că sunteți conduși în depărtare, că vă aflați înlăuntrul unei bolți mari, sau al unei peșteri. Bolta aflată deasupra omului este caracteristică, este tipică pentru visele legate de dureri de cap. Și întotdeauna ceva se târăște sau se cațără înăuntru, sau există pânze de păianjen sau impurități pe tavanul peșterii. Poate fi și un palat, pe care îl percepeți înălțându-se deasupra dumneavoastră.
Așadar omul se percepe ca om-cap pe sine însuși, dar transpune cele percepute din nou, în afară. Este oarecum așa că omul iese din sine însuși și transpune în afară ceea ce se află în el, ceea ce se află în capul lui. Așadar avem de a face din nou cu o scindare, o divizare a omului, cu un fel de pierdere de sine, de auto-stingere.
Stările pe care vi le-am descris acum sunt stări de vis. Ele sunt stări care vă arată cu claritate cum se destramă omul în conștiența sa de vis, cum nu-și poate el menține unitatea conștienței, conștiența de Eu, și cum, în fond, tot ceea ce apare ca vis, este întotdeauna o imagine, o oglindire simbolică a ceea ce se petrece înlăuntrul corporalității omului.
Acum, nu este vorba ca aspirantul ocult să treacă doar de la conștiența de veghe obișnuită la o conștiență de vis, căci asta nu ar însemna nimic deosebit, ci ca el să treacă la o cu totul altă stare de conștiență; ca prin exercițiile care au fost caracterizate anterior, prin suprimarea rațiunii, a voinței, a memoriei, să se desprindă de sine și să ajungă la o cu totul altă conștiență.
Pentru înțelegerea acestei alte conștiențe, care nu este o conștiență de vis, conștiența de vis poate servi totuși celor care nu cunosc deloc conștiența clarvăzătoare. Această înțelegere apare în felul următor. Dacă ne întrebăm: Ce este, în principal, ceea ce percepe omul din corporalitatea sa lăuntrică în stările de vis, trebuie să răspundem: Este starea de durere, de neregulă, este ceea ce se desfășoară ca neregularitate înlăuntrul corpului. O simplă reflecție vă arată că stările lăuntrice obișnuite, normale, nu sunt percepute de conștiența de vis. Atunci când omul este întrutotul sănătos la nivel de om-cap și om median, când totul este în ordine în cap și în omul median, atunci oamenii dorm bine, și atunci, în circumstanțe obișnuite – și vă rog să fiți atenți la această formulare – nu se poate spune că pe om îl determină ceva să-și întrerupă somnul liniștit, prin vise.
Dar calea pe care trebuie să o abordeze conștiența superioară, clarvăzătoare, trece prin condiții asemănătoare celei pe care o parcurge conștiența de vis. Numai că această trecere prin condiții asemănătoare este obținută printr-o educație ocultă; și este așa că omul clarvăzător ajunge mai întâi să recunoască nu numai stările exterioare, de durere, obișnuite, ale interiorului său corporal, ci el este adus pentru început în situația de a percepe stările normale ale lăuntrului său corporal, așadar pe acelea care se sustrag omului obișnuit care are un somn liniștit. Ca aspirant la clarvedere, omul învață mai întâi să cunoască aceste stări. Cu alte cuvinte: el învață să-și cunoască propriul creier, omul-cap, și omul median, prin aceea că învață să-i perceapă lăuntric. În mod asemănător celui în care omul care doarme își percepe în anumite vise omul median și omul-cap, tot așa trebuie să ajungă și aspirantul la clarvedere să-și cunoască omul median și omul-cap.
Să pornim acum de la omul median. Dacă veți cuprinde cu privirea omul median, va trebui să recunoașteți că în acest om median nu există de fapt nimic care să indice în mod direct lumea exterioară. În cap se află ochii și celelalte organe senzoriale, care indică direct lumea exterioară. Din cauză că simțul tactil este extins pe întreaga suprafață a pielii, are și omul median posibilitatea de a intra în legătură cu lumea exterioară; numai că această percepere a lumii exterioare de către omul median este realmente redusă față de cunoașterea lumii exterioare, pe care o dobândim prin omul-cap. Această percepție nu are prea multă importanță, și chiar căldura care acționează asupra omului median are de fapt, în calitate de percepție, cea mai mare importanță, doar pentru trăirea lăuntrică a omului, pentru starea sa interioară. Așadar omul median este o ființă delimitată, închisă în sine, care are procese interne, care sunt extrem de importante pentru el, dar care au prea puțină importanță pentru legătura omului cu lumea din afară.
Dar dacă vă întrebați dacă acest om interior nu are cumva o legătură cu lumea exterioară care se sustrage cunoașterii conștienței obișnuite, veți ajunge curând la concluzia că și acest om median are o legătură absolut considerabilă cu lumea exterioară. Totul depinde de faptul că acest om median este adaptat condițiilor pământești. El trebuie să respire aerul Pământului, el trebuie să aibă ca hrană substanțele care cresc pe Pământ. Omul median și Pământul aparțin laolaltă în acest mod. Dacă în cercul existenței sale pământești nu ar exista acele substanțe care sunt necesare pentru întreținerea vieții omului median, acest om nu ar putea exista așa cum este. Tot așa, dacă el nu ar avea la dispoziție aerul pentru respirație, acest om median nu ar putea exista așa cum este. Trebuie să spunem așadar: Acest om median este ceva pe care trebuie să-l socotim cu necesitate ca făcând parte din existența noastră pământească, trebuie să-l socotim ca aparținând de ceea ce poate da Pământul omului.
Dar nu este vorba numai de ceea ce poate da Pământul omului. Căci Pământul ar putea să existe de mult timp, dar omul median să nu existe. Căci dacă acestui Pământ nu i-ar veni în ajutor Soarele, făcând să crească și să se coacă pe Pământ cele de care are nevoie omul median, atunci acesta nu ar putea exista. Gândiți-vă numai că acest om median își preia substanțele hrănitoare de la Pământ, și că aceste substanțe hrănitoare, împreună cu aerul, sunt esențiale pentru întreținerea lui, dar că tot ceea ce există de fapt ca substanțe hrănitoare depinde de influența Soarelui asupra Pământului. Așadar ceea ce pătrunde în om este adus la viață de Soare, în mediul Pământului. Pe scurt așadar, atunci când considerăm omul median nu avem numai de a face cu o influență nemijlocită a Pământului asupra omului, ci și cu influența mijlocită, intermediată, a Soarelui asupra omului. Omul median nu ar putea supraviețui fără lumina fizică a Soarelui, care luminează Pământul. Ceea ce se află în acest om median a ajuns acolo prin lucrarea luminii solare asupra Pământului.
Vedeți dumneavoastră, această realitate semnificativă, anume că omul median este de fapt un efect al luminii solare, se exprimă, atunci când aspirantul ocult devine clarvăzător – adică nu dezvoltă numai o conștiență de vis, ci o conștiență clarvăzătoare –, în aceea că în timp ce în vise apar imagini care exprimă neregularități interioare, imaginile pe care le primește aspirantul clarvăzător exprimă ceea ce înfăptuiește Soarele în omul median: lucrurile absolut firești și regulate pe care le înfăptuiește Soarele în omul median. Atunci când aspirantul ocult devine clarvăzător și în el învie percepția propriei sale ființe interioare, plină de regularitate, atunci el se află în fața luminii curgătoare, atunci are în jurul său lumina care inundă. Așa cum îl înconjoară imaginile despre neregularitățile lăuntrice pe cel care visează, tot așa îl înconjoară fenomenele de lumină ce inundă pe acela care este aspirant ocult; în el apare pentru început percepția efectelor Soarelui în propriul său lăuntru.
Comparați acum conștiența exterioară obișnuită cu acea conștiență particulară care ia naștere în clarvăzător. Atunci când omul, ca om-cap, privește obiectele Pământului, el vede aceste obiecte datorită luminii Soarelui reflectate de obiecte, care ajunge la el. Prin conștiență exterioară omul privește lumina solară exterioară, așa cum este ea reflectată de Pământ și de obiectele exterioare. Conștiența cotidiană a omului pământean percepe ceea ce produce lumina solară exterioară, în mod exterior, asupra obiectelor Pământului. Dar ceea ce produce lumina exterioară asupra lui însuși, ceea ce produce ea, făcând posibilă existența omului median, ceea ce produce ea pătrunzând în omul median cu eficacitatea sa, apare ca lumină ce inundă în fața omului atunci când acesta devine aspirant ocult. El vede Soarele în sine însuși în exact același mod în care vede Soarele în exterior, când începe ziua, și cât durează ziua. Și la fel cum vede obiectele din jurul său prin aceea că lumina Soarelui este reflectată de obiectele exterioare, tot așa vede aspirantul ocult elementul solar, așa cum îi este reflectat lui de propriul său interior, atunci când a atins un anumit nivel de clarvedere. Este oarecum configurația omului său median, care i se arată în transparența ei. Acesta este un aspect.
Dacă v-ați întoarce în antichitate și v-ați lăsa învățați în vechile școli misteriale în privința a ceea ce au de parcurs pentru început aspiranți oculți, ați afla că ceea ce tocmai a fost caracterizat era esențial în acele vechi școli misteriale. Ați afla că aspirantul ocult învăța să perceapă Soarele pe calea ocolită a propriului său om median, că el a învățat să perceapă ceea ce persistă din efectele Soarelui chiar și atunci când omul doarme, dar care i se sustrage acestuia în răstimpul conștienței de veghe, deoarece atenția sa este întrutotul preluată de conștiența exterioară. Modul în care omul este o ființă solară îi era clarificat aspirantului ocult printr-o anumită treaptă a inițierii misteriale. Așa a ajuns el să cunoască ființa solară prin sine însuși, a ajuns să știe că Soarele nu acționează numai în mod exterior în lumina reflectată de obiecte, ci și cum acționează acesta în însăși forma trupului omenesc.
Dar și altceva trebuia să învețe să găsească aspirantul ocult, clarvăzătorul începător; anume, ceea ce poate fi comparat cu visele legate de creier, cu acele vise care redau stări neregulate, neobișnuite ale creierului, în care omul, după cum v-am spus, percepe întotdeauna simboluri caracteristice, tipice, ca de exemplu că ar fi într-o peșteră sau într-un palat, pe scurt, ca și cum s-ar bolti ceva deasupra lui, ceva în care el poate privi. Atunci când aspirantul ocult este condus să nu perceapă numai stările omului său median, ci și stările omului său superior, omului-cap, în măsura în care acesta este format, să perceapă stările dinlăuntrul omului-cap, atunci nu apare niciodată același lucru ca în cazul perceperii omului median. Atunci apare mai degrabă – eu vă expun aici pur și simplu o realitate – ca un fel de expansiune regulată, ca o adevărată extindere a spațiului creierului, numai că ea este trăită pe deplin conștient. Ceea ce percepe omul atunci când are toate organele senzoriale închise, când nu percepe nimic exterior și se îndreaptă doar lăuntric cu conștiența sa clarvăzătoare asupra lui însuși, asupra omului-creier, este realmente cerul înstelat, este o anumită perspectivă a bolții cerului înstelat.
Acesta era marele moment din viața aspirantului ocult, anume în vechile misterii – în ce măsură situația s-a schimbat în noile misterii vom afla mai târziu – anume că el își percepea propriul lăuntru, în măsura în care acest lăuntru se exprimă într-o formă umană; la omul de sus, ca un cer cu stele luminoase; că el privea în lumea îndepărtată, deși niciunul dintre simțuri nu era deschis, și avea totuși imaginea cerului înstelat. Și cel mai important moment a fost acela când aspirantul ocult nu observa ceea ce se era în legătură, ca să spunem așa, cu suprafața capului său, ci atunci când el privea din omul de sus, din omul-cap, înspre omul median, și când percepea, fără să-și deschidă niciunul dintre simțuri, ceea ce constituie suprafața inferioară a creierului său, și o vedea pe aceasta luminată de omul median. Atunci omul percepea, într-un întuneric deplin – căci simțurile sale erau închise, iar în privința exteriorului el era ca un om adormit –, privind oarecum lăuntric în jos, el percepea Soarele noaptea, pe suprafața întunecată a cerului. Este ceea ce a fost denumit în vechile misterii: Vederea Soarelui la miezul nopții – adică lumina solară ce inundă în cadrul stelelor care apar cu mult mai mici în privința efectului lor în comparație cu Soarele. Acestea au fost repere semnificative în viața aspirantului ocult.
Când aspirantul ocult progresase suficient, el își putea spune ceva anume. El își putea spune: Așa cum percep prin mine însumi lumina ce inundă a Soarelui, așadar Soarele atunci când privesc la omul meu median, tot așa pot vedea prin omul de sus spațiul ceresc cu stele sale, pentru că acolo este un efect real al stelelor. Faptul că văd stelele și nu un întuneric deplin, provine de acolo că de fapt creierul este adaptat la stele, așa cum este adaptat omul median la Soare. – Așa a luat naștere cunoașterea pentru aspirantul ocult, că la fel cum omul median este întreținut de Soare, la fel cum întreaga sa ființă mediană este interconectată cu Soarele, așadar aparține de Soare, tot așa este interconectat omul de sus, omul-cap, cu întreaga lume și stelele ei.
Dacă aspirantul ocult trăise acest lucru în sine, atunci el putea merge la aceia care nu aveau decât o conștiență de vis, dar aveau totuși imboldul, din nevoile lor lăuntrice, din dorul sufletului de a dobândi un raport cu ceva care trece dincolo de omul pământean. Cu alte cuvinte: aspirantul ocult putea merge la un om religios, care putea resimți cumva astfel de corelații cu lumea, și îi putea spune: Omul, așa cum stă el pe Pământ, nu este pur și simplu o ființă care aparține acestui Pământ, ci o ființă care aparține parțial Soarelui, prin piept și abdomen, iar prin cap aparține întregului spațiu cosmic. – Și atunci, ceea ce putea vesti aspirantul ocult omului religios se transforma la acesta în evlavie, în rugăciune.
În funcție de atitudinea diferitelor părți ale omenirii la care veneau aspiranții oculți ca întemeietori de religii, aceștia puteau pune accentul pe un aspect sau altul. Oamenilor care aveau predispoziția să-și resimtă bunăstarea, ceea ce era legat de omul lăuntric, ca pe o anumită fericire pământeană, așadar acelor oameni care preferau, ca să spunem așa, să-și alcătuiască atitudinea dependentă de bunăstarea corporală a omului median, aspiranții oculți, în calitatea lor de întemeietori ai religiilor, le puteau spune: Ceea ce constituie bunăstarea voastră depinde de ființa solară. – Iar acei oameni au devenit atunci, prin influența aspiranților oculți, adepți ai unei religii solare. Vă puteți convinge de acest fapt: Pretutindeni pe suprafața Pământului unde existau oameni de tipul caracterizat, pentru care era important ca ei să fie făcuți atenți asupra a ceea ce le condiționa bunăstarea lăuntrică, au apărut religii solare.
Este o pură fantasmagorie a unei științe materialiste fatidice când se crede că oamenii au ajuns pur și simplu să se închine Soarelui. Modul în care vorbește știința materialistă exterioară obișnuită despre faptul că o parte sau alta a oamenilor au devenit închinători ai Soarelui, face parte dintre fantasmagoriile științei materialiste. Este întru totul greșit atunci când oamenii de formație materialistă de astăzi îi acuză pe teosofi de o anumită înclinație spre fantasmagorie, și-și atribuie doar lor înșiși realismul. În mare, putem spune că materialismului nu îi lipsesc deloc predispozițiile fantasmagorice atunci când vrea, de exemplu, să explice de ce anumiți oameni au ajuns cândva să se închine Soarelui. Căci el fantazează câte ceva și consideră că oamenii au ajuns prin anumite circumstanțe și nu se știe din ce motiv, să se închine Soarelui. Adevărul este că inițiatul, aspiranții oculți, știau că în cazul anumitor populații aveau de a face cu oameni care dezvoltaseră, de preferință, virtuțile tăriei, curajului, vitejiei, pe scurt toate cele care sunt legate de omul median.
Și ei au ajuns la concluzia că trebuie să-i învețe pe acești oameni că se poate vedea realmente în suprasensibil că omul median este un rezultat al acțiunii solare. Și acești inițiați oculți i-au îndreptat pe oamenii în care predomina omul median, de la simpla bună-stare, de la simpla viețuire în sine, înspre evlavia care privește plină de religiozitate înspre ființa originară a acestui om median. Ei i-au îndreptat pe acești oameni spre închinarea la Soare.
Modul în care este înclinat materialismul spre fantasmagorie poate fi văzut și din acest exemplu. Dar el poate fi remarcat cu claritate și din alte exemple. Astfel, am citit diverse descrieri despre clădirea noastră de la München, care au ajuns prin indiscreția cuiva în ziar, și omul materialist al prezentului și-a făcut diverse reprezentări în privința a ce și cum ar putea fi toate acestea. Într-un asemenea caz te puteai convinge realmente despre faptul că fantezia este întrutotul o însușire a omului actual: căci atunci când se pune problema să vorbească totuși despre anumite lucruri despre care nu știe nimic, omul materialist nu este jenat să folosească toate fantasmagoriile posibile spre explicație. Așa stau lucrurile în viața obișnuită, dar așa stau și în știință. Majoritatea explicațiilor științei materialiste constituie fantasmagorii lipsite de conținut; și în special este o fantasmagorie atunci când știința materialistă încearcă să spună ceva sau să explice închinarea la Soare a oamenilor.
Dar atunci când existau alți oameni pe Pământ, care aveau o predispoziție mai redusă de a-și dezvolta omul median, așadar care aveau mai mult predispoziția de a gândi, de a-și forma idei și reprezentări, adică de a trăi în omul-cap, intervenea altceva. Atunci intervenea faptul că ocultiștii care mergeau în lume ca întemeietori de religii, atrăgeau atenția oamenilor asupra originii acestui fapt, a faptului de a avea gânduri și de a trăi în gânduri și reprezentări. Și ei le spuneau: Dacă vreți să aveți o reprezentare a ceea ce nu puteți privi voi înșivă în lumile cerești suprasensibile – desigur că ei nu foloseau aceste cuvinte, dar sensul era acesta –, aveți o reflectare exterioară a acesteia atunci când vegheați în timpul nopții și priviți cu evlavie la cerul presărat cu stele.
Cultul propriu-zis al stelelor, cultul nopții, cum se mai poate spune deoarece lucrurile au fost de multe ori prezentate în așa fel încât în locul cerului înstelat a fost pusă noaptea, a devenit predominant la acele popoare care aveau o natură gânditoare. Astfel de religii au fost întemeiate pentru popoarele gânditoare, cărora le-a plăcut să reflecteze, iar prin acestea li s-a arătat unde era originea instrumentului gândirii, a omului-cap. Și multe dintre numele pe care le-au avut zeii străvechi ai anumitor popoare ar trebui de fapt să fie traduse în limbile moderne prin cuvântul: noapte. Noaptea a fost adorată, la modul tainic în care apărea ea ca mamă a stelelor, la modul în care lăsa ca stelele să provină din ea; această noapte a fost adorată deoarece inițiații oculți știau realmente că instrumentul creierului este într-adevăr un rezultat al nopții pline de stele.
În mod similar, la acele popoare care au avut un cult al Soarelui nu le-a fost indicat numai Soarele însuși, ci la fel cum s-a trecut de la stele la Mama noapte și multe cuvinte străvechi ca nume ale zeilor străvechi ar trebui traduse prin „noapte”, tot așa s-a atras atenția și în cazul Soarelui asupra faptului că el dă naștere zilei, că el determină ziua. Iar consecința a fost că multe cuvinte de la acele popoare care se închinau, în esență, celei mai înalte puteri divine văzută în Soare, multe astfel de cuvinte trebuie traduse prin „zi”.
Putem așadar spune, pe bună dreptate: În funcție de cum erau popoarele: curajoase, războinice, etc., oamenii erau, de preferință, închinători ai Soarelui sau ai zilei, deoarece inițiații lor le indicaseră ca obiect al evlaviei Soarele, ființa zilei. Pe de altă parte, popoarele gânditoare, având o natură reflexivă, le găsim ca adoratoare ale nopții și stelelor, deoarece inițiații lor îi îndrumaseră înspre acestea.
Dar mai există și altfel de popoare. Există popoare care nu aveau însușirea de a experimenta într-un fel atât de net conștiența de zi, respectiv conștiența de noapte, sau, se poate spune și: conștiența și lipsa de conștiență. Dacă ne întoarcem în timpurile vechi, găsim multe popoare – dumneavoastră știți aceasta din alte conferințe teosofice – care au menținut întrutotul stări medii sau intermediare de conștiență, așadar care au păstrat o veche clarvedere; popoare care nu trăiau numai alternativ între zi și noapte în stările de conștiență, respectiv lipsă de conștiență, ci aveau conștiența de zi și lipsa de conștiență nocturnă într-un fel de semiconștiență, sau veche conștiență clarvăzătoare.
Pentru aceste popoare exista o a treia stare de conștiență. În felul acesta, aceste popoare aveau o presimțire a faptului că există realmente o legătură între om și ceva aflat în afara Pământului. Din ce motive aveau aceste popoare această predispoziție? Aceste popoare aveau și în înfățișarea lor, în omul exterior, în corporalitatea lor exterioară, o anumită însușire. Acești oameni dotați cu vechea clarvedere – în timpurile vechi și în cele străvechi s-au aflat în această situație aproape toți oamenii de pe suprafața Pământului – aveau particularitatea că în anumite stări de conștiență își puteau percepe propria simetrie, dar nu atât ca oameni simetrici, cât în aceea că omul median le apărea în acțiunea sa asupra omului de sus, asupra omului-creier.
Dacă vreți să vă faceți o imagine despre ceea ce a avut loc acolo într-o astfel de clarvedere, atunci aduceți-o înaintea dumneavoastră ca imagine a omului median în creier. În viața normală obișnuită de pe Pământ, impresiile senzoriale exterioare acționează asupra creierului, și creierul reflectă imaginile, adică își opune propria entitate imaginilor exterioare. Ia naștere așadar reprezentarea lumii exterioare ca imagine reflectată de creier. De fapt, asta sunt reprezentările lumii exterioare: imagini reflectate de creier. Atunci când priviți lumea exterioară, impresiile exterioare trec prin ochi până într-un anumit loc al creierului, și acolo sunt captate. Faptul că sunt captate acolo, sau cel puțin că nu sunt lăsate să treacă în întregime, ci sunt reflectate, determină nașterea reprezentărilor. Atunci când omul devine clarvăzător nu numai obiectele exterioare fac impresie asupra creierului său, ci și omul median face impresii care sunt atunci reflectate de către creier.
Ceea ce am indicat eu acum: anume că omul median face impresii asupra creierului și aceste impresii sunt reflectate de creier, nu este în niciun caz la fel cu ceea ce am descris ca existând la un adevărat aspirant ocult. Adevăratul aspirant ocult își percepe direct omul median, nu prin creier. El vede elementul solar în sine însuși direct, el vede elementul stelar în sine, direct în creierul său. Dar cele despre care este vorba acum, această stare clarvăzătoare la care procesele din interior, elementul solar din omul median, sunt reflectate de creier – la fel cum sunt reflectate de creier impresiile exterioare care vin prin simțuri –, au constituit în multe cazuri baza străvechii clarvederi a oamenilor din vechime. Aceștia percepeau pe calea ocolită a omului median. La început nu percepeau nimic exterior. Ei percepeau doar ceea ce era solar în ei înșiși și care le era reflectat datorită faptului că ceea ce fusese captat de creier fusese perceput ca reprezentare a elementului solar în interior.
Au existat cândva popoare care au avut anumite predispoziții, în sensul că ele captau cu creierul lor, în anumite stări clarvăzătoare naturale, natura solară din propriul lor lăuntru, și făceau din ea o reprezentare. Și cum apărea atunci aceasta? Ea era proiectată în afară, și nu era percepută ca reprezentările obișnuite, determinate din exterior, ci în așa fel încât apărea ca lumină solară lăuntrică, dar venind din afară. Și dacă se investiga de unde provine un astfel de fenomen, dacă aspiranții oculți voiau să cunoască de unde vine faptul că se află în astfel de stări, atunci le devenea limpede ceea ce se află în omul median, propria lor natură solară.
Omul are această natură solară, pentru că este o ființă solară. Ceea ce apare în instrumentul creierului este legat de faptul că omul este ființă stelară, că el este constituit realmente din întregul spațiu cosmic. Dar ceea ce percepe el acum depinde de faptul că Pământul este înconjurat de Lună, aceasta având un efect puternic asupra omului.
În acele timpuri vechi, omul era în așa fel organizat încât asupra creierului său acționa în principal Luna, care exercita influențe puternice asupra creierului său. De aceea, vechea clarvedere depindea în mare măsură de fazele Lunii și intervenea, în majoritatea cazurilor, în acele contexte care își găsesc expresia exterioară în fazele Lunii. Vechea clarvedere creștea timp de paisprezece zile, și scădea în următoarele paisprezece zile. La mijlocul acestui interval Lunar, efectul era deosebit de puternic. Această veche clarvedere s-a desfășurat așadar la modul că acei oameni aveau anumite perioade în care știau: Noi suntem ființe solare. – Ei știau acest lucru prin faptul că puteau percepe Soarele prin intermediul reprezentării lăuntrice a creierului. Dar asta se întâmpla datorită acțiunii Lunii. Da, vechea clarvedere apărea de multe ori în sensul că omul se adapta oarecum efectului lunar crescător și descrescător de douăzeci și opt de zile al Lunii și că ea avea zile în care se manifesta deosebit de intens, zile în care clarvederea exista la toți oamenii, zile în care conștiența clarvăzătoare lăuntrică se manifesta la toți oamenii. Atunci când inițiații oculți mergeau la astfel de oameni și voiau să le creeze dispoziții religioase, ei au făcut din aceștia adoratori ai Lunii, din aceleași motive în care alți oameni au devenit adoratori ai Soarelui sau ai zilei, adoratori ai stelelor sau ai nopții. De aici provine cultul Lunar la multe popoare din vechime.
Moise a cunoscut acest cult lunar, la începuturile propriu-zise ale acestuia, la inițiații egipteni; el însuși a fost unul dintre cei mai mari și mai importanți dintre ei, care a făcut dintr-o formă deosebit de spiritualizată a cultului Lunar, religia unui popor, anume a vechiului popor ebraic. Așadar cultul lui Iahve al vechiului popor ebraic este un cult Lunar spiritualizat. De aceea s-a putut propaga până în timpurile vechi la vechiul popor ebraic conștiența că omul se află în legătură cu ceea ce este în afara Pământului, că el nu și-a mărginit entitatea la ceea ce este pământesc.
Dar în cadrul vechilor culturi Lunare, Solare și stelare, puțini oameni din popor cunoșteau faptul că stelele, Soarele și Luna apar spiritualizate clarvăzătorului, că ele nu îi apar acestuia ca și cum ar fi văzute prin organele exterioare; și puțini dintre ei ar fi înțeles, dacă li s-ar fi spus: Rugați-vă la ceva care este originea omului vostru median, dar să nu vă reprezentați acest ceva în imaginea Soarelui perceput senzorial, în mod exterior, ci drept ceva suprasensibil, care stă la baza Soarelui; și la fel de puțin ar fi înțeles adoratorii stelelor dacă li s-ar fi spus că organul meditării, reflecției și gândirii își are originea în vastul spațiu cosmic, dar că originea acestuia nu trebuie reprezentată în imaginea cerului înstelat perceput cu ochii fizici, ci în invizibilul care se află în spatele acestuia, în multele entități spirituale care se află în stele. Și așa cum nu se putea spune adoratorilor Soarelui și stelelor ceea ce era cunoscut de inițiați, nu se putea spune nici popoarelor care adorau Luna: Imaginați-vă o entitate invizibilă care-și are oarecum trupul exterior în Lună. Dar acestora li se putea spune altceva, și Moise a spus-o realmente vechiului popor ebraic. Acest fapt nu putea fi încă spus vechilor adoratori ai Lunii, ci abia vechiului popor ebraic. De aceea, Moise nu și-a îndreptat poporul înspre Luna vizibilă, ci înspre acea ființă în care se afla originea străvechii clarvederi a tuturor popoarelor; acea clarvedere care fusese dată oarecum ca o compensare oamenilor atunci când ei au fost transpuși în situația de a trebui să alterneze cu conștiența lor între conștiența de zi și conștiența de noapte, și care le-a adus o cunoaștere despre lume ce se exprimă asemănător razelor Soarelui reflectate de Lună. Așadar pentru această conștiență pământească ce putea oferi doar ceva exterior, o conștiență de zi și de noapte, cel mult a lumii stelare vizibile, omului din timpurile străvechi i s-a dat, prin posibilitatea de a alterna între această conștiență de zi și conștiența de noapte, ceva ca un fel de compensare; o veche clarvedere, aflată în legătură cu ființa spirituală a Lunii și care se află din nou într-un raport exterior, la nivel local, cu Luna.
Și atunci când, în decursul evoluției omenirii, această conștiență clarvăzătoare a trebuit să se atenueze și să dispară treptat, pentru vechiul popor ebraic a fost creat un înlocuitor mai spiritual în ființa lunară invizibilă, în Iahve sau Iehova, pe care Moise l-a propovăduit vechiului popor ebraic, și în privința căruia el a indicat insistent că acesta nu trebuie confundat cu nimic văzut exterior, și cu nicio imagine vizibilă din punct de vedere exterior. De aceea, el a interzis categoric ca Iahve sau Iehova să fie văzut într-imagine din lumea exterioară. El le-a interzis oamenilor să-și facă o imagine [Nota 20] a lui Dumnezeu, o imagine care ar fi putut da percepției ceva din lumea exterioară, și el le-a interzis oamenilor să-și facă prin ceva din lumea exterioară o imagine despre Dumnezeul invizibil, suprasensibil.
Vedem astfel cum religia lui Iahve și religia lunară se află într-o relație remarcabilă, care a fost dată la început omenirii prin vechea clarvedere. Pentru cei interesați, indicăm faptul că H. P. Blavatsky [Nota 21] a atras atenția, din surse întemeiate, că religia lui Iahve a fost, într-o anumită privință, un fel de înnoire a vechii religii lunare. Numai că H. P. Blavatsky nu a ajuns atât de departe în cercetările sale pe cât putem ajunge noi în ziua de azi, astfel încât această conexiune care a fost prezentată aici nu i-a fost pe deplin clară. Cunoașterea faptului că religia lui Iahve este o religie lunară a determinat-o oarecum pe H. P. Blavatsky să ajungă întrucâtva la sentimentul că această veche religie a lui Iahve ar fi avut o valoare mai redusă. Dar nu așa stau lucrurile. Căci dacă se știe că religia lui Iahve a vechiului popor ebraic își are originea în vechea clarvedere și păstrează oarecum numai amintirea acestei vechi clarvederi, atunci se poate ajunge foarte bine la perceperea sacralității și profunzimii acestei religii a lui Iahve.
Vedeți așadar legătura între trăirile importante ale aspiranților oculți, care au viețuit într-o conștiență superioară legătura omului cu întregul Univers, apartenența omului la întregul Univers, prin aceea că ei au recunoscut că omul median este un om solar, iar omul superior un om stelar. Vedeți așadar și legătura celor pe care le recunoaște ocultismul în religiile exterioare și care, de fapt, la modul în care au fost date oamenilor în multe privințe ca vechi religii, erau de asemenea teosofii. Căci în clipa în care oamenii din vechime deveneau evlavioși, în ei se stârnea mai mult sau mai puțin ceva din vechea clarvedere și atunci ei nu trebuiau doar să creadă, ci puteau să și înțeleagă ceea ce le spuneau vechii inițiați, chiar dacă nu puteau să vadă cu ochii lor cele spuse. În felul acesta, vechile religii sunt într-o mare măsură teosofii. Ele sunt învățături teosofice, pe care le-au dat ocultiștii oamenilor, în funcție de predispozițiile oamenilor din diferitele zone ale Pământului.
După cum ați văzut, noi a trebuit să lăsăm temporar în afara considerațiilor noastre pe omul de jos, pe cel de-al treilea om septuplu. Vom reveni la el și atunci veți vedea cât de remarcabil este marele misteriu și cum se dezvoltă în continuare aspirantul ocult prin inițiere, singura prin care poate fi înțeleasă adevărata ființă a omului.
