În Evanghelia după Marcu, pasajul care constituie, așa cum am văzut, un monolog istoric de o importanță capitală este urmat de scena Transfigurării sau a Schimbării la față. Eu am arătat în mai multe rânduri că pentru cei trei ucenici care sunt luați să asiste pe „munte” la această Transfigurare aceasta constituie un fel de inițiere superioară. În acel moment ei trebuie să fie introduși mai profund în mistere, care le sunt transmise unul după altul, pentru a le servi în misiunea lor de îndrumători și conducători ai omenirii. Am văzut în conferințele precedente că această scenă cuprinde numeroase taine. Când se pomenește despre „munte” în Evanghelii și în celelelalte scrieri sfinte, faptul indică deja că este vorba de ceva secret. Când este vorba de ceva ocult, muntele ca atare semnifică întotdeauna că cei care sunt conduși în vârful său sunt introduși în anumite cunoștințe secrete ale existenței. Simțim acest lucru în mod cu totul deosebit în Evanghelia după Marcu, dintr-un anumit motiv care, dacă citești corect, îți atrage imediat atenția.
Vom indica aici capitolul al treilea al acestei Evanghelii, versetele de la 7 la 23, 24 ‒ este suficient, de fapt, până la versetul 22. Cel ce citește cu înțelegere sufletească va fi frapat imediat de ceva. După cum am arătat de atâtea ori, expresia „a-l duce pe munte”, „a-l conduce pe munte”, are o semnificație ocultă. Dar în capitolul menționat întâlnim o triplă referire, nu numai „a-l duce pe munte”. Dacă citim cu atenție cele trei versete introductive din Marcu, auzim mai întâi spunându-se: „Iisus, împreună cu ucenicii Lui, a plecat spre mare...” (versetul 7). Scena se petrece deci mai întâi pe malul mării. Apoi, în versetul 13, se spune: „El s-a suit după aceea pe munte și a chemat la Sine pe cine a vrut, și au venit la El.” În sfârșit, în versetele 20-21 citim: „Și a venit în casă, și iarăși mulțimea s-a adunat, încât ei nu puteau nici să mănânce. Și auzind ai Săi, au ieșit ca să-L prindă, că ziceau: Și-a ieșit din fire.”
Suntem trimiși deci în trei locuri diferite: pe malul mării, pe munte și în casă. Or, așa cum „muntele” indică totdeauna că se întâmplă ceva important în sens ocult, și celelalte două locuri au în limbajul ocult un sens asemănător. Când în documentele oculte este vorba de „a fi condus la mare” sau „în casă” aceasta are totdeauna și o semnificație ocultă. Faptul că în Evanghelii se are în vedere așa ceva se poate deduce dintr-o anumită împrejurare. Amintiți-vă că nu numai în Evanghelia după Marcu, dar și în celelalte Evanghelii este legată de „mare” o anumită revelație, o anumită manifestare. Astfel, când ucenicii merg cu barca pe mare și Christos li se arată, ei Îl consideră la început o fantomă, dar își dau seama după aceea că El vine într-adevăr spre ei (6, 45-52). Citind Evangheliile, găsiți adesea povestindu-se un eveniment care se petrece pe mare, sau care este în legătură cu marea. Pe „munte” Christos îi alege întâi pe Cei doisprezece, cu alte cuvinte le încredințează misiunea ocultă. Aici avem de-a face cu o educație ocultă. Tot pe munte are loc și Tranfigurarea. „Acasă”, unde ai Săi Îl declară „ieșit din fire”, avem a treia ipostază. Toate cele trei lucruri sunt de cea mai mare și mai cuprinzătoare importanță.
Dacă vrem să înțelegem ce înseamnă într-un asemenea context „pe mare”, trebuie să ne amintim un lucru de care am vorbit adesea. Am arătat că perioada noastră pământească postatlanteeană a fost precedată de așa-numita perioadă atlanteeană, în timpul căreia aerul era saturat de o ceață densă, astfel încât, prin contemplare, oamenii care trăiau în acel timp, fiindcă trăiau în condiții fizice diferite, aveau și o viață sufletească total deosebită de a noastră, după cum ei mai erau înzestrați și cu vechea clarvedere. Această facultate era însă legată de o constituție cu totul diferită a corpului fizic, de inserarea lui în masele cețoase. Omenirea a păstrat despre toate acestea un fel de moștenire atavică. Când în perioada postatlanteeană o ființă omenească intra, pentru un motiv oarecare, în legătură cu un mediu ocult ‒ cum a fost cazul ucenicilor lui Iisus ‒, ea devenea mult mai sensibilă la influențele mediului înconjurător, la influențele naturii. Astăzi, dat fiind felul robust al raportului omului cu natura, este puțin important dacă el călătorește pe mare, dacă se află pe malul mării, urcă pe munte ‒ vom vedea imediat ce înseamnă aceasta ‒ sau este la el acasă. Ochii săi văd la fel, inteligența sa funcționează la fel, oricare ar fi locul în care se află. Însă atunci când se deschide privirea mai subtilă, când se ridică în lumile suprasensibile, ființa obișnuită a omului se dovedește a avea o organizare grosieră.
Pe vremea în care a început să funcționeze conștiența clarvăzătoare, dacă omul naviga pe mare, unde condițiile sunt cu totul diferite, chiar față de malul mării, conștiența clarvăzătoare era predispusă pentru cu totul altceva decât la câmpie. Pentru a-ți dezvolta facultățile clarvăzătoare, la câmpie trebuie făcut un efort mult mai mare decât la mare. Marea ușurează dezvoltarea acestor facultăți, dar numai pe acelea care se referă la ceva foarte precis, nu orice. Căci există o altă diferență, după cum conștiența clarvăzătoare se exercită la câmpie sau urcă la munte. Pe munte conștiența clarvăzătoare sensibilă este altfel predispusă decât la câmpie. La fel, rezultatele unei conștiențe clarvăzătoare adaptată la condițiile mării sunt complet altele față de ale unei conștiențe adaptată la condițiile muntelui.
Pe mare, conștiența clarvăzătoare ‒ desigur, ea poate fi suplinită și în oraș, dar cere atunci un efort mult mai mare, iar noi nu vorbim aici decât de ceea ce se obține aproape fără greutate ‒, pe apă, în masele de ceață, este predispusă să perceapă imaginațiuni, să simtă totul în mod imaginativ și să utilizeze ceea ce a dobândit deja.
Pe munte, într-un aer rarefiat, unde raportul oxigen-azot este diferit, conștiența clarvăzătoare este mai predispusă să viețuiască inspirativ, să dea naștere la forțe noi de clarvedere. De aceea, expresia „a urca pe munte” nu este spusă doar simbolic; muntele favorizează posibilitatea de a dezvolta în sine forțe oculte noi. La fel, expresia „a merge pe mare” nu este doar un simbol, ci a fost aleasă deoarece contactul cu marea favorizează contemplarea imaginativă și întrebuințarea forțelor oculte.
Aceste forțe oculte întâmpină cele mai mari dificultăți când suntem acasă, în propria noastră casă, fie singuri, fie cu familia. Căci în timp ce pentru un om care a trăit mai mult timp la marginea mării este relativ ușor ‒ dacă totul concordă în acest sens ‒ să creadă că are imaginațiuni prin vălul corporalității și în timp ce pentru cineva care trăiește la munte este mai ușor să creadă că se ridică mai sus, un om care este acasă are pur și simplu sentimentul că se află în afara trupului său, că „nu este în firea sa”. Nu pentru că nu mai este capabil să-și dezvolte forțele oculte, ci pentru că acolo nu mai este în armonie cu mediul înconjurător; acasă nu mai ești atât de natural în raport cu mediul înconjurător ca în celelalte cazuri, la malul mării sau la munte.
De aceea, faptul că Evanghelia ține seama de ceea ce s-a spus aici are un sens foarte profund și este extras din aspectele naturale oculte. Evanghelia respectă aceste lucruri din considerente oculte cu totul obiective. Astfel, întotdeauna întâlnim situațiile care urmează. Atunci când se vorbește de „a fi la malul mării”, când se spune că un eveniment a fost strămutat la malul mării deja sunt întrebuințate anumite forțe, forțe vindecătoare sau forțe clarvăzătoare. De aceea Christos Iisus le apare alor Săi în imaginațiune pe mare, numai că în tot acest eveniment El este prezent în mod real, deoarece se poate exterioriza. Apostolii Îl văd, însă nu Îl au în față în corpul Său fizic. Cum însă specificul de loc nu are importanță într-o astfel de viețuire, El este în același timp „lângă ei” pe mare. ‒ Iar când se pune problema de o dezvoltare a forțelor sufletești ale apostolilor, se vorbește de „munte”. De aceea, în momentul în care sunt aleși Cei doisprezece, când, să zicem așa, Christos decide ca ei să primească spiritul-grup al lui Ilie, scena se petrece pe munte. În sfârșit, când Christos vrea să se arate în toată măreția Sa cosmică, în toată importanța istorică a misiunii Sale, este vorba din nou de munte. Transfigurarea se petrece deci tot pe munte.
Acum noi trebuie să studiem scena Transfigurării chiar din acest punct de vedere. Cei mai capabili, cei mai apți să pătrundă tainele profunde ale Misteriului de pe Golgota se arată a fi cei trei ucenici, Petru, Iacob și Ioan. Și ochilor clarvăzători care li se deschid acestora trei le apar transfigurați, adică în entitatea lor spirituală, Ilie de-o parte, Moise de alta și Christos Iisus însuși la mijloc, dar de această dată ‒ acest lucru este indicat imaginativ în textul Evangheliei ‒ în forma în care poate fi recunoscut în entitatea sa spirituală. Acest lucru este indicat suficient de clar și în Evanghelia după Marcu:
„Și s-a schimbat la față înaintea lor.
Și veștmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înnălbi așa pe Pământ înnălbitorul.
Și li s-a arătat Ilie împreună cu Moise și vorbeau cu Iisus.” (9, 2-4)
Deci, după marele monolog al lui Dumnezeu, o discuție, o discuție în trei. Ce minunată progresie dramatică! Evangheliile sunt pline de astfel de compoziții artistice. Aceste Evanghelii sunt deja magnific compuse. După ce am perceput mai înainte monologul lui Dumnezeu, avem acum o discuție în trei. Și ce discuție! Vedem întâi de-o parte și de alta a lui Christos Iisus pe Ilie și Moise. Ce ni se indică prin Ilie și Moise?
Dumneavoastră cunoașteți deja suficient de bine figura lui Moise, chiar și sub aspectul său ocult, care v-a fost revelat în mai multe rânduri [Nota 39]. Știm că înțelepciunea universală a orânduit tranziția între timpurile trecute ale istoriei și Misteriul de pe Golgota pe calea indirectă a lui Moise. Din considerațiile făcute asupra Evangheliei după Luca mai știm de asemenea că în acel Iisus, despre care vorbește în mod special Evanghelia după Matei, mai precis în Copilul Iisus, trebuie să-l vedem pe Zaratustra reîncarnat. Știm de asemenea și că acest Zaratustra, prin ceea ce ținea de el și era în el, a avut ca sarcină să pregătească această încarnare viitoare a sa. Am menționat adesea cum, prin procedee oculte speciale, corpul eteric al lui Zaratustra a fost cedat de el și a trecut apoi în Moise, astfel încât în acesta acționau forțele corpului eteric al lui Zaratustra. Astfel, în momentul în care Ilie și Moise apar alături de Christos Iisus, în persoana lui Moise avem forțele care trebuiau să facă tranziția de la primele forme ale civilizației omenești la ceea ce urma să fie dat omenirii prin Christos Iisus și prin Misteriul de pe Golgota.
Moise mai este și în alt sens o figură de tranziție. Știm că Moise nu numai că avea în el corpul eteric al lui Zaratustra și totodată înțelepciunea acestuia, care s-a arătat apoi în el, dar mai știm și că, într-un anumit mod, el a fost inițiat în tainele altor popoare. O scenă de inițiere o putem vedea și în întâlnirea cu preotul din Madian, Ietro. Am discutat și despre aceasta. Ea este descrisă în Vechiul Testament (2 Moise 2, 16-21). Acolo se arată clar cum Moise, ajuns la acest preot singuratic, învață de la el nu numai tainele inițiatice ale poporului evreu, dar și pe cele ale altor popoare și le ia în ființa sa, care cunoscuse deja o fortificare deosebită prin faptul că purta în sine corpul eteric al lui Zaratustra. Astfel, prin Moise s-au adunat în poporul evreu toate tainele inițiatice ale întregii lumi din jur. El a pregătit pe o treaptă inferioară ceea ce urma să se întâmple prin Christos Iisus. Acesta reprezintă unul dintre curenții care trebuiau să conducă spre Misteriul de pe Golgota.
Celălalt curent provenea din forțele care trăiau în mod natural în poporul evreu ca popor în sine, despre care de asemenea am vorbit. Moise este cel care a făcut să fuzioneze curentul subteran al generațiilor, cel care curgea de la Avraam, Isaac și Iacob, cu cel existent în lume, în măsura în care aceasta era posibil în timpul său. Totuși, mereu trebuia păstrat intact ceea ce era strâns legat de natura proprie a poporului evreu. Pentru ce era predestinat acest popor? El trebuia să pregătească timpul pe care am încercat să-l evocăm în fața sufletului nostru atunci când am vorbit, de exemplu, de civilizația greacă, și încă o dată, ieri, când am vorbit de Empedocle. Acesta era timpul în care oamenii au pierdut vechile facultăți de clarvedere, în care capacitatea de a privi în lumile spirituale s-a stins. Era timpul în care începe să se dezvolte facultatea de judecată proprie Eului, în care începe să se afirme Eul, care se bizuie pe el însuși.
Vechiul popor evreu era destinat să confere Eului tot ceea ce îi poate conferi acestuia entitatea naturală a omului prin intermediul organizării sangvine. În acest popor trebuia să se dezvolte deplin tot ceea ce se putea dezvolta prin organismul fizic al ființei omenești. De acest organism fizic este strâns legat intelectul. Organismul fizic al vechiului popor evreu trebuia să furnizeze elementele care hrănesc facultățile intelectuale ale omului. Celelalte popoare trebuiau să lase să lumineze în organismul lor pământesc ceea ce putea fi adus prin inițiere, deci din afară. Ceea ce se putea scoate din natura omenească proprie prin legătura de sânge a trebuit să fie scos prin intermediul vechiului popor evreu. De aceea strictețea atât de mare care se impunea păstrării continuității legăturilor de sânge și necesitatea ca fiecare să poarte în sine facultățile care se transmit pe calea sângelui de la Avraam, Isaac și Iacob. Eul este legat de sânge și el trebuia să fie imprimat organismului vechiului popor evreu prin sânge, ceea ce nu se putea face decât prin intermediul forțelor eredității.
Am arătat deja că acest popor a fost ales chiar de Dumnezeu să fie dat omenirii ‒ fapt indicat în Vechiul Testament prin jertfirea și prin oprirea de la jertfire a lui Isaac de către Avraam ‒ și că prin aceasta omenirea a primit recipientul fizic exterior pentru entitatea Eului. Faptul că acest recipient fizic este dat omenirii de către Dumnezeu prin poporul vechi evreu este indicat prin aceea că Avraam vrea să-și jertfească fiul. Prin Isaac însă Avraam ar fi sacrificat însăși acea organizare care urma să ofere omenirii fundamentul fizic al intelectualității și totodată al Eului. Fiul îi este înapoiat ‒ și prin aceasta se restituie întreaga organizare pe care Dumnezeu i-o dăruise. Iată ce este grandios în această restituire a lui Isaac (1 Moise 22, 1-19). Pe de o parte prin Moise, care apare în scena Transfigurării, se imaginează curentul spiritual, tot ceea ce trebuie să se reverse chiar acum prin intermediul poporului evreu pentru înfăptuirea Misteriului de pe Golgota. Prin Ilie ce ni se înfățișează? Aici se face o conexiune precisă, și anume se arată cum se unește totalitatea revelației divine, care trăiește în poporul evreu, cu ceea se întâmplă prin Misteriul de pe Golgota. În Cartea a patra a lui Moise, în cap. 25, se descrie cum poporul lui Israel este ademenit spre idolatrie, dar este salvat de un om. Hotărârea unui om face ca israeliții, vechiul popor evreu, să nu fie antrenați complet în idolatrie. Cine este acest om? Este cel despre care Cartea a patra a lui Moise spune că a avut puterea să se arate în fața poporului evreu amenințat să cadă în cultul idolatric al popoarelor din jur și să pledeze pentru Dumnezeul care s-a revelat prin Moise. Acest om era un suflet puternic. Această pledoarie pentru Dumnezeu se traduce în mod obișnuit în germană prin „a pune patimă”, „a râvni” ; această patimă, râvnă, nu este însă una în sens rău, ci vrea să însemne pur și simplu „a se implica energic”. Și noi citim:
„Și a grăit Domnul cu Moise și a zis:
«Fineas, feciorul lui Eleazer, fiul preotului Aaron, a abătut mânia Mea de la fiii lui Israel, râvnind între ei pentru Mine, și n-am mai pierdut pe fiii lui Israel în mânia Mea.
De aceea spune-i că voi încheia cu el legământul Meu de pace.»” (4 Moise 25, 10-12)
Astfel i-a vorbit Iehova lui Moise. Chiar și după învățătura ocultă a vechilor evrei aici trebuie să vedem ceva cu o semnificatie extraordinar de mare, ceea ce investigația ocultă de astăzi o confirmă. Se știe că Aaron este strămoșul liniei marilor preoți ai lui Israel, de-a lungul căreia se transmite chintesența a ceea ce a fost dat omenirii de către poporul evreu. În pasajul la care ne referim, vechea doctrină ocultă a evreilor și de asemenea investigația ocultă actuală ne arată că la momentul respectiv al istoriei Iehova îl învață pe Moise că în persoana lui Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, deci nepotul lui Aaron, se dă poporului evreu un preot cu totul deosebit, care este unit cu el, care intervine pentru el. Și doctrina secretă ebraică și investigația ocultă modernă ne arată că în trupul lui Fineas trăia același suflet care a apărut mai târziu în persoana lui Ilie. Iată deci o linie continuă, pentru care am caracterizat deja câteva puncte importante. În Fineas, nepotul lui Aaron, avem acel suflet pe care îl regăsim în Ilie-Naboth, apoi în Ioan Botezătorul, iar noi știm care a fost drumul său în continuare de-a lungul evoluției omenirii. În scena Transfigurării el este înfățișat de o parte, de cealaltă parte aflându-se Moise însuși.
Astfel, în scena Transfigurării, a Schimbării la față care s-a petrecut pe munte, avem clar ceea ce converge aici. Converge spiritualitatea întregii evoluții a Pământului, care curge prin sângele evreiesc, în esența sa prin leviți. Căci în fața noastră stă sufletul lui Fineas, fiul lui Eleazar, nepotul lui Aaron, stă Moise, și în sfârșit stă Ființa care va săvârși Misteriul de pe Golgota. În fața celor trei neofiți, Petru, Iacob și Ioan, trebuia să apară sub formă imaginativă modul în care converg forțele, curenții spirituali. Ceea ce am încercat să prezint ieri ca un fel de strigăt ce răsuna din pământul Greciei spre Palestina și ca un răspuns venit de acolo a fost mai mult decât o simplă descriere simbolică a faptelor. Trebuia să se pregătească marele dialog istoric, care acum a avut într-adevăr loc. Cei trei ucenici, Petru, Iacob și Ioan, trebuiau să fie inițiați în discuția acestor trei suflete, dintre care unul aparține poporului Vechiului Testament, celălalt purtând în el, așa cum am văzut în cazul lui Moise, o multitudine de impulsuri, în timp ce al treilea se unește, ca divinitatea cosmică, cu Pământul. Aceasta trebuiau să contemple ucenicii.
Noi știm că inima lor nu s-a deschis imediat la această viziune, că ei nu au înțeles-o de îndată. Dar așa se întâmplă adesea în cazul experiențelor oculte: le viețuiești imaginativ, nu le înțelegi, și adesea le înțelegi abia în încarnările următoare. Le înțelegi însă cu atât mai bine atunci, cu cât propria înțelegere se adaptează mai mult la ceea ce a fost contemplat prima dată. Dar de simțit putem simți: sus, pe munte, cele trei puteri cosmice, jos cei trei ce urmează să fie inițiați în aceste mari taine cosmice. Din toate aceste lucruri în sufletul nostru se poate naște sentimentul că Evanghelia, dacă o înțelegem în mod just, în special dacă lăsăm să acționeze asupra noastră și intensificările dramatice, compoziția artistică, care este întotdeauna expresia unor fapte oculte, ne trimite totuși cu gândul la marea cotitură ce s-a produs cu ocazia Misteriului de pe Golgota.
Dacă poate fi explicată prin cercetare ocultă, Evanghelia vorbește o limbă foarte, foarte clară. Și se va pune problema ca oamenii să învețe din ce în ce mai mult să înțeleagă că, citind anumite paragrafe din Evanghelie, trebuie să știi întotdeauna despre ce este vorba, ce anume este cu adevărat important acolo; atingem atunci punctul care este deosebit de important pentru un simbol sau altul, pentru o povestire sau alta. Este ciudat cum pentru lucrurile cele mai importante din Evanghelii explicațiile teologice sau filosofice obișnuite pornesc de fapt de la o mentalitate curioasă, ce i s-ar potrivi unui om ce nu vrea să așeze calul înaintea căruței, așa cum ar fi normal, ci invers, să „pună căpăstrul la coada calului”, cum s-ar zice într-un limbaj trivial. Așa se întâmplă în realitate cu mulți exegeți și comentatori; nu se observă ce este important.
Deoarece este foarte important pentru ceea ce avem de spus în continuare, să ne îndreptăm atenția asupra unui paragraf pe care îl găsim în Evanghelia după Marcu, în capitolul 14.
„Și fiind El în Betania, în casa lui Simon Leprosul și șezând la masă, a venit o femeie având un vas de alabastru, cu mir de nard curat, de mare prel și, spărgând vasul, a
vărsat mirul pe capul lui Iisus.
Dar între ei erau unii mâhniți, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir?
Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari și să se dea săracilor Și cârteau împotriva ei. Dar Iisus a zis: Lăsați-o. De ce îi faceți supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine.
Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi și, oricând voiți, puteți să le faceți bine, dar pe Mine nu Mă aveți întotdeauna. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre
înmormântare.
Adevărat zic vouă: Oriunde se va propăvădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei.” (14, 3-9)
Corect este să recunoști întotdeauna că un astfel de pasaj are ceva izbitor. Și cei mai mulți oameni, dacă sunt cinstiți, ar trebui să mărturisească că simpatizează cu cei care se ceartă pentru că s-a irosit astfel mirul, că este inutil ca el să fie vărsat peste capul cuiva și că ar fi fost mult mai bine să fi fost vândut cu trei sute de dinari iar acești bani să fi fost dați săracilor. Dacă oamenii sunt într-adevăr sinceri, vor gândi poate că Christos este foarte dur atunci când spune: E mai bine să lăsați femeia să verse mirul pe Mine decât să-l vindeți și să dați banii săracilor. ‒ Dacă nu vrei să fii dezamăgit, trebuie să-ți spui: În spatele acestei povestiri se ascunde de fapt ceva. Evanghelia mai face un lucru; în acest loc, ea ajunge să fie complet lipsită de politețe. Căci atunci când un anumit număr de oameni găsește de cuviință să spună că ar fi fost mai bine să se vândă mirul și să se dea banii săracilor, Evanghelia pare să spună că cei care sunt de această părere gândesc ca cineva anume. Căci ea continuă:
„Oriunde se va propăvădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce a făcut aceasta spre pomenirea ei.
Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre Cei doisprezece, s-a dus la arhierei ca să li-L dea pe Iisus.
Și auzind ei, s-au bucurat și au făgăduit să-i dea bani. Și el căuta cum să-L dea lor, la timp potrivit.” (14, 9-11)
Iuda Iscarioteanul a fost cel ce s-a scandalizat cel mai tare de risipirea mirului! Toți cei care s-au indignat de vărsarea mirului sunt asociați la exemplul lui Iuda Iscarioteanul. Evanghelia nu este câtuși de puțin amabilă, căci ea lasă foarte clar să se întervadă că aceia care s-au revoltat de gestul vărsării mirului se aseamănă cu Iuda Iscarioteanul, care apoi l-a vândut pe Domnul pentru treizeci de arginți. Ea pare să spună: Vedeți, astfel sunt oamenii care vor să vândă mirul pentru trei sute de dinari; căci Iuda depinde de bani! Nu trebuie să căutăm în vreun fel să înfrumusetăm Evanghelia, căci aceasta n-ar face decât să împiedice interpretarea obiectivă. Trebuie găsit aspectul la care se face referire. Vom găsi și mai multe exemple care ne arată că Evanghelia chiar urmărește să ofere aspecte secundare, unele ceva mai șocante, atunci când trebuie să fie pus în mod deosebit în lumină aspectul principal.
La ce se face referire în acest pasaj? Evanghelia vrea să spună: Omul nu trebuie să ia în considerare numai lumea sensibilă sau ceea ce are valoare și importanță în lumea sensibilă. Dimpotrivă, omul trebuie înainte de orice să lase să pătrundă în el lumea suprasensibilă; foarte important este, de asemenea, ca el să vadă ceea ce în lumea simțurilor nu mai are nicio valoare. Corpul lui Christos Iisus, pe care femeia îl îmbălsămează aici cu anticipație, nu mai are nicio importanță după moartea Sa; trebuie însă făcut ceva pentru ceea ce are valoare și importanță dincolo de lumea sensibilă. Acest lucru vrea să fie scos în mod deosebit în evidență. Pentru a realiza această evidențiere, se face apel chiar la ceva pe care conștiența omenească naturală crede că trebuie să pună cel mai mare preț în existența senzorială.
Vrând să arate că uneori ceva trebuie să-i fie refuzat lumii simțurilor pentru a fi dat spiritului, pentru a-l consacra acelei lumi în care pătrunde Eul eliberat de corp, Evanghelia alege un exemplu deosebit, aparent unul lipsit de pietate: să iei săracilor pentru a da spiritului, pentru a-l da Eului, când el este eliberat de corp. Ea nu acordă atenție la ceea ce dă valoare existenței pământești, ci la ceea ce poate pătrunde în Eu și la ceea ce poate radia din el. Faptul este înfățișat aici într-un mod deosebit de convingător, și anume el este legat de trădarea lui Iuda Iscarioteanul, pentru că inima sa este puternic atrasă de lumea senzorială, pentru că el se amestecă cu cei pe care Evanghelia îi numește aici, într-un mod mai puțin curtenitor deși cam dur, adevărați filistini. Iuda nu se preocupă decât de ceea ce are importanță în lumea senzorială, ca și aceia care cred că ceea ce poți obține pe trei sute de dinari este mai important decât ceea ce este mai presus de existența senzorială. Întotdeauna trebuie insistat pe ceea ce este esențial, nu pe ceea ce este lipsit de importanță. Cunoști Evanghelia întotdeauna când ai recunoscut valoarea spiritualului. Când recunoști spiritualul în mod corect, recunoști și justețea acestui exemplu. De aceea, întotdeauna când se vrea să se scoată în evidență valoarea suprasensibilului pentru Eu se vorbește de irosirea mirului ca fiind ceva ce are importanța sa.
Iată un alt fragment în care putem vedea procedeul metodico-artistic pe care Evanghelia îl folosește când vrea să ascundă anumite fapte oculte ale evoluției omenirii și care, de asemenea, constituie o piatră de poticnire pentru comentatori:
„Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit.
Și văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; și, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor.
Și vorbind i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce. Și ucenicii Lui ascultau.” (11, 12-14)
Oricine se întreabă pe bună dreptate: Nu este totuși straniu să se spună în Evanghelie că un Dumnezeu se îndreaptă spre un smochin, caută smochine, dar nu găsește niciuna, că în plus se mai indică și motivul pentru care nu găsește niciuna ‒ căci se spune explicit că „nu era timpul smochinelor”, deci că El merge la smochin, caută și nu găsește smochine într-o perioadă când nu era timpul lor ‒ după care se spune: „De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce!”? Vedeți acum explicațiile care se dau de obicei la această istorisire, când în Evanghelie se spune de fapt sec și prozaic că Christos Iisus simte în mod ciudat că îi e foame, se îndreaptă spre un smochin într-o perioadă în care nu creșteau smochine, nu găsește niciuna, după care blestemă copacul ca în veac să nu mai facă fructe. Dar ce fel de pom este smochinul și de ce se povestesc toate acestea aici? Cine poate să citească scrierile oculte va recunoaște în istorisirea despre „smochin” ‒ legătura lui cu cele ce există în Evanghelie o vom vedea mai departe ‒ același lucru ca în cazul lui Buddha, despre care se spune că a stat sub „arborele Bodhi” și a primit iluminarea, rezumată în predica de la Benares. A sta sub „arborele Bodhi” este echivalent cu a sta sub „smochin”. Istoricește vorbind, epoca lui Buddha era încă, în ceea ce privește clarvederea omenească, „timpul smochinelor”, ceea ce înseamnă că iluminarea o primeai, ca în cazul lui Buddha, sub arborele Bodhi ‒ sub smochin. Acum lucrurile nu mai stăteau așa. Ucenicii trebuiau să învețe asta. Survenise realitatea istorică în care în arborele sub care Buddha primise iluminarea nu mai erau fructe.
Și tot ce se întâmpla atunci în omenire se oglindea în sufletul lui Christos. În Empedocle din Sicilia vedem un reprezentant al omenirii, un reprezentant al celor mulți care flămânzeau ca și el, pentru că sufletul lor nu mai găsea revelația pe care o primiseră înainte și trebuiau să se mulțumească acum cu abstracțiunile Eului. Putem vorbi de un Empedocle care flămânzea de o foame după spirit, pe care o resimțeau toți cei care au trăit în perioada ce se apropia. Și toată această foame a omenirii din perioada de dinaintea apropierii Misteriului de pe Golgota s-a acumulat în sufletul lui Christos Iisus.
Ucenicii trebuiau să participe la această taină și să știe despre ea. Christos îi conduce sub smochin și le spune taina arborelui Bodhi. Omite să le spună, pentru că era un lucru lipsit de importanță, că și Buddha culesese roade din acest arbore. Dar acum nu mai era vremea „smochinelor” pe care Buddha le culesese din arborele Bodhi în perioada predicii de la Benares; Christos a trebuit să constate că în veci nu se vor mai coace fructe în arborele din care a curs lumina de la Benares, că ea le va veni acum de la Misteriul de pe Golgota.
Despre ce este vorba aici? Este vorba de faptul că Christos Iisus merge cu ucenicii săi din Betania la Ierusalim și, cu această ocazie, o impresie deosebit de puternică, o forță deosebit de puternică pune stăpânire pe sufletele lor, care provoacă în ei trezirea forțelor clarvăzătoare. Ei devin acum deosebit de receptivi pentru imaginațiuni. În ucenici se deșteaptă forțe clarvăzătoare, imaginative. Ei văd prin clarvedere arborele Bodhi, smochinul, iar Christos trezește în ei înțelegerea faptului că de la arborele Bodhi nu mai pot veni roade ale cunoașterii, căci nu mai este vremea smochinelor, adică a vechii cunoașteri. Acest pom trebuia să rămână uscat pentru vecie și în locul lui să crească un alt pom, pomul format din lemnul mort al crucii, în care nu se mai coc fructele vechii cunoașteri, ci fructele pe care le poate aduce omenirii Misteriul de pe Golgota, care este legat de crucea Golgotei ca un nou simbol. În locul scenei istorice cu Buddha sub arborele Bodhi ni se pune acum în față imaginea Golgotei, unde este înălțat un nou pom, pomul crucii, de care atârnă fructul viu al Dumnezeului oamenilor ce se revelează, pentru ca din ea să iradieze noua cunoaștere, a pomului ce nu va înceta să se dezvolte și care va face roade în veșnicie.
