Pentru a înțelege bine o Evanghelie cel mai bun lucru ar fi, desigur, dacă am analiza-o izolat, fără a ține seama de celelalte; prin aceasta am ajunge să aflăm tonul fundamental al fiecărei Evanghelii. S-ar putea totuși ca această metodă ‒ prin care ne lipsim de lămuririle pe care ni le poate da studiul comparat al textelor ‒ să facă să apară unele neînțelegeri. Așa, de exemplu, ceea ce spuneam ieri despre „cel mai mare monolog al istoriei” ar putea fi cu ușurință rău înțeles, dacă cineva nu ar examina cu exactitate, ci superficial, cele spuse de mine referitor la același episod din Evanghelia după Matei cu ocazia conferințelor din Berna. Observația care ar putea fi făcută atunci ar fi, în fond, în sensul logic mai profund, ca și cum undeva am vedea scris: Odată, pe această estradă stătea un om și la stânga lui se afla un buchet de trandafiri ‒ iar altă dată am vedea scris: Pe această estradă stătea odată un om și la dreapta lui se afla un buchet de trandafiri. Cineva care nu a fost prezent acolo ar putea spune: Este o neconcordanță, căci prima dată buchetul era la stânga și a doua oară era la dreapta! În realitate totul depinde de punctul de observație, și în felul acesta se poate ca ambele propoziții să fie corecte. La fel trebuie considerate și Evangheliile. Ele nu ne dau o biografie abstractă a lui Christos Iisus, ci ne descriu o lume bogată de fapte, atât exterioare cât și oculte.
Pentru a înțelege mai bine în ce spirit trebuie studiate Evangheliile, să reluăm acest pasaj pe care îl numeam ieri „cel mai mare monolog al istoriei”, convorbirea lui Dumnezeu cu Sine însuși. Trebuie avut clar în vedere că tot ceea ce se întâmplă în desfășurarea de ansamblu a faptelor este ceva ce îi privește în mod deosebit pe Christos și pe apostoli, ucenicii săi cei mai apropiați. Și ceea ce spuneam ieri despre spiritul lui Ilie, care după ce a fost eliberat de corpul lui Ioan Botezătorul a fost activ ca un fel de suflet-grup al apostolilor, trebuie luat de asemenea în mod cu totul deosebit în discuție. Ceea ce s-a petrecut atunci nu este ceva ce ar putea fi povestit într-un mod simplu, exterior, ci ceva ce s-a petrecut într-un fel mult mai complicat. Între sufletul lui Christos și sufletele Celor doisprezece era oarecum o relație reciprocă intimă și profundă. Ceea ce se întâmpla în sufletul lui Christos era ceva foarte complex, erau procese multiple, de cea mai mare însemnătate pentru acel timp. Însă tot ceea ce se întâmpla în sufletul lui Christos se reflecta încă o dată, ca într-o oglindă, în sufletele apostolilor, dar împărțit în douăsprezece părți; astfel, fiecare dintre Cei doisprezece resimțea în el, ca într-o oglindă, ceea ce se întâmpla în sufletul lui Christos, dar fiecare ceva diferit.
Ceea ce se petrecea în sufletul lui Christos era ca un fel de mare armonie, de mare simfonie, care se reflecta în fiecare din cele douăsprezece suflete, cam așa cum ar face-o fiecare instrument din cele douăsprezece ale unei orchestre. De aceea, un eveniment care privește în mod special pe unul sau mai mulți apostoli se poate descrie în două feluri diferite. Se poate descrie cum se petrece evenimentul respectiv în sufletul lui Christos, de exemplu ceea ce s-a prezentat ieri drept monologul istoric al lui Christos Iisus. El s-a petrecut așa cum s-a arătat ieri. Pe de altă parte, acest monolog se reflectă și în sufletul lui Petru. Aceeași trăire sufletească se petrece și în Petru. Dar, în timp ce la Christos Iisus ea ocupă întregul spectru de umanitate, la Petru ea nu reprezintă decât o douăsprezecime din acesta, o douăsprezecime sau un semn zodiacal din întregul spirit al lui Christos. De aceea, când este vorba de Christos Iisus evenimentul trebuie prezentat în alt mod.
Așa trebuie vorbit când o facem în spiritul Evangheliei după Marcu; căci în aceasta se descriu faptele cele mai marcante și în special ceea ce se întâmplă în sufletul lui Christos Iisus însuși. Evanghelia după Matei, dimpotrivă, pune accentul în principal pe ceea ce are legătură cu sufletul lui Petru și pe felul în care Christos Iisus poate contribui la clarificarea celor ce se petrec în sufletul acestuia. Dacă citiți cu atenție această Evanghelie a lui Matei, veți vedea cum în cuvintele special adăugate acolo se descrie starea sufletului lui Petru. De ce s-au adăugat acolo aceste cuvinte: „Fericit ești tu Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu din ceruri”? (Matei, 16, 17). Cu alte cuvinte: Petru simte ceva din ceea ce simțea sufletul lui Christos Iisus. Dar pentru că sufletul lui Petru simte că Christos este Maestrul său, cele de mai sus se interpretează în sensul că Petru este înălțat pentru o clipă la viețiurea Eului superior, după care, copleșit de ceea ce viețuiește în felul acesta, recade, să zicem așa. Cu toate acestea el reușește să ajungă la cunoașterea care, cu altă intenție, cu alt scop, se petrece în sufletul lui Christos. Și fiindcă a fost capabil de acest lucru, i-au fost încredințate cheile Împărăției cerurilor despre care se vorbește în Evanghelia după Matei [Nota 28] (Matei, 16, 19) și despre care am vorbit în ciclul de conferințe despre această Evanghelie. Spre deosebire de aceasta, în Evanghelia după Marcu noi am evidențiat clar și cu tărie doar acele cuvinte care indică faptul că, indiferent de cele ce trăiau în Petru, evenimentul se desfășura simultan, paralel, ca monolog al lui Dumnezeu.
Așa trebuie să privim lucrurile. Vom simți atunci și cum procedează de fapt Christos Iisus cu ai Săi, cum îi conduce din treaptă în treaptă, cum după ce sufletul lui Ilie-Ioan a coborât asupra lor El îi poate conduce mai departe în înțelegerea tainelor spirituale, altfel decât a putut-o face mai înainte. Și abia atunci simțim ce semnificație are faptul că după paragraful care redă monologul lui Dumnezeu, pe care l-am comentat ieri, urmează imediat așa-numita scenă a Transfigurării sau a Schimbării la față. Acesta este un alt element important în compoziția dramatică a Evangheliei după Marcu. Pentru a explica această Transfigurare trebuie să clarificăm unele aspecte de care depinde foarte mult înțelegerea unor descrieri din Evanghelii.
În Evanghelia după Marcu, dar și în celelalte Evanghelii, puteți citi deseori că Christos Iisus spune că Fiul omului trebuie să sufere, că va fi atacat de învățați și de cler, că va fi dus la moarte și că va învia după trei zile. Și până la un anumit punct peste tot găsiți indicat clar că apostolii nu pot înțelege acest cuvânt spus despre Fiul omului, care trebuie să sufere, să moară și apoi să învie (9, 31‒32). Cum se face că tocmai apostolii întâmpină greutăți în înțelegerea Misteriului de pe Golgota? Ce este deci acest Misteriu de pe Golgota? Am arătat în conferința precedentă că el este împlinirea pe planul istoriei, la lumina zilei, a inițierii care altădată se întâmpla în adâncul Misteriilor. Bineînțeles, este o mare diferență între orice inițiere anterioară și Misteriul de pe Golgota. Vom vedea de ce.
Cel care fusese inițiat în Misteriile diferitelor popoare a trebuit într-un fel să parcurgă aceleași experiențe: să sufere, să treacă, să zicem așa, printr-o moarte aparentă care dura trei zile, în timpul căreia spiritul său se afla în afara trupului, în lumile spirituale, după aceea spiritul său să revină din nou în trup, în așa fel încât să poată să-și amintească ceea ce s-a petrecut în lumea spirituală și să devină un mesager al Misteriilor lumii spirituale. Se poate deci spune că inițierea era o moarte ‒ chiar dacă nu o moarte care separa definitiv spiritul de trup ‒, o poposire în afara corpului și o revenire în corpul fizic, fapt prin care neofitul devenea un mesager al Misteriilor divine. Inițierea se efectua după o pregătire minuțioasă, prin care neofitul concentra în sine forțe suficiente pentru a putea trăi timp de trei zile și jumătate fără să se folosească de instrumentele corpului fizic. După aceea, după scurgerea celor trei zile și jumătate, el trebuia să se unească din nou cu corpul său fizic. El traversa toate acestea fiind răpit, să zicem, într-o lume superioară, departe de evenimentele istorice obișnuite.
Misteriul de pe Golgota s-a petrecut exterior într-un mod analog, însă în substanța sa interioară cu totul diferit. Evenimentele care au avut loc în timp ce Christos se afla în corpul lui Iisus din Nazaret au condus la moartea adevărată a corpului fizic al lui Iisus din Nazaret. După ce spiritul lui Christos a petrecut trei zile în afara corpului fizic el revine în corp, de data aceasta însă nu în corpul fizic, ci în corpul eteric condensat, condensat într-atât încât apostolii au putut să-L vadă, așa cum se spune în Evanghelii; așa încât Christos putea colinda și putea să fie văzut și după Evenimentul de pe Golgota. Prin aceasta inițierea, care altădată era ascunsă ochilor fizici, ea petrecându-se în adâncurile Misteriilor, a fost adusă pe scena istoriei și a fost prezentată, ca un eveniment unic, în fața întregii omeniri. Prin aceasta inițierea a fost scoasă într-un fel din Misterii, a fost săvârșită în văzul tuturor prin Christos. Dar tocmai prin aceasta s-a marcat sfârșitul lumii vechi și începutul noii epoci.
Din cele spuse despre profeți ați putut să vă dați seama că spiritul profetismului și ceea ce acest spirit a putut da vechiului popor evreu era diferit de spiritul inițierii existent la celelalte popoare. Celelalte popoare aveau ghizi inițiați, care fuseseră instruiți în felul pe care l-am arătat. În cazul poporului evreu lucrurile stăteau altfel. Acolo nu avem de-a face cu inițieri ca la celelalte popoare, ci, așa cum am auzit, cu o reliefare elementară a spiritului în trupurile acelora care apăreau ca profeți, o reliefare care îi făcea să pară niște genii ale spiritualității. Și pentru ca să se poată întâmpla aceasta, vedem că la profeții intermediari care au apărut în sânul vechiului popor evreu apar acele suflete care în încarnările precedente au fost inițiați ai altor popoare. Astfel, în ceea ce au dat vechiului popor evreu ei viețuiau un fel de amintire a ceea ce căpătaseră în cadrul inițierii. Vedem așadar că viața spirituală s-a propagat într-un fel la poporul vechi-testamentar și în alt fel la celelalte popoare. La acestea din urmă ea s-a realizat prin acțiune, prin inițiere, la poporul vechi-testamentar prin har, prin darul sădit în cei care acționau ca profeți în cadrul său.
Opera acestor profeți a pregătit vechiul popor evreu să fie martorul acelei inițieri unice care de această dată nu este a unei ființe omenești, ci a unei individualități cosmice ‒ dacă se poate vorbi aici de o inițiere, căci termenul nu este cel care se potrivește în acest caz. Poporul evreu a fost astfel pregătit să primească ceea ce trebuia să ia locul vechii inițieri: contemplarea în mod just a Misteriului de pe Golgota. Dar totodată aici găsim și motivul pentru care apostolii care aparțin poporului evreu nu pot înțelege la început cuvintele care se referă la această inițiere. Christos Iisus vorbește despre ea exprimându-se în acești termeni: drumul spre moarte, statul trei zile în mormânt și apoi învierea. Aceasta este descrierea inițierii. Dacă El ar fi făcut această descriere altfel, ucenicii Săi L-ar fi înțeles. Cum însă acest limbaj nu era familiar poporului vechi-testamentar, Cei doisprezece nu l-au înțeles inițial. Deci pe bună dreptate suntem atenționați asupra faptului că apostolii sunt mirați și nu-L înțeleg când le vorbește de suferința, moartea și învierea Fiului omului.
Aceste lucruri corespund integral faptului istoric. În vechea inițiere, când neofitul petrecea un timp în afara trupului său, el se afla într-o lume superioară, nu în lumea senzorială obișnuită. În timpul în care se afla în afara trupului el era unit, putem spune, cu realitățile unui plan superior. Când revenea apoi în corpul său, ce putea spune neofitul legat de ceea ce a viețuit în lumea spirituală, în afara trupului? Amintire, aceasta era ceea ce putea spune. El trebuia să vorbească atunci cam în felul următor: Eu îmi amintesc ce am văzut în lumea spirituală în stare extracorporală, așa cum ți-ai aminti ceea ce ai văzut în ajun sau alaltăieri pe planul fizic. Și el putea să aducă mărturie pentru aceasta. Inițiații nu făceau nimic mai mult decât să poarte în ei secretele lumilor spirituale, așa cum omul poartă în el ca amintire viețuirile a ceea ce a făcut în ajun. Și așa cum sufletul omenesc este unit cu ceea ce păstrează în amintire, tot așa inițiații erau uniți cu secretele lumilor spirituale, le purtau în ei.
De ce se întâmpla așa? Era așa deoarece până la Misteriul de pe Golgota sufletul omenesc nu era capabil, pe Pământ, să lase să pătrundă în Eul său Împărăția cerurilor, lumile suprasensibile; ele nu puteau ajunge până la Eul adevărat, nu se puteau uni cu el. Altă dată, pentru a putea pătrunde în lumile suprasensibile, sufletul omenesc trebuia să se privească, să se presimtă din afară, de deasupra lui însuși prin clarvedere, așa cum se întâmpla atunci când, să zicem așa, se visa în afară sau ieșea din Eu prin inițiere. În cadrul Eului nu exista însă nicio forță de judecată și de înțelegere pentru lumile superioare. Așa s-a întâmplat și acum. Înaintea Misteriului de pe Golgota, omul nu putea în niciun fel să se unească cu lumile spirituale cu ajutorul forțelor Eului.
Taina care trebuia să li se dezvăluie oamenilor prin botezul lui Ioan era aceea că venise timpul în care Împărăția cerurilor urma să lumineze până în Eul omului, până în Eul pământesc. O, în trecut, de-a lungul timpului s-a repetat de multe ori faptul că ceea ce omul resimțea a fi sufletescul său nu se putea ridica în lumile spirituale. Pentru oamenii de altădată era ca un fel de dizarmonie între viețuirea patriei lor adevărate, lumea spirituală, și ceea ce se desfășura în interiorul omenesc, chiar dacă numim Eu sufletescul de atunci. Acest interior omenesc era separat de lumea spirituală și nu se putea uni cu ea decât în condiții excepționale. Dacă totuși se întâmpla ca întreaga forță, întregul impuls a ceea ce mai târziu trebuia să devină „Eul” omenesc și să locuiască în om, dacă se întâmpla ca acest Eu, nedestinat încă pentru corporalitatea omenească, să forțeze fie prin inițire, fie prin amintirea unei ințieri primite în cursul unei încarnări precedente intrarea în corporalitatea omenească, ce se întâmpla atunci? Civilizațiile antice fac adesea aluzie la aceasta: forța Eului, care în perioada de dinainte de Christos depășea cu mult corporalitatea omenească, nu avea cu adevărat loc în trup, distrugea ceea ce era destinat pentru Eu.
Așadar ființele care în epoca precreștină purtau în ele un excedent de forțe spirituale, care purtau deja ceea ce mai târziu va deveni Eul omului, distrug corporalitatea lor prin forța acestui Eu, fiindcă acesta era prea puternic pentru acea epocă. Acest lucru se indică, de exemplu, prin aceea că la anumite personalități ale Antichității, care în întruparea lor aveau în ele această forță a Eului, acest Eu putea locui în ele doar dacă corpul lor era lezat sau vulnerabil într-un loc ușor accesibil, care ulterior va fi chiar afectat. În acel loc omul este, prin ceva din sine, mai expus mediului înconjurător decât prin restul corporalității sale. Să ne amintim numai de vulnerabilitatea lui Ahile la călcâi, de a lui Siegfried între omoplați, de a lui Oedip unde puterea Eului distruge corporalitatea. Aici, prin această posibilitate de lezare, prin aceste locuri vulnerabile ni se arată că numai un corp deteriorat, sfărâmat, convine forțelor supraomenești ale Eului aflate în el.
Semnificația profundă a acestui fapt ne va apărea poate și mai bine dacă formulăm cele spuse în alți termeni. Să presupunem că un om din timpurile precreștine ar fi fost dotat cu toate impulsurile, cu toate forțele care trebuiau să pătrundă Eul mai târziu ‒ nu este necesar ca el să fi fost conștient de aceasta ‒ și că s-ar fi cufundat cu această forță-Supraeu, să zicem așa, cu această forță supraomenească, în corpul său. El ar trebui să sfărâme acest corp, să nu-l vadă așa cum îl vede atunci când în el se află Eul slab ‒ sau interiorul slab. Omul acelei epoci vechi, dacă ar fi avut în el întreaga putere a Eului astfel încât să poată ieși din corpul său, trebuia să-l vadă în alt fel. El l-ar fi văzut ca pe un corp sfărâmat sub influența Supraeului, l-ar fi văzut cu tot felul de răni, deoarece în vremurile de demult doar Eul slab ‒ sau interiorul slab ‒ pătrundea trupul într-atât de puțin, încât acesta să rămână întreg.
Ceea ce tocmai am spus este exprimat de profeți. Paragraful care vorbește despre aceasta se poate formula în termenii următori (Zaharia, 12, 10): Omul care adună în el toate forțele Eului și se vede în fața corpului omenesc îl vede rănit, străpuns de lovituri, cu găuri. Căci forța superioară a Eului, care nu putea locui altădată în corpul fizic, îl străpungea, îl ciuruia, ca să zicem așa, cu găuri. Acesta este un impuls care străbate evoluția omenirii din cauză că, datorită influențelor luciferice și ahrimanice, în epoca precreștină îi putea fi dată omului numai o mică parte a Eului comparativ cu Eul său deplin. Și fiindcă corpul era făcut să primească doar un cuantum mai redus și nu întreaga forță a Eului, el slăbește, se istovește. Corporalitatea lui Christos Iisus trebuia, în contemplarea spirituală, să apară cu cinci răni ‒ nu doar cu una ca multe alte individualități omenești care purtaseră un Supraeu ‒, nu pentru că ea a venit în epoca precreștină, ci pentru că prin Christos Iisus și-a făcut dintr-odată intrarea în corporalitate Eul deplin, pentru că acolo Eul a pătruns cel mai puternic în corporalitate; au fost necesare cinci răni din cauza extensiei entității christice, adică a Eului deplin omenesc, care se ridica mult deasupra formei corporalității, deasupra formei adecvate a corporalității. Datorită acestei enorme disproporții a trebuit să se ridice pe planul fizic al istoriei lumii crucea pe care a purtat-o trupul lui Christos, așa cum ar face-o trupul omenesc dacă vreodată, la un moment dat, în om și-ar face sălaș întregul tezaur de umanitate, din care o mare parte a fost pierdută datorită influenței luciferice și ahrimanice.
Acesta este misterul profund pe care ni-l revelează știința spiritului referitor la tabloul Golgotei. Cel care înțelege ce este omenirea și umanitatea, ce este Eul pământesc, care este raportul acestui Eu pământesc cu forma corpului omenesc știe că dacă Eul pământesc pătrunde complet corpul omenesc această pătrundere nu este una normală, ca la omul care se plimbă pe stradă, ci de așa natură încât omul ‒ dacă iese din sine contemplându-se și-și poate pune întrebarea: Cum ar trebui să fie acest corp dacă în el ar pătrunde întreaga entitate a Eului? ‒ ar vedea acest corp cu cinci răni. Forma crucii de pe Golgota, cu Christos cu cele cinci răni, rezultă din însăși natura omenească și din entitatea terestră însăși. Ceea ce se poate ști despre Misteriul de pe Golgota se poate deduce, până la nivel de imagine, din contemplarea naturii omenești. Acesta este aspectul cel mai curios, că există o posibilitate, nu doar prin clarvedere, unde se dovedește a fi ceva natural să contempli cum a fost ridicată crucea pe Golgota, cum s-a petrecut crucificarea și să vezi adevărul acestui eveniment istoric, ci există o posibilitate ca prin cunoașterea Misteriului de pe Golgota să aducem însăși rațiunea omenească aproape de Misteriul de pe Golgota, până într-acolo încât, dacă o utilizăm destul de subtil, destul de precis, ea să se metamorfozeze în imaginațiune, în putere de imaginație, dar care conține în ea adevăr, prin care apoi, dacă se înțelege ce este Christos și care este raportul Lui cu forma corpului uman, fantezia omenească să fie condusă astfel, încât înaintea ei să apară însăși scena Golgotei. Așa au fost conduși de multe ori pictorii creștini mai vechi, care nu întotdeauna erau clarvăzători; ei au fost purtați până la tabloul Golgotei de forța cunoașterii Misteriului de pe Golgota, în așa fel încât l-au putut picta. La acea mare răscruce a evoluției umane, sufletului-Eu al omului i-a fost conferită chiar din facultatea de clarvedere înțelegerea pentru Entitatea christică, cu alte cuvinte pentru Eul originar al omului.
Clarvederea ne permite să contemplăm Misteriul de pe Golgota în afara corpului fizic. Prin ce anume? Când se stabilește o legătură față de Misteriul de pe Golgota în cadrul corpului, atunci și astăzi este posibil să contempli în lumile superioare acest Misteriu și prin aceasta să ai confirmarea deplină a acestui punct nodal al istoriei omenirii. Dar este de asemenea posibilă o înțelegere rațională a Misteriului de pe Golgota, iar prin cuvintele pe care tocmai le-am spus ar trebui să fie realizabilă această înțelegere. Desigur, trebuie meditat, trebuie reflectat îndelung și profund asupra celor ce s-au spus. Și dacă cineva are impresia că cele spuse sunt greu de înțeles, acest sentiment este perfect justiticat; căci, fără îndoială, ceea ce poate conduce sufletul omenesc la deplina înțelegere a celui mai mare, a celui mai măreț și mai important eveniment de pe Pământ este unul din lucrurile cele mai dificile. Într-un fel, apostolii trebuiau să fie conduși la aceasta; iar dintre cei care trebuiau încet, încet aduși la o nouă înțelegere a evoluției omenirii cei mai destoinici s-au dovedit a fi Petru, Iacob și Ioan.
Este bine să putem privi din punctele de vedere cele mai diferite intervalul foarte important de timp din vremea când a avut loc Misteriul de pe Golgota. De aceea este salutar faptul că ați putut auzi azi dimineață cum considera filosoful Hegel acest moment al istoriei [Nota 29]. Orice lucru care poate facilita înțelegerea celui mai important eveniment care a intervenit atunci, care s-a maturizat în secolele precedente, care s-a împlinit în perioada Misteriului de pe Golgota și apoi, încet, a pregătit și a facut posibilă evoluția ulterioară a omenirii, este binevenit. Evenimentul de pe Golgota a intervenit în diferite locuri de pe Pământ. Îl putem urmări nu numai în Palestina, unde de fapt s-a petrecut. Îl putem urmări, dacă procedăm în mod just, și în alte puncte ale Pământului, doar că acolo nu s-a petrecut Evenimentul de pe Golgota. Însă coborârea și apoi reurcarea, ascensiunea omenirii datorată impulsului Misteriului de pe Golgota care s-a răspândit în lumea vestică o putem urmări. În special putem urmări coborârea omenirii, și este foarte interesant să vedem cum putem face acest lucru.
Să evaluăm încă o dată evenimentele care au avut loc în Grecia în timpul celor cinci secole care au precedat Evenimentul de pe Golgota. În Orient, acolo unde a apărut Krishna, oamenii devansaseră într-un anumit fel timpul lor. Ei îl devansaseră tocmai în epoca de decadență, să zicem așa, a vechii clarvederi. Tocmai cu această civilizație a Indiei, de exemplu, se întâmplă ceva cu totul aparte. În timp ce în această primă civilizație postatlanteeană și India înflorea prima mare cultură a epocii postatlanteeme și sufletul omenesc avea viziunea lumii spirituale în toată puritatea sa ‒ care era posibilă pentru sufletul omenesc ‒, care la Rishi era legată de o facultate minunată, și anume aceea de a descrie cele contemplate, astfel încât învățăturile lor au putut acționa în epocile care au urmat, iar când facultatea de clarvedere a dispărut ele au putut fi păstrate pentru timpurile viitoare prin astfel de revelații grandioase precum cea a lui Krishna, spre sfârșitul celei de-a treia epoci clarvederea propriu-zisă s-a stins cu totul. Însă datorită lui Krishna și discipolilor săi faptele spirituale ce au putut fi contemplate anterior au fost descrise în cuvinte minunate și păstrate sub formă de document. Ceea ce s-a produs mai departe, în vest, de exemplu în Grecia, nu a ajuns niciodată în Orient.
Pentru a rezuma rolul anticei civilizații hinduse, se poate spune: Vechea clarvedere se stinge, în schimb unele spirite, dintre care cel mai mare a fost Krishna, au așternut în scris cele contemplate odinioară. Acestea au trecut apoi în cuvânt, în Vede. Și cine se adâncește în cuvânt percepe în sufletul său un ecou a ceea ce a fost odinioară. Dar acolo noi nu găsim ceea ce găsim la Socrate, de exemplu, sau la ceilalți filosofi greci. Ceea ce numim rațiunea occidentală, judecata occidentală, nu există la sufletele hinduse. Această forță originară a Eului despre care am vorbit mai înainte nu se manifestă deloc la indieni. De aceea în momentul în care vechea clarvedere dispare începe să se afirme altceva: impulsul spre Yoga, dorința de a recuceri printr-un antrenament interior contactul cu lumea spirituală, pe care l-au pierdut în mod natural. Yoga devine o clarvedere artificială. În locul vechii clarvederi apare imediat filosofia Yoga, fără ca între acestea două să existe ceva asemănător filosofiei grecești, de exemplu, care se adresează rațiunii. Această fază de tranziție nu există la hinduși. Și dacă examinăm, de exemplu, filosofia Vedanta a lui Viasa putem spune că ea nu este impregnată, precum concepțiile occidentale, de idei, de rațiune, ci parcă este extrasă încă din lumile superioare, dar transpusă în cuvinte omenești. Aceasta este particularitatea acestei flosofii: nu este cucerită cu ajutorul noțiunilor omenești, nu este „elaborată” precum elementul socratic, platonic, ci este contemplată clarvăzător.
Este dificil să-ți dai clar seama de aceste lucruri, dar există o posibilitate de a discerne și astăzi această diferență. Luați, de exemplu, o carte de filosofie, un sistem filosofic occidental oarecare. Cum s-a ajuns în general la ceea ce poate fi cotat astăzi, în mod serios, drept filosofie? Dacă ați putea pătrunde în atelierele unui adevărat filosof ați vedea că aceste sisteme sunt dobândite cu greu, prin eforturi mari de judecată, de gândire logică. Toate acestea s-au elaborat pas cu pas. Și autorii acestor sisteme nu pot de fapt să înțeleagă că această țesătură pe care ei au creat-o de la o noțiune la alta poate, sub un anumit raport, să fie și contemplată clarvăzător, să o aibă în față prin clarvedere. De aici și dificultatea atât de mare de a te face înțeles când cuprinzi clarvăzător dintr-odată aceste raționamente filosofice, pe care alții le-au clădit „cu sudoarea frunții”, de la idee la idee, când de fapt nu este nevoie să parcurgi toți acești pași de gândire. Noțiunile filosofiei Vedanta sunt astfel de noțiuni, percepute prin mijlocirea clarvederii. Ele nu sunt elaborate prin sudoarea frunții, după exemplul filosoflor europeni, ci sunt extrase prin clarvedere; sunt ultimile rămășițe, resturile diluate într-o sumă de noțiuni abstracte ale vechii clarvederi sau primele cuceriri, încă foarte fragile, ale practicii Yoga în lumea spirituală.
Oamenii care locuiau mai la vest au avut parte de o altă experiență. Și noi atingem aici fapte ascunse ale evoluției omenești, extrem de importante. Să ne referim la un filosof curios al secolului al VI-lea de dinainte de era creștină: Pherekydes din Syros [Nota 30]. Un filosof foarte ciudat, pe care confrații săi de astăzi nu l-ar considera filosof. Există astăzi manuale de filosofie care exprimă aceasta deslușit. Citez aici două cuvinte, textual: Ei bine, toate acestea nu sunt decât descrieri copilărești, simboluri puerile; „puerile și geniale”, spune un filosof contemporan, care se crede desigur superior acelor filosofi antici. Deci, cinci sute de ani înainte de Christos apare aici în Syros un gânditor ciudat. Ce-i drept, el prezintă altfel lucrurile decât ceilalți gânditori, care mai târziu sunt numiți filosofi. Pherekydes din Syros spune, de exemplu: La baza a tot ceea ce se află în lume stă o Trinitate: Cronos, Zeus și Chthon. Din Cronos s-au născut elementele foc, aer și apă. Și tot ceea ce provine de la aceste trei forțe se află expus atacurilor unui fel de șarpe: Ophioneu. ‒ Fără a fi clarvăzător, ci dotat numai cu un pic de imaginație, poți evoca în fața sufletului tot ceea ce descrie Pherekydes: Cronos este nu numai timpul abstract care se scurge, ci o ființă adevărată, vizibilă; Zeus este eterul infinit, ființa universală însuflețită în sine; Chthon este ființa prin care ceea ce în mod normal este ceresc devine pământesc, cea prin care țesătura foarte rară a astrelor din spațiu se condensează în planeta Pământ pentru a avea o existență terestră, amestecându-se apoi printre toate acestea ca un element ostil, un fel de șarpe. Pentru a înțelege ceea ce descrie aici ciudatul Pherekydes din Syros trebuie să facem apel la cercetarea spirituală; căci el este unul dintre ultimii supraviețuitori ai vechii clarvederi. El vede cauzele care se află în spatele fenomenelor sensibile și le descrie servindu-se de facultățile sale clarvăzătoare. Bineînțeles, aceasta nu convine deloc celor care se slujesc toată ziua de noțiuni. El contemplă țeserea vie a zeilor buni și amestecul puterilor adverse, pe care le descrie așa cum le observă prin clarvedere. El vede cum se nasc din Cronos, din ființa reală a timpului, elementele.
Deci aici, în acest filosof Pherekydes din Syros, avem un bărbat care mai poate pătrunde cu sufletul său în lumea ce deschide conștiența clarvăzătoare și o descrie în așa fel încât o putem urmări cu gândirea. În secolul al VI-lea înainte de Christos, în partea de vest a globului pământesc încă mai trăiește un astfel de suflet. Thales [Nota 31], Anaximene [Nota 32], Anaximandru [Nota 33], Heraclit [Nota 34], aproape contemporani cu el, au deja o cu totul altă atitudine. Aici se întrepătrund într-adevăr două lumi. Cum se vede sufletul acestor filosofi? Vechea clarvedere este stinsă în ei, este ca paralizată. Nu mai păstrează decât cel mult o nostalgie a lumilor spirituale. Și ce viețuiesc ei acolo unde pentru înțeleptul din Syros mai exista încă un rest din vechea clarvedere, în care el încă putea să privească în lumea elementară a cauzalităților? Această lume le era deja închisă. Privirea lor nu mai pătrundea acolo. Este ca și cum ea ar vrea să se închidă înaintea lor, ca și cum pe jumătate ea ar fi acolo pentru ei, dar se sustrage privirilor lor, astfel încât ei nu mai pun în locul vechii clarvederi decât idei abstracte, care sunt opera Eului. Este o stare sufletească extrem de ciudată a celor ce trăiau în vest. Este acea stare sufletească ce lucrează la cucerirea rațiunii, a facultății de judecată pe care tocmai trebuie să le evidențieze Eul. Câteva străfulgerări ale clarvederii adevărate de odinioară mai apar în suflete izolate, precum la Heraclit, care descrie focul viu drept cauza oricărui lucru; Thales consideră apa ca fiind cauza primordială, dar nu apa fizică pe care o cunoaștem noi, după cum nici Heraclit nu are în vedere focul fizic. Ceva din lumea elementară mai trăiește în ei, dar pe jumătate ea se sustrage privirii lor, astfel că ei trebuie să înlocuiască această cunoaștere clarvăzătoare prin idei abstracte. Privind aceste suflete, ne dăm seama că ecouri ale dispoziției lor sufletești răsună până în epoca noastră modernă.
Ce bine ar fi dacă contemporanii noștri nu ar mai trece fără de judecată peste anumite lucruri! La Nietzsche se află un pasaj care te poate uimi, chiar cutremura, și care cel mai adesea este citit fără a fi înțeles. El se află într-o operă postumă, Filosofia grecilor în epoca tragicilor [Nota 35], și conține o descriere a lui Thales, Anaximandru, Heraclit, Parmenide [Nota 36], Anaxagora [Nota 37] și Empedocle. În acest pasaj, care se află chiar la început, Nietzsche a resimțit ceva din ceea ce însuflețea sufletele acestor primi gânditori izolați greci. Citiți acest pasaj la Nietzsche, unde el spune: Ce trebuie să se fi petrecut în sufletul acestor figuri de eroi, care sunt acești filosofi, care au trebuit să găsească trecerea de la viziunea vie a lucrurilor ‒ pe care nici el nu o mai cunoștea, dar pe care o presimțea ‒ la noțiunile abstracte, seci, prozaice care au înlocuit viața caldă ce umplea sufletele altădată. Ce au trebuit să simtă aceste suflete, când în locul trăirilor pline de viață, ce caracterizau conștiența clarvăzătoare, au apărut aceste noțiuni prozaice, seci, abstracte, reci, precum „existență”? Și Nietzsche resimte: Este ca și cum sângele îți îngheață atunci când, la Thales sau Heraclit, trebuie să treci de la lumea plină de viață la lumea noțiunilor, când acești oameni întrebuințează noțiuni precum „existență” și „devenire”, încât te simți transportat de la o atmosferă caldă și vie în regiunea glacială a conceptelor.
Trebuie să ne transpunem în epoca în care trăiau acești oameni, să simțim cum la apropierea Evenimentului de pe Golgota în ei mai vibra un ultim ecou al vremurilor trecute, cum trebuiau ei să se mulțumească cu ceea ce este judecata abstractă a Eului omenesc, care mai înainte n-avea deloc nevoie să participe. Și în timp ce mai târziu lumea noțiunilor se îmbogățea din ce în ce mai mult, filosofii greci la început nu puteau cuprinde decât conceptele cele mai simple. Vedem cât se chinuie ei cu noțiunile, cât se chinuie, de exemplu, filosofii școlii eleate cu noțiunea abstractă de „existență”! Așa s-au pregătit propriu-zis facultățile abstracte ale Eului.
Să ne imaginăm acum un astfel de suflet care stă aici, în vest, care este pregătit pentru această misiune a vestului, dar care duce încă cu sine ecourile cele mai puternice ale vechii clarvederi. În India, aceste ultime ecouri s-au stins de multă vreme; ele mai dăinuie încă în vest. Impulsul sufletului este de a intra în lumea elementară, dar conștiența refuză să îl urmeze. În sufletele acestora nu s-ar fi putut naște o dispoziție precum cea a lui Buddha. Dispoziția budistă ar fi sunat cam așa: Noi suntem exilați în lumea suferinței, trebuie deci să ne eliberăm de ea. Nu, sufletele vestice voiau să sesizeze ceva din ceea ce se afla înaintea lor. În ceea ce se afla în spatele lor ele nu mai puteau pătrunde; în lumea din fața lor ele nu aveau decât noțiunile reci, glaciare. Să ne imaginăm un suflet ca al lui Pherekydes din Syros. El este ultimul care a putut să mai vadă ceva din lumea elementară. Să ne mai gândim însă și la un alt suflet. El nu poate vedea cum elementele se nasc în mod viu din Cronos. El nu poate vedea că șarpele Ophioneu angajează lupta cu zeii superiori; dar reține în imagine că aici, în senzorial, intervine ceva. Privirea sa nu mai răzbate până la Cronos, dar vede amprenta sa în lumea fizică: focul, apa, aerul și pământul. El nu vede cum zeii superiori sunt atacați de zeii inferiori, cum zeul-șarpe Lucifer se revoltă; însă vede domnind în lume armonia și discordia, prietenia și ura. Iubirea și ura el le privește ca noțiuni abstracte; focul, apa, aerul și pământul ca elemente abstracte. El vede ceea ce încă mai pătrunde în suflete, dar ceea ce văzuseră mai înainte contemporanii săi îi rămânea ascuns.
Să evocăm un astfel de suflet care stă încă în întregime în interiorul forțelor vii de altădată, dar care este incapabil să privească în lumea spirituală, care nu mai poate să sesizeze decât imaginea exterioară, căruia ‒ datorită misiunii sale speciale ‒ îi rămâne ascuns ceea ce îi fericea altădată pe oameni; pe de altă parte, el nu avea din noua lume a Eului nimic altceva decât câteva noțiuni, de care trebuia să se lege; avem astfel imaginea sufletului lui Empedocle [Nota 38]. Așa ne apare sufletul lui Empedocle, dacă vrem să înțelegem latura sa cea mai interioară. Aproape contemporan cu înțeleptul din Syros, el a trăit două treimi de secol mai târziu, dar sufletul său este deja cu totul altfel constituit. El a trebuit să treacă Rubiconul de la vechea clarvedere la înțelegerea abstractă pe care o impunea Eul. Vedem cum aici se ciocnesc două lumi. Vedem cum Eul începe să licărească și să se îndrepte spre împlinirea sa, cum sufletele vechilor flosofi greci sunt primele condamnate să primească ceea ce noi numim acum rațiune, logică; vedem cum sufletele lor sunt golite de vechile revelații și în aceste suflete trebuie să se verse noul impuls, impulsul Golgotei.
Așa erau alcătuite sufletele în vremea când a apărut acest impuls. Dar ele trebuiau să înseteze după o nouă împlinire. Doar așa l-au putut înțelege. Gândirea indiană nu a cunoscut o tranziție comparabilă cu cea pe care o întâlnim în Occident la gânditorii izolați greci. Iată de ce flosofia hindusă, care a trecut direct la doctrina Yoga, nu are nicio posibilitate de a face o trecere spre Misteriul de pe Golgota. Filosofia greacă era în așa fel pregătită, încât înseta după Misteriul de pe Golgota. Priviți cum gnosa tânjește după Misteriul de pe Golgota. Filosofia Misterului de pe Golgota se naște pe solul grec, fiindcă cele mai bune suflete grecești însetează să primească impulsul de pe Golgota.
Trebuie multă bunăvoință pentru a înțelege ce s-a întâmplat în evoluția omenirii; poți întrevedea atunci ce înseamnă, să zicem așa, când se spune: Pe suprafața Pământului s-a auzit o chemare și un răspuns la chemare. În Grecia, în Sicilia găsim astfel de suflete, dintre care cel al lui Empedocle este unul cu totul remarcabil. Dacă privim înăuntrul acestor suflete, auzim o chemare stranie. Cum să o descriem? Ce ne spun aceste suflete? Empedocle ne vorbește cam așa: Eu știu din istorie că există inițiere; știu, tot din istorie, că prin ea în sufletul omenesc au pătruns lumile suprasensibile. Însă acum a început o altă epocă. Inițierea nu mai poate deveni nemijlocit vie. Sufletul omenesc a intrat într-o altă fază de evoluție. Noi avem nevoie, pe măsură ce pătrundem în Eu, de un nou impuls. Unde ești acel impuls care poți înlocui vechea inițiere pe care noi n-o mai putem viețui, care vei pune în fața noului Eu același mister pe care îl revela clarvederea antică? ‒ Și iată ce răspunde cealaltă voce, care vine dinspre Golgota: Fiindcă Eu ascult de zei și nu de oameni, am putut să dezvălui ochilor omenești secretele Misteriilor, care până atunci erau închise în adâncurile acestora.
Ceea ce s-a născut, de exemplu, în sudul Europei în sufletele grecești ne pare a fi o întrebare a lumii vestice privitoare la o nouă soluție a enigmei Universului. Iar marele monolog al lui Dumnezeu, despre care am vorbit la sfârșitul conferinței precedente și despre care vom vorbi și mâine, ne apare ca fiind răspunsul, care însă putea fi înțeles numai în vest.
