Ieri am văzut că în Evanghelia după Marcu o anumită parte din conviețuirea ucenicilor cei mai aleși ai lui Christos Iisus cu Acesta este omisă. În mod corespunzător, acest lucru este indicat clar și în celelalte Evanghelii. Toate evenimentele care au urmat prinderii lui Christos Iisus, deci judecarea, condamnarea și crucificarea, s-au întâmplat în absența tocmai a apropiaților Lui. Aceasta este, de asemenea, o trăsătură a Evangheliei, ce este subliniată cu vădită intenție. Se vrea într-un fel să se exprime drumul pe care îl urmează oamenii pentru înțelegerea Misteriului de pe Golgota și modul în care ei pot ajunge la înțelegerea acestui Misteriu în perioada imediat următoare, adică după ce Evenimentul a avut loc. La această înțelegere urmează să se ajungă într-un cu totul alt mod decât atunci când este vorba de un eveniment istoric obișnuit al evoluției omenirii. Cum se întâmplă aceasta se poate observa cel mai bine din cele ce s-au petrecut chiar în epoca noastră.
Din secolul al XVIII-lea încoace pentru conștiența modernă se caută, din cele mai diverse puncte de vedere am putea spune, un fel de suport al credinței în Misteriul de pe Golgota. Această căutare a cunoscut o mulțime de faze. Până în secolul al XVIII-lea au existat puține întrebări referitoare la documentele istorice ‒ documente în sensul în care se vorbește astăzi de așa ceva ‒ care pot confirma existența lui Christos Iisus. Mult mai importantă pentru sufletele omenești era întrebarea referitoare la efectul Misteriului de pe Golgota. Acțiunea de-a lungul secolelor legată de numele lui Christos Iisus era mult prea vie și se observa mult prea clar pentru ca să mai trebuiască să pui întrebarea: Există vreun document care să ateste că Christos Iisus a existat? Pentru cei ce se recunoșteau adepții lui Christos Iisus existența Lui era de la sine înțeleasă, cum la fel de la sine înțeleasă ‒ mult mai mult decât se crede astăzi ‒ era constatarea referitoare la existența simultană a ființei omenești și a celor supraomenești, spiritual-divine a lui Christos Iisus.
Vremurile materialiste se apropiau din ce în ce mai mult și prin aceasta în evoluția omenirii și-a făcut intrarea ceea ce este legat în mod necesar de concepția materialistă. Această concepție nu suportă ideea că în om trăiește ceva dintr-o individualitate superioară, nu suportă chiar deloc perspectiva că în spatele personalității exterioare se află spiritualul din om. Dacă privim oamenii în mod pur material ‒ acest lucru se întâmplă cel mai radical în epoca noastră ‒, ei pot fi considerați ca fiind asemănători. Toți merg pe două picioare, toți au un cap și un nas situat într-o anumită poziție a feței, toți au doi ochi, o porțiune a capului acoperită cu păr, și așa mai departe. Și materialismul vede astfel cum toți oamenii arată la fel. De ce s-ar mai interesa ea de ceva ce s-ar afla îndărătul omului exterior? Acest lucru îl jignește chiar și pe cel care nu-și poate spune că îndărătul lui, în încarnarea respectivă, se află ceva la fel de însemnat ca și în ceilalți oameni. Materialismul nu îngăduie așa ceva. În felul acesta a dispărut posibilitatea de a înțelege că în omul Iisus din Nazaret ar putea fi Christos. Și cu cât se apropia secolul al XIX-lea ideea despre Christos s-a pierdut aproape definitiv. Oamenii și-au îndreptat tot mai mult privirea doar spre Iisus din Nazaret, care trebuie să se fi născut în Nazaret, sau cine știe în ce altă parte, care a trăit ca un om, a propovăduit doar principii frumoase și apoi se pare că ar fi cunoscut o moarte de martir. Omul Iisus a luat din ce în ce mai mult locul lui Christos Iisus din secolele anterioare. Un lucru de la sine înțeles pentru concepția materialistă.
La fel de la sine înțeleasă a fost inaugurarea în secolul al XIX-lea a ceea ce se cheamă „cercetarea vieții lui Iisus”. Nici măcar teologia iluminată nu urmărește altceva decât această cercetare a vieții lui Iisus; cu alte cuvinte, ea caută să stabilească date despre viața lui Iisus din Nazaret, așa cum se stabilesc ele în legătură cu viața lui Carol cel Mare, Otto cel Mare sau mai știu eu cui. Numai că este foarte dificil să stabilești niște date despre Iisus din Nazaret. Căci ceea ce există în principal ca documente sunt Evangheliile și Scrisorile lui Pavel. Dar Evangheliile ca atare, bineînțeles, nu pot fi considerate documente istorice. Acestea sunt în număr de patru și, pentru un mod de tratare materialist exterior, toate se contrazic între ele. S-au căutat, desigur, în cursul cercetării vieții lui Iisus tot felul de soluții. Pentru început putem face abstracție de o anumită fază a cercetării vieții lui Iisus, care, pentru că s-a nimerit să cadă în epoca materialistă, nu mai voia să creadă în „minuni” și interpreta minunile descrise în Evanghelii în modul cel mai curios posibil. Aceste interpretări sunt de tipul celor care vor să explice apariția lui Christos Iisus pe mare prin aceea că El n-ar fi mers fizic pe mare, cu picioarele ‒ noi am văzut cum stau lucrurile în această privință ‒, ci că ucenicii pur și simplu nu și-au dat seama de ordinea fizică a lucrurilor; astfel, într-o prezentare aberantă a vieții lui Iisus se spune că apostolii erau cu corabia pe mare și dincolo, pe mal, mergea Christos Iisus, iar oamenii care se aflau pe malul celălalt se puteau ușor înșela și crede că Christos Iisus mergea pe ape. Să nu mai pomenim de alte născociri raționaliste și mai exagerate, cum că transformarea apei în vin s-a produs prin introducerea în apă, fără să se observe, a unei esențe de vin! Cineva a încercat chiar să explice botezul în Iordan al lui Iisus prin simplul fapt că în acel moment tocmai a trecut pe acolo un porumbel. Există o mulțime de asemenea aberații. Dar ce nu există pe tărâmul pe care îl numim solul științei riguroase, obiective! De aceste aberații putem face însă cu totul abstracție.
Putem observa acel gen de cercetare care, fiindcă nu opera cu un suprasensibil, încerca să interpreteze acest suprasensibil în mod materialist, ca un ingredient, spunându-și: Dacă în Christos Iisus nu putem crede, dacă nu putem crede că în Nazaret s-a născut cineva ca fiu al unui tâmplar, că la doisprezece ani a fost în Templu și așa mai departe, dăm la o parte tot ce este suprasensibil, combinăm tot ce se potrivește sau nu se potrivește în diferitele Evanghelii și scoatem de aici un fel de biografie a lui Iisus din Nazaret. S-a încercat acest lucru în cele mai variate forme. Cum foarte mulți au încercat să scrie o astfel de biografie, nu a putut scăpa desigur neobservat faptul că fiecare biografie arăta altfel. Dar aici nu putem intra în detalii. A existat în cercetarea vieții lui Iisus și o perioadă în care Iisus din Nazaret era reprezentat ca un om superior, un fel de Socrate pe un plan mai înalt, care și el la rândul lui era reprezentat conform unei concepții materialiste.
Aceasta este cercetarea vieții lui Iisus, care înainte de orice a trecut la alcătuirea unei biografii lui Iisus din Nazaret, dar care nu a făcut decât să provoace nemulțumire. Două lucruri mai exact trezesc obiecții: în primul rând documentele înseși. Căci Evangheliile nu sunt niște documente în sensul în care se vorbește astăzi de documente istorice și pe care îl dau istoricii documentelor. Aceasta s-a aflat la baza multor contradicții și al întregului mod în care ele s-au păstrat. În al doilea rând, în ultimii ani a mai intervenit ceva în această cercetare a vieții lui Iisus, un lucru pe care oamenii l-au aflat când s-au aplecat mai mult asupra unor pasaje din Evanghelii, asupra unor observații care se tot repetă, despre care noi știm că sunt în legătură cu fapte suprasensibile. Acești oameni, care sunt dominați de credința materialistă, au găsit aceste lucruri și nu le-au putut escamota sau elimina din cercetarea lor, așa cum a făcut-o cercetarea vieții lui Iisus. S-a ajuns atunci la celălalt aspect, la cercetarea lui Christos, care s-a făcut remarcată în ultimii ani, după ce cercetarea vieții lui Iisus a pedalat mult timp, vorba unui profesor din ziua de azi, pe „omul simplu din Nazaret”; căci aceasta era foarte pe gustul oamenilor. Îi măgulea faptul că nu mai au nevoie să recunoască în Evanghelii ceva superior. Le cădea mai bine să vorbească de „omul simplu din Nazaret”, decât să încerce să se ridice la înălțimea Omului-Dumnezeu.
S-a găsit însă după aceea Omul-Dumnezeu. S-a trecut atunci la cercetarea lui Christos. Aceasta este însă extrem de bizară. Ea apare într-o formă cât se poate de grotescă în lucrarea Ecce Deus de Benjamin Smith [Nota 40] și în alte scrieri ale lui. Ea iese în evidență prin faptul că susține că în realitate nici nu ar fi existat un Iisus din Nazaret; acesta este doar o legendă. Însă Evangheliile relatează de Christos Iisus. Ce este acest Christos Iisus? Ei bine, El este un Dumnezeu imaginat, o imagine ideală. Și oamenii au deja motivele lor bine întemeiate de a respinge din acest punct de vedere pe realul Iisus din Nazaret; căci Evangheliile povestesc despre Christos, îi atribuie calități care conform concepției materialiste nici nu există. De aici rezultă cu claritate că nu este posibil ca El să fi existat în mod istoric, ci că a fost născocit. El este așadar rezultatul imaginației poetice a epocii în care a fost plasat Misteriul de pe Golgota. Astfel, în ultimii ani s-a încercat într-un fel o reîntoarcere de la Iisus la Christos; Christos însă nu este nicidecum ceva real, ci trăiește doar în imaginația oamenilor. Totul este astăzi fără niciun suport, să zicem așa, în acest domeniu.
Publicul larg, desigur, nu știe nimic încă de lucrurile ce intervin aici. În fond, tărâmul științific care se referă la Misteriul de pe Golgota este minat. Nu mai există nicăieri un teren ferm. Cercetarea vieții lui lui Iisus a dat faliment, deoarece nu poate dovedi nimic, iar cercetarea lui Christos nu este luată serios în discuție. Căci aici se pune problema de a recunoaște efectul colosal care a pornit de la acea entitate de care se leagă Misteriul de pe Golgota. Dacă totul nu este decât o ficțiune, atunci o cercetare materialistă trebuie în cel mai scurt timp posibil să renunțe să o mai ia în serios; căci o epocă materialistă nu poate crede într-o ficțiune care, iată, în timp, avea să îndeplinească cea mai importantă misiune. Da, epoca noastră „luminată” a mers foarte departe cu acumularea de tot felul de contradicții și nici măcar nu are habar în ce măsură are nevoie să ia în considerare chiar pe tărâmul științific afirmația: „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac”. Aceasta este propriu-zis valabilă în tot ceea ce privește cercetarea lui Iisus și a lui Christos din prezent, care nu vrea să se situeze serios și demn pe solul spiritului.
Evanghelia arată ea însăși clar cele ce au rezultat, după cum am descris, în epoca noastră. Oamenii care vor să fie materialiști, care nu vor să creadă decât în cele ce scoate la iveală conștiența materialistă în cadrul existenței senzoriale, nu pot găsi drumul spre Christos Iisus. Acest drum a fost tăiat, prin faptul că oamenii cei mai apropiați de Christos L-au părăsit chiar în timp ce se împlinea Misteriul de pe Golgota, deci nu luaseră parte la cele ce s-au întâmplat în acel moment pe plan fizic în Palestina și abia mai târziu a fost reînnodat. Faptul că nici din direcția cealaltă n-au rezultat niște documente cât de cât credibile, o știm cu toții. Cu toate acestea în Evanghelia după Marcu și în celelalte Evanghelii avem descrieri chiar ale acestui Misteriul de pe Golgota.
Cum au apărut aceste descrieri? Este extraordinar de important să știm acest lucru. Să privim acest lucru într-un singur caz, cel al Evangheliei după Marcu. Și în Evanghelia după Marcu se arată suficient de clar, chiar dacă pe scurt, în scena de după înviere, că tânărul în pânzătură albă, respectiv Christos cosmic, s-a arătat din nou ucenicilor după ce Misteriul se săvârșise și le-a transmis acestora anumite impulsuri. În acest fel ucenicii, apostolii, cum a fost cazul cu Petru, prin faptul că au fost pătrunși de impulsul exercitat asupra lor, au fost cuprinși de flacăra privirii clarvăzătoare, astfel încât au putut să perceapă prin clarvedere lucruri la care nu asistaseră fizic, pentru că au fugit. Lui Petru, dar și celorlalți cărora li s-a îngăduit să devină ucenici după învierea lui Christos Iisus, li s-au deschis ochii clarvederii, astfel încât au putut contempla clarvăzător Misteriul de pe Golgota.
Pentru aflarea Misteriului de pe Golgota nu există decât o cale, calea clarvederii, cu toate că el s-a petrecut efectiv pe plan fizic. Iată ce trebuie să reținem. Evanghelia ne-o indică foarte clar atunci când se arată că înșiși oamenii cu cea mai mare chemare L-au părăsit în chiar momentul hotărâtor; astfel, după primirea impulsului celui înviat, în sufletele celor precum Petru s-a aprins amintirea celor ce s-au întâmplat după fuga lor. În mod obișnuit omul își amintește doar lucrurile din existența senzorială la care a fost de față. În acea clarvedere care s-a arătat apostolilor se întâmplă ceva diferit de amintirea obișnuită; este ca și cum ai avea în memorie amintirea unor evenimente fizic-sensibile, evenimente la care însă nu ai participat. În ce privește trezirea amintirii într-un suflet precum cel al lui Petru, trebuie să vă imaginați niște evenimente la care respectivul suflet nu a participat efectiv. Așa se face că Petru, de exemplu, le vorbea celor care voiau să-l asculte, din memorie, despre Misteriul de pe Golgota; îi învăța ceva ce el își amintea, deși nu fusese de față.
Așa s-a ajuns la învățătura, la revelația Misteriului de pe Golgota. Dar impulsul pornit de la Christos și transmis unor ucenici precum Petru a putut fi împărtășit la rândul lui și ucenicilor acestor apostoli. Un astfel de ucenic al lui Petru a fost cel care a elaborat inițial ‒ doar oral, desigur ‒ așa-numita Evanghelie după Marcu. Astfel, impulsul care s-a facut simțit în însuși sufletul lui Petru s-a transmis și asupra lui Marcu, acesta văzând străluminând în propriul lui suflet cele ce s-au săvârșit în Ierusalim ca Misteriu de pe Golgota. Acel Marcu a fost mai mult timp ucenic al lui Petru. După aceea el, Marcu, a venit într-un loc unde a avut într-adevăr mediul, atmosfera exterioară din sânul căreia a putut extrage pentru Evanghelia sa tocmai acea coloratură specifică de care aceasta avea nevoie.
În toate expunerile noastre am văzut ‒ probabil că în continuare se vor putea spune și lucruri noi ‒ că Evanghelia după Marcu ne face să simțim cel mai clar întreaga măreție cosmică și importanță a lui Christos. Autorul inițial al Evangheliei după Marcu a putut să fie impulsionat în zugrăvirea acestei măreții cosmice a lui Christos chiar de locul unde s-a strămutat după ce fusese ucenicul lui Petru. El s-a deplasat în Alexandria, în Egipt, și a trăit acolo într-o epocă în care, într-un fel, erudiția teosofico-filosofică evreiască ajunsese la o anumită elevație. El a putut recepta laturile cele mai bune ale gnosei păgâne de atunci. Acolo el a putut să asimileze și să preia niște concepții, care existau chiar și la acea vreme, despre desprinderea entității omenești de lumea spirituală, despre venirea în contact a acestei entități omenești cu Lucifer, cu Ahriman, intrarea forțelor luciferice și ahrimanice în sufletul omenesc. Toate acestea el le-a putut prelua din gnosa păgână, lucru care permitea o înțelegere a originii cosmice a omului, odată cu crearea planetei noastre. Marcu a putut însă să vadă chiar într-un loc aflat în interiorul Egiptului contrastul enorm între ceea ce fusese predestinat pentru om și ceea ce a devenit el după aceea.
Aceasta se observă cel mai bine în civilizația egipteană, în acea civilizație egipteană ce pornise de la revelațiile cele mai înalte, revelații care s-au concretizat apoi în arhitectura egipteană, în special în piramide și palate, în cultura Sfinxului, care a intrat însă din ce în ce mai mult într-un proces de decadență, de corupere; astfel, încă din perioada civilizației a treia, chiar și operele cele mai mărețe ale culturii egiptene au căzut din ce în ce mai mult pradă expresiilor celor mai rele de magie neagră, aberațiilor celor mai abjecte ale coruperii spiritualului. Sub un anumit raport, dacă aveai ochii spirituali pentru aceasta mai puteai contempla, în cele ce încă se practicau în Egipt, taine profunde, pentru că ele proveneau de la înțelepciunea originară pură a lui Hermes; însă un suflet care putea să privească lucrurile în profunzime trebuia să fie cu atât mai departe de toată acea corupție ce exista acolo. Încă de pe vremea lui Moise corupția ajunsese destul de departe și el a trebuit să extragă din civilizația egipteană ceea ce era bun ‒ dar care cu greu mai putea fi văzut de un suflet așa de pur cum era cel al lui Moise ‒ pentru ca prin intermediul sufletului lui să ajungă la posteritate. ‒ Corupția, în sens spiritual, a avansat după aceea în continuare.
În fața sufletului lui Marcu trăia foarte viu modul în care omenirea a ajuns să decadă, să se împotmolească cu totul în materialism, în special în ceea ce privește felul de a privi lucrurile și lumea. Într-o cu totul altă formă, dar oarecum asemănător, Marcu a putut să viețuiască chiar acel lucru pe care omul îl poate viețui din nou în ziua de azi; desigur este vorba de omul care are o predispoziție și o structură afectivă pentru așa ceva. Propriu-zis noi viețuim astăzi o recrudescență a civilizației egiptene. Am evidențiat de multe ori cât de curios se înlănțuie faptele în cursul evoluției omenirii și am spus că din cele șapte perioade succesive de civilizație din cadrul unui interval mai mare de timp a patra perioadă de civilizație, în speță civilizația elenă în care s-a petrecut Misteriul de pe Golgota, este de sine stătătoare, nu se aseamănă cu nimic. Cea de a treia epocă de civilizație, respectiv civilizația egipteano-caldeeană, revine în civilizația actuală în știința din ziua de azi, însă într-un mod nespiritual. În cultura noastră materialistă, în înseși fenomenele culturale exterioare există un fel de deșteptare a perioadei a treia de civilizație în civilizația a cincea. În mod asemănător, epoca a doua va reapărea sub un anumit raport în cea de a șasea și prima în cea de a șaptea. Așa se cuprind, așa se îmbrățișează în timp aceste intervale. Acest lucru l-am evidențiat adesea. Astăzi viețuim ceea ce a putut să viețuiască atunci în modul cel mai intens un spirit precum Marcu.
Dacă ne îndreptăm atenția asupra civilizației ‒ lumii exterioare nu trebuie să i-o prezinți astfel, căci ea nu o poate suporta ‒, și dacă facem abstracție de fenomenele cele mai radicale de corupție, putem spune: totul este mecanizat; și în realitate astăzi, în civilizația noastră materialistă, nu este venerat de fapt decât mecanismul, chiar dacă oamenii nu numesc asta rugăciune sau evlavie. Dar așa cum odinioară forțele sufletești erau îndreptate spre entitățile spirituale, astăzi ele sunt orientate înspre mașini, înspre mecanisme. Astăzi întreaga atenție este consacrată acestor lucruri, așa cum odinioară ea era dedicată, realmente o putem spune, zeilor. Așa stau lucrurile în special în ceea ce privește știința, această știință care, pe de altă parte, nici nu bănuiește ce puțin are de-a face cu logica reală.
Privit dintr-un punct de vedere superior, astăzi există, desigur, o strădanie serioasă, profundă și un dor profund. Într-o conferință ținută în Munchen s-a vorbit [Nota 41] despre dorul, despre aspirația timpului nostru, despre felul cum s-a conturat acest dor în diferite suflete. Acest dor nu există însă în știința „oficială” propriu-zisă, ci, se poate spune, aici domnește o anumită satisfacție, o satisfacție însă față de ceva curios: față de neadevăr și nelogic. Această știință nu este în stare nici măcar să recunoască cât de adânc este împotmolită în contrarul oricărei logici. Toate acestea se simt, toate acestea se viețuiesc și este absolut normal ca față de un pol în evoluția omenirii să trebuiască să se aprindă celălalt pol. Tocmai această insuficiență a științei exterioare, această latură de neadevăr și lipsă de logică a științei exterioare, această înfoiere în pene și lipsă de habar în legătură cu ceea ce se întâmplă cu știința exterioară va produce, și trebuie să producă treptat în epoca noastră, o sete după spiritual a sufletelor omenești.
Situația de acum, în care oamenii, afundați adânc în nenatural și nelogic, iau în râs o știință a spiritului, o batjocoresc sau o resping ca pe un pericol, va mai continua probabil mult timp. Dar prin forța interioară a lucrurilor celălalt pol se va aprinde complet de la sine. Totul ar putea merge și mai repede decât merge acum, dacă cei care înțeleg ceva din asta nu ar cădea în boala compromisurilor și ar vedea clar. Căci zi de zi noi trăim același lucru: când un erudit vine și spune ceva despre care un altul crede că este „cu totul antroposofic” se face imediat mult caz pe chestia asta. Iar dacă altul mai și predică de la o catedră ceva ce un altul crede că este „cu totul antroposofic” se face și mai mult caz. Nu are importanță că se fac asemenea compromisuri, important este ca noi să ne situăm foarte clar și cu adevărat în viața spirituală și să lăsăm ca aceasta să acționeze cu impulsurile ei asupra noastră. Cu cât ne este mai clar că este nevoie să fie aprins focul vieții spirituale și cu cât ne convingem mai mult că sub nicio formă nu putem admite să scoatem din gândirea materialistă a epocii noastre altceva decât ceea ce are cap și coadă, este cu atât mai bine. Aceasta este altceva decât să arăți că știința cu adevărat avansată este în armonie cu cercetarea spirituală. Aceasta se poate arăta, și se poate arăta cu adevărat la fiecare pas.
Căci această știință aproape la fiecare pagină din operele ei de specialitate comite câte o boroboață de logică, de genul celei asupra căreia unul din prietenii noștri atrăgea cu umor atenția în mai multe rânduri referindu-se la profesorul Schlaucherl, care în „Fliegenden Blättern” voia să demonstreze cum reușește broasca să audă. Profesorul Schlaucherl pune o broască pe masă și apoi lovește cu un băț în tabla mesei. Broasca țopăie; deci a auzit. După aceasta el îi smulge picioarele și lovește din nou în tabla mesei. Broasca nu mai țopăie acum. Deci este clar că broasca a auzit cu picioarele, deoarece atunci când avea picioare și se lovea tabla mesei cu ceva ea țopăia, însă după aceea nu s-a mai întâmplat aceasta. ‒ Savanții realizează și ei tot felul de experimente cu broasca; deducțiile logice pe care ei le fac și extrapolările la alte domenii sunt însă în conformitate cu acest exemplu. Acesta este cazul cu atât de lăudata cercetare pe creier. Aici se atrage atenția asupra următorului lucru: dacă există o parte sau alta de creier putem avea, de exemplu, o memorie a cuvintelor sau putem nutri cutare sau cutare gânduri; dacă nu mai avem o anumită parte nu mai putem avea gândurile respective sau se pierde memoria cuvintelor ‒ exact ca în exemplul cu broasca care aude cu picioarele. Nu există nicio logică in aceste lucruri. Explicația că omul poate gândi dacă are o parte a creierului și nu poate gândi dacă nu are acea parte a creierului nu are mai mult tâlc decât aceea în care se spunea că broasca nu aude dacă i se smulg picioarele. Este absolut același lucru, numai că oamenii nu observă că întreaga deducție nu se bazează decât pe erori de judecată. La fel s-ar putea descoperi eroare peste eroare în tot ceea ce se crede astăzi a fi rezultat științific cert. Însă cu cât se fac mai multe greșeli, cu atât devenim mai mândri de știință și se înjură mai mult știința spiritului.
Acest lucru va produce cea mai nobilă reacție, dorul după știința spiritului. Ea nu este decât o reacție specifică timpului nostru a unui suflet precum cel al lui Marcu, căruia i s-a arătat chiar în timpul în care a trăit cât de jos a coborât omenirea față de înălțimea spirituală de odinioară, ea ajungând pur și simplu să atârne în funia materialului. Prin aceasta el a putut ajunge la înțelegerea profundă a faptului că cel mai mare impuls trăiește într-o lume suprasensibilă; și aceasta a susținut atunci și învățătorul său. Ceea ce i-a dat Petru nu este ceva ce ar fi putut veni pe baza unei trăiri senzoriale a Misteriului de pe Golgota, ca și când cineva ar fi putut vedea cu ochii cele ce s-au petrecut în Ierusalim, ci ceva ce a putut fi cercetat ulterior în mod clarvăzător. Așa au luat naștere toate informațiile pe care le avem despre Christos Iisus și despre Misteriul de pe Golgota.
Misteriul de pe Golgota este un eveniment ce s-a petrecut pe planul fizic, dar care nu a putut fi contemplat decât ulterior, prin clarvedere. Vă rog să rețineți acest lucru foarte bine: Misteriul de pe Golgota este un eveniment fizic-sensibil, a cărui înțelegere trebuie căutată însă pe căi suprafizice, pe căi suprasenzoriale; un eveniment ce trebuie căutat chiar în pofida documentelor care au rămas. Cine nu înțelege acest lucru poate polemiza în legătură cu valoarea pe care o are o Evanghelie sau alta. Pentru cine cunoaște însă starea de fapt, toate aceste întrebări nu există. El știe că noi trebuie să pătrundem prin intermediul informațiilor lacunare rămase moștenire, care în Evanghelii sunt prezente din belșug, la înțelegerea a ceea ce cercetarea clarvăzătoare ne poate arăta încă și azi. Și dacă cercetăm adevărul celor ce s-au petrecut, dacă reconstituim cele întâmplate pe baza Cronicii Akasha vedem cum trebuie să privim Evangheliile și cum trebuie să citim anumite pasaje, cum să citim ceea ce s-a pus în fața omenirii ca pildă a adevăratei demnități a omului, a adevăratei lui esențe, într-un moment când ea coborâse cel mai jos față de înălțimea pe care o avusese odinioară.
Puterile divin-spirituale i-au dat omului imaginea sa exterioară, forma sa exterioară. Ceea ce s-a acomodat, ceea ce s-a încuibat în această formă exterioară începând de la vechea Lemurie încoace s-a aflat întotdeauna sub influența forțelor luciferice și, mai târziu, în etapa ulterioară a evoluției, și sub influența forțelor ahrimanice. Sub aceste influențe s-au format ulterior cele ce oamenii numesc știință, cunoaștere, inteligență. Nu este nimic extraordinar ca la un moment dat să fi fost pusă în fața omenirii chiar imaginea adevărată, suprasenzorială a ființei omului și ca oamenii să nu o fi recunoscut, să fi avut cel mai puțin știință de ceea ce devenise omul. Știința, cunoașterea omului s-a împotmolit din ce în ce mai mult în existența senzorială. Cu timpul, cunoașterea omului a putut să acceadă din ce în ce mai puțin la ființa omenească adevărată.
Iată despre ce este vorba și de ce trebuie să ținem seama atunei când ne îndreptăm încă o dată atenția spre Fiul omului care a fost părăsit, spre făptura omului care stă în fața noastră în momentul în care, conform Evangheliei după Marcu, Christosul cosmic nu se mai află decât într-o foarte slabă legătură cu Fiul omului. Acolo, în fața omenirii căreia i-au fost prezentate toate aceste lucruri, s-a aflat omul, omul în alcătuirea pe care i-au dat-o puterile divin-spirituale. El se afla acolo sub această înfățișare, însă înnobilat, spiritualizat cu totul datorită șederii lui Christos timp de trei ani în Iisus din Nazaret. Așa stătea el acolo înaintea semenilor. În ce privește inteligența, oamenii și-au însușit doar ceea ce a rezultat ca înțelegere și cunoaștere de-a lungul a mii de ani de influență a lui Lucifer și Ahriman. Acolo însă se afla omul, care în timpul celor trei ani eliminase din sine influențele luciferice și ahrimanice. Acolo, în fața celorlalți oameni, sta refăcut omul așa cum era el înainte să fi venit Lucifer și Ahriman. Omul a ajuns din nou în starea de dinainte de a fi fost strămutat din lumea spirituală în cea fizică doar datorită impulsului lui Christos cosmic. În fața celor care erau atunci judecători, călăi în Ierusalim sta spiritul omenirii, Fiul omului; El sta însă acolo așa cum a devenit după ce din natura omenească fusese eliminat tot ceea ce o împinsese în jos. Când avea loc Misteriul de pe Golgota, imaginea, prototipul omului sta în fața semenilor săi, în fața celor care ar fi trebuit să i se închine și să-și spună: Acolo sunt eu însumi în entitatea mea adevărată, în idealul meu suprem; acolo sunt eu, în făptura la care trebuie să ajung prin strădania cea mai fierbinte, care nu se poate realiza decât venind dinăuntrul sufletului meu. Aici eu stau în fața singurului lucru demn de a fi venerat și adorat chiar în mine însumi, eu stau în fața divinului din mine, despre care apostolii, dacă ar fi putut să exerseze cunoașterea de sine, ar fi trebuit să-și spună: În tot Universul, cât este el de larg, nimic nu se poate compara ca stare și măreție cu ceea ce se află aici în Fiul omului.
Omenirea ar fi trebuit să aibă în acel moment istoric această cunoaștere de sine. Și ce a făcut ea? Ea l-a scuipat pe Fiul omului, L-a biciuit, L-a dus în afara cetății la locul de crucificare. Acesta este un moment de cumpănă dramatic între ceea ce ar fi trebuit să fie, între recunoașterea faptului că acolo se afla ceva ce nu se lasă comparat cu nimic din lumea asta și ceea ce ne este prezentat în realitate. Ne este prezentat omul, care în loc să se recunoască se afundă pe sine în noroi, care se ucide pe sine pentru că nu se recunoaște și care doar prin această lecție, prin această lecție cosmică poate primi impulsul de a-și cuceri treptat, într-o perspectivă mai îndepărtată a evoluției pământești, entitatea sa.
Acesta a fost momentul istoric și așa trebuie să-l caracterizăm dacă vrem să-l apreciem în mod just, așa cum de altfel ni-l prezintă în fraze remarcabile, puternice, Evanghelia după Marcu. Căci acest lucru nu se vrea doar înțeles, ci se vrea a fi simțit, trăit. Ceea ce a fost descris drept „fantomă” în ciclul de conferințe De la Iisus la Christos ținut de mine la Karlsruhe [Nota 42], a pornit tocmai de la această afundare în noroi a propriei entități. Căci datorită faptului că omul și-a târât propria ființă în noroi, ceea ce era chipul exterior al divinității s-a transformat în „fantomă”, care se amplifică și care poate, în cursul evoluției viitoare a omenirii, să pătrundă mai intens în suflete, așa cum s-a arătat în ciclul de conferințe de la Karlsruhe.
Dacă privim lucrurile în acest fel, atunci iese cu adevărat în relief marea deosebire care există între ceea ce vrea să înfățișeze propriu-zis Evanghelia după Marcu și ceea ce se vrea să se facă astăzi din ea. Pentru cine înțelege o Evanghelie, și în special Evanghelia după Marcu, pentru cine o înțelege în așa fel încât trăiește și simte cele relatate conform construcției ei artistice și conținutului ei profund, sentimentul trăit devine realitate, devine un fapt interior real, pe care trebuie să-l avem, desigur, dacă vrem să dobândim un raport față de Christos Iisus. Sufletul trebuie să se poată dărui puțin modului afectiv și sentimental de a privi, care se poate caracteriza prin aceea că despre o astfel de scriere cum este Evanghelia după Marcu gândim în felul următor: Cum au căzut semenii mei, cei ce se aflau în jurul Fiului omului, în eroare, când de fapt acolo ei ar fi trebuit să se vadă pe ei înșiși în idealul lor cel mai înalt!
Dacă ești un adevărat om al timpului nostru materialist, ajungi să scrii sau lași să-ți scape din gură o observație precum aceea pe care o putem citi sau auzi de nenumărate ori astăzi, în special la superstițioșii moniști, vreau să spun la iluminații moniști: De ce existența este așa cum este? La aceasta n-a putut răspunde încă niciun om. De ce suferim durere? Buddha, Christos, Socrate, Giordano Bruno nu au putut ridica nici măcar un colțișor al acestui văl. ‒ O auzim repetată în nenumărate variante. Astfel de oameni, care aștern pe hârtie așa ceva, nu își dau seama că se pun mult deasupra unui Buddha, Christos, Socrate și așa mai departe, și că ei înțeleg totul doar în acest sens. Cum să nu fie astfel într-o epocă în care orice docent, orice conferențiar înțelege mai bine lucrurile care s-au petrecut în istorie și despre care orice docent își scrie cărțile lui, pe care trebuie să le realizeze în mod profesionist?
Ar putea părea că toate acestea au fost spuse dintr-o manie de a critica timpurile noastre. Nu, nu este așa. Aceste lucruri trebuie să le aducem în fața sufletului nostru, pentru că doar în acest fel putem dobândi distanța corectă față de niște lucruri de o asemenea grandoare precum Evangheliile, precum Evanghelia după Marcu, de exemplu. Motivul nu este altul decât acela că oamenii nu reușesc să se ridice decât foarte încet la o asemenea înălțime, că aceste lucruri sunt mereu și mereu greșit înțelese și prezentate în modul cel mai caricatural și mai schimonosit oamenilor. Evangheliile sunt grandioase până la ultimul detaliu și; de fapt, fiecare amănunt ne învață ceva extraordinar.
Astfel, noi putem învăța foarte mult și din ultimul capitol al Evangheliei după Marcu. Sigur că ar trebui să vorbesc încă mult timp dacă ar fi să evidențiez toate ideile mari ale Evangheliei după Marcu, însă acel amănunt prezentat chiar la începutul capitolului al șaisprezecelea ne arată cât de adânc a pătruns autorul Evangheliei în tainele existenței. Autorul Evangheliei după Marcu a pătruns profund în tainele existenței. Așadar el știa ‒ cum de altfel s-a și arătat ‒ că omenirea a căzut de la înălțimea ei spirituală în materialism. El știa deci cât de redusă era capacitatea de înțelegere a omului pentru ființa omenească, cât de puțin înclinați erau oamenii, în vremea Misteriului de pe Golgota, să înțeleagă ceea ce se întâmplase acolo.
Amintiți-vă acum ceva ce am explicat adesea în legătură cu femininul și masculinul, și anume că elementul feminin ‒ nu ca individualitate, nu ca femeie în sine, ci ca „feminin” ‒ nu a coborât chiar complet în planul fizic, în timp ce bărbatul ‒ dar și de data aceasta nu individualitatea separată, nu ființa dintr-o încarnare anume, ci „masculinul” ‒ a depășit punctul de la care se merge în jos, astfel că în realitate umanitatea adevărată se situează între bărbat și femeie. Așa se face că omul ca atare alternează, în diferitele lui încarnări, sexul. Dar acum suntem deja în situația în care femeia, ca femeie, prin conformația aparte a creierului, prin modalitatea diferită de a-și utiliza creierul, poate înțelege mai ușor ideile spirituale. În schimb, bărbatul este organizat cu precădere ‒ prin însăși corporalitatea fizică exterioară ‒ pentru a se adânci mai mult cu gândirea în materialism, deoarece, grosier spus, creierul său este mai dur. Creierul feminin este mai moale, nu este atât de închistat în sine, de îndărătnic, fapt care însă nu spune nimic despre o anumită personalitate. Această personalitate anume nu trebuie considerată a fi mai favorizată sau mai defavorizată de unul dintre aspecte, căci de multe ori întâlnim corpuri feminine pe al căror umeri odihnește un cap cât se poate de încăpățânat, ca să nu mai vorbim de contrarul. Dar în general situația se prezintă așa cum am arătat, și anume creierul feminin este mai ușor de folosit când se pune problema de a înțelege o chestiune mai deosebită, dacă există și voința în acest sens. Acesta este motivul pentru care, după săvârșirea Misteriului de pe Golgota, autorul Evangheliei face să apară mai întâi femeile.
„Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-l ungă.” (16, 1)
Și tânărul, adică Christosul cosmic, se arată întâi lor; abia apoi adepților bărbați. Adevăratul ocultism, adevărata știință a spiritului intră până în aceste detalii, până în detalii de compoziție și în conținutul Evangheliilor, în special Evanghelia plină de sevă a lui Marcu.
Doar dacă simțim în felul acesta ce ne spun Evangheliile și dacă ne lăsăm impulsionați prin ceea ce simțim și trăim astfel vom găsi calea către Misteriul de pe Golgota. Atunci nu va mai exista întrebarea: Aceste Evanghelii sunt adevărate în sens istoric, sau neadevărate? Ea poate fi lăsată spre cercetare celor ce nu înțeleg nimic din toată problema. Celor care se străduiesc însă prin știința spiritului să se ridice la înțelegerea și trăirea Evangheliilor le va deveni treptat clar că acestea nu se vor a fi în primul rând niște documente istorice, ci niște mărturii care să se reverse în sufletele noastre. Și dacă ele își revarsă impulsurile în sufletele noastre, sufletele vor fi mișcate profund ‒ fără să fie nevoie de documente ‒ prin ceea ce ele simt și trăiesc atunci când își îndreaptă privirea către Misteriul de pe Golgota, când văd cum înțelegerea omenească, știința omenească și cunoașterea omenească au coborât în raport cu ființa omenească, că ele au scuipat, au crucificat această ființă, pe care ar fi trebuit s-o venereze ca pe idealul suprem. De la această trăire va porni apoi forța cea mai înaltă, pentru a ne putea ridica la ceea ce strălucește și luminează prin acest ideal al Golgotei către toți cei care vor să-l viețuiască, să-l perceapă. În realitate, oamenii vor înțelege că Pământul este legat de lumile spirituale abia atunci când vor cunoaște că realitatea spirituală, Christos, a trăit ca entitate cosmică în trupul lui Iisus din Nazaret, când vor ști că toți conducătorii omenirii care au existat vreodată în lume au fost trimiși întâi de Christos ca premergători ai Lui, ca aceia care trebuiau să-i pregătească Lui calea, pentru a putea să fie înțeles și recunoscut. Desigur, în momentul în care s-a întâmplat Misteriul de pe Golgota toată această pregătire n-a ajutat prea mult, căci în momentul hotărâtor totul a dat greș. Dar va veni vremea în care oamenii vor înțelege nu numai Misteriul de pe Golgota, ci și celelalte evenimente care s-au grupat în jurul acestui Misteriu, cu ajutorul cărora el poate fi înțeles din ce în ce mai bine.
Deocamdată popoarele europene ar putea fi privite chiorâș pentru că nu procedează ca multe alte popoare, care recunosc ca religie adevărată doar confesunile lor religioase bazate pe particularități de nație și rasă, cum se poate vedea atât de pregnant în India, unde nu se impune decât ceva ieșit din sângele propriu. O, dar și pe tărăm teosofic se vorbește de egalitate, de recunoașterea tuturor religiilor, în timp ce în realitate nu se vrea altceva decât impunerea propriei religii, și aceasta ca una a înțelepciunii. Europenii nu pot face sub nicio formă aceasta; căci nici măcar un singur popor european nu mai are o zeitate naturală, o zeitate crescută pe pământul și solul lui propriu, așa cum au popoarele asiatice. Christos Iisus aparține Asiei, iar popoarele europene L-au adoptat, au acceptat ca El să acționeze asupra lor. În acceptarea lui Christos Iisus nu există niciun fel de egoism, iar dacă s-ar încerca să se compare felul în care europenii vorbese despre Christos Iisus cu felul în care vorbesc celelalte popoare despre zeitățile lor naționale, de exemplu cum vorbește ehinezul despre Confucius al lui, sau cum vorbește indianul despre Krishna sau Buddha, ar fi o gravă falsificare.
Despre Christos Iisus se poate vorbi exclusiv din punctul de vedere al istoriei obiective. Această istorie obiectivă, de asemenea, nu are de-a face cu altceva decât cu chemarea imperioasă adresată omului la cunoașterea de sine, ce a fost atât de fundamental schimonosită în contrarul ei în timpul în care a avut loc Misteriul de pe Golgota. Prin Misteriul de pe Golgota însă omenirii i s-a dat posibilitatea primirii impulsului de a ajunge la ea însăși, în timp ce la acea vreme ea eșuase cu totul, așa cum am văzut, în ceea ce privește cunoașterea, cunoașterea exterioară, a Misteriului de pe Golgota. Și așa, cândva, în viitor, toate religiile lumii vor ajunge, dacă se înțeleg în mod just pe ele însele, să conlucreze încet, încet la înțelegerea celor ce sunt ascunse în Misteriul de pe Golgota, pentru a-l face accesibil ca impuls oamenilor.
Dacă vreodată se va înțelege că atunci când se vorbește de Christos Iisus nu avem de-a face cu o confesiune religioasă egoistă, ci cu un fapt istoric al evoluției omenirii, pe care fiecare confesiune religioasă îl poate mărturisi în același sens, abia atunci se va ajunge la o comprehensiune a sâmburelui de înțelepciune și adevăr existent în toate religiile. Iar nivelul de respingere al adevăratei înțelegeri a Misteriului de pe Golgota se măsoară prin gradul în care nu se dorește încă o știință a spiritului, în adevăratul sens. Gradul de înțelegere pentru știința spiritului este dat însă de gradul de înțelegere al omului față de Misteriul de pe Golgota. Astfel, creștinul care își mărturisește adeziunea față de știința spiritului se poate înțelege de fapt cu toți oamenii din lume. Și dacă dintr-un orgoliu nemăsurat ‒ de înțeles însă și perfect justificat ‒ al unui reprezentant al altor sisteme religioase s-ar spune: Voi creștinii nu aveți decât o singură încarnare a Dumnezeului, noi însă ne prezentăm cu mai multe, avem deci într-o măsură mai mare ceea ce aveți voi, creștinul n-ar trebui să răspundă străduindu-se să imite aceasta în legătură cu Christos Iisus, căci atunci el n-ar înțelege Misteriul de pe Golgota. Afirmația justă pe care creștinul o poate face pe drept cuvânt ‒ chiar și celui care poate da la iveală multe încarnări ale fondatorului său religios ‒ este aceasta: Cu siguranță așa este, însă toți cei care au multe încarnări nu au putut săvârși tocmai Misteriul de pe Golgota. Căutați în oricare dintre religii dacă întâlniți felul în care este el descris în creștinism!
Cu alte ocazii am arătat deja că dacă urmărim viața lui Buddha ajungem în punctul pe care la Christos l-am desemnat Schimbarea la față, în care Buddha, ajuns la capătul veții, se dizolvă, așa cum se spune, în lumină, ceea ce corespunde adevărului ocult. Pentru Christos intervine Transfigurarea [Nota 43] ‒ scenă pe care dumneavoastră o găsiți descrisă în Creştinismul ca fapt mistic ‒ însă El nu realizează această Transfigurare de unul singur, ci poartă acolo pe munte, unde urmează să se desfășoare evenimentele cosmice, o discuție cu Ilie și Moise. Misteriul de pe Golgota survine abia după aceea, după această scenă a Transfigurării. Acest fapt este prezentat atât de sugestiv, atât de plastic chiar în documente, încât tăgăduirea lui, odată recunoscută asemănarea dintre viața lui Buddha și viața lui Christos, apare ca fiind imposibilă. În fond, și ceea ce v-am spus astăzi despre sentimentele ce se înalță în noi față de nerecunoașterea Fiului omului de către oameni nu este decât o urmare a celor pe care le puteți găsi în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic.
Dintr-un anumit punct de vedere acum, la sfârșitul considerațiilor referitoare la Evanghelia după Marcu, aș putea spune următoarele: Într-un fel, programul referitor la creștinism, care s-a conturat la începutul mișcării noastre antroposofice din Europa Centrală, este a procesului care a dus la detalii. Când noi am început s-a stabilit ca principiu urmărirea evoluției religiilor și realizat până în ultimele culminarea lor în entitatea-Christos. Am analizat toate Evangheliile, am analizat tot felul de fenomene cosmice. Am încercat să pătrundem tot mai adânc în profunzimile vieții oculte, realizând cele ce-au fost indicate atunci. Am continuat să lucrăm consecvent. În principiu noi nu am făcut altceva decât să elaborăm punct cu punct cele ce au fost spuse atunci clar și răspicat, la începutul mișcării noastre. N-a fost aceasta continuarea cea mai firească în ce privește problema Christosului în cadrul mișcării antroposofice din Europa Centrală? Unde s-a întâmplat acest lucru nu trebuie să se pretindă de la noi să ne convertim cu lucrarea noastră consecventă la niște idei despre Christos imposibile în sens creștin, la care acum trei ani alții s-au convertit. În ultima vreme s-a accentuat de multe ori că Societatea teosofică ar trebui să fie un teren pentru toate părerile. Cu siguranță, așa ar trebui să fie. Numai că este cu totul altceva ca ea să fie un teren pentru tot felul de păreri care vin de la una și aceeași personalitate, această personalitate afirmând acum altceva decât cu patru ani în urmă și pretinzând ca Societatea teosofică să fie un teren pentru opinia ei. Acest lucru, probabil, ar putea să se întâmple, dar nu înseamnă că trebuie să și luăm parte la el. Și dacă nu iei parte la el nu înseamnă că ești eretic. În Europa Centrală se merge însă și mai departe; într-atât de departe încât se numește albul negru și negrul alb!
Este chiar un moment sărbătoresc, în care punem punctul final muncii noastre programatice pe care am desfășurat-o timp de zece ani. Vom merge hotărât înainte în această muncă, fără a ne pierde curajul și, de asemenea, fără a fi lipsiți de înțelegere pentru alții. Noi vrem însă să știm clar ce trebuie să facem, vrem să rămânem fermi pe picioarele noastre și să nu ne lăsăm influențați de nimic, chiar dacă albul este numit negru și negrul este numit alb, sau chiar dacă față de tot ceea ce se întâmplă în cadrul mișcării noastre antroposofice din Europa Centrală, unde fiecare se străduie după propriile-i forțe să dea ceea ce are de dat, unde fiecare este chemat să dea ceea ce are el mai bun fără să țină seama de nicio autoritate, deci chiar dacă se afirmă că această mișcare antroposofică din Europa Centrală ar conține în rândurile ei fanatici și dogmatici și chiar dacă aceia care vorbesc de o dogmă, și o fac de aproape trei ani, vor să stârnească o dușmănie față de „dogma înspăimântătoare din Europa Centrală”. Este dureros să vezi ce inepții se vehiculează astăzi în legătură cu numele lui Christos. Aceasta ne îndreptățește însă să vedem în utilizarea unui astfel de nume un simplu terminus tehnicus obiectiv, și nimic altceva. Noi desemnăm doar realitatea respectivă, fără emoție, fără simț critic; ea însăși, această realitate obiectivă, este vinovată că trebuie să fie desemnată cu un asemenea cuvânt.
Aceste realități nu ne pot determina să avem altă atitudine față de ceea ce poate decurge dintr-o adevărată înțelegere a unui asemenea document cum este cel al Evangheliei după Marcu, decât să continuăm să lucrăm în sensul pe care l-am considerat a fi cel just, care s-a verificat nu numai în ce privește programul general, care deja este extras din realitățile pozitive, ci care se verifică în fiecare zi, de fecare dată atunci când îl aplicăm la o problemă anume, la o situație anume. La fel, continuând pas cu pas mersul nostru printre detaliile problemelor pe care trebuie să le cercetăm, am avut încă o dată confirmarea celor spuse la începutul nostru de drum.
Astfel, chiar în acest loc unde analizăm cel mai măreț lucru, în noi nu poate răsări un alt sentiment decât acela al strădaniei veritabile către adevăr. Lucrurile acestea, cum ar fi privirea asupra Misteriului de pe Golgota, au deja, dacă te apropii într-adevăr în spirit de ele, forța vindecătoare necesară pentru a îndepărta greșeala și a observa că în fond doar lipsa voinței de a ajunge la adevăr nu îl lasă pe om să urmărească calea care se deschide dinspre terestru spre cosmic, când se cercetează Christosul cosmic în Iisus din Nazaret. El ni se arată însă clar atunci când înțelegem cu adevărat o scriere cum este Evanghelia după Marcu.
Când astfel de documente devin accesibile înțelegerii omului prin cercetare spirituală ‒ științific spirituală ‒, atunci ele vor ajunge treptat și la restul oamenilor și vor fi din ce în ce mai bine înțelese. Și în Evanghelii vor fi din ce în ce mai mult văzute cuvintele care au trebuit să fie găsite prin contemplarea clarvăzătoare ulterioară a Misteriului de pe Golgota, chiar ignorând aparența senzorială. Cei care au scris Evangheliile au descris evenimentele fizice ulterior, prin contemplare și observare spirituală. Acest lucru trebuie înțeles. Pentru aceasta trebuie să știi însă și că a fost o necesitate ca oamenii care au fost contemporani evenimentelor din Palestina să nu înțeleagă ceea ce s-a petrecut atunci, pentru că doar acest eveniment a putut da impulsul pentru cunoașterea lui. Înainte să se fi petrecut acest eveniment nimeni nu a fost în stare să-l înțeleagă. El a trebuit mai întâi să acționeze. De aceea el nu poate fi înțeles decât ulterior. Căci cheia pătrunderii Misteriului de pe Golgota este Misteriul de pe Golgota însuși. Christos a trebuit să acționeze mai întâi prin tot ceea ce El a acționat până la Misteriul de pe Golgota. Abia apoi, prin ceea ce El a acționat, a putut să înceapă și înțelegerea Lui însuși. Abia apoi, prin ceea ce El a fost, s-a putut aprinde cuvântul, care este totodată expresia adevăratei Sale entități.
Și astfel, prin ceea ce a fost Christos se aprinde cuvântul originar, care ne-a fost împărtășit și care poate fi recunoscut din nou în contemplarea clarvăzătoare, cuvânt care vestește de asemenea adevărata esență a Misteriului de pe Golgota. Și tot la acest cuvânt ne putem gândi atunci când ne referim la propriile vorbe ale lui Christos, pe care nu numai că le-a rostit, dar le-a și aprins în sufletele acelora care L-au putut înțelege, astfel încât ei I-au putut caracteriza și descrie esența Sa din sufletele omenești.
Oamenii vor putea primi impulsurile Misteriului de pe Golgota cât timp va exista Pământul. Va veni apoi o perioadă de tranziție între „Pământ” și „Jupiter”. O astfel de perioadă de tranziție întotdeauna atrage după sine schimbări, nu numai ale planetei noastre dar și a tot ceea ce este în jurul ei. Acestea intră în Haos, trec printr-o Pralaya. Nu numai Pământul însuși devine altul în cadrul Pralayei, ci și Cerul aparținător Pământului. Ceea ce însă Pământul a primit prin cuvântul pe care Christos L-a rostit, pe care L-a aprins în cei care L-au recunoscut și care va dăinui în cei care Îl recunosc, este esența adevărată a existenței pământești. Iar o înțelegere justă ne arată adevărul cuvintelor care indică mersul cosmic, anume că Pământul și aspectul ceresc, aspectul ceresc văzut de pe Pământ, vor fi altele după ce Pământul își va fi atins ținta iar Cerul și Pământul vor fi pierit. Însă un astfel de cuvânt al lui Christos, care se poate rosti despre Cer și Pământ, va rămâne. Dacă înțelegem corect Evangheliile, simțim și impulsurile cele mai lăuntrice ale lor, simțim nu numai adevărul, ci și forța cuvântului, care ni se împărtășește nouă înșine ca forță și ne dă putere să rezistăm pe solul pământesc și să privim în ansamblu globul pământesc, pentru că noi am primit cu deplină înțelegere cuvintele: „Cerul și Pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mat. 24, 35).
Cuvintele lui Christos nu vor trece niciodată, chiar dacă Cerul și Pământul vor trece. Se poate spune așa conform cunoașterii oculte, căci adevărurile rostite despre Misteriul de pe Golgota vor dăinui. Evanghelia după Marcu aprinde în sufletele noastre cunoașterea faptului că Cerul și Pământul vor trece, însă că ceea ce noi putem ști despre Misteriul de pe Golgota va pleca odată cu noi în epocile viitoare, chiar dacă Cerul și Pământul vor fi trecut.
