După ce am fost plecat multă vreme din Berlin, mă adresez dumneavoastră din nou cu plăcere în seara aceasta. Unii dintre dumneavoastră au participat anul acesta la congresul nostru de la München, [Nota 1] alții s-au informat într-un fel sau altul asupra a ceea ce a putut fi adăugat la conținutul manifestării precedente, datorită încercării mele de a realiza o dramă-mister: Păzitorul pragului [Nota 2], unde ați putut vedea care trebuie să fie atitudinea sufletească atunci când sufletul vrea să dobândească o reprezentare autentică și substanțială privind numeroase subiecte tratate adesea de știința spirituală, sau, să spunem, de ocultism.
În cursul ultimilor ani am prezentat diverse aspecte cu privire la entitățile denumite luciferice și ahrimanice. Păzitorul pragului trebuia să arate că numai abordând aceste ființe sub aspectele cele mai diverse și printr-o apropiere lentă și progresivă de ele, își manifestă ele caracterul. Trebuia arătat că nu este suficient să ne făurim în privința acestor ființe concepte simple – ceva ce se asemuiește cu o definiție, cum ne place adesea să o facem – ci este necesar să ne însușim punctele de vedere cele mai variate pentru a observa cum intervin aceste entități în viața omenească. Mulțumită acestei intenții, dumneavoastră veți putea observa întru câtva tonalitatea fundamentală existentă de-a lungul anilor, la conferințele pe care am avut ocazia să le țin aici, tonalitate fundamentală pe care îmi permit adesea s-o precizez spunând că înțeleg prin aceasta veridicitatea absolută și gravitatea solemnă față de lumea spirituală. În epoca noastră acest lucru trebuie să fie cu atât mai mult subliniat, cu cât seriozitatea și demnitatea cercetărilor antroposofice sunt încă foarte puțin înțelese. Dacă există un lucru pe care am vrut să-l fac să transpară prin conferințele ultimilor ani, atunci acela este recomandarea următoare: încercați să vă angajați realmente pe calea antroposofiei cu această stare de spirit de seriozitate și veracitate, și fiți conștienți de ceea ce reprezintă cercetarea antroposofică în contextul existenței universale, al evoluției omenești, dar și al substanței spirituale a epocii noastre. Nu se va spune niciodată îndeajuns că simpla achiziție a unor concepte sau idei formând o teorie, sau chiar a unui simplu program, nu poate da accesul la antroposofie; antroposofia nu poate fi asimilată decât cu întreaga viață a sufletului nostru. Dar viața este o devenire, o evoluție. Am putea de altfel să ne întrebăm cum poate adera cineva la mișcarea antroposofică dacă el este de la început confruntat cu această exigență de dezvoltare, de devenire, dacă se spune că se poate pătrunde în profunzime în ceea ce se numește cu adevărat antroposofie numai cu timpul, lent și progresiv. Cum se poate decide respectivul să adere la ceea ce trebuie să asimileze absolut progresiv? Iată răspunsul: Chiar înainte de a se putea ridica spre culmea unei evoluții, ființa omenească posedă deja ceea ce a condus omenirea întreagă să dorească o astfel de evoluție; ceea ce umple inima sa și sufletul său, este simțul adevărului. Acestui simț al adevărului este suficient să i ne dăruim fără prejudecăți, dar cu o voință sinceră, și nu cu vanitatea de a voi să elaborăm o teorie, nici cu orgoliul de a voi să stabilim un program. Aici contează numai voirea adevărului, profund ancorată în suflet, dacă ea nu este perturbată de tot felul de prejudecăți. Putem spune că resimțim adevărul acolo unde el se revarsă în mod onest. Datorită acestui fapt este deja posibilă o analiză critică a adevărului pentru cel care nu este decât la primii pași în căutarea acestuia. Dar asta nu exclude considerarea drept esențială a faptului de a se identifica total cu devenirea și dezvoltarea cercetării antroposofice.
În epoca noastră numeroși factori vin să tulbure sentimentul natural al sufletului față de adevăr. În cursul ultimilor ani am atras adesea atenția asupra acestui gen de manifestări tulburătoare. Deci nu este nevoie să revin astăzi asupra lor. Am spus aceasta în scopul de a dovedi că, până și în cazul în care am asimilat deja într-un anumit fel unul sau altul din adevărurile științei oculte, este indispensabil să abordăm fără încetare lucrurile pornind de la considerații și puncte de vedere mereu reînnoite. Cele patru Evanghelii sunt un exemplu clasic a ceea ce se poate întâmpla în domeniul antroposofiei. Astă toamnă am putut încheia la Basel considerațiile asupra Evangheliilor printr-o serie de conferințe asupra Evangheliei Sfântului Marcu. [Nota 3] În studiul celor patru Evanghelii se poate vedea un caz exemplar al felului în care ne putem apropia de marile adevăruri ale existenței pe diferite căi. Fiecare Evanghelie ne dă ocazia să considerăm Misteriul de pe Golgota sub un aspect diferit, căci pentru a-l înțelege cu adevărat trebuie să-l observăm în mod obligatoriu din punctul de vedere specific fiecărei din cele patru Evanghelii.
Să luăm, de exemplu, cei zece sau doisprezece ani scurși: care era starea de spirit ce însuflețea considerațiile noastre asupra acestui subiect?
Aceia dintre dumneavoastră care vor să aibă o viziune clară în această privință se pot raporta la cartea mea Creștinismul ca fapt mistic și Misteriile antichității [Nota 4], al cărei conținut a fost deja expus înainte de întemeierea «Secțiunii Germane a Societății Teosofice» [Nota 5]. Examinând cu seriozitate ceea ce este exprimat acolo, veți vedea că această carte conține de fapt deja ceea ce va fi dezvoltat ulterior în studiile asupra Evangheliilor, și că întreg Misteriul de pe Golgota, așa cum a fost el expus în cursul anilor, este deja conținut în această lucrare. Dar ar fi cu totul fals să credem că dacă cunoaștem conținutul lucrării Creștinismul ca fapt mistic și Misteriile antichității am avea asupra acestui Misteriu de pe Golgota o viziune care să poată fi suficientă în epoca noastră. Căci tot ceea ce a fost expus ulterior, fără să fie în dezacord cu ceea ce fusese expus mai înainte, era totuși necesar. Decurgând din forma embrionară a considerațiilor spirituale conținute în Creștinismul ca fapt mistic și Misteriile antichității, ceea ce a fost spus mai târziu a servit la deschiderea unor noi perspective privind Misteriul de pe Golgota, și deci la a-l cunoaște mereu mai în profunzime. În loc să ne mulțumim cu concepte, teorii și programe, noi am încercat o trăire vie a realităților spirituale. Dacă putem totuși resimți încă o anumită insuficiență, aceea de a nu fi întotdeauna capabili de a da tot ceea ce este necesar, trebuie știut că această insuficiență este datorată unei situații inevitabile, legată de planul fizic: timpul. Într-adevăr, este imposibil să spunem într-un timp limitat tot ceea ce trebuie să fie spus. Iată de ce a trebuit mereu să contez pe ipoteza că dumneavoastră acceptați să așteptați cu răbdare, să primiți lucrurile progresiv. Tot în acest spirit vă invit să primiți ceea ce vă voi expune în viitorul apropiat.
În cursul ultimilor ani s-a pus adesea problema vieții dintre moarte și o nouă naștere. În mod esențial, acesta va fi și subiectul pe care îl vom trata în viitoarele noastre conferințe. Și iată de ce: în cursul actualei veri și toamne mi-a revenit sarcina de a reînnoi investigarea spirituală în acest domeniu [Nota 6] și, de asemenea, de a dezvălui un aspect care nu putea fi abordat mai înainte. Numai acum suntem în măsură să considerăm nenumăratele aspecte care ne arată profunzimea semnificației morale a adevărurilor suprasensibile în acest domeniu. În plus față de toate celelalte condiții prealabile pe care tocmai le-am schițat, noi am evocat întotdeauna, în sânul mișcării noastre, și o altă condiție. Într-o epocă așa cum este a noastră, atât de marcată de orgoliu și vanitate, evocarea acestei condiții riscă să rănească multe inimi. Dar asta nu trebuie să ne împiedice să propovăduim seriozitatea și adevărul; căci noi o datorăm mișcării noastre. Această condiție este necesitatea de a ne consacra unei munci intime și serioase, de a învăța să primim tot ce poate fi extras din lumile spirituale, și de a ne implica în ele. Putem spune că, de un anumit număr de ani, raportul dintre oamenii ce trăiesc în planul fizic și lumile spirituale s-a schimbat, nu mai este ceea ce fusese, de exemplu, în cursul aproape întregului secol XIX. Eu am avut deja ocazia să indic faptul că până la ultima treime a secolului al XIX-lea accesul la lumea spirituală era limitat. Față de necesitățile evoluției neamului omenesc, prea puțină substanță venind din lumile spiritului se revărsa în sufletul omenesc. Dar noi am intrat acum într-o epocă în care îi este suficient sufletului să fie receptiv, să fie pregătit și deschis pentru ca revelațiile lumilor spirituale să se poată revărsa în el. Anumite suflete sunt conștiente de misiunea timpurilor prezente și devin din ce în ce mai receptive. Pentru ele, revărsarea cunoștințelor spirituale este o realitate. De aici rezultă pentru orice antroposof exigența suplimentară de a nu se închide față de ceea ce, sub o formă sau alta, se poate revărsa astăzi din lumile spirituale spre sufletele noastre. Înainte de a trata ceea ce va fi subiectul principal al următoarelor noastre reflecții, doresc să evidențiez două particularități ale vieții spirituale care merită în mod special atenția dumneavoastră.
Între moarte și o nouă naștere, omul participă deja, într-un fel absolut deosebit, la realitățile lumii spirituale. El ia parte la acestea și în cazul inițierii; face această experiență a lumii spirituale și atunci când și-a pregătit sufletul în cursul existenței sale în corpul fizic. Noi am evocat adesea aceasta. Putem deci spune că inițierea ne permite să contemplăm ceea ce se desfășoară între moarte și o nouă naștere și care constituie efectiv o trăire a lumii spirituale.
Și nu numai în scopul trăirii lumii spirituale, dar și al înțelegerii ei juste, al accesului real la comunicările lumii spirituale, trebuie să reținem două recomandări rezultând oarecum din explicații date adesea aici. Noi am evocat adesea faptul că în lumea spirituală lucrurile se prezintă altfel decât pe planul fizic, și că pătrunzând în lumea spirituală sufletul intră într-o sferă unde el trebuie să se obișnuiască cu multe aspecte care se situează într-adevăr la polul opus a ceea ce este valabil aici. Faptul următor merită toată atenția noastră. Pe Pământ, când voim să realizăm ceva la nivelul planului fizic, trebuie să fim activi, să ne servim de mâinile noastre, să ne mișcăm și, ca să zicem așa, să ne deplasăm corpul nostru fizic dintr-un loc într-altul. Pentru ca pe planul fizic să se întâmple ceva datorită nouă este indispensabilă acțiunea noastră, intervenția noastră activă în lucruri. La nivelul lumilor spirituale este necesar absolut contrariul, cel puțin pentru epoca actuală. Ceea ce trebuie să se întâmple în lumea spirituală datorită nouă depinde tocmai de calmul nostru, de liniștea noastră sufletească. La activitatea aferentă planului fizic corespunde, la nivelul lumilor spirituale, atitudinea de expectativă calmă față de evenimente. Cu cât suntem mai puțin activi pe planul fizic, cu atât ni se întâmplă mai puține lucruri; cu cât ne mișcăm mai mult, cu atât aceasta poate produce mai multe efecte. Și, dimpotrivă: cu cât reușim mai mult să ne menținem pacea sufletului și să renunțăm la orice agitație lăuntrică, cu atât mai bogate vor fi evenimentele provocate de noi în lumea spirituală. Pentru ca să se întâmple ceva datorită nouă, în lumea spirituală, este necesar ca noi să fim în măsură să considerăm evenimentele ca un har care ne este oferit, ca o binecuvântare revărsându-se asupra noastră, care vine spre noi fiindcă am meritat-o datorită calmului nostru lăuntric. Să ilustrăm aceasta printr-un exemplu.
Am menționat adesea aici anul 1899 și importanța sa pentru orice persoană având cunoștințe spirituale. El marchează sfârșitul unei perioade de cinci milenii de istorie a omenirii, cea care se numește micul Kali Yuga. Receptivitatea pentru spiritual este ulterior în mod necesar alta decât mai înainte. Să luăm un exemplu concret: la începutul secolului XII, un anumit Norbert [Nota 7] a întemeiat în Occident un ordin religios. Înainte de a avea ideea de a întemeia un astfel de ordin, Norbert era o ființă frivolă – s-ar putea spune – plină de pasiuni, și care iubea lumea. Într-o zi, el a avut parte de un eveniment foarte aparte. El a fost lovit de un trăsnet. Nu a fost omorât, dar întreaga sa ființă a fost transformată. Asemenea cazuri nu sunt rare în istoria omenirii. Toată ființa i-a fost transformată prin acest eveniment, căci asamblarea celor patru elemente constitutive, adică a trupului fizic, trupul eteric, trupul astral și Eul suferă o modificare după forța percutantă a fulgerului. În urma acestei experiențe, Norbert a întemeiat ordinul menționat. Deși acest ordin, ca atâtea altele, nu a ținut la ceea ce avusese în vedere fondatorul său, el a făcut mult bine în acea vreme. Acest gen de manifestări datorate hazardului, cum se obișnuiește să se spună astăzi, nu este un fapt foarte rar. Dar nu este vorba de un hazard, ci de un eveniment provocat de karma universului. Acest om era predestinat să facă ceva excepțional. A trebuit deci să-i fie modificată corporalitatea, și astfel să fie create condițiile adecvate. Acest eveniment exterior, această influență venind din exterior era indispensabilă. Anul limită 1899 a fost cel începând de la care acest gen de influențe vor trebui să se desfășoare din ce în ce mai din interiorul sufletului, și nu vor mai putea veni din afară cu atâta forță. Nu va trebui să așteptăm o tranziție bruscă, pentru că în viitor orice acțiune asupra sufletului omenesc va fi din ce în ce mai lăuntrică. Dumneavoastră vă amintiți de ceea ce v-am spus asupra modului în care Christian Rosenkreutz [Nota 8] trebuia să acționeze asupra unui suflet omenesc când voia să-l cheme la el, și cum această chemare este de natură esențialmente lăuntrică. Înaintea acestei date, aceste apeluri trebuiau să fie făcute prin niște evenimente exterioare; după această dată, ele devin din ce în ce mai lăuntrice. Între sufletele omenești și ierarhiile superioare schimburile vor fi tot mai lăuntrice și oamenii vor trebui să se străduiască tot mai mult să întrețină relații cu entitățile ierarhiilor superioare pornind de la puterile lor lăuntrice, cu ajutorul puterilor celor mai profunde și mai intime ale sufletului lor.
La ceea ce tocmai am caracterizat ca fiind o cezură în viață pe planul fizic – pentru cel care este capabil să contemple –, corespund în lumea spirituală numeroase evenimente care se desfășoară între entitățile ierarhiilor superioare. Aceasta a avut loc mai ales în acea epocă în care s-au produs diverse situații privind relațiile acestor entități între ele. Această epocă a fost marcată de un fapt unic. Entitățile lumilor spirituale care trebuiau să provoace sfârșitul epocii Kali Yuga aveau nevoie de un ajutor venind de la Pământul nostru, de ceva care să se desfășoare aici jos. Trebuia ca unele suflete suficient de informate să cunoască câte ceva din acestea, sau cel puțin să știe că în suflete trăiesc reprezentări despre această transformare. Căci așa cum omul are nevoie pe planul fizic de un creier pentru a dezvolta o conștiență, entitățile ierarhiilor superioare au nevoie de gândurile omenești ca să oglindească acțiunea ierarhiilor superioare. Existența lumii omenești este o necesitate pentru lumea spirituală: cea dintâi colaborează cu cea de a doua, și trebuie deci să existe. Dar această colaborare trebuie să se facă în mod just. Și la cei care au avut odinioară sau au astăzi maturitatea necesară pentru o asemenea cooperare pornind din partea oamenilor, era și rămâne interzis să desfășoare vreo propagandă pentru ceea ce trebuie să aibă loc în lumea spirituală, propagandă așa cum este obiceiul de a se face astăzi pe Pământ. Nu printr-o agitație la nivelul planului fizic vom ajuta spiritele ierarhiilor superioare, ci prin faptul de a dobândi mai întâi o înțelegere pentru ceea ce trebuie să se întâmple, apoi să fim în măsură să ne consacrăm cu un sentiment de pietate unei asemenea manifestări a lumii suprasensibile și să facem aceasta cultivând calmul perfect al sufletului și concentrarea cea mai absolută a vieții noastre lăuntrice. Calmul pe care îl vom ști păstra, atitudinea de expectativă față de harul pe care îl vom putea dobândi: acestea sunt elementele contribuției noastre.
Putem deci spune, deși poate părea paradoxal, că acțiunile noastre, activitatea noastră în sânul lumilor superioare depinde de atitudinea noastră de calm: cu cât reușim să cultivăm mai mult calmul lăuntric, cu atât mai bine vom ști să iubim faptele lumilor superioare. De aceea, pentru cei care participă la o mișcare spirituală, este necesar să dezvolte realmente această atitudine, acest calm lăuntric. Pentru binele mișcării antroposofice ar fi foarte de dorit ca membrii săi să se străduiască la a dobândi acest calm lăuntric, această atitudine de receptivitate față de ceea ce vine din lumile superioare ca har.
Printre activitățile pe care omul le exercită pe planul fizic, nu există aici decât domeniul creației artistice sau cel al căutării autentice a cunoașterii, sau încă al emulației unei mișcări spirituale, care prezintă unele similitudini cu această atitudine. Artistul nu va atinge niciodată maximul a ceea ce-i permit predispozițiile sale naturale printr-o agitație neîncetată sau prin obsesia de a progresa; pentru a ajunge la vârfurile creației, un artist trebuie să fie capabil să aștepte momentul de har, trebuie să știe să tacă atunci când spiritul nu îi vorbește. Este imposibilă clădirea unei cunoașteri superioare plecând de la idei de-a gata. Pentru a ajunge la o cunoaștere superioară trebuie să fim capabili, când apare în noi o problemă sau o enigmă a universului, să cultivăm o așteptare plină de calm și să ne spunem cu resemnare: trebuie să aștept până ce din lumile superioare îmi va veni, asemănător unei raze de lumină, răspunsul. În sânul unei mișcări spirituale, faptul de a alerga de la unul la altul pentru a convinge cât mai repede posibil pe toată lumea că această mișcare este singura valabilă, este o atitudine nejustificată. Dimpotrivă, trebuie să știm aștepta ca sufletele implicate să vină de la sine, odată ce vor fi luat cunoștință de afinitatea lor cu adevărurile lumii spirituale. Aceasta este situația pentru acțiunea a ceea ce radiază spre lumea noastră fizică, dar mai ales pentru tot ceea ce omul însuși poate realiza în lumea spirituală. Am putea spune că și lucrurile cele mai practice pe planul spiritual sunt dependente de calmul lăuntric realizat.
Aș vrea să mai atrag atenția asupra încă unui punct. Să luăm cazul terapiei psiho-spirituale. Pentru această metodă terapeutică, esențialul nu este să se facă diverse mișcări, diverse gesturi. Desigur că ele trebuie să fie făcute, dar numai ca pregătire. La urma urmei, toate acestea nu vizează decât stabilirea calmului și echilibrului. Aspectul vizibil exterior al terapiei spirituale nu face decât să pregătească acțiunea terapeutului spiri-tual. Esențialul este ceea ce se întâmplă ulterior. Este oarecum ca în fața unei balanțe. Mai întâi așezăm într-o parte obiectul de cântărit, după aceea, de cealaltă parte, greutățile. Acul balanței oscilează la dreapta și la stânga. Noi nu vom putea citi greutatea înainte ca echilibrul să fie stabilit. La fel este situația pentru ceea ce se desfășoară în lumile spirituale.
Dar este cu totul altfel în ceea ce privește cunoașterea, percepția. Cum se desfășoară aici, pe Pământ, actul perceptiv la nivelul vieții curente?
Fiecare știe că lucrurile vin în întâmpinarea omului, cu excepția câtorva domenii ale planului fizic. De dimineața până seara ele se oferă conștienței noastre diurne. În fiecare moment primim impresii noi. Numai în stările de excepție mergem în întâmpinarea impresiilor pentru a le provoca, în loc să le suportăm. În acest caz suntem deja implicați în procesul de căutare a cunoașterii. Dar pentru cunoștințele spirituale nu este la fel. În această situație noi suntem cei care trebuie să plasăm în fața sufletului nostru ceea ce trebuie să ne apară. În timp ce toată acțiunea noastră – tot ceea ce, datorită inițiativei noastre, trebuie să se desfășoare în lumea spirituală – rezultă din calmul absolut pe care îl stabilim în noi, trebuie, dimpotrivă, să întreținem o activitate neîntreruptă atunci când vrem într-adevăr să cunoaștem ceva în lumea spirituală. De aceea, multor oameni cărora le-ar place să devină antroposofi, ceea ce întreprindem aici pe baza unei cunoașteri autentice, li se pare prea inconfortabil. Nu rareori auzim spunându-se: la voi trebuie început prin a învăța totul, trebuie să cugeți fără încetare și să te preocupi de toate! – Dar fără aceasta nu este posibil să ajungem la o înțelegere a lumilor spirituale! Trebuie să ne mobilizăm puterile sufletului și să contemplăm lucrurile sub aspectele lor cele mai diverse. Despre aceasta este vorba. Trebuie mai întâi să elaborăm, printr-o muncă răbdătoare și calmă, conceptele lumilor superioare pe care vrem să le dobândim. Pe planul fizic, când avem nevoie de o masă, trebuie să ne-o construim prin munca noastră activă. Dimpotrivă, când vrem să „fabricăm” ceva în lumea spirituală, trebuie să dezvoltăm calmul, să cultivăm calmul care este necesar pentru ca ceva să se petreacă; prin atitudinea noastră, acest lucru iese la iveală din penumbră. Dimpotrivă, dacă vrem să cunoaștem ceva, trebuie, printr-un efort susținut, mai întâi să schițăm inspirațiile. Cunoașterea nu se face fără eforturi, ea cere o activitate lăuntrică; noi trebuie să mergem din inspirație în inspirație, din imaginație în imaginație, din intuiție în intuiție. Noi trebuie să reușim să îmbinăm lucrurile, căci nimic nu ni se prezintă de la sine dacă nu l-am plasat noi înșine în fața noastră pentru a-l cunoaște. În lumea spirituală lucrurile sunt deci total opuse celor valabile pentru lumea fizică.
Eu am făcut aceste remarci preliminare pentru a ne permite mai întâi să ne orientăm puțin asupra felului în care mai întâi găsim lucrurile și, după aceea, cum să le înțelegem. Și este ceea ce vom realiza acum. Voi trata mai puțin faza inițială a vieții de după moarte, cu alte cuvinte, kamaloka, despre care noi am vorbit deja adesea, și pe care o cunoașteți în trăsăturile sale esențiale, și ne propunem să studiem sub noi aspecte epocile care vin în continuarea vieții din kamaloka.
Înainte de toate este necesar să atrag atenția asupra felului particular în care se desfășoară atunci viața. Dumneavoastră știți că prima treaptă a cunoașterii superioare la om este cea a vieții imaginative, în alți termeni viața în lăuntrul viziunilor autentice și reale. În lumea fizică, noi suntem înconjurați de culori, de sunete, de mirosuri, de senzații gustative și de reprezentări elaborate de inteligența noastră; în lumea spirituală, dimpotrivă, am putea spune că suntem înconjurați de viziuni. Luate într-un sens spiritual just, conceptele de „imaginație” și „viziune” nu sunt asimilabile unor simple vise, căci ele constituie fapte, realități. Să luăm exemplul unui caz precis.
Când omul a trecut pragul morții, el îi întâlnește pe cei care au decedat înaintea lui și cu care era, într-un anumit fel, legat în timpul existenței sale. Între moarte și o nouă naștere noi ne regăsim împreună cu cei apropiați nouă. Așa cum pe Pământ avem percepții de culori, sunete, etc., la fel am putea spune, cu titlul de comparație, că după moarte suntem înconjurați de un nor de viziuni. În jurul nostru totul este viziune; noi înșine suntem viziune. Aici, pe Pământ, suntem carne și sânge, acolo suntem viziune. Dar această viziune nu este un vis; dimpotrivă, noi știm că este o realitate. Defunctul pe care îl întâlnim, și de care eram anterior legați, este de asemenea viziune; el este oarecum inclus într-un nor vizionar. După cum pe planul fizic știm că un trandafir are culoare roșie, pe planul spiritual știm că viziunea provine de la ființa spirituală care a trecut înaintea noastră prin poarta morții. Dar în acest punct intervine o particularitate care merită toată atenția noastră. Ea se revelează tuturor celor care fac experiența acestei perioade a vieții de după moarte. Pe planul fizic noi putem, de exemplu, întâlni cazul următor: avem de a face cu o ființă pe care, ținând cont de circumstanțe pe care le putem îmbrățișa cu privirea, ar fi trebuit să o iubim. Dar după raționamente care nu ne apar decât după aceea, se adeverește că noi nu am iubit-o destul și că am privat-o de o parte din iubirea noastră, i-am sustras o parte din afecțiunea noastră sau i-am făcut rău. Dacă inima noastră nu este de piatră, în noi poate apărea sentimentul, ideea următoare: tu trebuie să compensezi aceasta! Și când acest sentiment se naște în noi, ne este dată posibilitatea de a compensa acel lucru. Pe planul fizic noi putem lucra pentru ameliorarea relațiilor noastre cu lumea ce ne înconjoară. Dimpotrivă, pe durata primelor perioade de după kamaloka, și de acestea este vorba acum, noi nu o mai putem face. Desigur că, dacă întâlnim o ființă, putem ști limpede, după felul în care se desfășoară această întâlnire, că am comis cutare sau cutare nedreptate față de ea, sau că am privat-o de afecțiunea pe care i-o datoram. Noi luăm hotărârea de a repara răul, dar nu suntem capabili de aceasta. În timpul acestei perioade nu putem întreține decât relațiile stabilite deja înainte de moarte. Tot restul îl putem înțelege, dar, într-o primă perioadă, nu putem adăuga nimic și nu putem corecta nimic. Asta înseamnă că în această lume a viziunii care ne înconjoară ca un nor, noi nu putem schimba nimic. Noi o contemplăm fără să putem modifica absolut nimic. Genul relațiilor întreținute cu o ființă decedată înaintea noastră rămâne neschimbat și durează ca atare. Tocmai asta este ceea ce face adesea parte din experiențele cele mai dureroase de inițiere. Cu această ocazie se fac multiple experiențe în raport cu viața pământească, experiențe mult mai profunde decât cele legate de percepția vizuală și de inteligență. Căci putem vedea fundamentele fără ca, pentru aceasta, să fim în măsură să le schimbăm. Este ceea ce face cunoașterea spirituală dureroasă și îi conferă caracterul său de martiriu, din moment ce această cunoaștere se referă la viața noastră personală și duce la cunoașterea de sine. La fel este după moarte. Într-adevăr, în acest moment relațiile noastre cu ființele pe care le-am întâlnit în timpul existenței pe Pământ se dovedesc oarecum imuabile și continuă ca în trecut.
Recent, plasând cu o putere extraordinară acest fapt din nou în fața privirii mele spirituale, mi-am amintit că în cursul existenței mele am studiat mult pe Homer [Nota 9] și m-am străduit să înțeleg nenumărate aspecte ale creațiilor sale artistice. Clarvederea sa fusese semnalată deja de greci când vorbeau despre el ca despre „poetul orb”. Cu această ocazie mi-am amintit de pasajul unde Homer vorbește despre împărăția numită „împărăția umbrelor, unde nu sunt nici schimbări, nici transformări”, pe care o parcurge omul după moarte. Am înțeles o dată în plus că marile opere poetice și revelațiile făcute omenirii sunt pline de bogății, bogății pe care noi nu le înțelegem într-adevăr decât explicându-le plecând de la profunzimile cunoașterii spirituale. În multe privințe, cunoașterea pe care trebuie să o dobândească omenirea va depinde de faptul ca oamenii să-i vadă pe iluștrii noștri strămoși, cei inspirați de lumina spirituală, într-un mod nou, să-i vadă într-o lumină nouă, da, în lumina adevăratei înțelegeri. Cu condiția de a fi receptiv la aceasta, sufletul nostru este emoționat când descoperă că numai prin faptul că adevărul lumilor spirituale a radiat în sufletul său, a putut scrie un astfel de văzător asemenea pasaje. Atunci începe să se manifeste adevărata evlavie față de puterile spirituale și divine care sunt active în lăuntrul universului, și în special în inimile și sufletele oamenilor; apare un sentiment de evlavie autentică față de ceea ce se desfășoară în lume ca evoluție și progres. Foarte multe sunt adevărate în sensul cel mai profund în ceea ce au creat oameni atât de binecuvântați ca Homer. Aceasta este o realitate spirituală. Dar această realitate, pe care altădată o veche clarvedere crepusculară o putea recunoaște imediat, este astăzi pierdută și trebuie să fie recucerită pe calea cunoașterii spirituale.
Cu această ocazie, și pentru a completa exemplul dat, care pune în evidență ceea ce poate oferi un geniu creator omenirii, mi-ar plăcea să mai evoc și altceva, să vă evoc un adevăr împotriva căruia m-am revoltat când mi-a străbătut sufletul. Acest adevăr îmi părea să constituie un paradox, dar a trebuit să admit exactitatea sa fiindcă mi s-a impus ca o necesitate lăuntrică. Vă pot împărtăși acum această experiență personală.
Explorarea mea în lumile spirituale a fost legată și de observarea anumitor capodopere artistice. Trebuia să contemplu aceste opere de artă. Printre ele se afla una pe care o văzusem și am studiat-o anterior, dar care a apărut sufletului meu pentru prima dată într-o lumină nouă. Ceea ce vă povestesc acum se referă la contemplarea mormântului familiei de Medici de la Florența. Găsim acolo capela clădită și amenajată de Michelangelo [Nota 10]. Doi dintre Medici, despre care nu vom vorbi mai mult aici, trebuiau să fie imortalizați acolo prin statui. Or, Michelangelo adaugă acolo patru figuri alegorice pe care le numim curent, de altfel la inițiativa autorului lor, Aurora și Amurgul, Ziua și Noaptea. La picioarele unei din statuile de Medici se află Ziua și Noaptea, la picioarele celeilalte, Aurora și Amurgul. Examinând unele copii chiar mediocre ale acestora, puteți avea confirmarea a ceea ce am de spus acum în legătură cu cele patru figuri alegorice ale mormântului de Medici. Să începem prin cea mai celebră: Noaptea. Descrierile reproduse în mod curent în ghiduri indică faptul că poziția particulară a membrelor, aleasă de Michelangelo pentru figura alungită reprezentând Noaptea, nu este naturală, căci o ființă omenească nu ar putea dormi în această poziție. Această figură nu ar fi deci o expresie simbolică prea fericită pentru Noaptea. Dar eu vreau să spun altceva. Să presupunem că am contempla cu o privire ocultă această figură culcată a Nopții, spunându-ne: când omul doarme, Eul său și trupul său astral s-au desprins de trupurile sale fizic și eteric. Este atunci posibil de imaginat un gest, o poziție a membrelor conformă cu atitudinea trupului eteric eliberat de trupul astral și de Eu. Ziua, atitudinile noastre sunt determinate de prezența trupului astral și a Eului în trupurile fizic și eteric. Dar noaptea, trupul astral și Eul sunt ieșite în afară și în trupul fizic rămâne numai trupul eteric. El își desfășoară activitatea sa și are mobilitatea sa, ceea ce determină o anumită atitudine. Putem avea atunci impresia că nu există nici o atitudine mai corespunzătoare decât cea atribuită de Michelangelo Nopții pentru a caracteriza manifestarea spontană a trupului eteric. Această atitudine este atât de precisă încât nu ar putea fi redată mai bine și cu mai multă exactitate decât o reflectă poziția dată acestei figuri și care reprezintă atitudinea trupului eteric. Să trecem acum la o altă figură, cea a Zilei. Putem face remarca următoare: Să presupunem că am putea face ca unui om să i se extirpe, în măsura posibilului, viața eterică și astrală, și că atitudinea exprimată de el este esențialmente reflectarea activității Eului. În căutarea unei atitudini adecvate pentru Eu, noi nu am găsi o atitudine mai bună decât cea imprimată de Michelangelo în Ziua! La el, atitudinile nu sunt alegorice, ci sunt născute direct și cu realism chiar de viață. Artistul a imprimat oarecum pentru eternitate în evoluția neamului omenesc modul în care se prezintă atitudinea reflectând cel mai bine activitatea Eului, și cea care exprimă cel mai bine activitatea trupului eteric! Să vedem acum celelalte două figuri; mai întâi Amurgul. Dacă ne imaginăm trupul eteric degajându-se dintr-un om perfect constituit, constatăm o relaxare în trupul fizic. Acesta este și cazul momentului morții. Dar aici este vorba de cazul în care trupul eteric, trupul astral și Eul ies în afară: care este atunci atitudinea trupului fizic? Cea a acestei figuri alegorice: Amurgul. Și dacă am vrea să exprimăm printr-un gest mobilitatea lăuntrică a trupului astral atunci când activitatea trupului eteric și a Eului este redusă, precis nu am găsi altul mai exact decât gestul imprimat Aurorei de Michelangelo. Avem deci pe de o parte expresiile pentru activitatea trupului eteric și a Eului, și pe de altă parte cele pentru activitatea trupului fizic și a trupului astral. După cum v-am spus, m-am revoltat împotriva acestei descoperiri. Dar cu cât aprofundăm mai mult lucrurile, cu atât ele se impun mai mult. În această problemă eu nu am decât o grijă, aceea de a arăta că sursa creației artistice se situează în lumea spirituală. Sunt de acord că Michelangelo a făcut-o mai mult sau mai puțin conștient, dar aceasta dovedește că lumea spirituală luminează lumea fizică. Departe de a distruge opera de artă, ocultismul va contribui, dimpotrivă, întotdeauna, la aprofundarea ei. Numai că trebuie să ne așteptăm la faptul că multe opere, cărora li se atribuie astăzi o valoare artistică, nu vor mai fi atunci considerate ca atare. Aceasta va decepționa poate anumite persoane, dar va fi în folosul adevărului. Eu pot foarte bine înțelege mobilul profund al legendei născute în jurul statuii celei mai perfecte dintre acestea. Se spune că Michelangelo, aflat singur în capela de Medici în fața Nopții, era capabil să o facă să se ridice și să se plimbe! Nu doresc să mă extind asupra acestui aspect, dar când știm că aici este reprezentată activitatea trupului vieții, sesizăm mai bine faptul că poate exista această legendă.
Există multe lucruri în viață, ca în cazul lui Homer, căruia îi datorăm această revelație: lumea spirituală este o împărăție de umbre, unde nu există nici schimbare, nici transformare. Atunci când avem în vedere condițiile de viață de după kamaloka, începem să înțelegem într-un fel nou acest gen de opere create de un om binecuvântat de zei. Foarte adesea știința spirituală ne îmbogățește în acest mod.
Aceste lucrări merită să fie indicate, dar ele nu constituie esențialul în viață. Ceea ce contează înainte de orice în existență sunt legăturile care se stabilesc între oamenii individuali. Când un om se raportează la alt om, presimțind în fața sufletului lui impulsul spiritual care-l animă, relația cu semenul va fi cu totul alta decât dacă vedem în el numai procesele presupuse de o viziune materialistă despre lume. Orice suflet omenesc trebuie să fie pentru noi o enigmă sacră; și el nu poate fi decât dacă avem în noi o putere capabilă de a proiecta asupra acestui alt suflet lumina spirituală. Aprofundând misterele cosmice, care sunt înrudite cu misterele omenești, vom cunoaște esența omenească și vom discerne ce avem de făcut când întâlnim o ființă omenească. Învățăm atunci mai ales să facem să tacă în noi prejudecățile pe care le-am putea nutri față de semeni, învățăm să simțim și să cunoaștem aspectele pure, autentice și juste ale ființei omenești. Principala lumină pe care o aduce antroposofia va fi cea care să lumineze sufletul omenesc. Sentimentele sociale juste și legăturile de iubire juste care trebuie să stăpânească relațiile dintre oameni vor fi fructul adevăratei cunoașteri spirituale. Ceea ce trebuie să se întâmple trebuie să fie conceput drept fructul cu care ne putem îngriji creșterea, cultivând cunoașterea spirituală. Spunând: „Să propovăduiești morala este ușor, dar să întemeiezi morala este dificil”, Schopenhauer [Nota 11] avea un sentiment just, căci într-adevăr nu este dificil de găsit principii morale și de ținut predici despre moralitate. Ceea ce contează însă este abordarea sufletului omenesc acolo unde germinează în el cunoștințele, cunoștințe care devin prin ele însele o morală autentică ce poate deveni suport al existenței. Felul nostru individual de a ne comporta față de cunoștințele spirituale va naște în noi germenii unei adevărate morale a viitorului. Morala viitorului se va întemeia pe cunoașterea spirituală. Sau o va face, sau nu va mai fi!
Este indispensabil să admitem aceasta din iubire pentru adevăr. Asta necesită din partea noastră să ne adâncim cu adevărat în viața și acțiunea antroposofiei și, mai ales, să respectăm ceea ce a fost spus astăzi cu titlu de introducere; anume că în lumea spirituală nici o acțiune nu este posibilă fără pacea sufletului și fără efortul de a ne face demni să primim harul; dimpotrivă, cunoașterea presupune să fim activi. Toate acestea trebuie să ne permită să înțelegem că la fiecare întâlnire cu o altă ființă, în răstimpul dintre moarte și o nouă naștere, noi putem ști dacă am privat-o de afecțiune sau dacă am făcut ceva ce nu ar fi trebuit să facem în raport cu ea. Dar calmul necesar la redresarea situației, acel calm al sufletului, noi nu-l putem încă manifesta în acest moment. În cursul conferințelor din această iarnă vom putea caracteriza de asemenea acea altă perioadă a vieții dintre moarte și o nouă naștere, în care omul are, în mod firesc, posibilitatea de a crea condițiile unei asemenea transformări, sau, pentru a o spune în alți termeni, să provoace un gen de alcătuire a karmei sale. Totuși, în ceea ce privește parcursul dintre moarte și o nouă naștere, noi trebuie să distingem între faza pe care o studiem actualmente și următoarea fază, unde există alte sarcini, pe care le vom examina la momentul potrivit.
Aș dori să mai adaug doar că experiența făcută în timpul vieții de după moarte să fie favorabilă sau nu, depinde de anumite condiții. Comparând experiența trăită după moarte a mai multor persoane, putem vedea că modul lor de viață, în această fază care urmează experiențelor din kamaloka, depinde de predispozițiile morale dezvoltate pe Pământ. Cei care au făcut aici jos pe Pământ dovada unor bune calități morale beneficiază de condiții favorabile în perioada care urmează după kamaloka. Cei care au manifestat calități morale insuficiente trebuie să înfrunte condiții defavorabile. Felul în care se manifestă aceasta în timpul vieții de după moarte ar putea fi rezumat într-o formulă care nu poate fi cu totul exactă, fiindcă limbajul nostru de aici de pe Pământ nu este adaptat la lumea spirituală. Tot ce putem face este să ne străduim să-l formulăm cu precizia maximă posibilă. Putem atunci spune că, în decursul perioadei în discuție, atitudinea morală a sufletului nostru face din noi ființe sociabile, capabile de a ne întreține cu alte spirite, deci spirite omenești sau spirite ale ierarhiilor superioare. Dimpotrivă, orice atitudine morală deficitară a sufletului nostru face din noi ființe nesociabile, spirite solitare, ce nu se remarcă deloc din viziunea lor nebuloasă. În aceasta constă cauza esențială a suferinței de după moarte: a ne simți drept spirite solitare, eremiți în lumea spirituală. Un element esențial al sociabilității constă în a stabili relații cu ceea ce avem nevoie, cu ceea ce ne este necesar. După moarte ne trebuie enorm de mult timp pentru a traversa această sferă pe care ocultismul o numește sfera lui Mercur.
Bineînțeles că atitudinea morală a sufletului va fi determinantă și în sfera următoare, dar atunci apar noi condiții. Ceea ce contează înainte de toate în această sferă următoare, cea a lui Venus, este atitudinea religioasă a sufletului. Cei care au un suflet religios devin, pe durata acestei faze, ființe sociabile, oricare a fost apartenența lor confesională. Dimpotrivă, spiritele lipsite de sentimente religioase vor fi aici condamnate la un egoism spiritual, egoism restrictiv. Trebuie să o spunem, deși poate părea paradoxal, că cei care cultivă în mod esențial o stare de spirit materialistă și resping orice viață religioasă vor deveni în mod obligatoriu eremiți ai spiritului; fiecare va fi oarecum închis în cabinetul său. Și nu este o comparație ironică, ci un adevăr, când spun că cei care întemeiază astăzi o „religie monistă” [Nota 12] – deci contrarul religiei – vor fi închiși separat în câte o închisoare: lor le va fi absolut imposibil să se întâlnească.
Iată cum se corectează greșelile acumulate de suflete pe durata existenței lor pământești. Pe Pământ, erorile și greșelile se corectează prin ele însele. Dimpotrivă, în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, ele constituie fapte! Ceea ce noi gândim aici, va fi o realitate pentru viața dintre moarte și o nouă naștere. Deja în cazul inițierii, gândirea este o realitate. Atunci, dacă avem într-adevăr o gândire eronată, ea se prezintă nu numai în toată urâciunea ei, dar și cu tot ce conține ea ca putere distrugătoare. Dacă oamenii ar putea presimți caracterul distrugător propriu multor idei răspândite de cutare sau cutare mișcare de agitație, nu ar întârzia să se întoarcă de la ele. Faptul că gândurile se pot regrupa în jurul nostru și constitui o masă compactă, oarecum solidificată, masă pe care noi nu o putem clinti atâta timp cât suntem în afara corpului nostru, face parte de asemenea din martiriul inițierii. Odată ce am elaborat o gândire greșită, o regăsim, imuabilă, de îndată ce ieșim din corpul nostru fizic. Trebuie atunci să reintrăm în corpul nostru. Desigur, amintirea ne rămâne, dar chiar inițiatul nu ar putea să o corecteze fără să reintre în corpul său fizic. În exterior, această gândire este ca un munte imuabil. Astfel se pune în evidență în ce măsură viața reală trebuie să fie luată în serios.
Acestea fiind spuse, devine posibil să înțelegem necesitatea revenirii în corp fizic pentru a realiza anumite compensări ale karmei. Desigur că, în timpul vieții dintre moarte și noua naștere, noi putem fi conștienți de greșelile noastre, dar numai în corpul fizic le putem corecta. Ceea ce s-a desfășurat într-o existență va fi compensat în următoarea. Dar ceea ce trebuie să fie admis cu toată tăria și în toată imperfecțiunea sa ne apare mai întâi într-un fel ireversibil, așa cum a spus Homer pentru lumea spirituală. Ceea ce descoperim în lumea spirituală trebuie să intre în sufletul nostru sub formă de sentimente. Ele ne vor servi drept bază pentru a considera viața într-un fel nou. Desigur că o predică monistă de duminică poate avea unele principii morale. Dar aceasta nu va schimba deloc oamenii – ne vom da seama cu timpul – fiindcă limbajul întrebuințat pleacă de la concepte care nu sunt făcute pentru a atinge realmente sufletele. Pentru a reuși, ar trebui concepte cu o putere reală. Și această putere devine efectivă când realizăm că, la un anumit timp după moarte, ceea ce apasă asupra karmei noastre ne va întâmpina după moarte. Noi vom vedea atunci ceea ce apasă asupra karmei noastre, dar rămâne imuabil. Dar noi nu putem modifica nimic; noi nu putem decât aprofunda, pentru a o uni nemijlocit cu natura noastră.
Acest gen de concepte acționează asupra sentimentului nostru, stimulându-l astfel să dobândească o viziune exactă a vieții. Atunci intervin toate elementele necesare promovării vieții, de care are nevoie omenirea dacă ea vrea într-adevăr să progreseze conform intenției călăuzitorilor omenirii, conform spiritului celor care sunt însărcinați să-i conducă spre scopurile care-i sunt propuse.
