Cunoștințele oculte – vă rog să-mi iertați această afirmație, dar ea trebuie rostită odată – nu sunt deloc o joacă de copii; iar cine se apropie de ele în ideea de a dobândi prin ele un fel de teorii indiferente, chiar dacă nu indiferente față de viață, dar teorii în privința cărora te angajezi numai cu mintea, se va afla, în majoritatea cazurilor, într-o eroare considerabilă. Noi am considerat aparent, ceva de-a-dreptul exterior: configurația umană; dar eu v-am spus că aspirantul ocult trebuie să pornească de la această configurație, așa cum am abordat-o noi ca om tripartit. În majoritatea cazurilor, aspirantul ocult trebuie să pornească de la senzații și sentimente, de la impresiile sufletești ce rezultă din considerarea configurației omenești, pentru că în felul acesta el își poate lua punctul de pornire de la ceea ce este oarecum cel mai independent de viața sa interioară.
Vedeți dumneavoastră, este întrutotul posibil, și în anumite cazuri chiar de dorit, ca nu numai teosofii ci și ocultiștii să pornească de la viața sufletească lăuntrică. Dar în astfel de cazuri există întotdeauna un fel de obstacol, care, ca să spunem așa, nu îl lasă pe om să înainteze. Dumneavoastră știți din alte conferințe că la alcătuirea omului interior nu a colaborat numai ceea ce i-a fost dată omului de când și-a început Pământul evoluția, ci și ființe și forțe spirituale, care au lucrat pe Pământ de-a-lungul multor încarnări. La alcătuirea acestui om interior au colaborat, din timpuri primordiale, forțele luciferice și cele ahrimanice. Dacă luați în considerare acest lucru, atunci veți spune cu ușurință – și asta este întrutotul adevărat – că este nesigur, în cazul în care se pornește de la omul interior, să te eliberezi fără doar și poate de forțele luciferice și ahrimanice, să nu te încâlcești în influențele lor, în ceea ce dobândim ca viziuni oculte. Pentru că atunci se pot amesteca în suflet fără ca omul să observe, influențe luciferice și ahrimanice. Căci omul crede despre multe lucruri că ar fi conținuturi sufletești extraordinar de bune, dar ele nu sunt așa, pentru că sunt amestecate într-un fel sau altul cu forțele pe care le-au exercitat Ahriman și Lucifer asupra omului. De aceea, pentru aspirantul ocult cel mai sigur rămâne să pornească de la configurația omenească. Asupra acestei configurații omenești s-a exercitat în măsura cea mai redusă acea influență care poate fi numită influența forțelor luciferice și ahrimanice. „În măsura cea mai redusă” – vă rog să aveți în vedere această expresie, pentru că și acolo s-a executat o influență, dar în măsura cea mai redusă. Asupra vieții sufletești lăuntrice s-a exercitat o influență cu mult mai mare, astfel încât realmente configurația omenească rămâne punctul de pornire cel mai sănătos pentru aspirantul ocult, dacă el are în vedere străvechea afirmație ocultă, că în privința înfățișării sale, omul este o imagine a Dumnezeirii. Este bine ca aspirantul să pornească din acest punct, căci el se leagă de Divinitate; el își alege punctul de pornire din asemănarea cu Dumnezeirea, și acest lucru este extraordinar de bun, extraordinar de important.
Dar, pe de altă parte, acest lucru prezintă din nou o dificultate. Atunci când se pornește de la viața sufletească lăuntrică și omul ajunge, datorită dezvoltării sale oculte, să privească, din trăirile sufletești lăuntrice, în lumea spirituală, atunci impresiile lumii spirituale durează relativ foarte mult. Cu alte cuvinte: Dacă cineva reușește ca doar prin trăirile sale sufletești lăuntrice să treacă dincolo de prag și să intre în lumea spirituală, atunci el trăiește vederea spirituală și își poate lua relativ mult timp pentru a privi lucrurile, deoarece ele durează un timp relativ îndelungat. Acesta este, aș spune, aspectul util, confortabil, când se pornește de la trăirile sufletești lăuntrice. Dar acest mod de a proceda are și dezavantajele descrise mai sus. Pentru că el nu îl ferește pe om de la a nu aprecia corect influențele luciferice și ahrimanice, de a nu le recunoaște corect. Și realmente se poate spune, iubiții mei prieteni, că oamenii îi observă cel mai puțin pe Lucifer și pe diavol atunci când pornesc de la viața lor sufletească lăuntrică.
Dimpotrivă, faptul de a porni de la configurația omenească are dezavantajul că imaginațiunile, contemplarea la care se ajunge durează extraordinar de puțin timp, că ele nu durează deloc mult, astfel încât este necesar să se dezvolte o anumită prezență de spirit atunci când vrem să le reținem.
Aș dori să vă descriu acum ce se întâmplă atunci când cineva pornește ca aspirant ocult de la configurația omenească și pătrunde în lumea spirituală. Eu nu știu dacă fiecare dintre dumneavoastră a făcut deja această experiență remarcabilă, care poate fi făcută în fiecare zi, și care trebuie făcută dacă vrei să știi ceva despre ea, anume că dacă ochiul a fost îndreptat în mod special asupra unui obiect luminos, atunci impresia ce rămâne în ochi durează mai mult decât a fost ochiul îndreptat asupra obiectului. În special, Goethe [Nota 22] s-a preocupat mult, după cum povestește el în repetate rânduri în Teoria culorilor a sa, de aceste imagini ulterioare, ce rămân în organism, adică în cadrul configurației omenești. De exemplu, dacă vă culcați seara, stingeți flacăra lumânării și închideți apoi ochii, puteți avea flacăra lumânării cumva, ca un ecou, încă un timp îndelungat înaintea dumneavoastră. Pentru majoritatea oamenilor, care au perceput o astfel de reverberație luminoasă, impresia exterioară este încheiată dacă au trăit această reverberație. Atunci, ca să spunem așa, ei consideră că au trăit până la capăt acele mișcări subtile, acele vibrații care au fost provocate de impresia exterioară. Apoi, pentru majoritatea oamenilor această impresie exterioară a trecut și ea.
Aspirantul ocult trebuie să pornească și de la configurația umană, adică de la ceea ce constituie forma, înfățișarea omenească pe planul fizic, în viața obișnuită. Atâta timp cât el observă doar imaginile ulterioare, lucrurile nu sunt importante. Important este abia dacă după ecoul imaginii mai rămâne ceva. Căci ceea ce rămâne după ecoul imaginii nu mai provine de la ochi, ci este un proces, o trăire pe care o avem prin trupul eteric. Oricine a făcut el însuși acest experiment nu va mai face obiecția neîntemeiată că și aceasta ar putea fi doar o imagine ulterioară, creată de trupul fizic. Această afirmație poate fi făcută numai atâta timp cât nu ai avut tu însuți trăirea respectivă. Când ai experimentat lucrurile nu mai faci această afirmație. Căci ceea ce rămâne este cu totul altceva decât ceva care se află într-o relație fizic-sensibilă exterioară oarecare, cu impresia exterioară.
În majoritatea cazurilor, de exemplu, ceea ce rămâne după o impresie de culoare sau lumină nu este o iluzie, o amăgire de lumină sau culoare. Dacă este lumină sau culoare, atunci este amăgire; dar de fapt este un sunet, despre care știi cu precizie că nu a fost provocat de ureche sau prin intermediul urechii. Poate fi și o altă impresie, dar este întotdeauna o impresie diferită de cea exterioară. Ocultistul trebuie să se obișnuiască să treacă dincolo de impresia exterioară, să o depășească, deoarece ocultismul există și pentru orbii care nu au văzut niciodată un obiect exterior în viața lor, care nu au avut niciodată vreo impresie exterioară de lumină prin ochii lor senzoriali. Majoritatea formațiunilor fantasmagorice pe care le văd oamenii sunt doar imagini de amintire ale impresiilor senzoriale, care au fost transformate prin fantezie. Trăirea ocultă nu depinde de faptul că omul poate folosi un organ senzorial sau nu, pentru că ea apare independent de organele de simț.
După ce și-au făcut o imagine adecvată a întregii configurații omenești, aspirantul ocult trebuie să o fixeze, pentru a o avea ca imaginațiune vie în fața sa. Este absolut indiferent prin ce simț anume sau în ce mod fixează el această configurație omenească. Ceea ce contează este ca statura, configurația umană să fie în general fixată, adică ea să determine o imaginațiune, o imagine absolut vie în el. Se poate întâmpla ca aspirantul ocult să ia ca punct de pornire imaginea exterioară a configurației omenești. Dar se poate și întâmpla ca el să ia ca punct de pornire sentimentul lăuntric al corpului, faptul de a se simți pe sine în întruchiparea sa. Dacă ocultistul reușește, în cele din urmă, să simtă față de această configurație omenească ceva asemănător ca un fel de reverberație – așadar dacă omul, după ce a cuprins mai întâi configurația omenească pe care a putut-o afla în lumea fizică și o lasă apoi să reverbereze în sine, așa cum reverberează o imagine ulterioară, ca în cazul despre care v-am vorbit mai devreme –, și să aștepte până când această imagine ulterioară a configurației omenești se estompează și dispare, atunci ocultistul dobândește acea imagine a configurației omenești care nu mai este o imagine ulterioară a configurației fizice, ci este ceva trăit în trupul eteric. Această imagine ulterioară este trăită așadar în trupul eteric. Vedeți așadar că pentru aspirantul ocult se pune problema să se viețuiască pe sine însuși în trupul eteric. Dacă aspirantul ocult a ajuns până acolo încât să se viețuiască pe sine în trupul eteric, atunci această trăire nu este o joacă de copil, pentru că ea se descompune imediat în două trăiri. Ea nu rămâne unitară. Iar aceste două trăiri trebuie exprimate prin două cuvinte: Mai întâi se viețuiește moartea, și apoi Lucifer. Și pentru că nu este vorba de trăiri senzoriale, ci de trăiri superioare esențiale, nu este desigur simplu să descrii aceste trăiri – pentru că în majoritatea cazurilor cuvintele sunt preluate din lumea sensibilă, și de aceea și semnificația cuvintelor ne amintește de lumea senzorială –, căci atunci prin trăirea lăuntrică se viețuiește mai mult decât printr-o trăire exterioară, iar atunci când se folosesc cuvinte, acestea au mai mult sensul să creeze o reprezentare, o imagine a ceea ce se viețuiește de fapt.
Faptul de a viețui moartea este aproximativ așa încât știm că forma umană pe care tocmai am cuprins-o cu privirea și de la care am pornit nu dăinuie în afara existenței pământești. Ea este legată de existența pământeană. Cine vrea să treacă dincolo de existența pământeană, cine vrea să ia în seamă o viață suprasensibilă, trebuie să se limpezească în privința faptului că această înfățișare omenească poate fi trăită ca atare numai pe Pământ; că ea trebuie să se sfărâme prin moarte, să se sfărâme în clipa în care omul iese din existența pământeană. În trupul eteric configurația omenească nu se poate arăta altfel decât ca hărăzită morții.
Aceasta trebuie să fie prima impresie a aspirantului ocult, și aici se află deja un obstacol pentru că impresia pe care o creează configurația omenească sfărâmată este extraordinar de profundă. Pentru mulți oameni cu aspirații oculte, lucrurile au stat așa că de fapt ei nu au reușit să depășească această impresie, și și-au spus: Teama mea de ceea ce poate urma mă împiedică să merg mai departe. – Este necesar să vedem moartea din simplul motiv că doar atunci avem deplina certitudine că înlăuntrul trupului pământesc este imposibil să viețuim lumea superioară. Trebuie să ieșim afară din el, trebuie să-l părăsim.
Aceasta este următoarea impresie. Dar cu aceasta nu am spus că lumile superioare nu pot fi deloc trăite într-un trup pământean. Dar pentru început, nu este altfel posibil, pentru aspirantul ocult, decât ceea ce tocmai a fost descris. Este ceea ce se poate descrie prin cuvintele: Avem trăirea lui Lucifer. De fapt Lucifer este acolo pentru a atrage atenția asupra a ceva care este extrem de seducător. Dacă e să îmbrăcăm în cuvinte experiența avută prin faptul că facem cunoștință cu Lucifer, acest lucru se poate face în felul următor. Lucifer atrage omului atenția asupra fragilității configurației omenești, prin aceea că el spune, oarecum așa: Privește această înfățișare omenească, cât de fragilă este; zeii care sunt dușmanii mei ți-au dat ție această statură fragilă. – Este aproximativ ceea ce îi comunică Lucifer omului, și cu aceasta el atrage atenția asupra faptului că zeii superiori au fost transpuși în necesitatea de a-l face pe om fragil în această statură; că ei nu puteau proceda altfel, datorită unor condiții pe care le vom discuta mai târziu, decât să facă o formă umană fragilă. Apoi Lucifer îi arată omului ce ar fi vrut el să facă din om, ce ar fi devenit omul dacă el singur, Lucifer, neinfluențat de adversarii săi, ar fi putut să se ocupe de om.
Ceea ce îi arată Lucifer omului, ce anume ar fi devenit omul dacă el, Lucifer, ar fi putut să se ocupe singur de acesta, are din nou ceva extraordinar de seducător, pentru că Lucifer îi spune: Uită-te în jurul tău, privește la ce a rămas din tine după ce s-a sfărâmat statura ta omenească. Atunci când statura omenească se sfărâmă, când omul se întoarce, ca să spunem așa, spiritual, și se vede pe sine însuși, ca să spunem așa, spiritual, lipsit de pielea, de învelișul pe care l-a avut atunci când forma omenească a fost luată de la el, atunci vede două lucruri. În primul rând vede că ceea ce a rămas este într-adevăr bun pentru lumea suprasensibilă, că este legat, într-un anumit sens, de lumea suprasensibilă, că este înrudit cu cele spirituale și că, într-o anumită privință, este nemuritor, în timp ce trupul este muritor. Acesta este un argument puternic, un motiv puternic de seducție de care dispune Lucifer. Pentru început, omul este îndrumat înspre asemănarea sa cu Dumnezeu, asemănare pe care o are, dar care este fragilă și legată de Pământ. Prin Lucifer i se arată ceea ce este nemuritor în el. Aceasta este ispita, impresia seducătoare. Dar când omul contemplă ceea ce este nemuritor, când omul are în vedere ceea ce îndepărtează înfățișarea sa exterioară după ce a fost împărțită în cele trei părți ale ei, din care am găsit noi că este alcătuită, atunci omul se vede pe sine însuși, atunci vede cu ce preț l-a făcut Lucifer nemuritor pe om. Atunci omul nu mai este om, când se privește pe sine, omul nu mai este realmente om. Ceea ce este omul ca om superior, așa cum am caracterizat noi ca om tripartit, a fost descris de simbolistica ocultă în anumite imagini. Aceste imagini au avut ceva de spus oamenilor de-a lungul timpurilor. Dar foarte puțini oameni au înțeles aceste imaginațiuni și imagini pline de semnificație. Omul de sus, omul-cap, la care poate privi omul când se privește pe sine însuși, nu este același pentru toți oamenii. Este doar o imagine care se schimbă mai mult sau mai puțin. Dar imaginea oferă o idee aproximativă despre ceea ce viețuiește omul ca impresie. Căci contemplat astfel, omul nu mai are un chip omenesc, ci este mai mult asemănător unui taur sau unui leu. Se dovedește, deși nu este întrutotul potrivit – uneori ceea ce este viețuit în lumea suprasensibilă pare ca fiind grotesc – că o femeie care se privește pe sine în acest mod se resimte mai mult ca leu, în timp ce un bărbat se resimte mai mult ca taur. Acest fapt trebuie acceptat, pentru că așa stau lucrurile. În legătură cu aceste două imagini, care se suprapun într-o anumită măsură, deoarece bărbatul nu este întrutotul lipsit de aspectul de leu, iar femeia nu este întrutotul lipsită de aspectul de taur, căci acestea se contopesc oarecum, și din contopire ia naștere imaginea unei păsări, care a fost întotdeauna numită „vultur”, și care face parte din acest context.
Asta n-ar fi cel mai rău. Unii s-ar putea hotărî să fie tauri, lei sau vulturi, în favoarea nemuririi [Nota 23]. Dar acesta este doar omul de sus, omul-cap. Continuarea în jos, este un dragon sălbatic. Acest lucru a dat naștere legendelor cu dragonii. Simbolismul religios a transmis întotdeauna cele patru imagini relativ la om, și care pot fi găsite doar fragmentate în lumea suprasensibilă, anume omul, leul, taurul și vulturul. Și el doar a indicat, în modul în care găsim aceste referiri în istoria căderii în păcat, că de om mai aparține și un dragon sălbatic. Dar el aparține cu siguranță totalității ființei umane, așa cum se găsește el acolo.
Și acum, omul trebuie să-și spună: E drept că Lucifer îți poate promite nemurirea – acest fapt este pe deplin întemeiat –, dar numai cu prețul înfățișării, al configurației tale, astfel încât să continui să trăiești, să fii nemuritor, în forma în care ai devenit sub influența lui. – Și abia acum observăm că noi am dobândit de-a-lungul evoluției Pământului o configurație lăuntrică așa cum este cea pe care o avem, datorită faptului că Lucifer a acționat în decursul evoluției Pământului. Acum observăm că această evoluție a Pământului a dat omului, sub influența lui Lucifer, o mulțime de elemente suprasensibile. Căci înțelepciunea și toate cele care se leagă de înțelepciune provin în mare măsură de la Lucifer; iar la întâlnirea cu omul, Lucifer îi poate arăta cât de mult îi datorează acesta. Dar toate cele caracterizate acum se află în legătură cu aceasta.
De aceea, trebuie pusă întrebarea: Oare nu există nimic consolator în această cunoaștere de sine? – Pentru că, la urma-urmelor, această cunoaștere de sine nu este deloc consolatoare dacă prin această vedere omul este caracterizat drept animal. Acest animal este triplu, și nu face parte dintre animalele superioare, ci el a coborât pe scara animală până la acea caracteristică ce se găsește pe Pământ în imaginea unui amfibiu. Această vedere nu este deloc consolatoare.
Despre tot ceea ce v-am povestit eu acum vă spusesem înainte că face o impresie ce dispare extraordinar de repede. Și trebuie o mare prezență de spirit pentru a cuprinde impresia, pentru a o privi, ca să spunem așa. Căci ea trece foarte repede. Acesta este dezavantajul atunci când se pornește de la înfățișarea omenească, anume că oamenii nu au o atât de mare prezență de spirit încât să înțeleagă moartea și să-l înțeleagă pe Lucifer, și apoi să se mai privească și pe ei înșiși prin faptul că se întorc – am desigur în vedere o întoarcere spirituală. Nu este nimic consolator în ceea ce se vede acolo, pentru că, la urma-urmelor, există doar două opțiuni. Ai opțiunea de a rămâne la ceea ce este muritor, fragil, care provine de la zei, de la adversarii lui Lucifer, sau ai opțiunea de nemurire, și atunci, la această nemurire, se adaugă cu necesitate o degradare a înfățișării omenești.
Prezența tuturor acestor lucruri, impresia pe care o fac ele nu sunt deloc consolatoare; pentru început se creează o impresie de degradare; o impresie fatală și îngrozitoare. De aceea, o mare parte din sarcina învățătorului ocult constă în aceea de a le atrage atenția oamenilor că atunci când au o astfel de impresie, atunci când au în general primele impresii suprasensibile, nu ar trebui să le dea prea multă atenție, din simplul motiv că aceste impresii, indiferent că sunt îmbucurătoare sau întristătoare, nu pot fi niciodată considerate ca determinante. Trebuie așteptat cu multă răbdare. Este posibil că dacă cineva face experimentul sufletesc descris să ajungă de mai multe ori la o impresie de-a-dreptul lipsită de speranță, și atunci este nevoie de curaj pentru a o re-crea din nou. Dar dacă omul vrea să înainteze practic în ocultism, el trebuie să se sprijine pe ceva, și vine într-adevăr momentul în care el se poate sprijini pe ceva.
Noi nu ne putem sprijini pe ceea ce ne oferă prezentul, pentru că tot ceea ce am dobândit în viață se arată a fi trecător, deoarece trupul însuși este trecător. Eternitatea este promisă de Lucifer. Dar nici pe asta nu ne putem sprijini. Însă vine momentul în care ne putem sprijini pe ceva, chiar dacă nu este ceva prezent: pe o amintire, care îi rămâne omului din viața pământeană obișnuită. Această amintire trebuie să-i rămână omului ca un gând din viața pământeană, și ea trebuie să se reverse în această întâlnire cu moartea și Lucifer. Ea se revarsă, ea intervine, apare cândva, această amintire, acest gând, care poate fi singurul nostru suport. Dar acest gând, aș spune, este extraordinar de firav, de slab. De aceea, este nevoie de o energie puternică pentru a avea această amintire, acest gând. Singurul lucru pe care ni-l putem aminti ca fiind ceva sigur este gândul Eului, gândul: Tu ai fost dincolo o Sine. – Dar acest gând este extrem de greu de reținut. Unii oameni știu că este extrem de dificil să aduci un vis dintr-o altă stare de conștiență, în cea actuală. Faptul de a duce ideea de Eu din lumea pământeană în conștiență în care am pătruns este extraordinar de dificil, și foarte ușor se poate întâmpla ca acest gând al Eului, atunci când am pășit în lumea suprasensibilă, să fie ca un vis pe care l-am avut în lumea pământeană și pe care nu ni-l amintim. Această idee de Eu, acest gând-Eu este ca un vis uitat atunci când intrăm în cealaltă conștiență.
Iar în această privință, situația omenirii pe Pământ s-a agravat în decursul evoluției Pământului. Deși în timpurile primordiale, în timpurile foarte îndepărtate, a fost relativ ușor să se transfere imaginea Eului de aici în lumea de dincolo, în decursul evoluției omenirii acest fapt a devenit tot mai dificil.
Atunci când spun că gândul-Eu vine, trebuie să vă gândiți în legătură cu aceasta că el vine în orice caz pentru aspirantul ocult actual, dar că acest gând este întrutotul așa încât Eul nu rămâne ca simplă imagine de vis, ci poate străfulgera acolo ca amintire. Dar pentru aceasta este nevoie de ajutor. Fără ajutor nu merge. Așadar acest eveniment poate interveni, dar fără ajutor nu merge. Acesta este lucrul cel mai important. Așadar în condițiile actuale ale evoluției Pământului, în majoritatea cazurilor în care aspirantul ocult pătrunde în lumea suprasensibilă, gândul-Eu ar rămâne ca un vis uitat, dacă el nu primește ajutor.
Dacă e să numesc ajutorul de care are nevoie aspirantul ocult în ziua de azi pentru a nu uita gândul-Eu atunci când se înalță în lumea suprasensibilă, acesta se poate exprima într-un singur fel, și anume trăirea pe Pământ împreună cu impulsul lui Christos. Acesta este ajutorul. De modul în care s-a raportat omul în timpul vieții sale pământene la impulsul lui Christos, de măsura în care a lăsat el acest impuls al lui Christos să devină viu în el depinde, în starea actuală a evoluției Pământului, dacă la înălțarea în lumea suprasensibilă gândul-Eu ajunge în uitare, sau acest gând-Eu rămâne pentru om singurul punct ferm de sprijin pe care-l poate purta omul în sine de pe Pământ în lumea suprasensibilă.
Vedeți dumneavoastră, creștinul actual va avea multe lucruri semnificative și frumoase de spus despre impulsul lui Christos. Însă cel care pășește în lumile superioare în sens creștin, știe mai multe despre acest impuls al lui Christos. El știe ceva extrem de important și de semnificativ. El știe că acest impuls al lui Christos este de fapt în ziua de azi singurul ajutor care nu ne lasă să uităm gândul-Eu din evoluția Pământului. De ce anume se leagă faptul și în ce constă faptul că entitatea lui Christos poate fi un ajutor pentru noi și în această privință, pe lângă tot ceea ce a putut deja deveni impulsul lui Christos pentru oamenii acestui Pământ, pe lângă nenumăratele lucruri pe care le-a conținut și le conține cultura omenească pentru consolarea oamenilor, pentru starea lor de bine prin impulsul lui Christos, și că impulsul lui Christos a putut deveni un ajutor prin aceea că el determină ca gândul-Eu de pe Pământ să nu trebuiască să fie uitat? Aceasta trebuie să fie pentru noi marea întrebare.
Dacă e să vă răspund la întrebarea de ce anume se leagă aceasta, atunci trebuie să vă atrag atenția asupra unor lucruri pe care, chiar dacă nu le cunoașteți din ocultism, le puteți dobândi printr-o considerare rațională a Evangheliilor. Există două modalități de familiarizare cu motivele pentru care impulsul lui Christos este un astfel de ajutor: în primul rând, ocultismul care se află cu adevărat la înălțimea timpului nostru, și în al doilea rând o pătrundere cu adevărat rațională a Evangheliilor. Dacă e să comparăm aceste Evanghelii, în calitatea lor de documente religioase, cu alte documente religioase, ele prezintă o particularitate remarcabilă. Ele au ceva care nu a fost întotdeauna evidențiat. Vă rog să comparați ceea ce există în documentele primare creștine, în Evanghelii, cu orice vă poate oferi istoria exterioară a religiilor, cu tot ceea ce vi se poate oferi drept conținut al întemeierilor de religii din epoca noastră. Dacă priviți istoria oricărui întemeietor de religie și vă străduiți să îl înțelegeți, nu puteți proceda altfel decât învățând să înțelegeți inspirațiile suprasensibile, inspirațiile sau intuițiile pe care le-a avut acel întemeietor de religie. Dacă vă puneți întrebarea de unde a provenit înțelepciunea întemeietorilor precreștini de religie, vi se va indica, de exemplu în cazul lui Buddha, că el a primit acea înaltă iluminare prin care el a putut propovădui ceea ce el a numit învățătură sfântă, sub arborele Bodhi. Așadar dacă vrem să găsim temeiul învățăturii lui Buddha suntem îndrumați înspre o iluminare suprasensibilă. Acest lucru este valabil și pentru perioada de după venirea lui Christos. Dacă-l veți considera pe Mohammed [Nota 24], va trebui să vă înălțați la cele văzute de Mohammed în lumile suprasensibile, la ceea ce i s-a revelat lui din aceste lumi, pentru a putea explica de ce a spus una sau alta. Același lucru este valabil în cazul tuturor întemeietorilor de religii, și nu numai în cazul întemeietorilor de religii, ci și al tuturor oamenilor care au avut revelații importante. Ni se atrage atenția asupra inspirațiilor lor divine, asupra suprasensibilului care a iluminat în acestea.
La Pitagora știți cu exactitate acest lucru. La Platon [Nota 25] este indicat pretutindeni că el nu a comunicat mai departe tot ceea ce știa, dar că, în orice caz, în ceea ce a comunicat a fost inspirat din misterii, ceea ce înseamnă că el se înălțase în lumile superioare. Chiar și la Socrate ni se vorbește despre un daimon, și ar fi pur și simplu un nonsens să omitem daimonul. Ceea ce a elaborat el pe baza simplei rațiuni pentru oameni, a fost primit prin daimonul său. Și așa stau lucrurile pretutindeni, oriunde vă uitați.
Și acum vă rog să comparați cu aceasta, Evanghelia. Dacă veți privi în mod rațional Evangheliile, nu găsiți în cadrul acestora decât o singură dată o adevărată indicație în sensul că Iisus Christos ar fi viețuit în răstimpul celor trei ani ai perindării sale pe Pământ ceea ce viețuiește omul în cazul unei inițieri, sau că El ar fi trebuit să privească în lumea suprasensibilă. Singura dată în care găsiți așa ceva, este expusă în istoria ispitirii, iar acolo nu se spune că El ar fi trebuit să învețe să rămână atașat de un Dumnezeu suprasensibil, ci ni se spune că El s-a întâlnit cu ceea ce era Răul pentru El, cu Satana, cu Lucifer.
Ni se istoricește că această ispitire nu a mai fost – chiar de la început – o ispitire pentru El. Citiți pasajele și veți vedea cât de unic este modul prezentat în Evanghelii faptul că Iisus Christos a trecut prin ceea ce au trebuit să treacă mereu inițiații; cum rămâne El de la început la Dumnezeul Său, cum rezistă atacurilor și pronunță cuvintele: „Îndepărtează-te de Mine, Satan! [Nota 26], căci stă scris: Tu să te închini lui Dumnezeu și numai Lui să-I slujești”; și cum Lucifer nu mai poate exercita nicio ispitire asupra Lui și Îl părăsește. Toate celelalte scene care urmează, tot ceea ce mai spun Evangheliile nu ne oferă nimic care să poată fi comparat cu ceea ce trebuie istorisit despre viața inițiaților, în măsura în care se descrie că ei au învățat în decursul vieții să pătrundă în lumile spirituale, și cum anume au învățat aceasta.
Se poate vorbi despre Christos din capul locului – așa cum am procedat eu în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic și cum am procedat mereu ulterior în conferințe – ca despre un inițiat, ca despre un om care are legătura nemijlocită cu lumea suprasensibilă; dar la El nu se poate vorbi despre o inițiere a Sa, nu se poate vorbi despre o trecere prin inițiere. Se poate vorbi despre faptul că este un inițiat, dar nu se poate spune nimic despre modul în care a devenit inițiat. Or, aceasta este o diferență considerabilă.
Dacă veți compara tot ceea ce vi se istoricește despre viața inițiaților cu ceea ce este istorisit în Evanghelii, atunci veți găsi probabil, așa cum am expus în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic că aceia care au scris Evangheliile au putut prelua pur și simplu vechi ritualuri prin care erau inițiați oamenii, pentru a descrie viața lui Christos. În felul acesta ei au istorisit și viața exterioară a lui Christos Iisus. Dar ei nu au putut spune niciodată că El a trecut cu adevărat prin asta. Considerați o scenă remarcabilă cum este Transfigurarea sau rugăciunea de pe Muntele Măslinilor; toate acestea sunt lucruri care ar fi trebuit să fie altfel redate dacă urmau să istorisească ceva din viața unui alt inițiat. Atunci nu era suficient să se spună că El a mers pe Muntele Măslinilor, unde i-au apărut picăturile de transpirație cu sânge, ci ar fi trebuit să se istorisească și ce anume a trăit el acolo, cum a fost transformat pe Muntele Măslinilor. Dar Christos nu a fost de fapt transformat. Pe Muntele Măslinilor, El s-a îndreptat către Dumnezeul Său mai degrabă ca unul despre care nu se poate afirma că ar mai avea ceva de învățat. Și pentru El însuși, de fapt ceea ce a parcurs El prin transfigurare, nu a fost o iluminare. Pentru ceilalți, pentru însoțitorii Lui, a fost o iluminare, dar pentru El, nu. Pentru El era ceva de la sine-înțeles. El nu mai avea nimic de învățat din asta.
Ce ar fi trebuit să se întâmple cu un alt inițiat, un inițiat obișnuit? Ar fi trebuit să ni se arate cum a parcurs el treptat calea cunoașterii. La marii inițiați se poate istorisi că ei au adus cu sine din încarnările lor anterioare, multe condiții preliminare îndeplinite, și că în ultima lor încarnare au trebuit să mai parcurgă o singură treaptă. La Christos nu găsim nimic asemănător. După cum am spus deja, există un singur indiciu, și acela este conținut în istoria ispitirii. Ceea ce a existat dintotdeauna la El este o pătrundere superioară cu conștiența divină de sine. Aceasta constituie începutul vieții lui Christos de-a-lungul celor trei ani. Apoi avem, prin acest Christos Iisus, o imagine remarcabilă: avem ceva care înfăptuiește cea mai înaltă revelație divină direct din omul pământean. Pentru un alt inițiat, ar fi trebuit să se spună: El a parcurs o treaptă sau alta, și după aceea a putut dezvălui o revelație sau alta. – Dar la Christos Iisus totul se revarsă de la început, și nu ni se relatează în privința celor trei ani ai vieții lui Christos Iisus că El ar fi parcurs o treaptă sau alta. Și dacă cineva ar voi să considere descrierea morții și a învierii lui Christos Iisus drept o parcurgere a unor astfel de trepte, atunci ar arăta prin aceasta că nu îi este limpede faptul că învierea s-a săvârșit prin forța care exista deja în Christos cel viu; că aceasta nu a fost un act de inițiere, că Iisus Christos nu a fost înviat de către un alt inițiat, ci prin puterea divină care provine din afara Pământului, prin puterea care I-a fost împărtășită Lui prin Botezul din Iordan. În felul acesta, Învierea îi fusese dată deja lui Christos în timp ce actul care poate fi numit înviere la ceilalți inițiați trebuie să se producă prin faptele și concluziile unui alt inițiat.
Acesta este motivul pentru care eu am expus lucrurile în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic ce a fost scrisă cu mai mult de zece ani în urmă și a apărut la scurt timp după aceea, într-un mod care poate fi rezumat aproximativ după cum urmează: Christos a trăit pe Pământ. În această viață a lui Christos au avut loc diferite procese. Cum pot fi descrise aceste procese? Cel mai bun mod de a le descrie este acela de a istorisi prin ce a trecut un vechi inițiat. Cele parcurse de vechii inițiați în școlile lor misteriale s-au desfășurat de la sine în cazul lui Christos, ca realitate istorică. De aceea au putut folosi evangheliștii vechile cărți de inițiere, dar nu pentru a descrie o inițiere a lui Christos, ci pentru a scrie biografia unui inițiat. – Acesta este nervul dovezilor din cartea mea «Creștinismul ca fapt mistic». Viața lui Christos poate fi cel mai greșit înțeleasă atunci când nu vorbim despre Christos ca despre un inițiat, ci aplicăm procesele de inițiere asupra vieții lui Christos ca și cum El ar fi parcurs o inițiere în timpul vieții Sale de pe Pământ. Aceasta ar fi cea mai mare greșeală care s-ar putea face. Cine afirmă că viața lui Christos ar trebui explicată ca o inițiere, comite cea mai mare greșeală împotriva spiritului creștinismului. Un astfel de om ar concepe creștinismul ca și cum întemeietorul său nu ar fi fost deja un inițiat, ci ar fi devenit unul, ca și cum ar trebui să se descrie procese de inițiere în viața lui Christos.
De aceea este necesar ca atunci când se vorbește despre viața lui Christos să fie foarte clar că expresiile care se folosesc nu trebuie să fie niciodată folosite în același sens ca la un alt inițiat, ci într-un sens absolut fizic pământesc, ca o referire la o istorie din afara inițierii.
Acest fapt este extraordinar de important, și nu poate fi suficient subliniat că el este extraordinar de important; căci cea mai mare greșeală care poate fi făcută este aceea de a trece cu vederea ceea ce a fost rostit acum și de a nu vorbi despre o inițiere a lui Christos în sensul în care a fost expus în ciclul de conferințe În fața porților teosofiei [Nota 27], sau în conferințele despre Evanghelia după Ioan [Nota 28], ci în așa fel încât viața lui Christos preia forma unei istorisiri de inițiere. Căci în felul acesta s-ar contrazice din capul locului orice interpretare rațională a Evangheliilor. Nervul Evangheliilor nu ar fi deloc atins și nu s-ar atinge nici ceea ce are ocultismul de spus despre această viață a lui Christos. Să reține că atunci când vorbim despre alți întemeietori de religii trebuie să o facem în sensul că ei au devenit inițiați și că noi avem motivul de a le înțelege viețile în așa fel încât să considerăm că inițierea face parte din viața lor; dacă noi trebuie să prezentăm viața lui Christos în sensul că în timp ce se desfășoară pe Pământ această viață, în ciuda faptului că ea ne prezintă revelații divine, pe nicăieri nu apare ceva care să fi fost un proces de inițiere.
Christos a fost Inițiator. Este suficient să citiți în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic pasajul despre adevărata importanță a minunii învierii lui Lazăr. Veți afla acolo că ceea ce a săvârșit Christos a fost o inițiere. El însuși putea iniția pe altul, dar nu se poate spune, în sensul în care trebuie să se afirme că Lazăr a fost inițiat de Christos, că și Christos ar fi fost inițiat de cineva pe Pământ. Acest lucru nu se poate afirma în același sens. În locul inițierii se află botezul lui Ioan din Iordan, însă dacă botezul lui Ioan ar fi fost actul de inițiere corespunzător, atunci el ar fi fost altfel descris; atunci ar fi fost descris în sensul că în fața noastră ar fi Christos, ca om ce urmează să fie inițiat, și alături de El un inițiator cu mult mai sublim, care să execute inițierea. Dar nu este vorba de un mare inițiator, ci de Ioan Botezătorul, care, în conformitate cu faptele și realitatea, nu poate fi situat mai sus decât Christos Iisus. Această greșeală s-a făcut adesea. Dar pentru înțelegerea creștinismului de către oameni, pentru înțelegerea corectă a creștinismului, această greșeală este întotdeauna fatală. De aceea, ar trebui să se evite să se vorbească despre El ca și cum ar fi trecut printr-o treaptă a nașterii, a copilăriei, a botezului sau a transfigurării sau a învierii în același sens în care a trecut un alt inițiat. Căci în momentul în care s-ar folosi în privința lui Christos expresiile naștere, botez, transfigurare, înălțare la cer în același mod ca în privința unui alt inițiat, creștinismul ar fi înțeles totalmente greșit.
Este necesar să înțelegeți toate acestea dacă vreți să răspundeți la întrebarea cum a ajuns tocmai impulsul lui Christos să îngăduie omului să poarte amintirea Eului din viața pământească obișnuită, în viața lumilor suprasensibile.
Vă rog acum să aveți cu claritate în vedere faptul că eu am încercat să vă arăt astăzi cum are loc întâlnirea cu moartea și cu Lucifer, cum este adus aspirantul ocult datorită lor într-o situație fără consolare, cum se poate el elibera din această situație numai dacă poate păstra amintirea gândului-Eu. Și vă rog de asemenea să rețineți că cel mai mare ajutor în prezent pentru menținerea gândului de Eu constă în aceea că omul a intrat într-un raport cu impulsul lui Christos în timpul vieții sale pământești.
Rețineți de asemenea că eu am început să explic faptul că viața lui Christos este diferită de viața unui alt inițiat, că El a acționat de la bun început ca inițiat, și că deși ni s-a păstrat descrierea faptelor Sale pământești nu ni s-a comunicat că El ar fi fost influențat de vreun daimon ca Socrate, că ar fi stat sub arborele Bodhi ca Buddha, sau că ar fi avut viziuni ca Mohammed. Toate acestea ar face imposibilă înțelegerea lui Christos.
Vom vorbi mâine despre modul în care devine impulsul lui Christos pentru aspirantul ocult modul de a trăi cu gândul Eului în lumea spirituală și de a nu avea gânduri moarte, și cum arată lumea spirituală de îndată ce pășim în ea cu acest gând al Eului.
