În aceste conferințe s-a spus de mai multe ori că în viitor în raportul oamenilor față de Evanghelii va interveni o shimbare radicală, prin faptul că se va lua în considerare elementul profund artistic al acestora, elementul compozițional-artistic, și că motivele oculte, impulsurile cu adevărat istorice descrise în Evanghelii vor putea fi privite în lumina adevărată abia atunci când se va analiza în profunzime latura lor compozițional-artistică. Într-un fel, și literatura evanghelică și arta evanghelică se situează în cadrul întregii evoluții istorice a omenirii în același mod arătat de noi în aceste zile prin câteva exemple.
Am evidențiat acele figuri solitare din spiritualitatea greacă care au simțit atât de bine în sufletul lor stingerea, dispariția treptată a vechii contemplări clarvăzătoare, faptul că ele au fost nevoite din această cauză să adopte un mod de a privi care avea să ducă la afirmarea Eului, la conștiența actuală, la noțiunile și reprezentările abstracte din ziua de azi. Mai putem arăta un lucru care, într-un fel, se poate observa chiar în civilizația greacă, și anume că se ajunsese la un punct în care cultura omenirii trebuia să găsească un nou motiv, un nou focar de inspirație pentru viitor. Acest punct se observă în arta greacă. De unde oare interesul deosebit cu care în Europa oamenii căutau cu sufletul țara grecilor, să zicem așa, adică țara frumuseții ‒ în care idealul evoluției omenești era considerat a fi alcătuirea minunată a formei omenești ‒, și asta nu numai în timpul Renașterii, ci și în epoca clasică modernă, unde spirite ca Goethe căutau și ele cu sufletul această țară a grecilor, adică țara formelor frumoase? Acest lucru se datorează faptului că în Grecia frumusețea, care vorbește în mod nemijlocit privirii în forma exterioară, a cunoscut un anumit sfarșit, un sfârșit într-un moment de apogeu.
Ceea ce ne captivează la arta greacă, la frumusețea greacă este perfecțiunea și coeziunea formei. Din elementul compozițional al operei de artă grecești observi imediat și obligatoriu ceea ce se vrea să se transmită prin acastă compoziție. Îți sare în ochi, este în întregime palpabil. Măreția artei grecești constă în faptul că ea a cunoscut o exteriorizare totală, că s-a manifestat în forma exterioară. S-ar putea spune că în această privință și arta Evangheliilor prezintă un nou început, un început care până în ziua de azi a rămas în mare parte neînțeles. Compoziția interioară, împletirea strânsă a firelor artistice, care în același timp sunt și fire oculte, este prezentă în mod special în Evanghelii. De aceea este atât de important ceea ce am afirmat ieri, că întotdeauna într-o descriere, într-o povestire, trebuie avut în vedere punctul din care se privește.
În Evanghelia după Marcu iese în mod special în evidență, mai puțin prin litera textului cât mai ales prin tonalitatea întregii descrieri, faptul că Christos este prezentat ca o apariție cosmică, una în același timp pământească și suprapământească, iar Misteriul de pe Golgota ca o faptă în același timp pământească și suprapământească. Dar, spre sfarșitul Evangheliei după Marcu, se mai strecoară un element artistic subtil: acolo, în problemele pământești a pătruns lumina unui impuls cosmic. Acesta a luminat acolo, iar ființelor pământești, oamenilor de pe Pământ le revine sarcina de a întâmpina cu înțelegere acest impuls. Probabil nicăieri nu se insistă atât de mult ca în Evanghelia după Marcu că pentru înțelegerea a ceea ce a străluminat din cosmos în existența pământească este nevoie în fond de tot restul evoluției terestre, că această înțelegere nu a fost deloc posibilă în vremea în care s-a petrecut efectiv Misteriul de pe Golgota. Acest lucru, faptul că atunci n-a existat o înțelegere a acestui eveniment, că atunci s-a primit abia un prim imbold pentru această înțelegere, care nu se va realiza decât treptat în cadrul evoluției viitoare a omenirii, este prezentat minunat în structura compozițional-artistică a Evangheliei după Marcu. Vom presimți acest element compozițional-artistic subtil când ne întrebăm asupra modului în care s-a putut contura la acea vreme înțelegerea Misteriului de pe Golgota, despre ce fel de înțelegere a fost vorba atunci.
În principal a fost posibilă o triplă înțelegere. Ea putea porni de la trei factori: în primul rând de la cei care au fost discipolii cei mai apropiați ai lui Christos Iisus, apostolii. În Evanghelie ei ne apar întotdeauna ca cei pe care însuși Domnul i-a ales și cărora El le-a destăinuit o serie de lucruri, pentru o înțelegere superioară a existenței. Din partea lor trebuie să așteptăm așadar înțelegerea cea mai înaltă. Care este această înțelegere? Ea este foarte subtil inserată în compoziția Evangheliei după Marcu cu cât ne îndreptăm spre final. Că acești discipoli aleși puteau avea o înțelegere superioară în comparație cu conducătorii poporului vechi-testamentar ne este indicat foarte clar, dacă cercetăm de fiecare dată aspectul la care se face referire.
Găsiți acolo un dialog avut de Christos Iisus cu saducheii (l2, 18‒27). În acest dialog este vorba în primul rând de nemurirea sufletului. Dacă Evanghelia este privită superficial, nu înțelegem ușor nici de ce această convorbire despre nemurire vine tocmai aici și nu înțelegem nici nedumerirea saducheilor, care spun: S-ar putea întâmpla să fie șapte frați. Din aceștia unul și-a luat femeie; dar, murind, cel de-al doilea frate o ia de soție; după ce moare și al doilea frate, cel de-al treilea o ia de soție, și tot așa ceilalți, ea însăși murind abia după ce moare al șaptelea. Saducheii nu au înțeles cum se vor comporta, în cazul că există nemurire, cei șapte bărbați față de femeie în lumea spirituală. Acesta este argumentul cunoscut al saducheilor care, după cum știu și unii dintre dumneavoastră, nu a fost adus doar pe vremea Misteriului de pe Golgota, ci îl găsim și astăzi în unele cărți moderne ca un contraargument împotriva nemuririi; dovadă că în cercurile celor care scriu astfel de cărți nu există nici astăzi o deplină înțelegere a chestiunii. De ce însă are loc acest dialog? Dacă analizăm mai îndeaproape lucrurile, vedem chiar din răspunsul lui Christos Iisus că după moarte sufletele devin cerești, că în lumea suprapământească ființele nu se căsătoresc, că deci toată această problemă pe care o ridică saducheii este fără rost și că ei menționează o relație care în fond nu poate fi decât una pământească, care nu prezintă importanță pentru lumea extrapământească. Cu alte cuvinte, Christos Iisus vorbește despre condiții extrapământești, pe care El le prezintă, în măsura în care este nevoie, pentru înțelegerea vieții extrapământești.
Spre sfârșitul Evangheliei după Marcu mai găsiți și un alt dialog, în care Christos Iisus este întrebat de cărturarii evrei despre căsătorie (10, 1‒12). Acolo se vorbește de faptul că după legea lui Moise este posibil ca femeia să fie părăsită dacă i se dă o carte de despărțire. Ce se are în vedere atunci când Christos Iisus răspunde: Da, această poruncă Moise v-a dat-o pentru învârtoșarea inimii voastre, iar voi aveți nevoie de o asemenea învoire? Aici este important să observăm că Christos vorbește acum în cu totul alt fel despre unirea dintre bărbat și femeie. El vorbește de o situație existentă înainte de ispitirea luciferică, înainte deci să înceapă evoluția omenească. Aceasta înseamnă că el vorbește de ceva cosmic, de ceva suprapământesc; el îndreaptă problema spre ceva suprapământesc. Acesta este sensul acestui dialog, faptul că Christos Iisus îndreaptă discuția dincolo de ceea ce are legătură cu existența senzorială, cu evoluția pământească obișnuită. Ceea ce este important aici este că El deja arată: odată cu venirea Sa pe Pământ, El aduce cu Sine raporturi suprapământești, raporturi cosmice și vorbește cu ființele pământești despre aceste raporturi cosmice.
De la cine putem spera sau cui putem pretinde, să zicem așa, să fi înțeles cel mai bine predicile lui Christos Iisus despre raporturile cosmice? De la cei pe care El i-a ales de la început ca ucenici ai săi. Deci putem spune că o primă înțelegere ar fi aceea a apostolilor aleși de El. Ei ar fi avut puterea să cuprindă semnificația suprapământească, cosmică a acestui eveniment istoric, a Misteriului de pe Golgota.
O a doua înțelegere, un al doilea tip de înțelegere la care ne-am putea aștepta, ar fi cea care putea veni de la conducătorii vechiului popor evreu, de la clerul de rang înalt, de la judecătorii superiori, de la cei ce cunosc „legea” și evoluția istorică a poporului Vechiului Testament. Ce se putea pretinde de la aceștia? Evanghelia arată clar: De la ei nu se putea cere o înțelegere a raporturilor cosmice ale lui Christos Iisus, dar era de așteptat ca ei să înțeleagă că Christos Iisus a venit la poporul vechi ebraic și a coborât cu individualitatea sa în sângele acestui popor, că este un fiu al casei lui David, că este strâns unit cu entitatea care a coborât în sânul poporului evreu odată cu David. Prin aceasta suntem călăuziți spre un al doilea tip de înțelegere, spre această înțelegere de nivel mai redus. Faptul că Christos Iisus are o misiune, că ea reprezintă culminația misiunii întregului popor evreu este arătat într-un mod minunat spre sfarșitul Evangheliei după Marcu, unde ‒ observați finețea compozițional-artistică cu care este prezentată aceasta ‒ se spune mereu și mereu că avem de-a face cu fiul lui David. Așadar, în timp ce de la apostoli se cere o înțelegere a misiunii personajului cosmic, de la cei ce se consideră aparținători ai poporului evreu se cere o înțelegere a faptului că misiunea lui David a luat sfârșit. Este al doilea grad de înțelegere. Poporul evreu ar fi trebuit să înțeleagă că ar fi putut veni un sfârșit și o renaștere a propriei sale misiuni.
Și de unde putea veni al treilea fel de înțelegere? Acum se cere un nivel și mai scăzut. Este ciudat cât de fin este indicat acest lucru din punct de vedere compozițional-artistic în Evanghelia după Marcu. Se cere un grad de înțelegere și mai redus, iar acesta se cere de la romani. Vedeți ce se întâmplă spre sfârșitul Evangheliei după Marcu, acolo unde Christos Iisus este dat pe mâna romanilor. ‒ Eu vorbesc acum doar de Evanghelia după Marcu. ‒ Înalta preoțime Îl mai întreabă pe Christos Iisus dacă El vrea să spună despre Sine că este Christosul, caz în care ea s-ar fi scandalizat, fiindcă El ar fi vorbit de misiunea Sa cosmică sau că El este un descendent al casei lui David. De ce se scandalizează Pilat, romanul? Doar de faptul că El s-ar fi dat drept „regele iudeilor” (15, 1‒15). Evreii ar fi trebuit să înțeleagă că El reprezintă un punct culminant al propriei lor evoluții. Romanii ar fi trebuit să înțeleagă că El reprezintă ceva în cadrul evoluriei poporului evreu, nu un maximum, ci doar ceva ce poate juca un rol conducător. Dacă romanii ar fi înțeles acest lucru, ce ar f urmat? Ceva ce de altfel s-a și întâmplat, numai că nu l-au înțeles. Știm că poporul evreu s-a răspândit în lumea occidentală, făcând un ocol prin Alexandria. Romanii ar fi trebuit să înțeleagă că sosise momentul istoric în care cultura ebraică urma să se răspândească în lume. Este iarăși o treaptă mai jos decât ar fi trebuit să înțeleagă rabinii, învățătorii legii. Romanii ar fi trebuit să înțeleagă doar importanța evreilor ca o parte a lumii. Faptul că ei nu au înțeles acest lucru ‒ ceea ce ar fi fost un imperativ al timpului ‒ este indicat prin aceea că Pilat nu pricepe ce înseamnă că Christos Iisus este privit drept regele evreilor, că dacă El este prezentat ca rege al evreilor este în fond o chestiune complet inofensivă.
Astfel, era de așteptat să existe o triplă înțelegere a misiunii lui Christos Iisus: mai întâi înțelegerea pe care ucenicii aleși o puteau avea pentru aspectul cosmic al lui Christos; în al doilea rând înțelegerea pe care evreii trebuiau să o aibă pentru ceea ce se răspândește în însuși poporul evreu; și în al treilea rând înțelegerea pe care trebuiau să o aibă romanii pentru poporul evreu, că ei au încetat să se răspândească doar în perimetrul Palestinei și au început să se răspândească pe o porțiune mai mare a Pământului.
Acest lucru este încriptat în elementul compozițional-artistic al Evangheliei după Marcu în mod special. Ne sunt date foarte clar și răspunsurile la cele trei chestiuni.
Prima întrebare care se pune este: S-au ridicat apostolii, ucenicii aleși, la capacitatea corespunzătoare de înțelegere? L-au recunoscut ei pe Christos Iisus ca spirit cosmic? Au recunoscut că acolo, printre ei, se afla cineva care nu era un simplu om, ci că cel ce sta înaintea lor era înconjurat de o aură prin care au coborât pe Pământ forțe cosmice și legi cosmice? Au înțeles ei aceasta?
În Evanghelie ni se arată clar că Christos Iisus aștepta de la ei această înțelegere, deoarece atunci când cei doi ucenici, fiii lui Zebedeu, au venit și i-au cerut ca unul să stea la dreapta, iar celălalt la stânga Sa, El le-a spus:
„Nu știți ce cereți! Puteli să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care mă botez Eu?” (10, 38)
La început ucenicii făgăduiesc aceasta solemn. Christos Iisus, ni se arată clar în acest pasaj, le-o cere ucenicilor. Ce s-ar fi putut întâmpla acum? Două lucruri ar fi fost posibile. Unul ar fi fost ca, într-adevăr, discipolii aleși să fi trecut împreună prin tot ceea ce s-a împlinit drept Misteriu de pe Golgota, ca legătura dintre ucenici și Christos să se fi menținut până la Misteriul de pe Golgota. Că nu s-a întâmplat aceasta, ci exact contrarul, vedem foarte exact în special în Evanghelia după Marcu. Când Christos Iisus a fost capturat au fugit cu toții, iar Petru, care jurase solemn să nu țină seamă de niciun obstacol, se dezice de trei ori de El înainte să fi cântat cocoșul de două ori. Aceasta este descrierea în ceea ce-i privește pe apostoli. Cum este descris însă faptul că nu s-a întâmplat aceasta, din punctul de vedere al lui Christos?
Să ne transpunem cu toată smerenia ‒ căci așa trebuie să facem ‒ în sufletul lui Christos Iisus, care a încercat până la sfârșit să păstreze intacte legăturile care fuseseră țesute până la sufletele apostolilor; să ne transpunem, atât cât ne este permis, în sufletul lui Christos pe parcursul a ceea ce a urmat. Desigur, acest suflet a putut să-și pună o întrebare capitală: Pot Eu să fac în așa fel încât să ridic sufletele ucenicilor, cel puțin pe cele mai alese dintre ele, la înălțimea care să le permită să viețuiască împreună cu Mine tot ceea ce urmează să se întâmple până la Misteriul de pe Golgota? Însuși sufletul lui Christos se confruntă cu această întrebare. Este un moment grandios, în care Petru, Iacob și Ioan sunt conduși afară, pe Muntele măslinilor, și în care Christos Iisus vrea să vadă dacă El însuși poate să-i țină pe cei mai merituoși dintre ucenici alături. Și pe drumul într-acolo El devine temător. Da, iubiți prieteni, crede cineva, poate să creadă cineva că Christos s-a temut de moarte înaintea Misteriului de pe Golgota, că El a transpirat sudoare de sânge din cauza evenimentului ce se apropia? Ar însemna să nu te fi ridicat la o prea mare înțelegere a Misteriului de pe Golgota. Din punct de vedere teologic se poate întâmpla, nu și rațional. De ce se întristează Christos? El nu tremură de frica crucii. Este ceva ce se subînțelege. El tremură în primul rând pentru aceia pe care i-a luat cu El, întrebându-se dacă ei vor reuși să treacă cu bine de acea clipă în care urmează să se decidă dacă Îl vor însoți cu sufletele lor până la cruce, dacă vor voi să viețuiască împreună cu El tot ceea ce urma să se întâmple. Acesta este „paharul” care i se întinde. Și El îi lasă singuri, ca ei să poată rămâne „treji”, adică în starea de conștiență în care puteau viețui împreună cu El ceea ce El trebuia să pătimească. Apoi El pleacă și se roagă: „Părinte, depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ceea ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu”. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte: Nu Mă lăsa să aflu că sunt complet singur ca Fiu al omului, ci că și ceilalți Mă urmează. Și El se întoarce, iar ei dorm. Ei nu au putut să păstreze acea stare de conștiență. Și El mai face o încercare, dar ei tot nu pot să păstreze acea stare. Și mai încearcă o dată, însă ei nu reușesc. Pentru El a devenit astfel clar că de acum va fi singur, că ceilalți nu pot urma drumul care duce până la cruce. Paharul nu este îndepărtat! A fost destinat să împlinească singur, și sufletește singur, fapta.
Lumea a trăit Misteriul de pe Golgota, dar în momentul când s-a produs acest eveniment ea nu a avut puterea de a-l înțelege. Nici măcar cei mai aleși sau cei mai merituoși nu s-au putut ridica la această înălțime. Aceasta referitor la primul fel de înțelegere. Cât de minunat se exprimă aceasta din punct de vedere artistic putem vedea doar dacă înțelegem să simțim substraturile oculte propriu-zise care se ascund în spatele celor ce sunt scrise în Evanghelii.
Să ne referim acum la al doilea tip de înțelegere, la modalitatea în care conducătorii poporului evreu L-au înțeles pe cel care trebuia să apară din casa lui David, ca o culminație a evoluției poporului vechi evreu. Unul din primele pasaje în care suntem atenționați asupra felului de înțelegere pe care vechiul popor evreu o avea față de cel ce descindea din seminția lui David îl găsim în capitolul al X-lea al Evangheliei după Marcu. Este pasajul hotărâtor, în care ni se relatează că Christos se apropie de Ierusalim și urmează să fie recunoscut de vechiul popor evreu ca cel ce se trage din David.
„Și au venit în Ierihon. Și, ieșind din Ierihon, El, ucenicii Lui și mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos pe marginea drumului și cerșea.
Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!
Și mulți îl certau ca să tacă, el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă!” (10, 46‒48)
Strigătul orbului este caracterizat în mod expres prin acel: „Fiule al lui David”. El nu trebuia să ajungă așadar decât până la înțelegerea „Fiului lui David”.
„Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare și a
venit la Iisus.
Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd.
Iar Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și a urmat lui Iisus pe cale.” (10, 49‒52)
Aceasta însemna că El nu cerea decât credință. Să nu ne dea de gândit atunci faptul că se relatează o vindecare a unui orb în mijlocul altor povestiri? De ce apare ea așa de izolată acolo? Din elementul compozițional oamenii ar trebui să învețe ceva. Importantă nu este vindecarea, ci faptul că dintre atâția doar unul, orbul, se găsește să strige cu toată puterea: „Iisuse, Fiul lui David!” Cei ce vedeau nu l-au recunoscut. Orbul, care nu-l vede absolut deloc fizic, îl recunoaște. Aici se arată așadar cât de orbi sunt ceilalți, că acesta a trebuit să devină întâi orb pentru a-l putea vedea. În acest pasaj nu este importantă absolut deloc vindecarea, ci orbirea. Implicit se vede și cât de puțin înțeles este Christos.
În partea care urmează găsiți peste tot cum El afirmă că în individualitatea omenească își face sălaș cosmicul, că atunci când vorbește de nemurire El se referă realmente la ceva cosmic ‒ și de asemenea este foarte important că toate acestea se plasează, compozițional, tocmai în același context în care Christos urmează să apară ca „Fiul lui David” ‒ că Dumnezeu este un Dumnezeu al celor vii și nu al celor morți, că Dumnezeu este un Dumnezeu al lui Avraam, Isaac și Iacob (12, 26‒27), deoarece Avraam, Isaac și Iacob, fiecare continuă să trăiască sub alte forme în urmași, deoarece în individualitatea lor trăiește Dumnezeu. Acest lucru este indicat însă și mai puternic acolo unde El îl prezintă pe om și arată ceea ce dormitează și urmează a fi trezit în el. Acolo se spune că nu este vorba pur și simplu de fiul fizic al lui David, căci David însuși vorbește de „Domnul”, nu de fiul fizic (12, 35‒37). Peste tot, când influența Christosului cosmic e pe sfarșite, se vorbește de „Domnul” din individualitatea omului, de ceea ce trebuie să răsară din seminția lui David.
Aș dori să ne oprim în mod special asupra încă unui pasaj ‒ căutați în Evanghelia după Marcu mai spre sfâșitul ei ‒, un pasaj peste care se poate trece ușor cu vederea dacă nu îl înțelegi, dar care te răscolește dacă îl înțelegi. Este acela în care se spune că Christos a fost dat pe mâna puterilor acestei lumi, că urmează să fie judecat și că se caută motive pentru a-L condamna. Mai devreme s-a descris ce a făcut în Templu, unde i-a gonit pe zarafi și a răsturnat tarabele, unde a predicat cuvinte cu totul deosebite, pe care sufletele le-au receptat. Cu toate acestea nu i s-a întâmplat nimic. El atrage atenția în mod special asupra acestui lucru: Toate acestea le-ați ascultat, și acum, când stau în fața voastră, căutați să-Mi aduceți învinuiri false, M-ați prins prin intemediul unui trădător cu mijloace obișnuite, așa cum ai înșfăca pe cineva care a comis o fărădelege, în timp ce atunci când Mă aflam printre voi în Templu nu Mi-ați făcut nimic. ‒ Un pasaj cutremurător! Căci ni se sugerează că, în fond, Christos acționează de fiecare dată în așa fel încât nu se poate face nimic împotriva Lui. Nu trebuie să ne întrebăm aici de ce se întâmplă aceasta? Modul în care El acționează te trimite cu gândul direct la cuvintele care exprimă cotitura enormă survenită în evoluția lumii: „Primii vor fi cei din urmă și cei din urmă vor fi cei dintâi” (9, 35). Aceste învățături, dacă ne referim la învățăturile și înțelesul Vechiului Testament, trebuie să fi sunat îngrozitor în urechile contemporanilor. Deși El le aruncă toate aceste cuvinte în față, nu se întâmplă nimic. După aceea El este capturat în noapte și ceață cu ajutorul unui trădător și aproape ai impresia că în toată această acțiune de prindere se produce un fel de încăierare generală. Este cutremurător acest pasaj:
„Iar vânzătorul le dăduse semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeți-L și duceți-L cu pază.
Și venind îndată și apropiindu-se de El, a zis Lui: Învățătorule! Și l-a sărutat.
Iar ei au pus mâna pe El și L-au prins.
Unul din cei ce stăteau pe lângă El, scoțând sabia, a lovit pe sluga arhiereului și i-a tăiat urechea.
Și răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar ați ieșit cu săbii și toiege, ca să Mă prindeți.
În fiecare zi eram la voi în Templu, învățând, și nu M-ați prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile.” (14, 44‒49)
Cum s-a întâmplat de fapt că inițial ei nu L-au prins, iar apoi căutau motive să-L prindă ca pe un tâlhar? Nu înțelegem cele ce s-au întâmplat acolo decât dacă privim lucrurile în profunzimea lor ocultă. Am menționat deja că Evanghelia după Marcu exemplifică clar cum în cuprinsul ei faptele oculte, spirituale, se împletesc cu fapte pur fizice. Și se arată clar că Christos nu se limitează în acțiunea Sa doar la persoana fizică a lui Iisus din Nazaret, că El acționează asupra ucenicilor exteriorizat, în afara corpului fizic, ca atunci când îi căuta pe mare și venea spre ei. Astfel, când El se oprea, de exemplu, într-un loc sau altul, tot ceea ce făcea, tot ceea ce iradia ca impuls sau spirit putea să îl depună în sufletele ucenicilor fiind în afara corpului. Iar în Evanghelia după Marcu suntem foarte clar atenționați că oamenii percep ceea ce El predică și învață în stare exterorizată, în afara corpului Său fizic. Aceasta trăiește în suflete. Sufletele nu o înțeleg, însă ele se pliază la aceasta. În individualitata lui Christos și în mulțime avem în același timp ceva pământesc și suprapământesc.
Christos este întotdeauna unit cu o aură activă foarte extinsă. Această aură activă era acolo prin faptul că El era unit în suflete cu cei pe care îi alesese, și ea era acolo atâta timp cât El era unit cu ei. Paharul nu a fost luat de la El. Cei care fuseseră aleși nu au arătat înțelegere. Atunci, treptat, aura s-a retras de la omul Iisus din Nazaret. Christos și Fiul omului, Iisus din Nazaret, au devenit din ce în ce mai străin unul față de celălalt. Iisus din Nazaret a devenit tot mai singur spre sfârșitul vieții, iar Christos tot mai puțin unit cu acesta.
În timp ce elementul cosmic, care până atunci fusese acolo, care ne este înfățișat în Ghetsimani ca sudoare de sânge, în timp ce Christos fusese unit deplin cu Iisus din Nazaret până la acel moment, acum, datorită neînțelegerii oamenilor, această legătură este diminuată, este slăbită. Și în timp ce mai înainte Christosul cosmic acționase în Templu și îi gonise pe negustori, propovăduise învățăturile cele mai puternice și nu i se întâmplase nimic, acum, când Iisus din Nazaret nu se mai afla decât într-o foarte slabă legătură cu Christos, poterele se pot apropia de El. Cosmicul mai este de fapt prezent, însă din ce în ce mai puțin legat cu Fiul omului. Aceasta face ca întreaga scenă să fie atât de zguduitoare. Și fiindcă nu a fost posibilă această triplă înțelegere, ce le-a mai rămas în cele din urmă oamenilor? Pe cine au prins, pe cine au judecat, pe cine au țintuit pe cruce? Pe Fiul omului. Și cu cât făceau mai mult aceasta, cu atât elementul cosmic, ce își făcuse intrarea în viața pământească ca un impuls tânăr, se retrăgea mai mult. Se retrăgea, iar celor ce pronunțaseră sentința și judecau le-a rămas Fiul omului, învăluit de sus doar de acest element cosmic tânăr ce urma să coboare pe Pământ.
Nicio Evanghelie, în afară de Evanghelia după Marcu, nu vorbește de faptul că mai rămăsese doar Fiul omului și că elementul cosmic doar îl învăluia de sus. De aceea nicio altă Evanghelie nu se exprimă atât de pregnant în ceea ce privește Evenimentul-Christos ca fapt cosmic, în ceea ce privește faptul că în momentul în care oamenii, prin neînțelegerea lor, se ating omenește de Fiului omului, în același moment elementul cosmic le scapă, se evaporă. Elementul cosmic tânăr, care din acel moment de cotitură s-a integrat ca un impuls în evoluția terestră, a dispărut. Au rămas cu Fiul omului. Aceasta se accentuează clar în Evanghelia după Marcu. Să citim încă o dată pasajul și să vedem dacă Evanghelia după Marcu accentuează aceasta, respectiv să vedem care este raportul cosmicului cu omenescul chiar în locul de care vorbim.
„Și răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar ați ieșit cu săbii și toiege ca să Mă prindeți.
În fiecare zi eram la voi în Templu, învățând, și nu M-ați prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile.
Și lăsându-L, au fugit toți.” (14, 48‒50)
El stă singur. Ce se întâmplă cu elementul cosmic tânăr? Imaginați-vă această singurătate a omului ce fusese străbătut de Christosul cosmic și care acum sta în fața poterelor ca un tâlhar. Iar
aceia care ar fi trebuit să-l înțeleagă au fugit. „Și lăsându-L au fugit toți”, se spune în versetul 50; după care în versetele 51 și 52 se spune:
„Iar un tânăr mergea după El, înfășurat într-o pânzătură, pe trupul gol, și au pus mâna pe el.
El însă, smulgându-se din pânzătură, a fugit gol.”
Cine este tânărul? Cine fuge acolo? Cine este cel ce apare lângă Christos Iisus aproape fără haine și scapă fugind dezbrăcat? Este impulsul cosmic tânăr, este Christos, care acum nu mai are decât o legătură foarte slabă cu Fiul omului. În aceste versete 51 și 52 se ascund foarte multe lucruri. Noul impuls nu mai păstrează nimic din ceea ce epocile trecute au împletit în jurul omului. El este noul impuls cosmic complet gol al evoluției pământești, El rămâne lângă Iisus din Nazaret. Și noi îl regăsim din nou, căci capitolul 16 începe cu următoarele:
„Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.
Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea Soarele, au venit la mormânt.
Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe ușa mormântului?
Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.
Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, Și s-au spăimântat.
Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.” (16, 1‒6)
Este același tânăr. Nicăieri, în nicio altă compoziție artistică a Evangheliilor nu ne mai întâlnim cu acest tânăr, care fuge pe furiș pe sub mâna oamenilor chiar în momentul în care aceștia îl condamnă pe Fiul omului, care apare din nou după trei zile și care de acum încolo acționează ca principiu cosmic al Pământului. În nicio altă parte din Evanghelii ‒ puteți să le luați și pe celelalte și să le comparați ‒ nu ne mai apare într-un mod atât de grandios acest tânăr ca în aceste două pasaje. Aici avem ceea ce ne trebuie ca să înțelegem sensul profund în care tocmai Evanghelia după Marcu afirmă că avem de-a face cu un eveniment cosmic, cu Christosul cosmic. Abia acum înțelegem că și restul compoziției artistice a Evangheliei după Marcu ar trebui să fie conformă cu aceasta.
Este foarte curios cum, după acest eveniment cât se poate de semnificativ, după această dublă apariție a tânărului, Evanghelia după Marcu se sfârșește rapid, că ea nu mai conține decât foarte puține fraze marcante. Căci este greu să ne imaginăm că o continuare ar mai fi putut aduce ceva în plus, o potențare ‒ poate o potențare a unui fapt sublim și grandios, dar nu a unui fapt cutremurător și important pentru evoluția omenirii ‒, după ce în această compoziție a Evangheliei după Marcu am avut monologul lui Dumnezeu, dialogul cosmic de deasupra Pământului, de pe munte, unde au fost chemați cei trei ucenici, care însă nu înțeleg despre ce este vorba; apoi Ghetsimani, scena de pe Muntele măslinilor unde Christos trebuie să-și mărturisească faptul că cei pe care i-a ales nu pot ajunge la înțelegerea a ceea ce urma să se întâmple: că El trebuie, să meargă singur mai departe, că Fiul omului va suferi și va fi crucificat; apoi singurătatea cumplită a Fiului omului, care este părăsit de cei pe care i-a ales și, încet, încet este părăsit și de principiul cosmic. Astfel, după ce am văzut care este misiunea și semnificația tânărului care scapă furișându-se pe sub privirea și printre mâinile oamenilor, înțelegem într-un mod cât se poate de profund tragismul cuvintelor: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (15, 34). Apoi reapariția tânărului; puțin după aceea ne este sugerat faptul că tânărul este o ființă spirituală, o ființă suprasensibilă, care doar datorită circumstanțelor deosebite din acel moment a devenit perceptibilă senzorial, că apoi el s-a arătat mai întâi Mariei din Magdala. Și „după aceea, s-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o țarină” (16, 12). Fizicul nu s-ar fi putut arăta sub alt chip.
Totul se încheie apoi rapid, făcându-se trimitere la viitor pentru înțelegerea a ceea ce nu putea fi înțeles în acel moment, căci atunci omenirea ajunsese în punctul cel mai de jos al coborârii sale. Această trimitere la viitor este astfel pregătită, încât și aici putem admira fără rezerve elementul compozițional-artistic. Ce ne-am putea reprezenta ca fiind o adresare spre viitor din partea Celui care a privit această triplă lipsă de înțelegere atunci când avea de săvârșit Misteriul de pe Golgota? Această adresare ne-o putem imagina a fi cerința ca omenirea, cu cât se îndreaptă mai mult spre viitor, să înțeleagă din ce în ce mai bine ceea ce s-a întâmplat atunci.
Putem veni cu o înțelegere justă doar dacă avem în vedere ceea ce putem afla prin Evanghelia după Marcu, care ne spune foarte pregnant: Fiecare epocă trebuie să aducă o înțelegere din ce în ce mai mare a ceea ce s-a întâmplat atunci, a ceea ce a fost Misteriul de pe Golgota. ‒Tocmai de aceea noi credem că, prin ceea numim aici mișcarea noastră antroposofică, împlinim în fapt ceea ce se cere inițial în Evanghelie: să venim cu o nouă înțelegere pentru ceea ce a vrut să aducă Christos în lume. Că acest lucru este dificil, că întotdeaua există posibilitatea de a înțelege greșit ființa lui Christos o indică chiar El însuși.
„Și atunci dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Christos, sau iată acolo, să nu credeți.
Se vor scula christoși mincinoși și profeți mincinoși și vor face semne și minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleși.
Dar voi luați seama. Iată dinainte v-am spus vouă toate.” (13, 21‒23)
Întotdeauna, în secolele ce au urmat Evenimentului de pe Golgota au existat suficiente ocazii pentru a fi adresate aceste cuvinte de avertizare. Cine are urechi de auzit poate auzi și astăzi răsunând dinspre Golgota cuvintele: „Dacă atunci cineva vă va spune: Iată, aici este Christos, sau iată acolo, să nu credeți. Căci se vor scula christoși mincinoși și profeți mincinoși și vor face semne și minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleși.”
Cum trebuie să ne situăm față de Misteriul de pe Golgota? Printre cele câteva fraze marcante pe care Evanghelia după Marcu le mai conține după ce ne-a vorbit în mod atât de cutremurător, se află și ultima, în care se relatează despre apostoli, care au primit un nou impuls prin intemediul tânărului, Christosul cosmic, după ce mai înainte manifestaseră atât de puțină înțelegere.
„Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau.” (16, 20)
Domnul lucra cu ei! Așa se mărturiseșe în sensul Misteriului de pe Golgota. Nu că Domnul ar putea fi într-un loc sau altul în corp fizic, ci că ori de câte ori cineva îl înțelege cu adevărat și acționează în numele Lui ‒ nu cu vanitate, demonstrându-l fizic ‒ acolo acționează și El din lumile suprasensibile, acolo alături se află și El, spiritual. Înțeleasă în mod corect, Evanghelia după Marcu vorbește despre însuși Misteriul de pe Golgota, astfel că prin înțelegerea lui corectă aflăm și posibilitatea împlinirii lui juste. Modul în care trebuie înțeleasă Evanghelia ne este sugerat chiar în această relatare curioasă, ce se găsește doar în Evanghelia după Marcu, despre tânărul care parcă se desprinde de Christos Iisus în momentul decisiv. Întrucât cei aleși au fugit, ei nu au luat parte la tot ceea ce s-a întâmplat ulterior și care este, de asemenea, povestit în Evanghelia după Marcu. În mijlocul întregii compoziții se mai inserează cu mare artă un lucru; este vorba de ceva la care ucenicii nu au participat, la care nu a existat niciun martor ocular, dar care este prezentat cu o claritate fără egal. Ne-a mai rămas această întrebare, și prin răspunsul la ea vom încerca să mergem mai departe, aruncând totodată o lumină asupra altui aspect: De unde provine tot ceea ce se spune că a urmat și la care apostolii nu au participat? Tradițiile evreiești relatează acest lucru în cu totul alt mod decât în Evanghelii. De unde provine vestea referitoare la acel lucru pe care nimeni nu pare să-l fi văzut și care a stat la originea propagării creștinismului ‒ căci în ce privește Evenimentul Misteriului de pe Golgota cei care relatează despre acest adevăr nu au fost prezenți?
Această întrebare ne va introduce și mai profund în problemă.
