Încă de la începutul Evangheliei după Marcu găsim figura impunătoare a Botezătorului. Ieri am arătat importanța acestei personalități și contrastul semnificativ în raport cu Christos Iisus însuși. Când lăsăm să acționeze asupra noastră Evanghelia după Marcu în toată simplitatea ei, această personalitate a Botezătorului ne face o impresie profundă. Dar numai dacă o abordăm în lumina științei spiritului ea ni se dezvăluie în toată măreția. Am făcut cunoscut în mai multe rânduri faptul că Ioan Botezătorul trebuie privit, chiar în sensul Evangheliei ‒ căci noi știm că acest lucru este exprimat clar în Evanghelie ‒, ca o reîncarnare a profetului Ilie (vezi Matei 11, 14). Pentru a pătrunde mai adânc bazele pe care se întemeiează creștinismul și Misteriul de pe Golgota, vom privi din punct de vedere spiritual-științific figura lui Ioan Botezătorul în legătură cu profetul Ilie. Nu ne vom opri decât scurt timp asupra acestei ultime personalități, fiindcă am vorbit deja despre ea în detaliu cu ocazia ultimei Adunări generale a Secțiunii germane a Societății teosofice din Berlin [Nota 13].
Tot ceea ce ne învață știința spiritului, cercetarea ocultă, despre profetul Ilie este absolut confirmat de Biblia însăși, în timp ce la o citire obișnuită a respectivelor capitole din Biblie unde se vorbește despre el rămân numeroase puncte neclare. Vă fac atenți asupra unuia dintre acestea.
În Biblie citim că Ilie provoacă întregul anturaj, întregul popor al regelui Ahab în rândul căruia a trăit, pentru a se opune preoților lui Baal, adversarii săi. El ridică două altare, pune pe unul din ele jertfa lui, pe celălalt preoții lui Baal punându-și-o pe a lor, după care arată cât este de neimportant tot ceea ce fac preoții lui Baal, adversarii lui, fiindcă la Dumnezeul Baal nimic nu prezintă valoare spirituală, în timp ce la jertfa lui se arată imediat măreția și importanța lui Iahve sau Iehova. Ilie obține astfel o victorie asupra preoților lui Baal. După aceea ni se relatează o întâmplare neobișnuită: ni se spune că regele Ahab are un vecin, Nabot, care are o vie pe care regele Ahab vrea s-o obțină, dar că Nabot, considerând-o o moștenire sacră de la părinții săi, nu vrea s-o vândă. Ne găsim deci în prezența a două fapte: pe de o parte, ni se spune că regina Izabela devine dușmanul lui Ilie și că ea va avea grijă ca el să fie omorât, la fel cum preoții lui Baal, adversarii săi, au fost omorâți pe altar atunci când el i-a învins. Dar, așa cum spune Biblia, această moarte urzită de Izabela nu s-a produs. Dimpotrivă, se întâmplă altceva. Nabot, vecinul regelui, este convocat la un fel de sărbătoare de ispășire, la care au fost invitate de asemenea și alte personaje ale statului, și cu această ocazie el este asasinat la instigarea Izabelei (3 Regi 18-21).
Biblia pare deci să ne spună că Nabot a fost omorât de Izabela; Izabela însă nu a declarat că vrea să-l omoare pe Nabot, ci că îl va omorî pe Ilie. Faptele deci nu concordă. Aici intervine investigația ocultă și ne dă cheia enigmei. Ea ne spune că Ilie avea un spirit atotcuprinzător, care parcurge oarecum invizibil țara lui Ahab, și că din când în când el ia în posesie sufletul lui Nabot; astfel Nabot este personalitatea fizică a lui Ilie, iar atunci când vorbim de personalitatea lui Nabot vorbim în realitate de personalitatea fizică a lui Ilie. Ilie, în sensul Bibliei, este personalitatea invizibilă, iar Nabot este expresia, forma ei vizibilă în lumea fizică. Toate acestea eu le-am prezentat pe larg în conferința „Profetul Ilie în lumina științei spiritului”. Dacă pătrundem spiritul operei lui Ilie în toată amploarea sa, dacă lăsăm să acționeze asupra noastră întregul spirit al lui Ilie, așa cum ne apare el în Biblie, ne dăm seama că în el se concentrează spiritul întregului popor vechi evreu, că el conține tot ceea ce însuflețește și frământă acest popor vechi evreu. Noi putem să-l considerăm ca spiritul poporului vechi evreu. Ilie este prea mare ‒ investigația spiritual-științifică ne arată clar acest lucru ‒ pentru a putea locui în întregime în sufletul făpturii sale fizice, în sufletul lui Nabot. El plutește în jurul acestei forme ca într-un nor, dar nu stă numai în Nabot, ci parcurge întreaga țară, asemenea unei forțe elementare și acționează în ploaie și în razele Soarelui. Aceasta ne apare în descrierea din Biblie, unde se spune încă de la început că seceta și arșița stăpâneau întreaga țară, dar că ele au încetat datorită măsurilor luate de Ilie, măsuri bazate pe legăturile care-l uneau cu lumile divin-spirituale. Astfel a fost adus un remediu mizeriei care pustia țara. Ilie acționează ca un element, ca o lege a naturii însăși. Și pentru a cunoaște puterea care se exercita prin spiritul lui Ilie, cel mai bine ar fi să ne lăsăm pătrunși de descrierea lui Iahve sau Iehova din Psalmul 104, unde el ne apare asemenea unei zeități a naturii care acționează prin toate lucrurile. Este evident că Ilie nu trebuie să fie identificat cu această zeitate însăși; el este imaginea pământească a acesteia, care este în același timp sufletul vechiului popor evreu. Este un fel de Iehova diferit, un fel de Iehova pământesc, sau, în termenii Vechiului Testament, el este precum fața lui Iehova.
Astfel privite lucrurile, ni se revelează și mai clar că același spirit care trăiește în Ilie-Nabot, reapare în Ioan Botezătorul. Cum acționează el acum în Ioan Botezătorul? În Biblie și în special în Evanghelia după Marcu, el acționează prin botez. Și ce este în realitate acest botez?; în ce scop îl face Ioan Botezătorul persoanelor care vin la el pentru a fi botezate? Pentru a răspunde acestei întrebări să vedem puțin care este acțiunea produsă prin botez. ‒ Neofitul era scufundat complet în apă. Atunci se producea în el ceea ce se întâmplă totdeauna când primești un șoc violent și te afli în mod brusc în pericol de moarte, de exemplu când cazi în apă și ești în pericol de a te îneca, sau la o prăbușire în prăpastie în munți. Atunci se produce o desprindere parțială a corpului eteric. Ieșind astfel din corpul fizic, corpul eteric provoacă ceea ce intervine întotdeauna imediat după moarte: un fel de viziune retrospectivă a întregii existențe trecute. Acesta este un fapt bine cunoscut, descris adesea chiar de gânditorii materialiști din epoca noastră. Or, când Ioan boteza în Iordan se întâmpla ceva asemănător. Neofiții erau scufundați în apă. Nu era un botez asemănător cu ceea ce se face în zilele noastre; această scufundare completă provoca o desprindere a corpului eteric, astfel încât neofiții vedeau mai mult decât ar fi putut înțelege cu ajutorul inteligenței lor obișnuite. Ei își vedeau în spirit viața lor și influențele din spiritual care o determinaseră. Ei vedeau și ceea ce propovăduia Ilie, și anume că era veche s-a împlinit și că era nouă trebuia să înceapă. Prin observația clarvăzătoare din timpul scufundării pentru botez, care dura câteva clipe, ei puteau vedea că omenirea a ajuns la o răscruce în evoluția sa; ceea ce oamenii au cunoscut în epocile vechi, când erau conduși de ființa sufletului-grup, s-a sfârșit aproape complet; trebuiau să intervină raporturi cu totul noi. În corpul eteric eliberat, ei vedeau că în omenire trebuie să coboare un impuls nou, facultăți noi.
Botezul lui Ioan devenea astfel un act de cunoaștere. „Schimbați-vă felul de-a gândi, nu vă întoarceți privirile voastre doar în urmă, unde încă mai este posibil să privești, ci îndreptați-le în altă parte: Dumnezeul care se poate manifesta în Eul omenesc este aproape; Împărăția lui Dumnezeu se apropie!” Ioan Botezătorul nu numai propovăduia oamenilor Împărăția lui Dumnezeu, ci le da ocazia, prin botezul în Iordan, să recunoască ei înșiși aceasta. Cei ce fuseseră botezați știau de acum prin propria lor experiență clarvăzătoare, oricât de trecătoare a fost ea, că vorbele sale erau exprimarea unui fapt istoric universal.
Spiritul lui Ilie, care acționa de asemenea în Ioan Botezătorul, ni se arată în adevărata lumină numai când avem în vedere acest aspect. El ne apare ca spiritul însuși al poporului evreu, al poporului Vechiului Testament. Dar ce fel de spirit era acesta? El era într-o oarecare măsură spiritul Eului; dar acest spirit al Eului nu apărea acolo ca un spirit al unui om individual, personal, ci ca spiritul întregului popor. El era spiritul nediferențiat, neindividualizat. Ceea ce trebuia să se afle mai târziu în fiecare om sub o formă individuală, la Ilie era încă sufletul-grup al vechiului popor evreu. Sufletul individual, care trebuia să coboare în fiecare piept omenesc când s-a apropiat era ioaneică, era încă în lumile spirituale. El nu putea trăi încă în Ilie astfel încât să coboare în persoana individuală a lui Nabot, ci numai să plutească în jurul ei. În Ilie-Nabot el se manifesta însă cu mai mare claritate decât în cadrul altui membru al vechiului popor evreu. Faptul că acest spirit, care plutea oarecum deasupra oamenilor și a istoriei lor, trebuia să-și facă tot mai mult intrarea în fiecare piept omenesc constituie marele eveniment pe care îl anunța însuși Ilie-Ioan când spunea, în timp ce boteza: Ceea ce până acum se afla doar în lumea spirituală și acționa de sus trebuie să primiți în sufletul vostru ca impulsuri din Împărăția cerurilor ce străbat până în inima oamenilor. ‒ Spiritul lui Ilie arată că trebuie el însuși să intre multiplicat în inima oamenilor pentru ca, încetul cu încetul, aceștia să poată asimila de-a lungul evoluției pământești impulsul lui Christos. Sensul profund al botezului oficiat de Ioan Botezătorul este că Ilie era gata să pregătească terenul pentru venirea lui Christos. „Eu vreau să-I fac loc, să-I pregătesc calea în inima oamenilor; nu mai vreau să plutesc doar în jurul oamenilor, ci să pătrund în inima lor, pentru ca și El să poată de asemenea pătrunde în ei” ‒ iată ce era cuprins în fapta botezului în Iordan a lui Ioan.
Date fiind aceste împrejurări, putem foarte bine să ne așteptăm ca în Ioan Botezătorul să se arate într-un fel ceva asemănător cu ceea ce am observat la Ilie; și anume, ceva ce este mai mult decât persoana lui Ioan Botezătorul, ceva ce depășește această personalitate individuală și acționează peste aceasta, ca o aură, ca o atmosferă ce trăiește printre oamenii în mijlocul cărora se afla. Așa cum Ilie acționa ca o atmosferă, la fel ne putem aștepta ca el să acționeze în Ioan Botezătorul, ca o atmosferă. Ne mai putem aștepta și la altceva: ca entitatea spirituală a lui Ilie, care acum este legată de persoana lui Ioan Botezătorul, să continue să acționeze spiritual și când acesta încetează de-a mai fi. Or, ce urmărește această ființă spirituală? Ea vrea să pregătească drumul lui Christos. Este deci posibil ca Ioan Botezătorul să dispară fizic, dar ființa sa suprasensibilă să rămână, ca atmosferă spirituală, în regiunea unde a acționat și ca tocmai această atmosferă să pregătească terenul pe care Christos va putea să-și îndeplinească misiunea Sa. Cu alte cuvinte, se poate spune: Ioan Botezătorul nu mai este acolo, dar spiritul lui Ilie care trăia în el este prezent, și în atmosfera rămasă după plecarea lui Christos Iisus poate acționa cel mai bine, își poate revărsa cel mai bine cuvintele Sale. În această atmosferă care a rămas acolo, în atmosfera lui Ilie El își poate imprima cel mai bine faptele Sale. Ne putem aștepta la așa ceva. Or, ce spune Evanghelia după Marcu?
Este extrem de caracteristic să găsim în ea indicat de două ori ceea ce tocmai am arătat. Prima dată se spune: După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu (1.14). Ioan a fost deci închis, ceea ce înseamnă că persoana sa fizică a fost împiedicată inițial să acționeze; dar în atmosfera pe care el a creat-o pătrunde acum făptura lui Christos Iisus. Același lucru se produce în mod semnificativ și a doua oară, lucru ce dă o grandoare aparte Evangheliei după Marcu. Trebuie numai să citești în mod corect. În capitolul șase găsiți descris felul cum regele Irod a pus să fie decapitat Ioan Botezătorul. Dar, lucru straniu, după ce persoana fizică a lui Ioan Botezătorul a fost nu numai închisă, ci și suprimată, au început a se face tot felul de supoziții. Unora li se părea că forța magică în virtutea căreia acționa Christos provenea din faptul că Christos Iisus ar fi fost Ilie însuși sau unul din profeți. Conștiența zbuciumată a lui Irod îi înspiră acestuia un presentiment foarte straniu. Atunei când i se relatează tot ceea ce face Christos, el spune: „Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morți” (6, 16). Irod simte că Ioan Botezătorul, deși a dispărut ca persoană fizică, e încă prezent. El simte că atmosfera sa, spiritualitatea sa este încă acolo, ea nefiind alta decât spiritualitatea lui Ilie. Conștiența încărcată îl face pe Irod să simtă că Ioan Botezătorul, adică Ilie, trăiește. Apoi se spune ceva neobișnuit, și anume că Christos Iisus vine tocmai în regiunea unde a acționat Ioan Botezătorul, după ce acesta a murit. Aici se află un pasaj remarcabil, pe care vă rog să-l luați în mod deosebit în considerare și peste care nu ne este îngăduit să trecem; căci cuvintele Evangheliei nu sunt niște accesorii retorice; evangheliștii nu erau jurnaliști. Se spune într-adevăr ceva foarte important. Christos își face apariția printre adepții și discipolii lui Ioan Botezătorul și acest lucru este exprimat în cuvinte care trebuie bine cântărite: „Atunci Iisus ieșind a văzut o mulțime mare” ‒ aici nu poate fi vorba decât de ucenicii lui Ioan Botezătorul ‒ „și i s-a făcut milă de ei...”. De ce milă? Fiindcă ei își pierduseră maestrul, fiindcă nu-l mai aveau pe Ioan Botezătorul, de care se spune că tocmai îi îngropaseră corpul decapitat. Și se spune încă și mai clar: „…căci erau ca niște oi fără păstor, și a început să-i învețe multe lucruri” (6, 34). Nu se poate exprima mai clar că Christos îi învăța pe ucenicii lui Ioan Botezătorul. El îi învață fiindcă spiritul lui Ilie, care era în același timp spiritul lui Ioan Botezătorul, acționa încă printre ei. Astfel, într-un loc important al Evangheliei după Marcu se subliniază din nou cu forță dramatică că spiritul lui Christos Iisus intervine pe terenul pregătit de spiritul lui Ilie-Ioan. Toate acestea formează un punct esențial, în jurul căruia se grupează alte fapte de o mare importanță. Aș vrea să vă atrag atenția asupra uneia din ele.
Am arătat în mai multe rânduri cum impulsurile date de Ilie-Ioan au continuat să acționeze în istoria lumii. Și fiindcă suntem aici între antroposofi, și fiindcă ne este permis să vorbim de
fapte oculte, să vedem aceasta puțin mai îndeaproape. Am spus în mai multe rânduri că sufletul lui Ilie-Ioan a reapărut în persoana pictorului Rafael [Nota 14]. Aceasta ilustrează foarte bine modul în care se produce metamorfozarea sufletului prin marele impuls datorat Misteriului de pe Golgota. Fiindcă
în epoca de după Christos și un suflet ca al lui Ilie-Ioan trebuia să acționeze prin intermediul unei individualități, cea a lui Rafael, vedem cum ceea ce odinioară acționase atât de măreț, atât
de universal, apare într-o personalitate atât de multilaterală cum a fost cea a lui Rafael. Nu putem presimți oare și la Rafael această aură a lui Ilie-Ioan ce plutește în jurul lui, că și în
cazul lui există ceva asemănător ca și la ceilalți doi, despre care putem spune: Este prea mare pentru a încăpea într-o singură personalitate, el plutește în jurul personalității individuale,
astfel încât revelațiile pe care le primește această personalitate fizică acționează ca niște iluminări? Așa se întâmplă totuși în cazul lui Rafael.
Despre acest fapt există o dovadă, o dovadă aparent personală; însă foarte ciudată, ale cărei elemente le-am indicat deja la Munchen [Nota 15]. Aș vrea să vorbesc de ea nu numai din punct de vedere al personalității lui Ioan Botezătorul, ci ținând cont de întreaga entitate Ilie-Ioan, iar pentru aceasta aș vrea să descriu evoluția pe care a parcurs-o sufletul lui Ilie-Ioan în Rafael. Cine vrea să studieze în mod sincer, onest, personalitatea lui Rafael trebuie să dispună de simțăminte cu totul deosebite.
Am atras atenria că criticul și istoricul de artă Herman Grimm [Nota 16] a compus fără dificultate o biografie a lui Michelangelo, dar că s-a apucat în trei rânduri să scrie un fel de descriere a vieții lui Rafael. Și fiindcă Herman Grimm nu era un „erudit” obișnuit ‒ un astfel de erudit termină orice lucrare de care se apucă ‒, ci un om universal, sincer față de tot ce întreprindea și cerceta, a trebuit să recunoască în momentul în care a mai terminat ceva, ce ar fi trebuit să fie Viața lui Rafael, că aceasta nu era deloc o viață a lui Rafael. De aceea el o lua mereu de la cap, fără să fie vreodată satisfăcut de rezultatul muncii lui. Puțin timp înaintea morții sale, el a făcut încă o încercare ‒ care se găsește publicată în operele sale postume ‒ de a se a apropia de Rafael și a încercat să-l descrie după inspirațiile inimii sale. Titlul lucrării ‒ Rafael, ca putere cosmică ‒ este caracteristic. Căci lui Grimm i s-a părut că pentru a-l zugrăvi corect pe Rafael trebuie să vezi în el o forță universală, o entitate care acționează de-a lungul întregii istorii. Este cu totul natural ca un scriitor modern să se simtă, s-ar putea spune, inconfortabil, când vrea să scrie în stilul franc și deschis propriu evangheliștilor. Și cel mai bun autor se jenează să se apuce de o asemenea treabă; dar adesea eroii înșiși sunt cei care îi smulg cuvântul potrivit. Modul în care Herman Grimm vorbește despre Rafael în primele capitole, pe care le-a scris cu puțin înainte de moartea sa, este foarte curios. Când vorbește despre Rafael în inima lui putem într-adevăr presimți ceva din aura unei astfel de figuri, precum cea a lui Ilie-Ioan, așa cum se vede în rândurile de mai jos:
„Dacă printr-un miracol Michelangelo ar învia dintre morți și ar trăi printre noi și dacă mi s-ar întâmpla să-l întâlnesc, eu m-aș da în mod respectuos la o parte din calea lui ca el să treacă; dar dacă Rafael mi-ar ieși în cale eu l-aș urma, în speranța de a auzi câteva cuvinte venind de pe buzele sale. Pentru Leonardo da Vinci și pentru Michelangelo poți rămâne la descrierea a ceea ce au fost ei în epoca lor; în cazul lui Rafael trebuie pornit de la ceea ce este el astăzi pentru noi. Peste primii doi s-a așternut un voal subțire, peste Rafel nu. Acesta este unul dintre aceia a căror personalitate nu încetează să crească. Și încă multă vreme generațiile viitoare vor descoperi în el enigme noi!” (Fragmente, vol. II, p. 171).
Herman Grimm vede în Rafael o forță cosmică, un spirit care străbate secolele și mileniile și care nu poate intra într-un singur om. Dar el a mai spus și altceva, cuvinte care sunt smulse, cum spuneam mai sus, din sufletul său, datorită cinstei și onestității sale interioare. Aceste cuvinte par a vrea să exprime că în jurul lui Rafael plutește un fel de mare aureolă, așa cum în jurul lui Nabot plutea spiritul lui Ilie. Este un alt fel de a te exprima decât o face Herman Grimm:
„Rafael este un cetățean al istoriei universale. El este ca unul din cele patru fluvii care, conform credinței vechi, ieșeau din Paradis” (Fragmente, vol. II, p. 153).
Aceasta aproape ar fi putut fi scrisă de către un evanghelist, și aproape la fel s-ar putea scrie despre Ilie. Istoricul de artă modern, dacă este cinstit și onest față de sine însuși, ar trebui să simtă și el ceva din marile impulsuri universale care străbat epocile. Pentru a înțelege știința spiritului modernă nu este nevoie într-adevăr de altceva decât să mergi la nevoile sufletești și spirituale ale oamenilor, care tânjesc cu sete spre ceea ce este adevăr în evoluția omenirii.
Așa ne apare Ioan Botezătorul, și este bine să-l simțim așa atunci când deschidem Evanghelia după Marcu, când citim primele cuvinte și apoi cele ce urmează în capitolul al șaselea. Biblia nu este o carte făcută să acționeze precum cărțile științifice moderne, unde se află „clar” etalat sub ochii cititorului ‒ așa se spune explicit ‒ ceea ce el trebuie să citească. Structura compozițională grandioasă a Bibliei, alcătuirea compozițional-artistică ocultă a ei ascunde multe fapte misterioase. Și în ceea ce privește entitatea Botezătorului Biblia ascunde multe taine îndărătul acestei compoziții artistice oculte. V-aș face atenți asupra uneia din ele, pe care dumneavoastră probabil o veți lua ca un adevăr afectiv, un adevăr cu valoare de presentiment, din care însă, dacă admiteți și alte adevăruri adresate intelectului, veți putea vedea că în Biblie avem tot ceea ce ne poate arăta raportul spiritului sau sufletului lui Ilie față de spiritul sau sufletul lui Ioan Botezătorul. Să vedem care este acest raport și să încercăm, cât se poate mai pe scurt, să lăsăm să acționeze asupra noastră un pasaj din Vechiul Testament ce se referă la Ilie:
„Și s-a sculat el și s-a dus la Sarepta. Și când a ajuns la porțile cetății iată o femeie văduvă aduna vreascuri și a chemat-o Ilie și i-a zis: Adu-mi puțină apă ca să beau!
Și s-a dus ca să-i aducă, dar Ilie a strigat-o și i-a zis: Adu-mi și o bucată de pâine să mănânc!
Ea însă a zis: Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nicio fărâmitură de pâine, ci numai o mână de făină într-un vas și puțin untdelemn într-un urcior. Și iată, am adunat câteva vreascuri și mă
duc să o gătesc pentru mine și pentru fiul meu și apoi să mâncăm și să murim!
Atunci i-a zis Ilie: Nu te teme, ci du-te și fă cum ai zis; dar fă mai întâi de acolo o turtă pentru mine și adu-mi-o, iar pentru tine și pentru fiul tău vei face mai pe urmă.
Căci așa zice Domnul Dumnezeul Iui Israel: Făina din vas nu va scădea și untdelemnul din urcior nu se va împuțina până în ziua când va da Domnul ploaie pe Pământ!
Și s-a dus ea și a făcut așa cum a zis Ilie; și s-a hrănit ea și el și casa ei o bucată de vreme.
Căci făina din vas n-a scăzut și untdelemnul din urcior nu s-a împuținat, după cuvântul Domnului grăit prin Ilie!”
(3 Regi 17, 10‒16)
Această istorioară ne descrie deci cum Ilie ajunge la o văduvă și cum acolo are loc o stranie înmulțire a pâinii. Datorită prezenței spiritului lui Ilie, lipsurile dispar, cu toate că exista puțină pâine. Pâinea se înmulțește în momentul în care spiritul lui Ilie intră la văduvă. Datorită lui se produce o înmulțrire a pâinii, un dar de pâine. Și acum să vedem ce scrie în capitolul șase al Evangheliei după Marcu. Aici este povestit mai întâi cum Irod a pus să i se taie capul lui Ioan Botezătorul, apoi cum Christos Iisus a venit la ucenicii lui Ioan. Să lăsăm acum să acționeze asupra sufletului nostru acest capitol.
„Și, ieșind din corabie, Iisus a văzut mulțime mare și I s-a făcut milă de ei, căci erau ca niște oi fără păstor, și a început să îi învețe multe.
Dar făcându-se târziu, ucenicii Lui, apropiindu-se, I-au zis: Locul e pustiu și ceasul e târziu;
Slobozește-i, ca mergând prin cetățile și prin satele dimprejur să-și cumpere de mâncare.
Răspunzând, El le-a zis: Dați-le voi să mănânce. Și ei I-au zis: Să mergem noi să cumpărăm pâini de două sute de dinari și să le dăm să mănânce?
Iar El le-a zis: Câte pâini aveți? Duceți-vă și vedeți. Și după ce au văzut, I-au spus: Cinci pâini și doi pești.
Și El le-a poruncit să-i așeze pe toți cete, cete, pe iarba verde.
Și au șezut cete, cete, câte o sută și câte cincizeci.
Și luând cele cinci pâini și cei doi pești, privind la cer, a binecuvântat și a frânt pâiniile și le-a dat ucenicilor, ca să le pună înainte, asemenea și cei doi pești i-a împărțit tuturor.
Și au mâncat toți și s-au săturat...” (6, 34‒42)
Dumneavoastră cunoașteți această povestire: o înmulțire a pâinilor tot prin spiritul lui Ilie-Ioan. Biblia nu vorbește clar, în sensul de astăzi al cuvântului „clar”; dar ceea ce ea are de zis o ascunde în elementul compozițional. Cine înțelege ce înseamnă un adevăr cu valoare de presentiment, acela va poposi cu simțirea sa în dreptul acelor pasaje în care se vorbește de faptul că Ilie vine la văduvă și înmulțește pâinea și unde Ilie cel din nou născut părăsește corpul fizic, iar Christos Iisus înfăptuiește în atmosfera sa spirituală, într-o formă nouă, ceea ce poate fi numit o înmulțire a pâinii.
În această progresie se succed etapele în Biblie, de această manieră sunt legăturile interioare din cadrul ei. Ele ne arată că așa-zisa „compilare de fragmente disparate din Biblie” este doar o speculație goală a oamenilor de știință, și că printr-o cunoaștere adevărată a ei este posibil să recunoaștem în întreaga Biblie un spirit compozițional unitar, indiferent care este acest spirit unitar care a compus-o. Acum avem în față figura Botezătorului.
Foarte ciudată este și plasarea Botezătorului însuși în opera lui Christos Iisus. De două ori ni se indică, așadar, că Christos Iisus pătrunde în atmosfera, în aura Botezătorului atunci când persoana fizică a acestuia trece din ce în ce mai mult în plan secund și în cele din urmă atunci când el părăsește complet planul material. Evanghelia după Marcu ne indică apoi în termeni foarte clari cum prin intervenția lui Christos Iisus în atmosfera spirituală a lui Ilie-Ioan totul se schimbă, în lume coboară un impuls cu totul nou.
Pentru a înțelege aceasta, trebuie să urmărim întreaga descriere dată în Evanghelie, pe de o parte din momentul în care, după arestarea lui Ioan Botezătorul, apare Christos și începe a vorbi de Împărăția cerurilor, până acolo unde este vorba de execuția lui Ioan ordonată de Irod, precum și în capitolele care urmează. Considerând toate aceste relatări până la istoria cu Irod în sensul lor profund, ne dăm seama că toate au scopul să-l prezinte pe Christos în adevărata sa lumină. Am văzut deja ieri că ființa adevărată a lui Christos nu a fost recunoscută numai de oameni, ci și de spirite, de acelea posedate de demoni, prin urmare și de ființe suprasensibile. Acest lucru este spus clar și răspicat. Apoi însă observăm că ceea ce locuiește în Christos este totuși de o altă natură decât acest spirit al lui Ilie, care nu putea intra în întregime în persoana lui Nabot.
Sensul profund al Evangheliei după Marcu este acesta: să arate cum ființa lui Christos pătrunde, umple complet persoana fizică a lui Iisus din Nazaret și că ea acționează în ceea ce noi recunoaștem a fi Eul general omenesc. Ce li se pare așadar atât de cumplit demonilor care îi posedă pe oameni când le apare Christos? Este faptul că ei trebuie să recunoască: „Tu ești cel ce-L poartă pe Dumnezeu în sine”; ei recunosc în persoana Lui o putere divină, care îi constrânge să-și dezvăluie identitatea și să se retragă din oameni, în viriutea forțelor pe care le conține personalitatea umană (l, 24; 3, 11; 5, 7). De la primele capitole ale Evangheliei după Marcu, figura lui Christos ne apare într-un fel ca opunându-se celei a lui Ilie-Nabot și chiar celei a lui Ilie-Ioan. Într-adevăr, în timp ce în aceștia elementul însuflețitor nu poate locui complet, în Christos Iisus acest element însuflețitor este conținut în întregime. De aceea Christos Iisus, deși în El trăiește un principiu cosmic, stă în același timp în fața oamenilor, chiar și în fața acelora pe care-i vindecă, și ca o personalitate omenească individuală.
La ora actuală aceste povestiri ce vin din trecut sunt tratate de obicei într-un mod ciudat. Este cazul multor savanți ce se intitulează moniști, care atunci când vor să reprezinte anumite concepții asupra lumii iau aceste descrieri într-un sens cu totul aparte. Acest sens ar putea fi descris astfel: Acești buni savanți, acești buni filosofi sunt oarecum de părere, deși ei se jenează să o exprime, că Dumnezeu ar fi făcut mult mai bine să le fi lăsat lor în grijă sarcina să întocmească lumea, căci ei ar fi reușit sigur mai bine. Dacă ascultăm un astfel de savant, care jură că înțelepciunea a dat peste omenire abia în ultimii douăzeci de ani ‒ alții consideră chiar că în ultimii cinci ani, căci tot ceea ce a existat înainte de acești ultimi cinci ani ține deja de domeniul superstiției ‒, vedem că el deplânge profund faptul de a nu fi existat încă pe vremea când Christos Iisus umbla pe Pământ o medicină modernă, natural-științifică, cu toate mijloacele de care dispune ea în prezent; căci ar fi fost mult mai bine pentru toți acei oameni, precum soacra lui Simon și chiar și ceilalți, să fi putut să fie vindecați cu mijloacele medicinei actuale. După părerea lor, un Dumnezeu cu adevărat perfect ar fi fost unul care ar fi întocmit lumea după principiile naturalist-științifice moderne; El n-ar fi îngăduit ca oamenii să trebuiască să aștepte atât binefacerile științelor naturale moderne. Ca urmare, lumea așa cum a întocmit-o Dumnezeu este, pe lângă ce-ar fi fost în stare un savant, un fel de cârpăceală. Nu se spune asta, se jenează să o spună, dar printre rânduri se citește așa ceva. Trebuie însă să spui lucrurilor care le trec astăzi prin minte savanților naturaliști pe nume. Astfel, dacă presupunem că am putea sta de vorbă între patru ochi cu un astfel de domn, n-ar fi exclus să auzi din partea lui că de fapt nu poți fi altfel decât ateu, deoarece vezi că Dumnezeu n-a reușit să-i vindece pe oameni pe vremea lui Christos Iisus cu mijloacele științelor naturii moderne.
Oamenii uită pur și simplu un lucru, și anume că ei ar trebui să ia cu totul în serios cuvântul evoluție, pe care îl au atât de des pe buze, că pentru ca omenirea să poată să-și atingă țelul trebuie să înțeleagă că tot ceea ce există este într-o evoluție și că n-ar trebui să ne punem problema unui plan, pe care științele actuale l-ar elabora dacă ea ar crea o lume. Fiindcă se uită asta nu se mai știe că întreaga constituție a omului, îmbinarea corpurilor mai fine, era altădată cu totul alta. Dacă am ști aceasta n-am mai încerca să aplicăm metodele științelor naturii la personalitatea umană. Deoarece corpul eteric era mult mai activ, mult mai viguros decât este astăzi, atunci se putea acționa cu totul altfel asupra corpului fizic, prin mijlocirea corpului eteric. Era o cu totul altă acțiune decât astăzi, atunci când se vindeca ‒ foarte anost spus ‒ cu „sentimente”, când sentimentul se revărsa de la un individ la altul. Atâta timp cât corpul eteric era încă mai puternic și stăpânea corpul fizic, efectele a ceea ce se cheamă astăzi un tratament psiho-spiritual erau mult mai mari. Oamenii erau constituiți diferit și trebuiau deci vindecați în mod diferit. Când se ignoră aceasta, se spune precum savanții naturaliști: Noi nu mai credem în minuni; și ceea ce se spune aici despre vindecări ține de miracol, iar așa ceva trebuie scos din text. Un teolog luminat se poate afla azi într-o situație foarte stânjenitoare: pe de o parte i-ar plăcea să creadă tot ce spun textele sacre, dar pe de altă parte se lasă influențat de prejudecata modernă că nu se poate tămădui în acest mod, că acestea ar fi „minuni”. Apoi începe să dea tot felul de explicații dacă miracolele sunt posibile sau nu. Pur și simplu nu avem în vedere un lucru, și anume că pentru oamenii de altădată tot ce este descris până la capitolul șase al Evangheliei după Marcu nu era nimic miraculos, după cum noi nu ne gândim la miracol atunci când vedem o funcție oarecare a organismului omenesc că este influențată de cutare sau cutare medicament. Nimeni nu s-ar fi gândit atunci la vreo minune dacă ar fi văzut pe cineva că întinde mâna deasupa unui lepros și i-ar fi spus: Eu o vreau, fii purificat! Vindecarea se producea datorită constituției absolut naturale existentă în Christos și care se revărsa din abundență asupra bolnavului. Acestea nu ar mai acționa astăzi, pentru că raporturile dintre corpul eteric și corpul fizic ale omului au devenit cu totul altele. Pe atunci însă așa vindecau medicii. Nu este deci de mirare că Christos Iisus vindeca leproșii prin mila pe care o încerca pentru ei și prin punerea mâinilor. Acesta era un lucru cu totul natural în epoca aceea. Ceea ce se vrea să se scoată în evidență în acest capitol este cu totul altceva, și noi trebuie să-l privim în mod just.
Să aruncăm o privire asupra formației pe care o primeau medicii, mai mari sau mai mici, din timpul acela. Ei își primeau învățătura în școli care depindeau de centrele inițiatice și ajungeau să dispună de forțe din lumea suprasensibilă, care acționau prin ei astfel încât ei erau oarecum niște mediumuri prin care treceau forțe suprasensibile. Ei transmiteau forțe suprasenzoriale prin mediumitatea lor personală la care s-au ridicat în școlile de medicină misteriale. Când medicul își punea mâinile pe un bolnav, nu forțele sale personale erau cele care se degajau din el, ci forțe venite din lumile suprasensibile. Faptul că el devenise un canal prin care treceau forțele suprasensibile se datora inițierii pe care o primise într-o școală esoterică. Povestirile despre vindecări de leproși sau alți bolnavi obținute prin mijloace psihice nu păreau deloc stranii oamenilor din acel timp. Semnificativ era nu că cineva a fost vindecat, ci că a fost posibil să apară o ființă care să vindece bolnavii în acest fel, fără să fi trecut prin școlile inițiatice, care purta în însăși inima sa, în sufletul său forțe ce mai înainte coborau din lumile spirituale superioare, că aceste forțe au devenit forțe personale, individuale. Faptul că timpurile se împliniseră, că de acum încolo omul nu mai putea fi un canal pentru forțele suprasensibile trebuia să fie arătat lumii. Lucrul acesta devenise clar și pentru cei care erau botezați în Iordan de Ioan; ei înțeleseseră că timpurile se schimbaseră, că în viitor totul trebuia să fie efectuat prin intermediul Eului omenesc, prin ceea ce trebuie să-și aibe sălașul în interiorul omului, în centrul divin al omului; ei înțeleseseră că înaintea lor stătea o ființă care efectua prin propriile sale forțe ceea ce alții făcuseră cu ajutorul entităților care trăiau în lumile spirituale, ale căror forțe le lăsau să acționeze prin ei.
Deci a considera vindecările care ne sunt aduse la cunoștiință ca niște fapte extraordinare înseamnă a trece pe lângă sensul profund al Bibliei. În perioada de apus a vremurilor vechi, vindecările încă nu aveau nimic straniu; ceea ce era semnificativ era că Christos a început să vindece cu noile forțe, care de acum trebuiau să vină. De aceea se și arată cu deplină claritate și într-un mod care nu lasă loc la niciun fel de dubiu că Christos Iisus acționează numai de la om la om. Peste tot se accentuează că El acționează de la om la om. Și acest lucru nu poate fi mai clar exprimat decât în capitolul cinci al Evangheliei după Marcu, unde se vorbește despre vindecarea femeii. El o vindecă numai prin faptul că ea se apropie de El și îi atinge haina; atunci El își dădu seama că un curent de forțe a ieșit din Sine. Povestea ne este relatată în felul următor: Femeia se apropie de Christos Iisus, Îi atinge veșmântul. Inițial, El nu face nimic. Ea este cea care face ceva, cea care Îi apucă veșmântul. Din El pleacă un curent de forțe, Îl părăsește. Dar cum? Nu prin voința Lui, pentru că El l-ar fi trimis, ci pentru că femeia I l-a sustras! Acest lucru este foarte clar înfățișat. Și când El își dă seama, ce-i spune femeii? „Fiica mea, credința ta te-a mântuit; mergi în pace și fii vindecată de boala ta!” (5, 34). El însuși devine conștient în acel moment că lumea spirituală curge înăuntrul Său și se revarsă din El în afară. El nu are aceeași poziție pe care o aveau altădată în fața bolnavilor lor cei care vindecau posedații. Acolo, forța care radia din lumile superioare prin mijlocirea vindecătorului trecea în bolnav, fie că acesta avea sau nu avea credință. Dar acum, când se pune problema Eului, Eul trebuia să participe; acolo totul s-a individualizat. În relatarea acestui fapt, important nu era că prin suflet se putea acționa asupra corpului fizic, lucru cu totul natural la acea vreme, ci că prin apariția timpurilor noi un Eu trebuia să intre în relație cu celălalt Eu. În timpurile vechi, spiritualul era în lumile superioare și plutea deasupra oamenilor; acum Împărăția cerurilor s-a apropiat și trebuia să pătrundă în inima oamenilor, să locuiască în ea ca într-un centru. Iată ce era important. Pentru o astfel de concepție despre lume exterior-fizicul și interior-moralul se contopeau într-un mod nou, care pentru perioada de la întemeierea creștinismului și până în zilele noastre nu putea fi decât credința, iar de acum încolo este știința.
În timpurile vechi, cum am văzut mai înainte, bolnavul era vindecat prin niște forțe magice, care erau coborâte din lumile suprasensibile prin intermediul vindecătorului ce fusese pregătit în școlile misteriale, iar aceste forțe acționau asupra pacientului. Aici nu exista nicio legătură cu elementul moral al pacientului, căci tot acest proces nu implica încă participarea Eului pacientului. Acest element moral nu conta, căci forțele coborau în mod magic din lumile superioare. A venit apoi o epocă nouă, în care latura morală și cea fizică a vindecării trebuiau să fuzioneze într-un mod nou. Dacă știm acest lucru, putem înțelege și o altă istorisire a Evangheliei:
„Și intrând Iisus iarăși în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă.
Și îndată s-au adunat mulți, încât nu mai era loc nici înaintea ușii, și le grăia lor cuvântul.
Și au venit la El, aducând un slăbănog, pe care îl purtau patru inși.
Și neputând ei, din pricina mulțimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul.
Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” (2, 1‒5)
Ce ar fi spus un medic în timpurile vechi? Ce așteptau fariseii, doctorii legii, atunci când trebuia să se producă o vindecare? Ei se așteptau ca medicul să spună: Forțele care trec în tine și în membrele tale paralizate îți vor restitui mișcarea. Or, ce spune Christos Iisus? „Păcatele tale îți sunt iertate”, adică partea morală la care Eul este părtaș. Acesta este un limbaj pe care fariseii nu-l pot înțelege. A vorbi astfel li se pare o blasfemie, căci, după ei, nu se putea vorbi de Dumnezeu decât ca de o ființă a lumii suprasensibile de unde El acționează, iar păcatele nu puteau fi iertate decât dinspre lumea suprasensibilă. Ca iertarea păcatelor să poată fi pusă în legătură cu cel care vindecă, era pentru ei un lucru de neînțeles. De aceea Hristos spune mai departe:
„Ce este mai ușor să zici slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau să-i zici: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă?
Dar, ca să știți că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe Pământ, a zis slăbănogului:
Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta.
Și el s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu zicând: Asemenea lucruri n-am mai văzut niciodată.” (2, 9‒12)
El stabilește prin aceasta o legătură între ființa morală și metoda magică de vindecare, creând prin aceasta o tranziție între starea în care Eul este desprins de trup și cea în care Eul umple trupul. Și tot astfel acționează la fiecare istorisire. Așa trebuie înțelese lucrurile, căci așa sunt descrise. Să comparăm acum ceea ce spune știința spiritului cu ceea ce spun comentatorii Bibliei despre „iertarea păcatelor”. Veți găsi printre aceste comentarii explicațiile cele mai stranii, dar niciuna care să fie satisfăcătoare, fiindcă autorii lor nu știu ce a fost de fapt Misteriul de pe Golgota. Mai înainte spuneam că trebuie să fi existat credință. De ce credință? Pentru că expresia, manifestarea moralului în fizic nu se arată într-o singură încarnare. Dacă astăzi ne aflăm în fața unui om, nu avem voie, când ne referim la o infirmitate fizică, să facem o legătură între partea sa morală și cea fizică ale aceleiași încarnări. Legătura dintre ființa morală și ființa fizică în cadrul karmei sale o putem avea doar dacă depășim limitele unei singure încarnări. Pentru că până acum nu se știa nimic sau doar foarte puțin despre karmă, noi putem spune: Până acum, legătura dintre ființa fizică și cea morală nu putea fi decât credința. Acum însă, pentru că se pot studia Evangheliile cu ajutorul științei spiritului, aceasta devine cunoaștere. Christos ne apare ca Cel care aruncă lumină asupra karmei, atunci când ne arată: Eu îl pot vindeca pe acesta, căci văd asta în personalitatea sa: karma sa este acum astfel că el are voie să se scoale și să meargă.
Un asemenea exemplu arată că Biblia nu poate fi înțeleasă decât cu ajutorul mijloacelor oferite de știința spiritului. Sarcina noastră constă în a arăta că în această carte universală sunt conținute legile cele mai profunde ale evoluției omenești. Când vom înțelege sensul cosmic a ceea ce se întâmplă pe Pământ ‒ și noi ne vom strădui în acest sens din ce în ce mai mult chiar în cursul acestor conferințe, căci Evanghelia după Marcu ne oferă acest prilej ‒, când ne vom da seama de importanța cosmico-terestră a Misteriului de pe Golgota nu va mai părea ofensator pentru celelalte confesiuni religioase ceea ce poate fi spus referitor la Evanghelii. Din motivele pe care vi le-am arătat ieri la sfârșitul conferinței și mai ales pentru că o cunoaștere adevărată a Bibliei nu poate fi apanajul unei singure confesiuni ci trebuie să devină universală, o adevărată cunoaștere a Bibliei trebuie să fie ancorată, prin adevărul ei interior, în solul științei spiritului și să acorde tuturor religiilor de pe Pământ aceeași valoare. Prin aceasta, ele se vor reconcilia. Iar ceea ce vă spuneam la început în legătură cu acel indian care a ținut o conferință despre „Christos și creștinism”, afectată ce-i drept de toate prejudecățile nației lui, dar în care privea spre Christos într-un mod interconfesional, poate fi interpretat ca începutul acestei reconcilieri. Misiunea științei spiritului este aceea de a încerca să fie înțeleasă această făptură a lui Christos în sânul diferitelor religii. Adevărata sarcină a mișcării spirituale este de a aprofunda diferitele religii, în scopul de a înțelege mai bine natura interioară a fiecăreia din ele.
Aceasta îmi oferă prilejul să repet ceea ce am spus de multe ori despre modul în care se poziționează un budist antroposof față de un antroposof care, ca antroposof, este creștin. Budistul ar spune: După ce Bodisatva a devenit Buddha, Gautama Buddha a atins după moartea sa o astfel de înălțime spirituală, încât nu a mai avut nevoie să se încarneze pe Pământ. La cele spuse, creștinul care este antroposof ar adăuga: Eu înțeleg asta, căci așa îmi apare Buddha și mie atunci când mă pătrund cu sentimentul tău și cred ceea ce crezi și tu. Aceasta înseamnă să înțelegi religia altuia, să te înalți până la ea. Creștinul, devenit antroposof, poate astfel să înțeleagă tot ceea ce spune celălalt. Ce va spune însă budistul care a devenit antroposof? El va spune: Eu caut să înțeleg sensul profund al creștinismului, că Christos este altceva decât un întemeietor de religie, că în ce privește Misteriul de pe Golgota este vorba de un eveniment cosmic, impersonal, că nu este vorba de un om, Iisus din Nazaret, care a întemeiat o religie, ci de Christos care a pătruns în el, care a murit pe cruce, împlinind astfel Misteriul de pe Golgota. Și budistul va mai spune: Eu nu voi mai comite greșeala, după ce am înțeles acum punctul fundamental al religiei tale, așa cum și tu l-ai înțeles pe-al meu, de a crede că Christos se poate reîncarna. Și aș vorbi foarte nepotrivit dacă aș spune că ar trebui reabilitat creștinismul, că dacă altădată Christos Iisus ar fi fost mai bine înțeles nu ar fi fost răstignit pe cruce după trei ani și că nu așa ar fi trebuit să se poarte cu un fondator de religie etc. ‒ Or, esențialul aici este tocmai că Christos a fost răstignit și că prin această moarte pe cruce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat! Înseamnă să te situezi într-un punct de vedere greșit dacă spui: Aici s-a comis o nedreptate și creștinismul ar putea fi astăzi reabilitat. Niciun budist care este și antroposof nu ar putea vorbi altfel decât în acești termeni: După cum tu încerci să înțelegi natura profundă a religiei mele, tot așa încerc și eu să înțeleg esența religiei tale.
Ce se va întâmpla atunci când partizanii diferitelor confesiuni vor putea să se înțeleagă astfel, când creștinul îi va spune budistului: Eu cred în Buddha așa cum tu însuți crezi în el ‒, sau eu pot înțelege Misteriul de pe Golgota așa cum tu însuți îl înțelegi? Ce se va întâmpla când această atitudine de înțelegere reciprocă între adepții diferitelor religii va deveni una generală? Pacea va coborî printre oameni. Și ea trebuie să vină. Mișcarea antroposofică trebuie să aducă o înțelegere reciprocă reală a religiilor. Ar fi împotriva spiritului antroposofiei ca un creștin care a devenit antroposof să-i spună unui budist: Este ridicol să pretinzi că, după ce a devenit Buddha, Gautama nu trebuie să se mai reîncarneze; el trebuie să revină în corp fizic în secolul al XX-lea. Budistul i-ar răspunde atunci: Antroposofia ta nu-ți servește decât ca să batjocorești religia mea? Și în loc de pace s-ar cultiva discordia între religii. Și iată ce-ar răspunde un creștin unui budist care ar vrea să reabiliteze creștinismul: Dacă tu crezi că Misteriul de pe Golgota ar fi o greșeală și că Christos ar trebui să reapară într-un corp fizic, pentru ca de data asta să-i meargă bine, tu nu ți-ai dat deloc osteneala să înțelegi religia mea, o iei în derâdere ‒ antroposofia nu este însă aici pentru a ironiza o confesiune religioasă, fie ea mai veche sau mai nouă, căci atunci am întemeia societatea noastră pe disprețul reciproc și nu pe înțelegerea reciprocă a religiilor.
Trebuie să înscriem aceasta în sufletele noastre, dacă vrem să înțelegem sâmburele ocult al antroposofiei. Prin nimic nu putem face mai bine aceasta, decât extinzând forța și iubirea ce emană din Evanghelii pentru înțelegerea tuturor religiilor. În conferințele următoare vom vedea că acest lucru este posibil, în special pornind de la Evanghelia după Marcu.
